Unul dintre puţinii supravieţuitori ai reeducării de la Piteşti – Gherla, aflat în câteva rânduri la un pas de moarte şi chiar de nebunie, Traian Popescu şi-a găsit mântuirea în armonia celestă a sunetelor. Pentru asta a plătit cumplit, cu propria sa tinereţe. E un preţ pe care nu l-a regretat niciodată. Fără suferinţă n-ar fi descoperit muzica, iar fără muzică, viaţa lui ar fi fost lipsită de sens. E cea mai aspră şi mai superbă răzbunare a frumosului asupra mizeriei şi bestialităţii umane. E, în definitiv, o mare lecţie de optimism şi demnitate, pe lângă care trecem adeseori indiferenţi şi cu o amăgitoare grijă a zilei de mâine.

Între trădători şi sfinţi nu e decât un pas

Ne imaginăm închisoarea în fel şi chip. Rareori atingem fibra ascunsă a adevărului. În locul viului punem propriile noastre proiecţii, mici şi scuzabile prejudecăţi. E ca şi cum ţi-ai propune să trăieşti foamea, sătul fiind. În 16 ani de recluziune, Traian Popescu a avut timp să se gândească la toate. Aproape nimic nu seamănă cu ceea ce ar putea gândi unul sau altul. Puşcăria modifica totul: simţuri, senzaţii, percepţii. Devii atent, mereu la pândă. Un mecanism cu resorturile întinse la maximum. Totul se schimbă – viaţa, lumina, durerea. Imaginea despre sine, în primul rând.

“Am fost arestat în 1948″, îşi aminteşte Traian Popescu. “Terminasem Politehnica şi tocmai trebuia să-mi susţin ultimele proiecte. Eram tânăr şi mă simţeam în stare să mă iau de piept cu lumea întreagă. Câţiva ani mai târziu, în “57, la Jilava, m-a abordat un student, spunându-mi cu cel mai profund respect: “Nene Traian”. În clipa aceea, am încremenit. Brusc, mi-am dat seama că îmbătrânisem, că cei mai frumoşi ani din viaţa mea se scurseseră nevăzut, ca apa într-un pământ arid şi lacom. Mi-am revenit cu greu şi atunci mi-am jurat să fiu tânăr toată viaţa, să fiu contemporan cu vremurile mele, ca într-o răzbunare abstractă, lipsită de obiect. Şi acum, când am 76 de ani, refuz încăpăţânat să pronunţ banala propoziţie: “Pe vremea mea”. Vremea mea este astăzi. Acum şi aici. Viaţa merge înainte dimpreună cu mine. Nimeni nu stă pe loc – în închisoare, mai ales. Abia acolo te cunoşti cu adevărat. Omul e foarte adaptabil. E fragil şi tare în acelaşi timp. Te miri şi tu de ce eşti în stare. Şi în bine, şi în rău. E un păcat cumplit să judeci pe altul. Ce ştii tu despre viaţă, despre suferinţă, despre limite? În închisoare, cumulările lente duc la salturi de neimaginat. Prin adunare, adâncul fiecăruia se modifică. E un punct de fierbere pe care, dacă îl atingi, eşti pierdut. Abia în puşcărie îţi dai seama că între trădători şi sfinţi nu e decât un singur pas despărţitor. Nimeni nu ştie când va ceda, nici măcar anchetatorii. În “56, după un an şi şapte luni de anchetă, de bătăi crâncene cu ţeava de locomotivă, care mi-a zdrobit un picior, nu am mai rezistat şi am recunoscut o întreagă poveste dementă, cu un cifru şi mai mulţi spioni englezi. Şi acum îmi reproşez. De ce nu am fost în stare să rezist? De ce nu am murit, în loc să fac jocul unor fiinţe abjecte? Nimeni nu a reuşit să mă umilească aşa cum am făcut-o eu. În viaţă, ca şi în celulă, trebuie să fii singurul tău judecător. De ceilalţi are grijă Dumnezeu. La Piteşti şi Gherla, în “demascări” au murit şi s-au sinucis 30 de colegi de suferinţă. E un păcat cumplit să-ţi iei viaţa, dar nu judec pe nimeni. Puteam fi şi eu în aceeaşi situaţie. De altfel, cunoşteam prea bine disperarea. Nemairezistând anchetei, am cedat, încercând să-mi iau viaţa în celulă de la Interne. Mi-am tăiat venele şi am luat 80 de pastile de Hidrazida. Doar Dumnezeu m-a salvat. Avea alte planuri cu mine.”

Mi-e dor de Aiud câteodată

Pare peste fire să înţelegi. Traian Popescu îşi aminteşte de Jilava şi Aiud cu nostalgie. “Mi-e dor de Aiud câteodată”, zice el. Nu e nici figura de stil şi nici act trufaş de bravadă. E vorba de viaţa lui, de cele mai intense descoperiri: credinţa în Dumnezeu şi muzica. “Nu am absolut nici un merit”, va continua Traian Popescu. “După o criză de nebunie, în care plângeam şi râdeam necontenit, am fost izolat. Voiau să mă distrugă complet, să mă transforme într-o legumă, să uit până şi vorbirea. Mă plimbam rătăcitor prin celula strâmtă şi friguroasă, cu ciment umed pe jos, când deodată a ţâşnit din mine cântecul. Ce bucurie adâncă şi copleşitoare! Ce trăire fără egal! Acolo, în beciul de la Aiud, am terminat oratoriul: Imnul libertăţii şi Hora libertăţii. Eu, care nu cântasem în viaţa mea şi nu scrisesem un singur vers, trăiam adâncimile creaţiei, eram o cutie de rezonanţă a unor sunete cereşti, a unei armonii fără egal. Am fost scos pe targă după 18 zile, cu fericirea întipărită pe chip, spre uimirea tembelă a gardienilor. Nici ei, dar nici eu nu înţelegeam ce transformare teribilă trăisem.

În 16 ani de puşcărie, am compus 20 de piese: Calvarul, Mântuire, Patimile Domnului etc. Ani în şir mi-am impus să nu le uit, repetându-le până au intrat în fibra cea mai profundă a fiinţei mele. Între mine şi sunete nu mai era de acum nici o oprelişte despărţitoare. Trăiam şi respiram dimpreună cu sunetele, cu armoniile Mântuirii. Cu ceva timp în urmă, patriarhul m-a întrebat de ce nu mai creez. I-am răspuns că, după eliberare, nu am mai fost în stare să scriu nici o altă piesă muzicală. “Am încercat, dar nu am condiţii”, i-am zis. “Îmi lipseşte închisoarea.” S-a uitat la mine ca la un om ciudat. Era limpede că nu era uşor să înţelegi regretul pentru cel mai mare rău din viaţa ta.”

Fiecare îşi are închisoarea lui

În închisoare, forţa vine din altă parte decât din tăria trupească. Nici o altă experienţă nu i se poate substitui. “Sunt experienţe la care nu poţi ajunge nici prin lecturi şi nici prin mărturia altora, oricât de sinceră ar fi. Cine vorbeşte despre puşcărie în alb şi negru, greşeşte. Acolo, binele şi răul se amesteca şi te contrazic dacă ai trufia de a trage o concluzie definitivă. Nimic nu este dat pentru totdeauna. Am avut gardieni odioşi, mai răi decât nişte fiare, dar am întâlnit şi oameni, un anume Filimon de pildă, care îmi dădea pe ascuns petice şi ac, pentru a cârpi rămăşiţele de haine de pe mine. Prin cârpele acelea îşi risca propria lui libertate. Între patru pereţi zăbreliţi, victima şi călăul îşi pot schimba în orice moment locul. Acolo, ”vinovăţie” şi ”inocență” sunt cuvinte care îşi pot modifica repede sensul. Generalul Anton, care fusese până în ’48 şeful Jandarmeriei, având în subordine închisoarea Jilava, devenise din mai marele deţinuţilor, coleg de celulă cu noi. La anchetă, am fost vecin de celulă cu Vasile Luca, celebrul şef comunist. El, care pornise prigoana împotriva noastră, acum intră în crize cumplite, urlând ca un descreierat: “Să ştie toată lumea că Vasile Luca e închis pe nedrept şi e condamnat la exterminare lentă”. Trebuie să fi fost greu pentru el să trăiască în dispreţul celorlalţi deţinuţi şi, mai ales, în singurătatea la care, de astă dată, noi îl condamnaserăm. Fiecare şi-a avut închisoarea lui, iar tăria şi-a câştigat-o dintr-un nimic – un gest, o vorbă, un cântec. Nu pot nici acum să descriu ce bucurie enormă am simţit când Centiu Glodeanu (fratele compozitorului Glodeanu) mi-a dat gamela lui de arpacaş. Asta ne-a legat pe viaţă. Nu pot să cuprind în vorbe ce a însemnat pentru mine îndemnul generalului Mihail, şef de Stat Major la 23 August, care, semiparalizat, mă încuraja după ce îmi tăiasem venele: “Să nu-ţi pierzi nădejdea/ Fii vesel cât se poate/ Căci tot la ziuă duce/ Şi cea mai lungă noapte”.”

Oricât ar încerca să uite Traian Popescu cei 16 ani de calvar, suferinţa irumpe când şi când ca un vulcan: bătăile bestiale, cele 300 de lovituri la tălpi, vena secţionată din care sângele ţâşnea ca la o pasăre cu gâtul tăiat sau tembela distracţie a torţionarilor de a-ţi turna pe gât zeama fierbinte a terciului cel de toate zilele şi apoi obligându-te să înghiţi dintr-o dată 100 de grame de pâine uscată. Peste toate, Traian Popescu încearcă să aştearnă duios şi grijuliu bucuria rezistenţei, câştigul colosal de a fi trăit în preajma celor mai strălucite minţi ale României. Nu e puţin lucru să ai ca profesori pe etnograful Ernest Bernea care ţinea adevărate prelegeri despre filosofia Greciei antice, pe Mircea Vulcănescu, pe Gafencu, pe Nicu Călinescu, cel care ştia pe de rost toată istoria literaturii romane sau pe părintele Ioan Iovan, care vorbea din Biblie de parcă ar fi avut-o sub ochi. De la fiecare, Traian Popescu a învăţat câte ceva. De la Valeriu Gafencu – rugăciunea inimii. De la Gili Ioanid – smerenia şi nejudecarea aproapelui: “Dacă n-ai nimic bun de spus despre fratele tău, mai bine taci”. De la părintele Ioan – înţelepciunea: “Starea de rugăciune nu poate fi fără stare de bucurie”. De la Gelu Gheorghiu, eroul de la Piteşti, demnitatea unui om care a îndurat doi ani de iad, fără nici o concesie.

Cea mai teribilă armă a celor slabi este imaginaţia. Oricât au încercat, niciodată gardienii sau ofiţerii politici nu au reuşit să lupte cu invenţia clocotitoare a deţinuţilor. Gelu Gheorghiu continuase un dicţionar al limbii engleze de 8000 de cuvinte, scrise în albastru de metil pe hârtie de sac, şi conceput iniţial de către George Manu, un atomist mai mare decât Horia Hulubei, care va muri în cea mai mare mizerie la Aiud, în timp ce marile universităţi ale lumii îl căutau să-i decerneze premii şi să-i ofere titluri academice. La Mislea, femeile legionare editaseră un întreg volum cu poeziile lui Radu Gyr, scrise pe bucăţi de cârpă, în semne morse, cu linii şi puncte. Până şi Traian Popescu se specializase în fastuoase dulciuri de Crăciun, făcute din puţină pâine economisită, sirop de tuse şi un rest de marmeladă. Viaţa curge năvălioasa înainte, chiar dacă adeseori bucuriile nu sunt decât o secundă de odihnă între câţiva ani de durere şi umilinţă. Cu atât mai mult ştii apoi să le preţuieşti.

Fericirea – o misiune sfântă

Din toate, cel mai mult Traian Popescu îşi aminteşte momentul eliberării. În ’64 lucra ca inginer la muncile interioare, la decantorul din Aiud. Aşa ceva nu se poate uita. “În aer plutea deja briza uşoară a libertăţii. Ceva trebuia să se întâmple. Văzusem la bucătărie cum se pregătesc raţiile de eliberare şi comandantul îmi dăduse ordin să nu mă tund. Un asemenea lucru era de neimaginat în alte condiţii. Şi într-adevăr, a doua zi am plecat acasă. Ţin minte că primii paşi pe stradă au fost cumpliţi. Aveam senzaţia că o cuşcă merge dimpreună cu mine, că picioarele nu se pot urni decât sacadat, în ritmul plimbării din curtea închisorii. Eram împreună cu alţi trei colegi, dar eu eram singurul care aveam bani, 500 de lei – salariul pentru anii în care lucrasem la Gherla. În gara Teiuş, unde trebuia să aşteptăm trenul spre Bucureşti, m-am dus să cumpăr câte ceva pentru mine şi colegii mei. Când i-am întrebat ce vor, au rămas mult timp pe gânduri. Trebuia să-şi adune toate fantasmele lor de 15 ani într-o singură dorinţă. Ei bine, aceste dorinţe m-au năucit. Unul voia o sticluţă de parfum, să acopere mirosul de mucegai, de puşcărie, impregnat în haine. Altul m-a rugat să-i cumpăr un basc şi ultimul coleg… o cravată. Fericiţi apoi, am mers să bem o bere. Pare greu de crezut, dar toţi patru nu am fost în stare să bem împreună o singură sticlă. Ne pierduserăm gustul. Trebuia să reinvatam a trăi normal. Eram ca nişte copii, la primii lor paşi. Aceeaşi senzaţie aveam să o încerc în apropierea casei părinteşti din Bucureştii Noi. M-am oprit în colţul gardului şi nu am mai putut să înaintez. Am stat aşa câteva minute. Mi-era teamă că bucuria revederii să nu o ucidă pe mama. Mi-era teamă în primul rând de mine. Pentru prima oară, după 16 ani, eram obligat să trăiesc efectiv o bucurie, nu doar să mi-o imaginez. Atunci, mi-am dat seama că trebuie să distrug refugiul mental pe care mi-l construisem cu atâta efort. Trebuia de acum să trăiesc pur şi simplu – un lucru mai greu, câteodată, decât zarca Aiudului şi Jilava la un loc.

Dacă n-aş fi procedat aşa, ar fi însemnat să accept o condamnare pe viaţă. Să mă autocondamn. Singura mea răzbunare nu putea fi decât să trăiesc cu toată intensitatea. O lună întreagă, de pildă, m-am plimbat necontenit. Colindam Bucureştiul şi aveam o bucurie până la extaz călătorind cu tramvaiul. Orice mă făcea fericit: oamenii, casele vechi, noile construcţii, pomii înfrunziţi, Cișmigiul. Totul. Nimic nu a mai reuşit să-mi umbrească bucuriile, nici securiştii, nici urmăririle discrete pe stradă şi nici mizeria sau frigul comunist din ultimii ani. Fericirea era de acum pentru mine o misiune sfântă, dată de toţi cei care muriseră în chinuri la Piteşti, Aiud sau Gherla. Mi-am terminat studiile şi am muncit pe şantier. Gătind cu mâna mea, am serbat toate momentele festive ale anului – Crăciunul, Paştele, zilele tuturor sfinţilor. N-am încetat nici o clipă să fiu optimist şi să refuz a evoca, fie şi între prieteni, momentele “din vremea mea”.

Când aud, astăzi, pe stradă, tânguiri despre una sau alta, mă înfior. E profund nedrept. N-ai dreptul să fii nefericit dacă nu ştii cu adevărat ce este durerea. În viaţă nu există decât o singură disperare: pierderea credinţei în Dumnezeu.”

(Sorin Preda – Formula AS, numărul 396, anul 2000)

„Alegându-te pe Tine Domn în ţara noastră, noi am voit să arătăm lumii ceea ce ţara toată doreşte: la legi nouă, om nou… Fii dar omul epocei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare; iar Tu, Măria Ta, ca Domn, fii bun şi blând. Fii bun mai ales pentru aceia, pentru cari mai toţii Domnii trecuţi au fost nepăsători şi răi…”

Sursa: Biblioteca Sfântului Sinod al Patriarhiei

Preluat din CERTITUDINEA

Dorinţe de progres şi de libertate nechibzuite au introdus prea ades în mecanismul nostru politic fraza goală în locul realităţii. Nu credem ca cititorul să mai ceară probe pentru evidenţă. Înecarea cu străini a tuturor ramurilor vieţii noastre economice, reducerea românului în ţara sa proprie la rolul de simplu salahor agricol, căderea repede a tuturor meseriilor, stingerea industriei casnice şi înlocuirea ei prin producte industriale străine, lipsa absolută a unei legi de incolat, ceea ce permite ca gunoaiele societăţilor vecine din cîteşi patru unghiurile lumii să s-aşeze la noi, prefacerea, în fine, a acestor elemente în elemente politice care au umplut funcţiile statului şi se strecoară în reprezentaţiunea naţională, toate acestea dovedesc că ţara noastră nu mai e vechea Românie, ci e o Americă orientală deschisă tuturor imigraţiunilor, al căror principiu e Ubi bene ibi patria şi teoria de om şi om?

Pe de altă parte dorinţa de progres şi de libertate a introdus fraza goală în locul realităţii, în mecanismul nostru politic.
Dreptul de-a ne mira l-am pierdut de mult în România. Într-o ţară în care un om cu patru clase primare şi peste aceasta din fire mărginit e redactor de ziar, deputat, director de Bancă Naţională, specialist într-ale drumului de fier şi curînd ministru de finanţe, într-o ţară în care [...] procurele false ca şi falsele cărţi de alegător joacă rolul de căpetenie pentru înaintarea oamenilor, unde merit, ştiinţă, caracter nu sînt nimic, tripotajul, pişicherlîcul şi hatîrul tot, în o asemenea ţară omul e redus a constata istoriceşte ceea ce se-ntîmplă, a se indigna din cînd în cînd, a rîde mai adeseori, dar a se mira de ceva nu mai are dreptul.

Puţine avem de zis ca concluziune la o polemică cu mult prea lungă pentru obiectul ei. Ţara care, prin aplicarea instituţiilor ei, încurajază ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină. Dovadă despre această descompunere este imigrarea continuă de elemente străine, care n-a fost nicicînd mai mare decît sub sistemul actual de guvernămînt. Deşi aceste imigraţiuni reprezintă prisosul, nu tocmai clasic în virtuţi şi inteligenţă, al popoarelor învecinate, totuşi acest prisos, oricum ar fi el, e superior plebei superioare indigene.

Pe spatele nefericitului popor românesc, apatic de suferinţe şi ameţit de fraze, se formează un popor nou de venetici, de-o naţionalitate nehotărîtă încă, o nouă rasă americană, în ochii căreia vechiul popor al lui Mircea Basarab dispare şi emigrează.
[TIMPUL, 22 iulie 188]

Sursa: CERTITUDINEA

Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică.

Am admis legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului… Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale: control, suveranitatea poporului, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor al statului modern.

Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a mişcării bunurilor; ea e mai adâncă, e socială şi morală. Fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână. Nu există alt izvor de avuţie decât sau munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.

Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii… Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie… Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti… Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.

Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun. Urmare ei, capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii.

credinPeste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.

Sursa: CERTITUDINEA

În nr. 39 al „Apărătorului Legei” un ,,contribuabil comunal”, voind a da o idee cum s-au risipit şi se risipesc banii contribuabililor, spune că fostul primar d. Gane, patronând Tipografia Naţională, la care este asociat, i-a dat toate imprimatele câte emanau de la autoritate fără formă legală de licitaţiune şi cu preţuri binecuvântate de D-zeu, şi că un tipograf evreu, d. Goldner – revoltat desigur de această precedare a primăriei – şi-au permis a o ruga ca să nu mai patroneze esclusiv Tipografia Naţională.

Inesactităţile de detaliu ale ,,contribuabilului” le vom reflecta una câte una, dar mai întâi premitem oarecari date istorice, spre a caracteriza interesul ce poate să-l aibă numitul tipograf pentru averea publică.

D-l Goldner este acela care, pe calea protegiuirei personale şi fără licitaţie, a răpit, pe la anul 1862, publicitatea oficială din mână bătrînului Gheorghi Asachi, o publicicitate care a fost creaţia acestui om venerabil. Sub teascurile tipografiei sale au trecut cărţile scolastice şi literatura aproape întreagă a unei însemnate epoce de dezvoltare naţională. De-atunci şi până astăzi stă închis institutul tipo-litografic în care a apărut cea dentâi foaie românească; încât cu drept cuvânt esclamă biograful: “Sic annorum labor quinquaginta remuneratur”.

Venim la condiţiile băneşti sub cari Tipografia Naţională lucrează pentru autorităţile ţărei. Iată câteva exemple:
1) În anul 1871, d. Goldner tipăreşte budgetul comunei în 300 exemplare cu 400 lei; în anii următori, Tipografia Naţională îl tipăreşte cu 70 lei coala, adică cu 300-350 lei.
2) În anul 1874, d. Goldner tipăreşte lucrările percepţiei cu 5.000 lei (în 1875, d. Codrescu cu 2.600 lei), în 1876 Tipografia Naţională cu 1.900 lei.
3) Inserţiunile se plăteau la d. Goldner cu 33 bani şirul, la Tipografia Naţională, cu 15 bani;
4) Foaia oficială costă astăzi numai 12 lei pe an; ,,Progresul” d-lui Goldner costă 35 lei 25 bani şi ni se pare că este oarecare deosebire între o foaie care conţine, pe lângă materialul oficial, încă pe atâta neoficial şi ,,Progresul” care nu conţinea nimic alta decât publicaţii judecătoreşti.

C-un cuvânt, toate lucrările mai însemnate Tipografia Naţională le-a luat asupră-şi prin licitaţie şi mai ieftin decât ilustrul industriaş evreu.

Venim la placardele primăriei, căci pe acestea le înţelege „contribuabilul” prin imprimate. Constatăm deci că totdeauna pân-acuma aceste reproduceri pentru afişare ale publicaţiilor din foaie au apărut în oficina foii oficiale – totdeauna – va să zică şi în vremea când d-nul Goldner edita acea foaie. Atunci să fi cerut licitaţia. Apoi ele s-au tipărit întotdeauna cu preţuri fixate de primărie şi desigur că cele date Tipografiei Naţionale sunt cele mai mici.

Apoi faptul despre care ,,contribuabilul” au auzit ,,şoptindu-se la primărie” este asemenea neesact. Nu este adevărat că secretariul a retipărit Raportul consiliului de higienă, ci numai capitolul asupra mişcărei populaţiei. Tipografia putea să renunţe uşor la câştig, pentru că asociaţii sunt aşa de călduroşi amici ai coreligionarilor d-lui Goldner încât înşişi au dorit răspândirea cât se poate de mare a acestor date.

Cât despre preţul minim de 149 lei, oferit de Tipografia Naţională pentru tipărirea bugetului comunal, se cunoaşte că e un preţ de concurenţă, cu care nu i-ar da mâna tipografiei ca să tipărească orice lucrare. El a fost oferit numai pentru ca d. Goldner să nu poată lua lucrarea.

Căci cunoaştem foarte bine ieftinătatea aparentă a concurenţei jidoveşti. Ieftin la început, până ce se ruinează industriaşul, român, scump şi rău în urmă, când evreul a ajuns a stăpâni terenul economic. „Contribuabilul” ar trebui să ‘nveţe puţină economie politică, ca să poată pricepe legile concurenţei şi să cunoască elementele cari concurg la formarea unui preţ. Preţul conţine cheltuie[li]le producerei, plus un escedent care să facă cu putinţă reproducerea. E evident că minimul preţ de 149 l[ei] nu reprezintă nici măcar producerea lucrărei şi că tipografia pierde momentan, numai ca să respingă agresiunea economică a concurentului evreu, care desigur că, după ce ar vedea că Tipografia Naţională nu mai este în stare de a concura, ar dicta autorităţilor preţurile sale şi ar cere din nou, pentru tipărirea lucrărilor percepţiei, 5.000 1. n. şi pentru şirul înserţiunei 33 bani.

Dar chiar dacă această tipografie n-ar fi lucrat cu mult mai ieftin decât d. Goldner, totuşi o autoritate românească trebuia s-o prefere şi să facă pentru ai săi ceea ce evreii fac pentru ai lor. Ei conspiră în sinagogă în contra creştinilor. Acolo se fixează preţurile, când concurenţa din partea creştinilor e nimicită şi când se simt ei stăpâni pe vrun teren economic. Acolo se hotărăşte moartea economică a meseriaşului român, la autoritatea ocultă a statului în stat, în comitetele ascunse ale alianţei universale. Dar când Tipografia Naţională lucrează constant mai ieftin decât cea evreiască – nici atunci autorităţile româneşti să nu-i deie imprimatele lor?

Cât despre patronarea ce se face prin Apărătorul legei industriei evreieşti, o lăsăm la apreciaţia partidului naţional liberal, atât de bogat în cuvinte împotriva evreilor.

[CURIERUL DE IAŞI, 23 iunie 1876]

Sursa: CERTITUDINEA

Deşi cam târziu, totuşi ne îndeplinim datoria de a înştiinţa pe cetitorii noştri despre moartea renumitului filolog al limbilor romanice, Friedrich Christian Diez. Născut la Giessen la 15 mart 1794, şi-au făcut studiile sale de literatură clasică în oraşul său natal. La 1813 a luat parte ca voluntariu în războiul împrotiva francezilor, iar la 1816 îl vedem studiând în Göttingen limbele moderne. În urma îndemnărilor lui Gothe să fi studiat limba provensală. La 1830 deveni profesor la Bonn, la care catedră rămasă până la moartea sa, întâmplată la 29 mai 1876.
El a scris în limba germană. Opere mai însemnate are: „Romanţe spaniole” (Berlin, 1821); „Studii contribuind la cunoaşterea poeziei romanice” (Berlin, 1825) şi „Poezia trubadurilor” (Zwieckau, 1826), pe cari d. Roisin le-a tradus şi publicat în franţuzeşte; apoi “Viaţa şi influenţa trubadurilor”, “Monumente vechi de limbă romanică” şi altele, în fine “Dicţionariul etimologic al limbelor romanice” (Bonn, 1862) şi “Gramatica limbelor romanice” (edit. III, 1872). Francezii şi englezii au tradus această carte. În privirea limbei româneşti pare să se fi servit de Dicţionarul de Buda.
În privinţa limbei româneşti Diez are meritul de a fi nimicit pe cale ştiinţifică toate basmele despre originea slavă a limbei româneşti, precum acele erau susţinute cu patimă de filologi de şcoală veche, slavoni, şi combătute în acelaş mod nedibaci de şcoala veche a filologiei româneşti.

[CURIERUL DE IAŞI, 20 iunie 1876]

Sursa: publicaţia online CERTITUDINEA

În lucrare se arată că fondatorul Uniunii Europene, nu este altul decît Walter Hallstein, fost membru al organizaţiilor oficiale naziste în timpul celui de-al doilea război mondial, apărător al legilor naziste, scăpat prin minciuni ordinare de procesul pentru crime de război de la Nürnberg. De asemenea este documentat modul în care IG Farben – Cartelul German al Chimiei, Petrolului şi Medicamentelor şi-a continuat chiar şi după înfrângerea din al doilea război mondial, tentativa de creare a unui imperiu economic german, al IV-lea Reich. Pentru a atinge aceste scopuri au fost promovate la nivelul UE, printre altele, măsuri legislative care duc la eliminarea de pe piaţă a celui mai temut concurent al concernelor farmaceutico-chimice: terapiile naturiste.

Adolf Hitler, o simplă marionetă

Autorii cărţii, printre care se numără şi un supravieţuitor al lagărului de la Auschwitz care n-a primit nici până în prezent compensaţia financiară pentru detenţie şi muncă forţată, spun o poveste pe care mulţi cititori ar putea să o descrie ca fiind greu de crezut. Probabil că mulţi vor spune că aceste informaţii istorice, documentate, la care se face referire în aceasta carte, ar fi trebuit să fie pe prima pagină a tuturor ziarelor. Faptul că această carte nu a fost adusă la cunoştinţa publicului de către mass-media demostrează o dată în plus că trăim într-o dictatură în care marile adevăruri sunt cenzurate. Ţinând cont de acest lucru, responsabilitatea fiecăruia dintre noi este de a downloada şi citi această carte, de a o răspândi tuturor cunoscuţilor şi de a vizita şi studia documentele sursă listate în subsolul paginilor.

Timp de aproape trei sferturi de secol lumii i s-a spus că al doilea razboi mondial a fost generat de un psihopat, Adolf Hitler şi de anturajul său de huligani rasişti. Adevărul este însă că cel de-al doilea razboi mondial a fost un razboi de cucerire condus în numele IG Farben – Cartelul German al Chimiei, Petrolului si Medicamentelor, cu scopul de a controla pietele globale în noile domenii ale produselor chimice patentate, in spatele acestora aflandu-se varfurile “iluminate” ale masoneriei precum hraparetii bancheri Rockefeller si Rothschild, care au fondat Rezerva Federala Americana. Documentele oficiale ale Congresului S.U.A. si tribunalului de la Nurenberg pentru crime de razboi arata fara echivoc ca cel de-al doilea razboi mondial a fost nu numai pregatit, ci si facilitat logistic si tehnic de catre cel mai mare si mai renumit cartel al petrolului si medicamentelor de la acea vreme, si anume cartelul german IG Farben, format din Bayer, BASF, Hoechst si alte companii chimice.

În rechizitoriul procesului de la Nuremberg se dovedeste ca fara IG Farben, cel de-al doilea razboi mondial nu ar fi avut loc. Dupa ce ambele încercari militare de a subjuga Europa si razboiul însusi au esuat, Cartelul Petrolului si Medicamentelor a investit în a treia încercare: cucerirea economica si politica a Europei prin intermediul Uniunii Europene cu sediul la Bruxelles. De aceea, nu este surprinzator faptul ca arhitectii cheie ai „Bruxelles-UE” au fost recrutati din rândul acelor tehnocrati care deja facusera planurile pentru o Europa postbelica sub controlul coalitiei dintre nazisti si Cartel. Aceasta carte va aduce la cunostinta conducatorii cartelului – îmbracati nu doar în uniforme naziste, ci si în costume cenusii. Cel mai renumit dintre acestia a fost Walter Hallstein, primul presedinte al asa-numitei Comisii UE.

Daca va intrebati probabil, de ce nu ati auzit pâna acum despre aceste lucruri cutremuratoare, este foarte simplu. Dupa 1945, Cartelul a investit sute de miliarde de dolari cu un singur scop: sa rescrie istoria si sa-si ascunda trecutul criminal. Aceasta musamalizare, cu privire la originile corporatiste ale celor doua razboaie mondiale, a fost în mod evident conditia preliminara pentru cea de-a treia încercare a Cartelului – de aceasta data prin intermediul UE – de a cuceri si controla Europa. În mod evident, interesele Cartelului sperau sa-si consolideze controlul asupra Europei prin intermediul Uniunii Europene, fara ca aceste radacini întunecate sa fie vreodata expuse. Totusi, acest plan a esuat.

Publicarea acestei carti – si zecile de mii de documente autentice la care se refera – înseamna ca experimentul UE al Bruxellului s-a terminat. Nicio persoana, organizatie sau partid democratic nu mai poate sustine acum cea de-a treia încercare de cucerire a Europei. Aceasta carte este, de asemenea, o oportunitate unica pentru toti acei politicieni si partide politice care au fost ademeniti în sustinerea Bruxellului fara sa cunoasca bazele acesteia sau sa îi înteleaga adevaratele scopuri. Aceasta include cei 27 sefi de state care au semnat “Tratatul de la Lisabona”, dintre care majoritatea nu au stiut ca semnaturile lor au constituit un act de “îndreptatire” a Cartelului si actionarilor sai sa profite de controlul asupra Europei. Acesti politicieni si partide politice au acum sansa sa faca o cotitura completa, revocându-si în mod public sprijinul în favoarea unui model al Europei, care a fost construit pe decenii de minciuni si înselaciuni.

Alegerea pe care acesti politicieni o fac cu privire la pozitia lor fata de „UE” va fi cea mai importanta decizie din cariera lor politica. Dupa ce ultima încercare a Cartelului de a controla Europa a esuat în 1945, una din cele mai larg folosite scuze de catre actionarii sai politici a fost ca “nu au stiut”. Totusi astazi, dupa publicarea acestei carti, nici un politician nu poate face o astfel de afirmatie în apararea suportului sau continuu fata de “Bruxelles/UE”. Din perspectiva istorica, ceea ce este cel mai urgent necesar, acum, este o miscare populara. Actiune deosebit de importanta pentru ca politicienii din multe tari europene au fost influentati de interesele corporatiste ale Cartelului Petrolului si Medicamentelor; astfel ei nu mai sunt aparatori independenti ai intereselor oamenilor. O miscare populara ar fi, de aceea, singurul garant al libertatii, democratiei si independentei pentru oamenii din Europa.

Sanatatea populatiei si scopurile UE

Unul dintre scopurile cheie ale cartelului corporatist care se afla in spatele UE este acela de a distruge sectorul terapiilor si produselor naturiste nepatentabile, cel mai mare concurent si cea mai mare amenintare la adresa bolilor de pe urma carora cartelul farmaceutic si industria farmaceutică globală scot profituri de mii de miliarde de dolari. De fapt, liderii de la Bruxelles ai UE proiectează legile Europei acţionând ca niste reprezentanti ai acestor interese farmaceutice multinaţionale. Scopul aşa numitei “Food Supplements Directive”, (Directiva Suplimentelor Alimentare) de exemplu, legiferată în 2002, este acela de a impune restricţii stricte şi dictatoriale asupra tipurilor şi dozelor de vitamine şi minerale care pot fi conţinute în suplimentele nutritive.

Pentru a masca această ameninţare, UE pretinde în mod fals că nivelurile permise pentru fiecare nutrient vor fi calculare ştiinţific prin intermediul unui proces numit “scientific risk assessment” (evaluarea ştiinţifică a riscului). Totuşi, realitatea este că majoritatea metodologiilor propuse pentru evaluarea presupusului “risc” de a consuma suplimente alimentare sunt orice numai ştiinţifice nu şi, de fapt, sunt profund eronate.

În mod similar “Traditional Herbal Medicinal Products Directive”, (Directiva Produselor Medicinale Tradiţionale din Plante) legiferată în 2004 supune produsele medicinale naturale din plante unui proces prohibitiv de înregistrare, prin care toate plantele care nu au garantată o licenţă specifică sunt interzise şi scoase de pe piaţă. Prin decimarea în acest mod a sectorului plantelor naturale, UE intenţionează să elimine o ameninţare cheie pentru interesele financiare ale acţionarilor săi farmaceutici multimiliardari.

Mai mult, într-o încercare de a limita până şi răspândirea informaţiei despre terapiile naturale, UE a legiferat, în 2006, aşa numita „Regulation on Nutrition and Health Claims” (Reglementarea Revendicărilor privind Nutriţia şi Sănătatea). Sub această legislaţie draconică, toate sugestiile sau implicaţiile faptului că un aliment sau nutrient are anumite proprietăţi nutriţionale benefice sau a faptului că există o anumită legătură între un anumit aliment/nutrient şi sănătate, sunt interzise, cu excepţia situaţiei în care sunt în mod specific autorizate de Comisia Europeană – chiar dacă există dovezi ştiinţifice pentru aceste revendicări. Astfel, în disperarea sa de a proteja multimiliardara “Afacere cu Boala” a industriei farmaceutice, Bruxelul a recurs la activarea semnului distinctiv al tuturor dictaturilor politice – interzicerea libertăţii cuvântului.

Pentru a ajuta UE în aceste încercări de a distruge sectorul sănătăţii naturale, în ianuarie 2002 s-a înfiinţat European Food Safety Authority (EFSA) (Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentaţiei). Dar, în loc să îmbunătăţească siguranţa alimentaţiei şi să protejeze consumatorii, aşa cum pretinde, EFSA este angajată în efortul continuu şi sistematic de a elimina terapiile naturale nepatentabile şi a informaţiilor despre ele, pe întregul continent european.

Legătura cu Codex-ul

Un partener cheie în încercările la nivel internaţional ale Cartelului de a limita accesul oamenilor la terapiile naturale este aşa numita Codex Alimentarius Commission (Codex), a Naţiunilor Unite (UN), organizaţie care este finanţată de World Health Organization (WHO) (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) şi Food and Agriculture Organization (FAO) (Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură). Înfiinţat în 1963, activităţile principale ale Codex sunt centrate în jurul proiectării standardelor globale pentru toate produsele alimentare inclusiv suplimentele alimentare.

Acţionând ca un bloc coordonat, cele 27 ţări membre ale UE utilizează din ce în ce mai mult Codex-ul ca vehicul pentru modelarea hranei globale şi reglementărilor suplimentelor, pentru a oglindi legea UE. Prin implementarea Codex restrictions on food supplements (Restricţiile prevăzute de Codex pentru suplimentele alimentare) în regiuni ca Asia de Sud-est prin Association of Southeast Asian Nations (ASEAN) (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-est); Africa, prin African Union (Uniunea Africană); America de Sud, prin Mercosur şi Union of South American Nations (Uniunea Naţiunilor Sud-Americane); şi America de Nord, prin propusa North American Union (Uniunea nord americană), Cartelul Farmaceutic intenţionează să transforme vieţile şi corpurile a miliarde de oameni într-o piaţă de desfacere pentru medicamentele lor sintetice patentate.

În rezumat:
1. UE este o structură dictatorială care serveşte unor interese corporatiste globale care ameninţă – încă o dată – vieţile a sute de milioane de oameni din întreaga Europă. Mai mult, dacă cetăţenii Europei nu acţionează acum, această structură va rămâne pe loc timp de generaţii viitoare şi va subjuga întreaga lume sub controlul său.
2. Din cauza concepţiei sale fundamental nedemocratice – cu Comisia UE deţinând întreaga putere executivă iar Parlamentul UE având doar rolul de frunză de smochin – structura UE nu este reformabilă. De aceea, ea trebuie să fie respinsă public de oameni, demontată şi eventual înlocuită de un sistem cu adevărat democratic de reprezentare: o Europă a oamenilor, de către oameni şi pentru oameni.
3. Demontarea influenţei dictatoriale a intereselor corporatiste care guvernează peste UE – şi astfel peste popoarele Europei – este o precondiţie pentru eliminarea pe scară largă a celor mai răspândite boli ale zilelor noastre inclusiv bolile cardiovasculare şi cancerul. Prin obţinerea controlului asupra bolii, vom putea crea o lume mai sănătoasă– pentru copiii noştri şi generaţiile viitoare.

Surse: Releu de viata, Dr. Rath Health Foundation

Preluat din publicaţia online CERTITUDINEA

Colind sarac,

suflet sarac.

Sa pot, m-as fi facut colac.

Si-n miez de nuca as fi vrut sa ma

prefac,

dar n-am putut,

caci nu-i pe plac.

Colind sarac,

Suflet sarac.

Si totusi n-am putut sa tac

ci iti trimet un gand,

flamand,

ca dorul unui vechi pastor,

colindator,

ce sta veghind

si asteptand,

sa vada cerul coborand.

Colind sarac,

Suflet sarac.

Colind al sufletului meu

eşti gol de sârg, de drag eşti greu;

gol cum e bunul Dumnezeu

născut în staul, printre oi,

nu în palate, ci-n nevoi,

ca să ne fie nouă Frate

şi să ne scoată din nevoi

şi din păcate.

Colind sărac,

suflet sărac.

Prunc de o zi

Domn nefăcut

S-a întrupat Cel Nevăzut

şi din Fecioară S-a născut.

Din slavă plină, din tărie,

ni S-a născut în sărăcie,

Sol coborât din vecinicie,

Vis împlinit,

Hristos în cuie răstignit,

în ieslea rece ne-nvelit,

un bou suflând

îngeri în jurul Lui veghind,

păstori cântând,

amurg pe cerul ruginit…

şi… «trei crai de la răsărit»

ce «spre stea au călătorit»…

Colind sărac,

suflet sărac.

Vin la-nchinat

Şi, dar din sufletul curat

I-au adus aur, să domnească,

Smirnă ca să tămăduiască,

Tămâie, ca să-nvioreze,

Rugă, ca să se-nduioşeze.

Tot ce-nfloreşte, să rodească.

Tot ce-i pierdut, să se-mplinească

Ce este strâmb, să se-ndrepteze.

Săracii să se-ndestuleze.

Furtuna să se liniştească.

Duşmanul să se biruiască.

Toată ispita să-nceteze.

Doar bucuria să cuteze.

Şi robi suntem, ca şi regi,

să ne găsim din nou întregi

prin Taina Lui de căpătâi

în slava noastră cea dintâi.

Colind sărac,

suflet sărac.

O stea azi ni s-a arătat.

E steaua lor? E steaua cui?

A tuturor? A nimănui?

Argat, fecior de împărat,

e steaua Lui…

I-al nostru! Atât L-am aşteptat

şi-L aşteptăm neîncetat

în fiecare an odată

să se nască

să ne pască

şi să ne mântuiască

pe noi, — robii Lui

pierduţi hai hui —

ce-I ducem lipsa greu, când nu-I

că de răsare câte-o stea

pornim grămadă după ea.

Iar de-L găsim,

Îl răstignim,

în cruci,

pe la răscruci.

Sursa: Război întru Cuvânt

Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Căci gheaţa se-ntinde
Asemeni oglinzilor
Şi tremură brazii
Mişcând rămurelele,
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele.

Se bucură copiii,
Copiii şi fetele,
De dragul Mariei
Îşi piaptănă pletele.
De dragul Mariei
Ş-a Mântuitorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului.

Sursa: CERTITUDINEA

În apropierea Crăciunului avem astfel datoria să citim pagini care nu sunt încorsetate, ci ne ajută să desluşim fiorul unei mari sărbători care pătrunde universul labirintic al scrisului. Chiar şi Mihai Eminescu face parte dintre acei scriitori pentru care influxul spiritual a intrat în substanţa operei printr-un fenomen delicat de refracţie, şi nicidecum într-un mod simplist, rectiliniu. Sufletul poetului nu acceptă lucruri luate de-a gata, şi cu cât poetul este mai talentat, cu atât şi simbioza dintre el şi sacralitate este mai tensionată. Sau, dimpotrivă, exprimă o seninătate dincolo de orice privire duioasă sau sentimentală. Într-o zi de mare sărbătoare încerc să găsesc în cărţi ceea ce inima nu mai are fiindcă a pierdut sau a obosit. Ceea ce eu nu mai pot să fac altcineva este în măsură să-mi reamintească. Aceasta şi explică aplecarea în aceste zile către poezia lui Eminescu. Eminescu şi Crăciunul, Eminescu şi colindele, Eminescu şi Sfânta Fecioară, Născătoare de Dumnezeu… Poezia adevărată deschide sufletul nostru spre sărbători, şi nu-l îndepărtează. Scria aşadar Eminescu într-o poezie scurtă din anul 1878, e vorba deci de o antumă: “E vremea colindelor căci gheaţa se întinde asemeni oglinzilor, şi tremură brazii mişcând rămurelele, căci noaptea de azi-i când scânteie stelele…” Asupra unei idei vreau să mă opresc. În noaptea de azi scânteie stelele… Ce înseamnă aceasta? Nu cumva e vorba de o mare intuiţie poetică potrivit căreia într-o noapte de o asemenea intensitate a transparenţei TOATE stelele care ard pe cer vestesc Naşterea Domnului şi nu doar una singură? După cum la Bobotează, de care ne despart doar două săptămâni, întreaga apă a creaţiei este sfinţită şi nu doar aceea din recipientele destinate dăruirii celor care aceasta aşteaptă… Eminescu, simţind scânteierea generală a nopţii, a înţeles ce înseamnă liturghia cosmică, specifică lumii răsăritene, în aşa fel încât pereţii bisericilor nu mai separă lumea din interior de cea din afară, ci dimpotrivă, asigură o permeabilitate fertilă şi fericită pentru ca tainele dinăuntru să comunice în exterior şi marea vibraţie a cosmosului să pătrundă în biserică. Aşa citesc un asemenea vers şi nu-l expediez în categoria banalităţilor, cum iconoclaştii noştri de serviciu atât aşteaptă.

Dar poetul nu se opreşte aici şi de aceea mai jos spune altceva care poate contraria: “De dragul Mariei şi a Mântuitorului luceşte pe ceruri o stea călătorului.” De data aceasta el face distincţia între TOATE stelele care scânteiază şi SINGURA stea care vorbeşte celui în continuă căutare. Eminescu a intuit că generalitatea subliniată, din punct de vedere strict ortodox, poate să creeze confuzie. Şi atunci a simţit necesar să facă respectiva diferenţiere. Trecerea de la plural la singular este mai mult decât inspirată şi punctează sărbătoarea Crăciunului în mod exemplar. Aici nu apar în mod explicit regii magi, ci e doar sugerată prezenţa unui călător. Cine este atunci acesta? Călătorul gândit de Eminescu este chiar omul în toată neliniştea şi căutarea sa. Starea perpetuă de călătorie reprezintă cea mai bună caracterizare a fiinţei umane. Omul, esenţialmente, nu e un sedentar, ci un nomad. Steaua sfântă apărută pe cer de Crăciun are menirea însă să-l fixeze întru marea revelaţie a Naşterii. După Naşterea Domnului omul a încetat să mai fie un venetic dezorientat. Steaua de care vorbeşte Eminescu şi care este destinată călătorului exprimă într-un mod extrem de simplu această ruptură între ce a fost omul până la Hristos şi ce urmează să fie. Steaua de pe cer este ochiul lui Dumnezeu care focalizează rătăcirea omului şi vrea să o transforme în rugăciune. Colindele au aceeaşi menire, vestesc ceva care se înscrie într-un program reformator şi transformator. De aceea sărbătoarea Crăciunului este sărbătoarea creaţiei. Pe butaşul vechi al lui Saturnus Senex se altoieşte mlădiţa tânără care înghite bătrâneţea eonilor şi face din aceasta o teofanie uriaşă.

S-a spus despre Crăciun că este o coincidentia oppositorum. Avem aşadar de-a face cu “bătrânul timpului”, cel care este ca un regent al perpetuităţii, iar din această matcă apare pruncul divin care e tot ce poate fi mai nesupus rânduielii de până atunci şi înalţă întregul univers la o putere metafizică superioară. Steaua luceşte pe cer fiindcă, prin răspuns, gheaţa de pe pământ e ca o oglindă a ceea ce se întâmplă sus. Aceasta codifică raportul de comunicare între palierele cosmosului. Avem astfel diferenţa dintre lumină şi scânteiere. Toate stelele scânteiază cum spune poetul, dar numai una singură luminează. Aceasta evident este steaua lui Hristos. Problema însă este a noastră, adică a gheţii, a carapacei care înveleşte pământul. Noi reflectăm ce primim de sus, dar numai puţini dintre noi primesc şi lumina pentru ca la rândul lor s-o răspândească. Toţi trăim, dar puţini călătoresc şi luminează. SINGURA stea e adresată călătorului, adică aceluia care nu a “îngheţat” şi e viu pentru a dărui mai departe. Această tâlcuire a lui Eminescu ne ajută să vedem Crăciunul în cele două aspecte. De sărbătoare a tuturor şi de mesaj către cei cu urechile ciulite. Restul e doar fineţe…

Sursa: Ziarul Lumina

Despre originea cuvantului “ler” s-au formulat pana acum mai multe ipoteze, unele dintre ele lasand deoparte cercetarea lingvistica si indreptandu-se mai mult spre sensuri fantastice. Astfel, in vreme ce unii sustin ca originea cuvantului “ler” sta in cuvantul slav “lel”, numire data zeului dragostei, altii sunt de parere ca acesta se trage din numele roman “Aurelian”. Cuvantul a fost pus in legatura si cu “larii”, personaje intalnite in saturnaliile romane din ziua de 23 decembrie.

In anul 1901, parintele profesor Dimitrie Dan face o noua analiza asupra originii cuvantului “ler”, ajungand la concluzia ca acesta se trage din lauda cultica ebraica “Halleluiah!”, care inseamna “Laudati pe Domnul!”

In anul 1920, academicianul Alexandru Rosetti considera ca varianta propusa de preotul Dimitrie Dan privind originea cuvantului “ler” este cea mai potrivita. Rosetti sustine ca, in limba romana, cuvantul “ler” deriva din latinescu “aleluia”, al doilea “l” fiind inlocuit de “r”. Acest fenomen fonetic, numit “rotacizare”, des intalnit in epoca daco-romana, s-a pastrat, pe alocuri, pana in zilele noastre.

Cuvantul ebraic “halleluiah”, folosit in mod special ca refren de lauda, in psalmi si in cantari liturgice, a fost transcris mai intai in limba greaca, putand fi intalnit in Septuaginta inca din secolul al III-lea i.Hr., sub forma de “alliluia”. In scrierile nou-testamentare, cuvantul apare amintit astfel: “Am auzit, in cer, ca un glas puternic de multime multa, zicand: Aliluia! Mantuirea si slava si puterea sunt ale Dumnezeului nostru!” (Apocalipsa 19, 1).

In traducerile latine, incepand cu “Itala” si cu “Vulgata” lui Ieronim, aceasta din urma devenita normativa in Biserica Apuseana, cuvantul a fost transcris sub forma “alleluia”. Ajungand pe teritoriul tarii noastre, prin intermediul soldatilor romani, in perioada daco-romana (secolele II-VI), cuvantul este transformat in “aleruia”. Mai apoi, prin prescurtare, el este intalnit ca “aler” si “ler”.

Aceasta transformare, petrecuta prin rotacizarea literei “l” poate fi observata si in cazul altor cuvinte, precum: “solem” (soare) si “molam” (moara). Anularea literei incipiente “a” este iarasi o caracteristica a limbii romane de inceput, precum se vede si in alte cuvinte preluate: “raie”, din “aranea”; “toamna”, din “autumnus”; “prier”, din “aprilis”.

Fiind intalnit pe toata aria daco-romana din stanga Dunarii, cuvantul “ler” dovedeste vechimea colindelor noastre religioase din secolele II-VII. Precum cuvantul “aleluia” este intalnit in aceeasi forma, atat in cantecele religioase slave, cat si in colindele romanesti, tot asa este intalnit si cuvantul “ler”. De asemenea, aceste doua cuvinte pot fi intalnite si in mai multe regiuni din Franta.

In limba romana, cuvantul “ler” poate fi intalnit mai ales sub forma consemnata de Dimitrie Cantemir, si anume: “Ler, aler Domnul.” De comun acord, cu sau fara a comunica intre ei, autorii colindelor religioase au compus in mod asemanator, pastrand forma de inceput a cuvantului, si anume “Ler, Doamne”.

Teodor Danalache

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Otetelişenii sunt cunoscuţi ca patrioţi ai Ţărei Româneşti şi de-aceea nu ne prinde mirarea de-a vedea la ce frumoase scopuri au destinat acest boier bătrân averea sa. Încă pe la anul 1830 vedem figurând un Otetelişanu în Societatea filarmonică, vedem cum începătorul teatru românesc tipăreşte repertoriul său, nepretenţios şi cu toate acestea ales, dintr-un fond al căminarului Otetelişanu.

Uzufructul averei răposatului Ioan Otetelişanu, reprezentând o rentă de 150 până la 200 de mii de lei noi, rămâne după testament la dispoziţia soţiei sale. Iar după moartea acesteia, averea aceasta va forma un fond pentru crearea unui institut de fete cărora — zice testamentul — li se va da învăţătura şi creşterea ce se cuvine unor mame de familie fără pretenţii şi fără lux. Escedentul eventual al averei se va capitaliza şi va constitui pentru elevele acelui institut un fond de zestri, cari însă nu vor putea fi nici mai mari nici mai mici decât de două sute de galbeni.
D-nii Ioan Cîmpineanu şi Ioan Calinder sunt numiţi prin testament administratorii bunurilor lui Otetelişanu. Ei vor avea a stabili programul de studii al institutului, repartiţia veniturilor, constituirea zestrilor. Vor putea să delege din parte-li persoane care să perpetueze dreptul de administraţie şi să mănţie unitatea de direcţie a fondaţiunei Otetelişanului.

În acest bărbat recunoaştem generaţia trecută a Ţărei Româneşti; binevoitoarea, patriotica generaţie care forma floarea Ţărei Româneşti înainte de 1848. De la anul acesta începând, românii au pierdut simţul istoric. Cuvinte nouă fără cuprins, oameni noi fără trecut şi fără valoare, o limbă păsărească în locul vrednicei limbe a strămoşilor, instituţii nepotrivite cu trebuinţele modeste ale ţăranului dunărean au înăbuşit frumoasele şi spornicele începuturi ale unei literaturi într-adevăr româneşti, ale unui naţionalism nu de fraze banale, ci d-un cuprins real. Nu-i minune dacă în mijlocul unei dezvoltări care, cu suflarea sa nelegiuită, au rupt fir cu fir toate tradiţiile istorice, au risipit piatră cu piatră vechea comoară a averei sufleteşti şi materiale a poporului românesc, oamenii mai vechi s-au dat uitării, încât abia se mai auzea de ei, şi că vin a reîmprospăta numele lor în memoria unor urmaşi nedemni prin tristul şi ultimul act de iubire către neamul lor, prin testament.

Fie-i ţărâna uşoară şi amintirea neuitată.

[CURIERUL DE IAŞI, 16 iunie 1876]

Sursa:  CERTITUDINEA

Niciodata nu stiuse exact ce cladire este aceea in fata careia lucra de ani de zile, poate ere o banca, poate era o bursa, poate vreun minister important insa domnii bine imbracati care intrau acolo opreau adeseori la el pentru a-si lustrui pantofii.

Lustragiul nostru era priceput in ceea ce facea, folosea numai crema de pantofi de cea mai buna calitate si era vesel si optimist.

Intr-un cuvant era multumit cu munca lui iar clientii lui la fel asteptandu-si rabdatori randul la lustruit.

Intr-o zi insa s-a oprit la el un client nou, mai deosebit de ceilalti care l-a intrebat prietenos: “Ce faci aici? Ce-i cu tine asa de vesel? Nu ti-a spus nimeni de criza financiara?”

Ce-i drept nu-i spusese nimeni, nici unul dintre domnii aceia bine imbracati care intrau in banca sau ce-o fi fost acolo, probabil toti la curent cu criza.

“Poate nu le pasa de tine sau poate n-au avut suflet sa iti spuna insa criza financiara e pe drum si ne va afecta absolut pe toti, nu va scapa nimeni, nici macar tu un biet lustragiu. Asa ca daca ai un dram de minte iti iei masuri din timp, ca sa nu fi luat pe nepregatite. Aceasta e meseria mea, sunt expert, stiu ce vorbesc.”

Dupa plecarea domnului binevoitor lustragiul nostru ramase pe ganduri. Poate ca intradevar nici unul dintre clientii lui nu il considerase demn sa il puna la curent cu criza financiara. Noroc cu domnul cel prietenos care ii voia binele.

Asa ca lustragiul a inceput sa ia masuri incat sa nu fie luat pe nepregatite de criza financiara. Pentru inceput folosea mai putina crema de pantofi si mai de proasta calitate.

Apoi a inceput sa aloce mai putin timp fiecarui client, dupa cum se spune time is money. A inceput sa socializeze mai putin cu acestia, criza e criza, nu mai e timp de smalltalk.

Preocupat de criza financiara devenise ingandurat, tacut si isi facea treaba de mantuiala.

Asa ca incetul cu incetul clientii fideli carora le placeau veselia si calitatea muncii lustragiului au inceput sa se rareasca.
Iar lustragiul nostru cu fiecare client pierdut era multumit intr-un fel ciudat ca domnul cel binevoitor a avut dreptate.

“Ce m-as fi facut daca expertul nu m-ar fi prevenit la timp? Acum as fi fost probabil luat pe nepregatite de criza financiara.”

Morala o trageti singuri! Nu avem nevoie de asemenea “binevoitori”, de la FMI, Banca Mondiala sau de unde mama lor mai sunt! Criza nu exista. Criza este doar o inventie ca sa fim distrusi, ca sa fim spoliati de tot ce mai avem.

După portalul CELE MAI BUNE ARTICOLE

Perfid şi cinic construită şi dusă la îndeplinire din ordine nescrise, această crimă nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completă. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durată nelimitată în seifurile care ascund secrete murdare “de interes naţional”. Să ucizi un viitor foarte mare poet al ţării, înzestrat cu daruri celeste, adăpându-se cu lăcomie din sevele pure ale acestui pământ, brusc dumerit asupra jugului, minciunii şi ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai îngropa, ies mereu şi mereu la suprafaţă şi, ca în basmele ezoterice, sângele tânăr cere izbăvirea.

Mă număr printre puţinii martori care se mai află în viaţă, colegă de grupă, prietenă şi părtaşă la aceleaşi frământări ale poetului în ultimul lui an de existenţă – tumultuosul şi sângerosul 1956, când doar pentru o clipă am trăit iluzia libertăţii. Această fericire m-a transformat în martor incomod şi “nociv”. În realitate, nu aveam nici pe departe carisma şi puterea lui de luptător. Am fost aleasă însă ca exemplu, arestată şi condamnată, pentru că am organizat şedinţe “conspirative”, “contrarevoluţionare”, la care a participat şi poetul Nicolae Labiş. Aceeaşi soartă a avut-o şi colegul şi prietenul nostru comun Aurel Covaci, care-l adăpostea pe poetul fără locuinţă şi bani Nicolae Labiş.

Campania de înfricoşare prin şantaj, schingiuire, condamnări fără drept de apel, lipsiri de drepturi civile a fost atât de aberantă, încât ne-a amuţit, pe unii pentru vecie. Aurel Covaci, devenit în 1962 soţul meu, mi-a propus să nu vorbim, să îngropăm în adâncul nostru această cutremurătoare taină.

“Pasărea cu clonţ de rubin”

Familia poetului a ştiut adevărul de la început. Răpus pe patul de la Spitalul de Urgenţă, el le-a mărturisit tatălui său şi câtorva prieteni apropiaţi că a fost împins între vagoanele tramvaiului şi că-l cunoştea pe executant. Singura mărturisire, din zorii zilei de 10 decembrie, dictată lui Aurel Covaci, care fusese chemat la dorinţa lui Nicolae Labiş de o voce anonimă, cu un uşor accent rusesc (vocea Mariei Polevoi – dansatoare, n. 1919 în Basarabia), transmite concluzia cum nu se poate mai clară că necruţătoarea “Pasăre cu clonţ de rubin” a doctrinei comuniste s-a răzbunat pentru nesupunerea lui şi l-a strivit. Cu ironie amară trage speranţa că urmaşii pajurei vor găsi prin ţărână urmele poetului Nicolae Labiş, care “va rămâne o amintire frumoasă”.

Ultimele trei cuvinte, acel vaer atât de lucid şi disperat, au rămas în manuscrisul original, tăiate de Aurel Covaci la cererea celui care urma să plece demn, împins în abisul morţii de cei pe care i-a crezut că au suflet şi idealuri.

Mă voi rezuma în textul de faţă doar la ceea ce cunosc despre cum s-au petrecut hărţuirea, lupta şi soluţia finală dintre poetul Nicolae Labiş şi organele Securităţii statului în toată ierarhia lor în cele trei luni ale toamnei anului 1956.

Răzvrătitul înconjurat de informatori inocenţi

De cum a venit, atras de mirajul Capitalei în anul 1952, tânărul Labiş, romantic revoluţionar, cum se spunea pe atunci, încercând să scrie în pas cu cerinţele epocii, a înţeles că îndrumarea falsă şi restricţiile care i se impuneau nu pot fi admise. Inteligenţa scotocitoare, talentul debordant au declanşat ura şi invidia colegilor de la Şcoala de Literatură (Nicolae Stoian, Gh. Tomozei şi alţii), dar, mai ales, din partea responsabililor cu “tinerele talente”: M. Beniuc, Marcel Breslaşu, Gogu Rădulescu, Mihai Gafiţa ş.a.

Pentru că Labiş nu s-a supus, a refuzat oblăduirea cuiva, consider că, de atunci a început să i se constituie dosarul de urmărire. Directorul Şcolii de Literatură îl credea pe Labiş “un rătăcit” cu idei “dăunătoare” şi a creat în jurul lui o reţea informativă dintre colegi, obligaţi, de spaimă, din laşitate sau din dorinţa de parvenire, să scrie şi să depună regulat note informative despre lecturile interzise, ideile răzvrătite şi tot ce părea suspect la acest ciudat coleg cu aspect de copil năstruşnic şi generos. Concret, se perindă sancţiunile, tentativele de exmatriculare din şcoală sau UTM, consemnarea la domiciliu, percheziţiile în camera de la cămin, urmate de confiscarea cărţilor interzise. A continuat interzicerea textelor şi a prezenţei lui la Festivalul Mondial al Tineretului – Bucureşti 1953. În marea lor ură şi prostie, colegii şi “victima” l-au pârât pentru “tentativă de viol” asupra naivei Doina Ciurea. Doar Mihail Sadoveanu, care-l simpatiza, l-a mai putut salva de sancţiuni.

Alături de colegii de la Şcoala de Literatură

Cabala activiştilor şi lista neagră a lui Gogu Rădulescu

Ne apropiem de anul 1956, când poetul Nicolae Labiş se hotărâse să termine cu “coproducţiile” şi să pornească pe drumul propriu, fără îndrumători şi închistări în lozinci triumfaliste. Într-un interviu dat la Radio în 1956 lui Titel Constantinescu, el numeşte perioada Şcolii de Literatură “Treapta limpezirii”. Citez:

“În această etapă m-am format prin luptă. Dogmatismul, birocraţia, iată nişte scorpii care circulau cu violenţă pe atunci în domeniul fraged al tinerei noastre literaturi… dar nu m-am închinat cum, vai, au făcut-o unii colegi nimerniciei…”.

Labiş primeşte riposte dure: La Plenara secţiei de poezie de la 29 mai 1956, în referatul lui M. Petroveanu (soţul Veronicăi Porumbacu) îi caracterizează poeziile ca dominate de “apăsare şi tristeţe lipsită de obiect”, iar Mihu Dragomir îl acuză de “asimilarea excesivă a unor poeţi dintre cele două războaie (Ion Barbu şi Tudor Arghezi)”, ca apoi, la primul Congres al Scriitorilor din iunie 1956, să-l învinuiască de “snobism, evazionism, influenţe ale ideologiei burgheze, infiltraţii liberaliste, slabă pregătire ideologică, lipsă de contact cu realitatea, precum şi confuzii cu privire la raportul dintre libertate şi îndrumare”.

Atmosfera de suspiciune, intrigile din tagmă, piedicile puse sub diverse pretexte la publicarea volumului aşteptat şi a unor poezii trimise la reviste, lipsa de bani îl izolează, dar cel mai mult îl înspăimântă chemările la ordin cu ameninţări din partea Securităţii. Ştia că este trecut pe “lista neagră” întocmită de Gogu Rădulescu (prezent în tribună până în ultima zi a lui Ceauşescu), care primise de pe atunci sarcina ca, sub pretextul unor discuţii sincere” cu tinerii scriitori, să afle şi să informeze Securitatea ce idei duşmănoase îi frământă în taină.

“Labiş a fost ales pentru a exemplifica urmările posibile ale nesupunerii”, declară cu toată răspunderea ziaristul şi apropiatul prieten până la moarte, Portik Imre, în memoriile sale postume, apărute abia în anul 2005, după părerea mea, cea mai autentică, dezinteresată şi bine informată consemnare dintre cele apărute până acum.

Cu Gheorghe Tomozei

Presentimentul morţii

Pe parcursul anului 1956, cred că prin vară, se mută de la adresa de pe Str. Odobescu, unde locuiau în comun fraţii Raicu, D. Carabăţ, Gh. Mărgărit (sporadic mai dormea şi pe la Ion Băeşu sau Lucian Pintilie). Ceruse o cameră de la Uniunea Scriitorilor, dar nu primeşte. Colegul său, mai în vârstă cu trei ani, Aurel Covaci, generos şi ocrotitor, îi oferă să împartă, ca între fraţi, camera cu chirie de la ICRAL de pe Strada Miletin nr. 14. Dormeau într-un pat, îşi împărţeau bruma de mâncare, ţigările şi paharul de vin, dar mai ales nedumeririle, spaimele şi hotărârile.

Din acel septembrie 1956, eu, Stela Pogorilovschi, studentă la Secţia de Literatură şi Critică Literară, anul III Filologie, am devenit prietenă apropiată, confidentă, împărtăşindu-le durerile şi bucuriile zi de zi. Am povestit în două cărţi apărute – “Timpul asasinilor”, Editura Libra, 1997, şi în “Persecuţia”, Editura Vremea, 2006 - parte din documentele memoriei mele care se referă la acel anotimp zguduit de istorie, a cărui amprentă a rămas ca un sigiliu sacru impregnat în fiinţa mea fagilă, maturizând-o. Le voi relua curând în altă parte, întregindu-le mai ales pe cele despre poetul supravegheat şi voi povesti cum, împotriva raţiunii lui salvatoare, destinul, adică propria lui structură spirituală, înfruntând “maşina infernală”, îl împingea spre pieire. De altfel, în majoritatea poeziilor de atunci, presentimentele, ca în tragediile antice, domină şi ne copleşesc. Aurel Covaci le cunoştea cel mai bine, i-a citit primul epitafurile despre care, cu nesăbuinţă, regretatul Laurenţiu Ulici mi-a spus: “Poetul şi-a regizat singur moartea”.

“E un ştreang în adâncul genunii
Ce mă spânzură invers spre cer”

Voi încerca acum să desluşesc semnificaţia “nopţilor de coşmar”, adică a trăirilor din poeziile scrise sau dictate lui Aurel Covaci, câte s-au mai păstrat, din cele două nopţi esenţiale: Noaptea Sfântului Andrei – 30 noiembrie 1956 şi 2 decembire 1956 – Ultima zi de naştere, la împlinirea a 21 de ani. Cele din Ultima Noapte au fost descoperite de mine acum un an în Muzeul de la Suceava, “Fondul Nicolae Labiş”, la care nu am avut acces până recent, după cum, timp de peste 50 de ani, nu am fost invitată niciodată să onorez vreo festivitate dedicată poetului…
Din noaptea Sfântului Andrei s-au păstrat doar trei poezii ale coşmarului care acum devenise datină.
Labiş se aşezase turceşte peste pătura patului hârbuit, dar ospitalier, umbra lui din profil apare clătinându-se pe peretele văruit (“Umbra mea îşi clatină/ Limpede var/ Vine ca o datină/ Noaptea de coşmar”).

Aurel Covaci se aşază, în poziţia lui Buda, în faţa poetului şi îşi desenează unul altuia staturile din profil. Pentru a se încuraja, au scris cu litere mari, în cărbune deasupra: “Omule, nu te supăra, că trece şi asta”.

Ca în transă, preluând coşmarul celuilalt, Aurel Covaci compune primul sonet al coşmarului, iscălit apoi de Nicolae Labiş:

SONETUL COŞMARULUI

Pricepem noi această odihnă chinuită
Când ne cuprinde vraja trăirii efemere,
Când ni se aprinde totuşi tăcuta dinamită
Încătuşată-n suflet, în creier şi-n artere?
Când somnul, moarte-n uda uitărilor ne cere
Învie în ţărână cu secetă cumplită
Aceste clare vise, viclene temnicere,
Când chiar şi suferinţa e-n lume urgisită.
Prietene: ne bate-n gol, ca toba, pieptul,
Să strige ca nebunul: acela-i înţeleptul…
Când nici măcar la chinuri noi nu mai avem dreptul.
Ne zgârie atâtea satane reci peceţii
Deci: care-i vieţuirea şi care sunt pereţii?
Deci: sufletele noastre ne sfâşie pereţii?
(Deşi a compus-o amicul eu intim Covaci, o iscălesc cu brio. N. Labiş)

Foaia aceea a fost arestată şi ea de Securitate (corp delict nr. 30), dar mai apoi a fost recuperată. S-a mai păstrat, brăcuit, începutul celui de-al doilea sonet al coşmarului cu scrisul lui Covaci:

Eram, în vis, cadavru, în raclă şi în groapă…
Simţeam în nară izul putreziciunii mele,
Dar auzeam tăcerea cum sapă, cum tot sapă,
În moartea mea să scoată comori de gând şi stele…

O viziune a propriei morţi, dar şi a acelor tainice recuperări spirituale de după. Labiş i-a transmis imaginea în transă poetică.
A treia poezie, fără titlu, scrisă şi compusă de Nicolae Labiş, pe care Covaci o aprobă doar prin iscălitură, este o mărturie totală despre suferinţă. Aici apare imaginea surprinzătoare a poetului sugrumat cu propria-i faşă de prunc, atârnat cu capul spre adâncul genunii şi cu picioarele invers, spre cer:

Mă doare tot: visul, cuvântul, somnul, viaţa şi vântul.
Mă doare cel pe care îl iubesc.
Bogat şi sărac.
Mă doare haina, mă doare cămaşa,
Mă doare scutecul, mă doare faşa,
Faşa aceasta a fost prima funie
Ce m-a sugrumat, dar acum
E un ştreang în adâncul genunii
Ce mă spânzură invers spre cer.

“Pasărea cu clonţ de rubin” – manuscris

“Iată, acesta este omul care a văzut Adevărul”

Semnificaţia acestei obsedante imagini am dezlegat-o abia după descoperirea celui de-al doilea set de poezii dictate, iscălite şi datate de Nicolae Labiş din cea de-a doua noapte de coşmar, la 2 decembrie 1956. Le-am recunoscut imediat după caracteristica foilor rupte dintr-o mapă de birou, dar, mai ales, că multe sunt stenografiate total sau parţial. Caligrafia este a lui Aurel Covaci, stenografia de asemenea…

M-am gândit, emţionată, că hieroglifele pot acoperi taine ascunse, ultimele gânduri intime ale poetului, peste care au trecut 50 de ani şi atâtea priviri scotocitoare, plus competenţa şi vigilenţa “poetului prinţ” Gheorghe Tomozei, care, stăpân pe toată arhiva, nu a avut interesul să se ocupe de ele. Mi s-a permis xeroxarea. Pe parcursul anului 2008, le-am descifrat cu ajutorul a două doamne stenografe supercalificate. Apar acum, pentru prima oară în formă tipărită. Doar câteva, scrise de mână, au fost rupte din context şi prezentate fără semnificaţii în alte părţi.

Le veţi citi şi veţi înţelege disperarea poetului, care, “îngrozit de temnicer”, “înainte de gol”, “înainte de focul suav, zâmbitor de pistol”, se adresează “omului de pe marginea patului”, care i-a însoţit “nefericirea nopţii de coşmar”. Spânzurat cu capul în jos de un iadeş, lasă această ultimă chemare “nu scrisă, ci dictată”, ţipând în van “ajutor”! Ultimele lui concluzii, concentrate în 13 versuri, i le-a încredinţat lui Covaci, poate cu rugămintea de a nu le face publice niciodată. E vorba despre poezia “Credo”, o viziune a omenirii laşe şi a puterii lui Satan pe pământul patriei, dată de Dumnezeu altar Poetului.

Despre simbolistica Spânzuratului din cărţile de Tarot, explicată succint de doi mari scriitori ocultişti, sunt necesare explicaţii:

Eliphas Levi (secolul al XIX-lea): “Spânzuratul este un simbol al lui Prometeu, cu picioarele în cer şi capul atingând pământul, adeptul liber şi mânat de sacrificiu care dezvăluie oamenilor secretul zeilor şi care pentru asta este ameninţat cu moartea”.

Teologul Leonid Uspenski, în cartea cu poeme în proză, zice despre Spânzurat: “Iată, acesta este omul care a văzut Adevărul. O nouă suferinţă, mai mare decât poate provoca vreodată orice durere omenească…”.

Nicolae Labiş spune totul despre el şi despre epoca celui rău. Prin ultimele lui mesaje mi se confirmă ceea ce aflasem: Nicolae Labiş, structural, avea toate datele unui viitor mare iniţiat. Primele taine le-a aflat de la profesorul său de limba română, V. Gh. Popa (condamnat la 16 ani de închisoare politică), discipol şi apropiat al lui Vasile Lovinescu. Profesorul de la liceul din Fălticeni este cel care i-a deschis ochii spre frumuseţea, profunzimea şi tâlcul folclorului străbun. Nicolae Labiş are chiar o culegere proprie de poezii populare de toate genurile, printre care basmul Lostriţa, care aminteşte prin similitudini mitologice de mitul lui Oedip.

Scenarii şi dovezi

Despre aşa-zisul accident de tramvai din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, căruia i-a supravieţuit până la data de 21 decembrie, s-a tot scris timp de mai bine de jumătate de secol. Cu greu se poate dovedi care este adevărul, mai ales că au rămas extrem de puţine şi verosimile documente. Serviciul kafkian al Securităţii, departamentul de dezintoxicare, prin sumedenie de agenţi, chiar şi din rândul scriitorilor, au împrăştiat drept adevăruri versiuni aberante despre cum s-a petrecut crima şi cine poate fi autorul ei. Serviciul despre care am vorbit primea sute de note informative şi întocmea apoi dosare pe baza minciunilor clocite tot acolo.

Astfel, voi da ca exemplu doar câteva variante:

1. Labiş era atât de beat, încât s-a vârât singur sub tramvai;

2. Labiş a băut cu Covaci, iar în staţie acesta l-a împins sub tramvai, furându-i şi ceasul de la mână. Această faptă ar avea două explicaţii:

a) Covaci este bănuit că “scopul lui a fost de a-l atrage pe poetul Nicolae Labiş pe linie contrarevoluţionară, iar, dacă nu i-a reuşit, a trecut la omorârea lui” – extras din documentul CNSAS nr. 62 de la 14 martie 1958, strict secret. Documentul este perfid întocmit, pe baza investigaţiilor lui Gh. Achişei şi afirmaţiei Margaretei Labiş, studentă la Filologie;

b) Covaci l-a omorât din gelozie, iubeau amândoi aceeaşi fată; pare hilar dacă nu s-ar fi comandat şi un roman difuzat pe piaţă, scris de Gabriel Gafiţa. Protagoniştii sunt doi buni prieteni scriitori, dintre care unul, lipsit de talent, invidios şi gelos, îl ucide pe celălalt. Prost scrisă, cusută cu aţă albă, această versiune nu a prins şi nu a convins pe nimeni, dar a fost un foarte bun pretext să-l ciomăgească pe Aurel Covaci noapte de noapte în perioada când supravieţuia cu Petre Pandrea în aceeaşi celulă (mie mi-a relatat un martor din arest).

După ce ne-au învăţat minte şi ne-au eliberat din închisoare condiţionat, cu angajamentul de a nu relata nimic niciodată, fiind pasibili de o nouă pedeapsă, am păstrat, ca pe icoana unui martir, imaginea poetului Nicolae Labiş, hăituit de păzitorii ideologiei în care crezuse candid, ca într-un basm, înfricoşat şi singur, ameninţat cu moartea şi cu interdicţia. Imaginea acelei ultime nopţi de decembrie, reci şi ceţoase, despre care Vladmir Maiacovski, victimă a altei revoluţii, a scris: “În astfel de nopţi/ În astfel de zile/ Umblă pe străzi cu umbre tiptile/ Poeţii şi tâhlarii”.

I-am recitat întreaga viaţă poeziile postume. Aurel Covaci îi imita şi tonul dulce moldovenesc, cu inflexiuni surprinzător de dure, ca dalta unui sculptor cioplitor al cuvintelor limbii româneşti.

“Pot flămânzi zile întregi, dar nu pot să nu scriu”

În momentul de faţă, rămasă în viaţă, sunt singura care a trăit şi a văzut cu ochii proprii grozăvia unei odioase crime ce a retezat prea timpuriu o altă floare de crin întrupându-se într-o zi cât alţii în zece. Doar pentru cei de bună-credinţă scriu atât cât ştiu şi, ca pe un desfăşurător, punctez filmul ultimelor zile.

6 decembrie, de Sfântul Nicolae: Se întâlneşte cu prietenul său Portik Imre, venit la Bucureşti în delegaţie. I se plânge de lipsa de bani, de lipsa de foc în camera lui Aurel Covaci şi de răceala oamenilor care îi erau odată apropiaţi. Îi citeşte o poezie dedicată sieşi: “Sunt douăzeci de ani şi încă unul…”. Mărturiseşte că foloseşte cuvintele limbajului comun ca simboluri: “Pentru mine, cuvintele partid, marxism, stegar ş.a. au altă semnificaţie decât cea obişnuită…”.
Îl preocupa faptul că a cântat în public în repetate rânduri Imnul regal şi a recitat poezii interzise. Vorbeşte cu Portik despre evenimentele din Ungaria din 1956 şi consecinţele de la Facultatea de Filologie, arestări, excluderi. Se hotărăşte: “Trebuie să dispar pentru un timp din faţa ochilor lor. Vreau să dispar din Bucureşti, fără urmă”. Hotărăşte să plece înainte de Sărbători.
Mai spune: “Pot flămânzi zile întregi, dar nu pot să nu scriu”. Portik a plecat.

7 şi 8 decembrie: Se întoarce foarte târziu la locuinţa de pe Miletin 14. Pe data de 8 eu mă întâlnesc cu el şi-mi cere cu împrumut suma de 5 lei, echivalentul a două pachete de ţigări Carpaţi.

Labiş şi Margareta, sora lui

“Hei, Mioriţo, habar n-ai! Nici nu-ţi închipui ce mi se pregăteşte”

9 decembrie: Spre seară apare acasă devreme, avertizat de Aurel Covaci că nu-i va mai oferi găzduire dacă întârzie nopţile. E foarte flămând, dar gazda nu are absolut nimic de mâncare. Prânzul îl lua la cantina studenţească de pe Matei Voievod. Labiş cere permisiunea să comande o friptură pe datorie doamnei Candrea, responsabila restaurantului Casei Scriitorilor. Dumitru C. Micu îşi aminteşte că l-a văzut acolo şi că a plecat singur. Mioara Cremene, în amplul interviu cu doamna Mariana Sipoş (Editura Universal Dalsi-2000), îşi aduce aminte că în acea seară i-a şoptit doar atât: “Hei, Mioriţo, habar n-ai! Nici nu-ţi închipui ce mi se pregăteşte…”.
În drumul spre casă, cu exact cei 5 lei împrumutaţi de la mine cumpără o sticluţă de un sfert din cea mai ieftină ţuică populară. Nevoia de comunicare şi alte aleanuri îl deturnează spre localul Capşa, încă elegant, păstrând ceva din parfumul boemei de odinioară. Labiş nu era beat, o afirmă şi alţii, o declară şi el la Urgenţă. Gustă puţin din ţuică, nu avea bani nici măcar de o cafea. Între timp, la o masă mai încolo, se aşază trei bărbaţi şi o femeie.

În anchetele trucate ale lui Tomozei sunt prezentaţi drept necunoscuţi. Pe cel puţin doi, Labiş îi cunoştea. Pe unul, încă din 1953, când a avut cu el o altercaţie dură la festivitatea înmânării premiului de stat poetului Alexandru Andriţoiu. Acesta i-a spus lui Labiş, cu ură, că în viaţa sa nu va “pupa” premiul de stat. Labiş se hotărăşte să-l bată, dar Aurel Covaci l-a sfătuit să se ferească de el, căci are meseria de “suflător”. Îl chema Iosif Schwartszman, zis Grişa, de meserie pianist acompaniator, alogen basarabean.

Femeia, însoţitoarea lui Grişa, pe nume Maria Polevoi, era o fostă dansatoare la Teatrul “Tănase”. În 1956, dansa în ansamblul artistic al MAI. Sora lui Labiş mi-a spus că Nicolae Labiş părea s-o fi cunocut şi pe ea, dinainte. Polevoi Maria, născută la Ismail – URSS, la 3 martie 1919, cu domiciliul stabil în Bucureşti, Str. Traian nr. 31. Evident, biografiile lui Grişa şi a lui Mary Polevoi sunt în multe privinţe asemănătoare. Convingerea mea este că şi ei au avut rolurile lor, dar documentele esenţiale lipsesc. Eu îi consider agenţi, bazându-mă pe declaraţiile lor confuze şi contradictorii aflate în filele Dosarului penal nr. I84960/1956, arhivat la foarte scurtă vreme după moartea poetului.

Nicolae Labiş şi Maria Polevoi
Tramvaiul 13

Grişa Schwartszman, în acea noapte la Capşa, l-a invitat la masa lor. Poetul, disperat, s-a lăsat ademenit de femeie şi le-a oferit şi lor din bruma lui de ţuică. Mai mult, Labiş nu a băut. I-a invitat la restaurantul Victoria, în subsolul pasajului cu acelaşi nume. Labiş a vrut să-şi amaneteze ceasul “Pobeda”, ca să-i ofere ceva lui Mary, dar nu a reuşit. Apoi, femeia îi propune să se furişeze pe căi diferite şi să se întâlnească în staţia de tramvai Colţea, invitându-l peste noapte la ea.

În staţia prost luminată, apare şi filatorul Grişa. Mary îl recunoaşte şi asistă de la o mică distanţă cum poetul ezită, aşteptând-o, să ia tramvaiul 13, care iese din refugiul din faţa spitalului, face bucla şi opreşte uşor în faţa Muzeuluiui Şuţu. Patru persoane aşteaptă să urce, Labiş e al treilea, dar tot mai şovăie. Când porneşte tramvaiul, cel de-al patrulea îl împinge pe Nicolae Labiş pe grătarul dintre cele două vagoane. Grişa strigă că cel căzut e beat, în timp ce Mary, nemaiîndurând grozăvia, spune că îl cunoştea pe poetul Nicolae Labiş şi roagă să fie dus la spital.

Considerând că victima este în stare de ebrietate, doi bărbaţi (probabil martorii din staţie) îl târăsc pe propriile picioare, forţând fisura coloanei şi împreună cu femeia îl duc la camera de gardă. Lăsat pe jos, nu este nici internat, nici consultat, ci trimis cu un taxi şi cu femeia mai departe, până ajung la Urgenţa de pe Str. Arh. Mincu. Încă erau la Colţea când poetul, conştient, dă numărul de telefon al lui Aurel Covaci, şi Mary îl anunţă în jurul orei 3 dimineaţa că unul “Labeş” a suferit un accident de tramvai.
În memoriile postume ale lui Portik Imre se limpezesc multe aspecte ale aşa-zisului accident. Îngrijorat că nu a apărut încă la Covasna, Portik revine la Bucureşti, îl găseşte la Spitalul de Urgenţă. Portarul îi şopteşte: “Se spune că era beat, dar a fost aruncat sub tramvai”. Îl găseşte complet lucid şi vorbind coerent. L-a întrebat dacă a primit telegrama trimisă în ajun din spital (10 decembrie) printr-o fată, Stela. Eu i-o dusesem la poştă, într-adevăr, dar telegrama nu a ajuns. Aşa cum am aflat din dosarul meu de urmărire informativă, încă din 1956, printr-un ordin secret, corespondenţa îmi era triată şi parţial oprită. În telegramă, poetul se scuza că nu poate fi punctual la întâlnire, fără alte explicaţii.

Maria Polevoi: “Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui“

Am să extrag câteva fragmente esenţiale, pentru stabilirea adevărului, din memoriile lui Portik Imre. El reconstituie cu scrupulozitate vorbele lui Labiş din ziua revederii lor, cât şi cele relatate de Maria Polevoi, apărută la Spital pe la ora 3 p.m. şi acceptând să stea de vorbă cu Portik circa două ore, invitată la masă, la Restaurantul Kiseleff. Informaţiile pe care le-am adunat o viaţă întreagă, insinuările din anchetele speciale ale Securităţii mă determină să le acord toată încrederea.
Labiş către Portik: “Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut după-amiază şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost…”; “Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva… Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd mai întâi în ce tramvai şi în ce vagon urcă ea”.

Maria Polevoi îl zăreşte ajuns în staţie, dar se răzgândeşte şi se retrage în umbră. “Aveam multe motive ca nimeni să nu mă vadă cu el. Când a sosit primul tamvai nr. 13, l-am urmărit cu privirea, având de gând să nu urc dacă se urcă el. Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuându-şi drumul, în timp ce poetul dispăruse”…

Despre autorul faptei: “… Sta puţin la o parte, cu mâinile în buzunar, vorbea murdar despre Labiş”.

Mariei Polevoi i-a fost frică toată viaţa să pronunţe numele celui care a executat atentatul. Poate că, până la un moment dat, i-a fost complice. Cert este că sensibilitatea ei de femeie (cine ştie prin câte vicisitudini trecută) angajată în MAI, fie chiar şi într-un ansamblu, a determinat-o, la data de 10 decembrie, să se prezinte la Uniunea Scriitorilor şi să stea de vorbă cu Mihai Gafiţa (fost ofiţer de securitate) şi să-i povestească despre cele văzute cu adevărat. În felul acesta, sunt informaţi în secret cei care aveau sarcina de partid să-l supravegheze pe poetul Nicolae Labiş: Marcel Breslaşu, Mihai Beniuc, Ema Beniuc, Emil Galan. În cursul nopţii de 10 spre 11 decembrie, Mary a primit mai multe telefoane de ameninţare cu moartea. Ulterior, ea a dat de înţeles că i-ar fi recunoscut vocea lui Grişa Schwartszman.

Până în 1978, fiinţa aceasta a trăit sub teroarea deţinerii secretului crimei. S-a sinucis atunci când cineva şi-a amintit de ea şi a încercat să o determine să spună adevărul.

Satana şi-a făcut datoria

Cât despre Grişa, încă se mai poate realiza o investigaţie competentă asupra celor două procese-verbale de ascultare, consemnate de sergentul major Gheorghe Aurelian de la DMC, la ora 2:40, în noaptea de 10 decembrie. În urma celor două declaraţii confuze şi mincinoase ale lui, manipulate în continuare de Securitate, se dispune trimiterea dosarului la Procuratura Raionului Tudor Vladimirescu. Concluzia a fost că, pentru producerea accidentului, vinovat ar fi manipulantul tramvaiului, consemnându-se următoarele: “Întrucât accidentul nu s-a datorat nici cel puţin faptului încercării sale de a se urca în vagon, urmează a se constata că (nu) sunt întrunite elementele constitutive ale acestui delict şi a pronunţa ca atare încetarea procesului”.

Mihai Beniuc a avut sarcină grea. El a trebuit să-i alunge pe tinerii, pe scriitorii sau pe studenţii înghesuiţi pe coridoarele Urgenţei. Nu pierdea nici un prilej să-i mustre şi să-l dea de exemplu pe Labiş. Îi avertiza la ce ducea faptul să nu asculţi de îndrumarea partidului. Acelaşi lucru l-a declarat şi Nicolae Ceauşescu prin anii ’70, adresându-se unei delegaţii de tineri scriitori, sfătuindu-i să nu comită fapte nesăbuite dacă vor să nu împărtăşească soarta poetului Labiş.

A murit când furios, când sperând, părându-i rău şi iubind cu ardoare viaţa şi oamenii, implorând în ultimele ceasuri să i se aducă ozon de pe culmile unde se adapă căprioara.

L-am revăzut pe catafalc în holul Casei Scriitorilor, îmbrăcat în costumul pe care şi-l cumpărase cu o lună înainte din banii pe “Primele iubiri”, scufundat în spuma voalului de mireasă mortuar. Mâna lui fină mi s-a părut că o reţine pe a mea. M-am înspăimântat, căci i se schimbase chipul. Avea faţa Spânzuratului din Tarot şi în craniu, din care i se extirpase creierul, i-au băgat în loc câlţi. Satana, clonţul Păsării cu clonţ de rubin, şi-a făcut datoria.

Avem dreptul să ştim şi noi ce a ştiut Securitatea

Mai ştiu că agentului Schwartszman Isac-Grişa, la scurtă vreme după înmormântarea lui Nicolae Labiş, i s-au aprobat actele de plecare definitivă din ţară.

Timp de aproape zece zile, Spitalul de Urgenţă, în care poetul trăgea să moară, s-a transformat într-un obiectiv strategic, apărat straşnic sub supravegherea strictă a Securităţii române.

Au instalat filtre discrete, au făcut fotografii, au dat rapoarte – cred că există o sumedenie de documente de acest gen în dosarele care au rămas deschise. Şi totuşi, “numele lui Nicolae Labiş este necunoscut în arhiva Securităţii”… Acesta a fost răspunsul primit de mine, acum patru ani, de la SRI.

Autor

STELA COVACI

Preluat din CERTITUDINEA

Există, se vede, între radicalii din România un fel de dicţionar secret de locuţiuni, de parole ce au valoarea unor ordine de zi, cari ne rămîn necunoscute nouă profanilor precum: „Vegheaţi! Ora a sosit” şi altele de acestea.

O foaie din Focşani, „Luptătorul”, dînd seamă despre atentatul încercat asupra d-lui Brătianu, încheie cu cuvintele: „Ale tale dintru ale tale, frate Brătiene!”. Fost-or-fi potrivite cu ceea ce se petrecuse, avut-or-fi aceste cuvinte alt farmec asupră-ne nu ştim, destul că, la încheiarea unui articol în care condamnam fapta, cercam însă a explica cum instinctele rele, înclinările criminale ale oamenilor găsesc în precedentele create de principiile şi apucăturile roşiilor o atmosferă ce le prieşte, pusesem şi noi cuvintele, rămase în minte-ne la citirea ziarului din provincie, „Ale tale dintru ale tale”.
Nici prin vis nu ne trecea că, din întîmplare, puseserăm mîna pe una din acele locuţiuni mistice, din acele devize ale partidului roşu de cari ascultă orbeşte toată suflarea patriotică, că noi, neconsacraţii în misterele organizaţiei internaţionale ale societăţii de exploatare, atinsesem cu vîrful condeiului un triangul cabalistic din marea carte secretă a partidului.
Odată atinsă, această formulă a început să geamă sub pana d-lui C.A. Rosetti, d-sa s-a ţinut obligat a ne da o explicare pe larg a acestor vorbe şi a făcut-o în cinci articole consecutive ale „Românului”, în acel stil onctios şi apocaliptic care-i-e propriu.

Iată ce însemnează această nefericită cabală după esplicarea „Românului”:

Cuvintele „Ale tale dintru ale tale”, zise asupra unui asasinat şi aruncate victimei asasinatului, cuprind însăşi legitimarea crimei.
A zice unui om asupra căruia s-a făcut o încercare de asasinat „ale tale dintru ale tale” este a-i zice „ai meritat a fi asasinat”.

Toti asasinii zic victimelor lor „ale tale dintru ale tale”; mai cu seamă în asasinatele politice aceasta este o regulă fără escepţiune.

E foarte trist că organul de căpetenie al partidei conservatoare a adoptat această deviză a asasinilor. . .
Depinde de partida conservatoare de a proba ţării, printr-o dezaprobare categorică, că nu în numele ei „Timpul” a adoptat această deviză. Nouă ni se pare că principiele conservatoare ar reclama această regulare, căci altfel ar putea să intre în societatea noastră un virus dizolvător care să nu cruţe pe membrii partidei conservatoare mai mult decît pe membrii partidei liberale; şi la fiece lovitură de cuţit sau de pistol ar răsuna deviza adoptată de organul partidului conservator: „Ale tale dintru ale tale”.
A zice „ale tale dintru ale tale” unui bărbat politic în urma unei încercări de asasinat. . . este în adevăr culmea neomeniei.
Iată dar ce însemnează acest fatal cuvînt, asupra adîncimii înţelesului căruia d. C.A. Rosetti a trebuit să ne lămurească.
„Ale tale dintru ale tale” însemnează:

Legitimarea crimei;
Judecata: „Ai meritat să fii asasinat”,
În regulă fără escepţie aceasta e deviza asasinilor;
Un virus dizolvător;
Culmea neomeniei…

Poate fi sigur d. C.A. Rosetti că nu-i sîntem decît mulţumitori pentru această explicaţie. Am suportat cinci articole de insinuaţiuni nemeritate pînă acum, pînă să ni se esplice marele cuvînt cabalistic al religiei revoluţionarilor. Deodată ni s-a luminat dinaintea ochilor, deodată am simţit că atinsesem triangulul mistic al conspiratorilor, deodată ne-am adus aminte că acest fatal „ale tale dintru ale tale” a mai fost întrebuinţat într-o ocazie analogă de cătră chiar esplicatorul ei actual.

În adevăr, în ianuarie 1876, un om, anume Paraschivescu, care nu putuse justifica întrebuinţarea unei sume, îndealtmintrelea de tot neînsemnate, din fondurile poliţeneşti şi care n-o putuse restitui, a fost depărtat din funcţie. Ministrul prezident de pe atunci, d. Lascăr Catargiu, refuzînd în mod constant a-l mai numi în vro funcţie, dar ştiindu-l în mare mizerie, îl ajuta din cînd în cînd cu cîte-o mică sumă. Din cauza refuzului de-a-l pune în funcţie, acest om a comis un atentat asupra ministrului prezident.

Iată însă ce scria „Românul” de la 15 ianuarie 1876 asupra acestui atentat:

Oricît de reprobabil este faptul, dacă vreodată cuvintele ale tale dintru ale tale şi-au găsit o exact aplicare este acum, la adresa primului-ministru.

Cum cutează „Monitorul” a spune că acest funcţionar a delapidat cînd delapidatorul n-a fost dat judecăţii, astfel ca să nu mai aibă cuvînt de-a cere slujba, nici îndrăzneală de-a mai călca pragul primului-ministru? Deci ale tale dintru ale tale.

D. Catargiu a înlăturat juraţii; a dat pe delapidatori la tribunale; pentru ce dar îi ocroteşte? Ale tale dintru ale tale…
… Şi dacă l-a primit şi s-a servit de dînsul, pentru ce în urmă l-a dat afară? Ale tale dintru ale tale…
….Însuşi primul-ministru este bătut de propriul său agent poliţenesc: ale tale dintru ale tale.
… Iată-te acum bătut de tocmai acei pe care-i plăteai: ale tale dintru ale tale. . .

Va să zică această vorbă mistică, pe care noi am împrumutat-o unui ziar din provincie, „Românul” a aruncat-o într-un singur articol de şapte ori la adresa d-lui Lascar Catargiu. Cînd şi cui? După un atentat, victimei atentatului.
Va să zică de şapte ori, cu deplină cunoştinţă a înţelesului grav ce-l au aceste vorbe, „Românul” a pronunţat legitimarea crimei, de şapte ori a fost în culmea neomeniei, de şapte ori, într-un singur articol, a rostit deviza asasinilor şi a aruncat un virus dizolvator în societate.
Hotărît, e ceva din soarta tragică a regelui Oedipus în purtarea roşiilor. În Teba, în cetatea cea cu o sută de porţi, trăia acest nefericit rege care, fără s-o ştie, ucisese pe părintele său şi se cununase cu mumă-sa. Aflînd de la oracolul din Delfi că ţara e bîntuită de ciumă din cauza acestei crime nemaipomenite, pe al cărei autor nu-l ştia, a pronunţat cu mare furie o osîndă energică asupra autorului … asupra sa însuşi. Astfel îi vezi pe roşii căzînd într-o adîncă furie cînd îşi condamnă vorbele şi faptele lor proprii. Sînt momente de taină în viata oamenilor, cînd ei se sperie de ei înşii, cînd descopăr pe demonul relelor în ei şi-l blestemă orbeşte, neştiind că lovesc cu această estremă cruzime în pieptul lor propriu.
Nu, liniştească-se „Românul”; nu primim deviza asasinilor, nu legitimăm, nu justificăm nicicînd crimele. E o lege constantă a spiritului omenesc, legea cauzalităţii, care sileşte pe orice inteligenţă de-a explica ceea ce se întîmplă. Dar de la o explicare curat cauzală pînă la scuză, pînă la legitimare, pînă la justificare, care implică un act de aprobare din partea simţului nostru de dreptate şi a conştiinţei noastre, e o deosebire cît cerul de pămînt.
E în adevăr vrednică de mirare analogia cazului.
Paraschivescu era bănuit de delapidare, Pietraru a delapidat în adevăr. Deosebirea e numai că d. Lascar Catargiu n-a voit să-l numească în funcţie pe cel dentîi, d. Brătianu 1-a numit pe cel din urmă funcţionar în resortul său.
Cu toate acestea, ce deosebire între tonul nostru si acela al „Românului” de atunci, care se va vedea şi mai bine dintr-alt articol al acelei foi, pe care-l vom comunica mîine.
Cu tot tonul necuviincios de atunci al „Românului”, am crezut că nu e demn de pana noastră de-a repeta acea necuviinţă. Ne doare însă soarta ţării, ne doare această anarhie de idei, această viciare a simţului public prin fraze apocaliptice, ne doare mizeria intelectuală şi morală din ţară şi de aceea am fost siliţi nu de-a diminua, cu greutatea unui fir de muştar măcar, responsabilitatea făptuitorului, ci de-a arăta de ce instinctele rele, în loc de-a se manifesta, ca altă dată, în crime de rînd, alunecă azi pe clina cea mai periculoasă din toate, pe clina atentatelor contra siguranţei statului.
Iată de ce am relevat antecedentele d-lui Brătianu şi ale partidului său. Am declarat-o anume că nu recriminaţiuni, nu imputări facem, dar ne adresăm omului cugetător, patriotului, care ştie a pune interesele ţării sale mai presus de ambiţia proprie şi de interesele amicilor săi politici. Condiţiile de existenţă ale ţării noastre au devenit, de la aşa-numita Independenţă încoace, atît de gingaşe încît nu mai e permis, nici partidului roşu chiar, odiosul lux al libertinajului de idei şi de procedimente.
Dacă vom lua lista revoluţionarilor de la Ploieşti vom observa că aproape toţi sînt azi în funcţii şi demnităţi ale statului. Ştim foarte bine că Domnul poate ierta asemenea lucruri, că statul are pînă la un grad facultatea de-a nu pedepsi rebeliunile cu toată asprimea cuvenită. Dar de la iertare pînă la recompensare e mare deosebire. Ei, bine, afară de nefericitul Comiano, încăput sub deplina greutate a justiţiei militare, toţi ceilalţi sînt favoriţi ai guvernului, sînt oameni mari. De ce oare Comiano – care trebuie să fie tot atît de nevinovat ca şi complicii săi – n-a fost înaintat în rang, nu e în graţia d-lui Brătianu, pe cînd alţii, pentru fapte identice, ba mai grave chiar, sînt recompensaţi?
Toate acestea nu se fac într-un stat ce pretinde că aspiră la civilizaţie, nu se fac dacă nu voim să demoralizăm conştiinţa publică şi să-i inspirăm acea sceptică nepăsare care-i face pe oameni incapabili de-a distinge bine de rău şi drept de nedrept.

[TIMPUL, 17 decembrie 1880]

La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu este Cuvantul. Cuvantul este creator. Dumnezeu a creat lumea si lucrurile din ea prin rostirea numelor. Si omul a fost creat cu aceasta putere.

Noi am uitat de mult acest lucru, dar stramosii nostri stiau. De aceea, numele spiritelor rele nu erau rostite: pentru ca spiritele puteau sa se materializeze prin simpla pronuntare a numelui lor. Si tot de aceea rugaciunea vindeca, aduce lumina. Dar mai mult decat atat, orice cuvant rostit poate crea o realitate, depinde insa ce se afla in spatele cuvantului: cata credinta si cata iubire. O simpla urare de drum bun adresata cuiva cu tot sufletul il poate feri pe calator de rele precum un talisman. Aceleasi cuvinte rostite la repezeala, cu gandul in alta parte, ori din politete, fara ca in realitate sa-i dorim tot binele celui de care ne despartim, sunt o mica insulta. O urare sincera de succes la examen sau pur si simplul salutul zilnic de “o zi buna” sau de “Doamne-ajuta” pot face minuni. O soapta dulce poate aduce un ocean de fericire. O vorba buna spusa din inima poate aduce echilibrul in sufletul unui om sau in jurul lui. Ce ne costa sa o rostim? Ea poate aduce chiar vindecare, poate aduce bucurie, poate stinge conflicte si lega prietenii. Vorba buna intotdeauna este ziditoare.

Dar nu e de-ajuns sa stim cum sa vorbim. Trebuie sa stim si cand. Sa stim sa-l ascultam pe celalalt valoreaza adesea mai mult decat o vorba buna. Tacerea da valoare cuvintelor. Sa nu incercam binele cu de-a sila, cand celalalt nu are nevoie de vorbe, ci doar de cineva care sa-l asculte. Tacerea si ascultarea ii dau celuilalt incredere, curaj si linistire. Adesea oamenii vin la noi pentru a ne aduce informatii, chiar daca nici ei si nici noi nu stim acest lucru. Daca nu-i ascultam cu atentie, ei nu ne vor putea transmite mesajul pe care il au si putem pierde o ocazie sau un sprijin important. Ascultand, ii ajutam pe ceilalti sa ne aduca cuvantul cel bun, ascultandu-i ne vine inspiratia sau o idee salvatoare.

Traim intr-o lume ce s-a departat mult de radacinile ei spirituale, in care fie vorbim foarte mult fara sa spunem nimic, mai mult din teama de a tacea – caci tacerea ne obliga sa ne intalnim cu noi insine – fie stam in fata televizorului ori a calculatorului si nu mai deschidem gura ore sau zile in sir. Cuvantul este privit doar ca un instrument de comunicare, o insiruire de sunete produse de corzile vocale, asociate cu un sens. Am uitat ca cuvantul vindeca sau ucide, creeaza ori distruge si am uitat ca noi suntem cei ce purtam asupra noastra in fiece clipa aceasta teribila arma, acest minunat talisman. Ne lasam coplesiti de depresie, stres, suparari si atatea boli care provin din acestea, cand vindecarea este la indemana noastra: doar prin puterea cuvantului, rostind zilnic vorbe frumoase, pline de iubire si adevar.

După Formula AS

„Curierul intereselor generale”, în unul din numerele sale, insinuă foii noastre voinţa de a apăra pe evrei. Abstrăgând cu totul de la confuzia de idei şi de la reua credinţă, dezvoltate în notiţa respectivă, declarăm că nici apărăm, nici am apărat vreodată direct sau indirect pe evrei, ţinta noastră este de a spune adevărul, pe care iată-l.

La întrebarea dacă evreii pot pleda sau nu înaintea judecătorilor de pace, criteriul discuţiunei nu e nici legea advocaţilor, nici art. 7 din constituţie, ci art. 18 din pr. civilă.

Legea avocaţilor e promulgată la 64, procedura la 75. Dacă autorul procedurei ar fi voit ca şi înaintea judecătorilor de pace să pledeze numai avocaţi, ar fi zis: „Părţile se vor înfăţoşa în persoană sau prin avocat”. Însă în realitate zice: ,,Părţile se vor înfăţoşa în persoana sau prin vechil”. El evitează terminul de avocat, pe care-l cunoaşte şi pe care-l înscrie mai jos la art. 94, unde cere ca înaintea tribunalelor părţile să se înfăţoşeze sau înşile sau prin avocaţi.

Intenţia legiuitorului a fost de a nu sili pe justiţiabili să cheltuiască cu avocaţi sume mai mari decât valoarea proceselor ce sunt de competinţa judecătorilor de pace. El întrebuinţază deci cuvântul de vechil tocmai pentru că nu vrea să întrebuinţeze cuvântul de avocat. „Curierul intereselor generale” nu e tocmai tare în deosebirea terminilor.

La a doua întrebare: dacă evreii pot fi vechili? Trebuie să conceadă „Curierul intereselor generale” că nici o lege nu-i opreşte până acuma de la aceasta. Legea avocaţilor zice: nime nu poate fi avocat de nu e român sau naturalizat român; nu se zice însă nicăiri: nime nu poate fi vechil de nu e român sau naturalizat român.

Unii judecători au respins pe evrei sub cuvânt că, art. 7 din Constituţie, împiedicându-i de a fi naturalizaţi, ei nu pot exercita avocatura, prin urmare nu pot nici să apere înaintea instanţei de pace. Contra acestei interpretări, Ministeriul de Justiţie din anul 1868 (iar nu Ministeriul trecut, precum o spune „Curierul intereselor generale”) prin mai multe circulare, au esplicat judecătorilor de pace spiritul articolului 18. Una din aceste circulări, sub No. 9174, spune anume că nu este a se face vreo distincţiune de religiunea ce ar avea persoanele ce se prezintă ca vechili înaintea judecătorilor de pace.

Nedemnă mi se pare asemenea apucătura ,,Curierului int[ereselor] gen[erale]” de a cita o persoană onorabilă într-un articol intitulat ,,Escrocherii jidoveşti”. Poate fi cineva duşman cât de mare al evreilor ca atari, poate să combată orice luptă pentru drept ce ar întreprinde-o ei, fără ca să bleseze persoanele în parte.
De aceea să ni se permită de a nu confunda pe d. Brociner, om cu ştiinţă de carte, nici chiar cu redactorul „Curierului intereselor generale”.

[CURIERUL DE IAŞI, 7 iulie 1876]

]]> http://secareanu.wordpress.com/2011/12/07/mihai-eminescu-evreii-si-legea-avocatilor/feed/ 0 secareanu