Arhiva

Archive for martie 2010

70 de ani de la asasinarea lui Nae Ionescu. Isabela Vasiliu-Scraba: DE UNDE VINE FARMECUL ACESTUI GÂNDITOR? (Nae Ionescu şi Mircea Vulcãnescu)

martie 20, 2010 2 comentarii
 Astazi, la Biserica Sapientei, a avut loc slujba de pomenire pentru Nae Ionescu († 1940) la 70 de ani de la asasinarea sa, pentru Virgil Maxim († 1997) si martirii inca necanonizati ai neamului romanesc, luptatori intru adevar si credinta.

Nae Ionescu

Când acum sase luni Nae Ionescu începea cãlãtoria sa din urmã am simtit cã pleacã dintre noi logos-ul. El ne dãduse întotdeauna cuvântul care desleagã. Pleca, odatã cu el, cheia lucrurilor în mijlocul cãrora trãiam. Aveam sã ne mai simtim vreodatã liberi, asa înglodati în nedeslusit, cum rãmâneam farã el?
Nimeni n’a mijlocit mai bine între noi, cei tineri, si învãtãturã, între noi si sensul românesc; între noi si noi însine. Inteligenta sa nu era orgoliu: era treaptã. Inteligenta care ar fi îndreptãtit cel mai absurd narcisism, -era numai supunere. Slujea.
Te intrebai întotdeauna ce slujeste? Cãci slujea mai mult decât adevãrul. Zeita aceea fadã a inteligentei burgheze. Iar acum, când cercul existentei sale s’a închis, existent a aceea care vroia parcã sã experimenteze totul: întelepciunea, dragostea, pãcatul si sfintenia – aventura ei extraordinarã îti spune limpede ce vroia sã slujeascã: era Viata.
De aceea mijlocea între noi si noi însine, de aceea ne tãlmãcea Sensul românesc, de aceea ne învãta. Dincolo de Viatã. totul îi va fi pãrut pãcat. Chiar atunci când era virtute.
Unul din gândurile cele mai revelatoare despre sine era interpretarea pe care o dãdea crestinismului. “Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”. Si Nae Ionescu adãuga: “numai ca pe tine însuti”. Pe Dumnezeu îl iubesti “din toatã inima ta”. Pe celãlãlt îl iubesti numai ca pe tine.
Când se iubea pe sine, Nae Ionescu era printre oameni, în mijlocul luxului si tuturor inconformismelor. Când iubea pe Dumnezeu era singur. Era singur, cu Dumnezeu si Viata.
Asa va fi stat singur, în temnitã. Iar – om liber cum era – nimic, nici mãcar întelegerea lui fãrã seamãn fatã de fenomenul românesc, nu l-ar fi restituit pe deplin comunitãtii noastre, dacã n’ar fi venit temnita. Dumnezeu e al tuturor popoarelor si Viata e a tuturor oamenilor vii.
Dar a venit temnita. Sfârsitul vietii sale i-a adus temnita. Dumnezeu si Viata sunt pentru neamul nostru. Nae Ionescu a plãtit, pentru ca Durnnezeu si Viata sã coboare peste neamul nostru.

Constantin NOICA

Buna Vestire, An IV, Seria II, Nr. 12, 21 Sept. 1940

DE UNDE VINE FARMECUL ACESTUI GÂNDITOR? (Nae Ionescu şi Mircea Vulcãnescu)

Ştim cã prin moartea martirilor Ţara câştigã o transcendenţã, o verticalã, o demnitate şi o aureolã mântuitoare la Judecata mare a istoriei, dar orizontala ei, orizontala noastrã cea de toate zilele rãmâne pustiitã, viaţa celor rãmaşi, în veci sãrãcitã. Ştefan Fay

Mircea Vulcãnescu este unicul discipol al lui Nae Ionescu pentru care admiraţia faţã de el s-a concretizat în scrierea, dupã moartea fostului sãu profesor, a unui întreg volum de amintiri. Dar încã din luna decembrie a anului 1926, dupã terminarea la Bucureşti a studiilor sale universitare, dateazã nişte însemnãri ale lui Mircea Vulcãnescu intitulate “Gândirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu -note pentru un comentar“, pãstrate în arhiva familiei.

Gândirea filosoficã a lui Nae Ionescu îi pãrea cu atât mai incitantã proaspãtului licenţiat în filosofie cu cât el remarcase deja existenţa unui “lung şir de reacţiuni şi influenţe asupra mai multor generaţii de studenţi”. Materialul bibliografic la care se gândise atunci era alcãtuit din articolele pe teme filosofice publicate de Profesor prin reviste, din cursul de istoria logicei ţinut în 1924-1925, precum şi din cursul de filosofie a religiei (1924-1925), la care se mai adãugau însemnãri de la alte cursuri şi de la seminarii, deoarece abia din anul universitar 1924-1925 începuse stenografierea cursurilor ţinute de Nae Ionescu.

În marginea cursului de Teoria cunoştinţei din 1925-1926-, tânãrul Vulcãnescu mai creionase în grabã un plan al unei lucrãri asupra “existenţei”. Dupã rezumarea celor citite din cursul lui Nae Ionescu, respectiv dupã trecerea în revistã a distincţiei dintre real şi existent, a distincţiei dintre “a fi” şi “a fi cunoscut”, a distincţiei dintre “ceea ce poate fi cunoscut” şi “ceea ce este cunoscut”, etc., el încercase sã îmbine diferitele concepţii asupra existenţei.

Era, ca sã spunem aşa, o tentativã de globalizare prin gãsirea unor repere comune pentru trei discipline (logica, estetica şi etica), având în comun ca obiect de studiu “existenţa”. În acest scop el subsumase logica, estetica şi etica urmãtoarelor repere, dupã care fiecare disciplinã se putea concretiza în modul ei specific: mijlocul lor de abordare a existenţei, dupã perspectiva de abordare, dupã principiul aflat la baza fiecãreia dintre cele trei discipline, dupã metodã, scop, normã, temã.

Tentativa aceasta destul de modestã de “sintetizare a concepţiilor omeneşti asupra existenţei” (1) va fi abandonatã, ca infructuoasã, devenind însã un bun cîştigat.

Dupã mai bine de un deceniu, în urmãtoarea cercetare pe care o va întreprinde asupra “existenţei”, Mircea Vulcãnescu va şti sã se fereascã de ispita reducţiei, a sintezei diferitelor discipline ca efort de filosofare. Rezultatul, de-a dreptul spectaculos, a fost Dimensiunea româneascã a existenţei, dedicatã lui Emil Cioran (2). La reuşita acestei lucrãri a contribuit, şi nu într-o micã mãsurã, experienţa cumulatã în verile în care, prin satele româneşti, el devenise “filosoful” rãtãcit în echipele de sociologi interesaţi de viaţa şi de spiritualitatea ţãranului român.

Desigur, şi atunci cînd – în marginea cursului despre Teoria cunoştinţei (1924-1926) – Mircea Vulcãnescu scria despre existenţa privitã din plan logic, estetic şi etic, şi atunci cînd îşi scria însemnãrile despre “Gîndirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu“, şi cînd va scrie monografia sa despre Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu va fi conştient cã rãsfrîngerea gîndirii profesorului în tot ce-ar scrie un discipol, va fi o rãsfrîngere “printr-o prismã cu rezonanţe proprii” ale discipolului.

Constantin Floru, dupã ce citise manuscrisul volumului despre Nae Ionescu, i-a transmis lui Mircea Vulcãnescu – într-o scrisoare -, cîteva impresii de lecturã. Floru remarcase treptata interiorizare a perspectivei de la un capitol la altul dar şi acea “prismã cu rezonanţe proprii”, semnalatã încã din 1926 de Mircea Vulcãnescu în fişele sale pentru un comentariu al gândirii lui Nae Ionescu. “Vorbeşti de Nae privind mai mult în tine”, îi scria Constantin Floru. “Îţi cercetezi trecutul şi îţi meditezi temele vieţii. Povestea face loc interpretãrii unei lumi care ne cuprinde în definitiv pe toţi” (3).

În decembrie 1926, pentru a aborda “gîndirea” lui Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu era deja perfect conştient de dificultãţile unei asemenea tentative. Şi nu numai pentru cã Profesorul era în viaţã, iar fizionomia sa de gînditor aflat la 36 de ani nu putea fi statornicitã atîta vreme cît ea cãpãta noi şi noi forme, rod al unei mereu reînoite meditaţii.

La Nae Ionescu stabil rãmînea doar un lucru. Şi Vulcãnescu nu putea sã nu-l remarce. Fiindcã prea stãtea în caracterul filosofului sã ia “pieptiş” poziţie în cele mai multe probleme. Prin aceastã trãsãturã definitorie modului sãu Citește mai mult…

Cine l-a ucis pe Nae Ionescu? Petre Tutea si Petre Pandrea evoca pista otravirii profesorului nationalist de catre agentii lui Carol al II-lea si ai nefastei Elena Lupescu

martie 20, 2010 Lasă un comentariu

Moartea lui Nae Ionescu, survenita in ziua de 15 martie 1940, cu trei luni inainte sa implineasca 50 de ani, a fost considerata, atunci si mai tarziu, efectul unui asasinat. Unul care nu putea porni decat din cercurile Palatului, mai precis din ordinul sau la sugestia Regelui Carol al II-lea (in foto cu amanta sa, Elena Lupescu). Au circulat trei versiuni.

1. Ca ar fi fost otravit lent, veninul injectandu-i-se in tigarile pe care le fuma. Nae Ionescu nu bea sub nici o forma alcool, insa bea nenumarate cafele si fuma zeci de tigari pe zi. Fostul sau medic, care a trait pana in anii ‘70 ai secolului trecut, era convins ca Nae Ionescu nu murise de moarte naturala.

2. Ca ar fi fost otravit de un chelner de la Capsa. Si trebuie spus ca in anii ‘30, cand oamenii lui Mihail Moruzov se zice ca alesesera un farmacist care sa-l otraveasca pe Codreanu, farmacistul i s-ar fi marturisit lui Nae Ionescu si astfel planul de otravire a lui Codreanu a fost dejucat.

3. Ca ar fi fost otravit de prietena sa, Cella Delavrancea. (Nota mea: exista si pista injectarii sale de catre un medic venit acasa la profesor, altul dacat medicul sau personal – unde am mai vazut asta?!)

Petre Tutea nutrea si el convingerea ca otrava ar fi pus capat vietii lui Nae Ionescu. Inca un element socratic in biografia sa. Iata cum se reflecta vestea mortii lui Nae Ionescu in jurnalul Regelui Carol al II-lea: “Fapt important, azi dimineata a murit Nae Ionescu. Ca om imi pare rau, caci cu toate defectele lui a fost o personalitate interesanta si in zilele cand tinea la mine mi-a fost de mare folos. Insa pe zi ce trecea s-a stricat si defectele caracterului sau au iesit tot mai mult la iveala. Logician strans, dar cu o logica care-l ducea la ilogica, in loc de a fi un spirit constructiv devenise unul disecator, destructiv, avea in toata firea lui ceva machiavelic. Devenise foarte interesat, iar in ultimii ani de cand se legase de Garda de Fier, cu gandul tacut de a fi singurul ei conducator, devenise din ce in ce mai rau si mai dusmanos. Moartea lui aduce azi un mare serviciu tarii, caci era una din marile piedici la ralierea legionarilor. Moartea lui a fost subita, caci inima nu l-a mai tinut, suferea de multa vreme, avand leziuni de cord, incat pentru acei care erau la curent cu starea lui n-a fost nici o surpriza”.

“Ralierea” de care pomeneste regele in jurnal ar fi fost una in jurul sau a legionarilor internati in lagarele infiintate pentru ei in 1938. Trecuse si Nae Ionescu, dar si Mircea Eliade, prin cel de la Miercurea Ciuc. In 1930, anul in care Citește mai mult…

Prof Dr Ilie Bădescu: Puterea Bibliei. Despre diferenţa dintre “Realitatea” mincinoasă şi Adevăr. Un răspuns potrivit la aberaţiile necredincioşilor

martie 17, 2010 Un comentariu

 

„Când oamenii consideră o situaţie ca reală, ea devine reală prin consecinţele ei” (W. Thomas). Altfel spus, acordul oamenilor produce realitatea lor mai degrabă şi mai eficace decât adevărul. Au fost lumi sau, poate ar fi mai corect să spunem, segmente de lumi, construite pe şi cu scheletul unor teorii false şi sunt teorii adevărate care nu au nici un acces la dinamica existenţei noastre. De câte ori viaţa noastră nu urmează calea minciunii ori a erorii? Cine ar îndrăzni să ne tragă de mână spunându-ne: „Vezi că viaţa ta este nereală, căci e clădită pe eroare, slujeşte minciunii?!” M. Eliade sesizează raportul de nedeterminare dintre realitate şi adevăr prin exemplul unui cuplu în care bărbatul e teribil de gelos, dar gelozia lui e clădită pe eroare şi, deci, pe neadevăr. E mai puţin reală viaţa sa, compusă dintr-o gelozie falsă? E reală, dar e neadevărată! Planul psihologic al realităţii şi planul logic al adevărului nu se pot întâlni. Realitatea trăirii sale şi adevărul relaţiei sale nu se ating, cum nu se ating răsăritul cu apusul. Cine i-ar spune gelosului fără de nici un temei pentru gelozia lui că realitatea trăirilor sale e falsă? Şi, dacă i-ar spune, ce-ar dobândi?

Viaţa omului poate fi calea minciunii şi, dacă aşa este, sufletul lui se va pierde. „Căci ce foloseşte omului, dacă va câştiga lumea toată, dar pe sine se va pierde sau se va păgubi?” (Luca, 9, 25). Sau, încă: „Pentru că, ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, dar sufletul său îl va pierde?” (Mt. 16, 26). Viaţa ta poate să petreacă în minciună, dar sufletul nu poate trăi în minciună, ci numai în adevăr. Minciuna omoară sufletul. Dacă pui problema adevărului în termenii pozitivismului, e greu să ajungi la un capăt, căci în acei termeni ţi se spune că adevărul este dat de concordanţa cu realitatea. Dar, dacă realitatea poate fi clădită pe o teorie falsă, cum s-a întâmplat cu realitatea comunistă, clădită pe teoria falsă a marxismului doctrinar, atunci, ce poţi spune despre adevăr în termenii acelei realităţi? Dacă un tânăr e gelos fără să aibă temei, atunci realitatea vieţii lui de cuplu e falsă, dar nu este, prin aceasta, mai puţin reală. Şi ce va alege tânărul: adevărul sau realitatea? De regulă, el va merge în continuare pe drumul geloziei sale, va miza pe ce-i spune realitatea lui psihologică. Realul încorporează, adeseori, un ax mincinos, minciuna, altfel spus, este scheletul acelei realităţi. Şi, atunci, ce este adevărul? E greu de spus cine este întâi: teoria sau realitatea, adică lumea.

Cu fiecare teorie avem acces la o lume cel puţin aşa cum ar putea fi, dacă nu cumva chiar aşa cum este ea. Teoria, orice teorie, este locul în care se lămuresc, până la un prag, categoriile constitutive ale spiritului social. Nu ştim dacă acele categorii se lămuresc prin teoria aceea precum se lămureşte aurul în foc, adică până la pragul adevărului. Pe de altă parte, spiritul social este constitutiv fiecărui om în parte, oricare i-ar fi ocupaţia şi poziţia sau vârsta. Ceea ce înseamnă că fiecare ins este un „ştiinţific”, adică îşi face din explicarea lumii lui o profesiune secundă. Este, cum ar Citește mai mult…

Fapta cu măsură / Good Measure

martie 17, 2010 Lasă un comentariu
Un frate a mers la muntele Feremului, la un oarecare Bătrân mare cu viaţa şi foarte iscusit în faptele bune. Închinându-se după obicei, l-a întrebat:
– Ce voi face, Părinte, că îmi piere sufletul?
Bătrânul a zis:
– Pentru ce îţi piere sufletul?
Fratele i-a răspuns:
– Când eram în lume, în viaţa mirenească, foarte mult posteam, rugăciuni şi privegheri făceam şi multă râvnă sufletească, umilinţă şi lacrimi aveam, iar dacă m-am lepădat de lume şi m-am făcut călugăr, nici una din acele bunătăţi nu văd în mine.
Bătrânul i-a zis:
– Să mă crezi, fiule, că acele bunătăţi care zici că le făceai când erai mirean, toate pentru mândria şi lauda oamenilor le Citește mai mult…

MERITĂ citit până la capăt

martie 16, 2010 Un comentariu
 
„Răul cel mai mare introdus de pătura suprapusă a fost demagogia, ideea că poţi ajunge cineva, poţi face avere fără să munceşti. [2] Iar lucrul este cu atât mai grav cu cât exemplul negativ este dat de conducătorii ţării, care promovează oameni fără valoare, care decorează trădători, care acordă pensii unor politicieni cu merite îndoielnice.”; scria poetul Eminescu în „Mic curs de istorie naţională” la 16 iunie 1882.

A sosit iarăşi momentul ca publicistica lui Mihai Eminescu să fie citită dezihibant şi dezinhibat. De către mai tinerii noştri intelectuali. Tocmai fiindcă acum, alte cozi de topor încearcă, în numele unei autocritici care se transformă în penitenţă umilitoare, să se debaraseze de Eminescu ca de o ruşine naţională. Nu e vorba de a transforma gazetăria Citește mai mult…

ASASINAREA JURNALISTULUI MIHAI EMINESCU

martie 16, 2010 Un comentariu

 

Fiecare dintre noi a fost învăţat la şcoală că Mihai Eminescu este cel mai mare poet pe care l-a avut ţara noastră şi că nu mai e nimeni ca el. Printre epitetele şi comparaţiile absolute prin care este descris, am învăţat pe de rost zeci de poezii şi am reţinut că nimeni nu a mai folosit limba română ca el. Ziare.com te provoacă la dezbatere: ţi-ai dori ca România de astăzi să aibă un jurnalist asa cum a fost Mihai Eminescu? Crezi că un jurnalist ar trebui să fie echidistant sau doar să îşi afirme clar opţiunile? A fost Mihai Eminescu redus la tăcere din cauza faptului că era incomod pentru clasa politică? Citeşte şi episodul al doilea al dezbaterii ”Eminescu, asasinat pentru că era un jurnalist incomod? Află cu ce a deranjat Mihai Eminescu pe toată lumea şi dacă asta i-a adus prematur dispariţia” şi cum au reacţionat Marile Puteri la campaniile de presă ale lui Mihai Eminescu. Mai află cine şi de ce l-a declarat nebun, ce conţinea ultimul articol scris de Mihai Eminescu şi ce i s-a întâmplat după ce a fost publicat. Ucis când cânta “Deşteaptă-te, Române!”.

Cu două minute înainte de pauză, profesorii apropiaţi de elevi mai spuneau şi câte o picanterie. Am aflat astfel de relaţia cu Veronica Micle, de sifilis şi că nu era în toate minţile atunci când a murit.

Sătui de poezii şi de obligaţia de a învăţa zeci de pagini de comentarii, unii au rămas doar cu ce li s-a spus atunci. Că Citește mai mult…

Blândul Părinte Galeriu: CHIPUL MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS ÎN GÂNDIREA LUI MIHAI EMINESCU

martie 15, 2010 2 comentarii

 

Fiecare personalitate îşi poartă şi revelează, deopotrivă, unicitatea în dialogul cu timpul său şi fundamental, în comunicarea, într-un mod propriu, cu ”Absolutul”, cu Dumnezeu, cu valorile şi temele supreme ale existenţei, care dau conştiinţei noastre umane şi vieţii un sens. Mihai Eminescu a aparţinut şi el vremii în care s-a născut, format şi afirmat ca geniu al spiritualităţii neamului, şi a fost totodată un fiu al sfârşitului de veac XIX. Ca geniu deosebit de sensibil şi receptiv la prodigioasa emisie de idei din vremea sa – filosofice, artistice, ştiinţifice – a receptat neîndoielnic o anume influenţă a lor, dar nu s-a lăsat, şi nici nu o putea face, impregnat de acestea în profunzimea lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Receptivitatea sa care ne trimite cu gândul la enciclopedismul Renaşterii şi perioadelor ce i-au urmat, nu s-a finalizat nici pe departe, într-un fel de eclectism sau sincretism. Cu puterea geniului său a asimilat ideile şi valorile epocii, ca şi cele ale trecutului, a surprins esenţa, partea de adevăr din fiecare şi le-a tezaurizat în Citește mai mult…

PARINTELE GALERIU: „Biografia Fiului lui Dumnezeu“, în conştiinţa lui Eminescu

martie 14, 2010 Lasă un comentariu

Atâta foc, atâta aur
Şi-atâtea lucruri sfinte
Peste întunericul vieţii
Ai revărsat, Părinte!

Aceste numiri sacre: „Biografia Fiului lui Dumnezeu“, „Blândul Nazarinean răstignit“ îi aparţin poetului. Odată cu frumuseţea expresiei, ele sunt mărturii de fond cuprinse în articolul „Şi iarăşi bat la poartă“, publicat în ziarul „Timpul“ din 12 aprilie 1881, în ajunul Sfintelor Paşti.
În eseul nostru dorim să punem în lumină mai ales ideile esenţiale din acest articol pascal, care dezvăluie, pe de o parte, adânca înţelegere a Evangheliei la care a ajuns poetul nostru naţional la vârsta maturităţii lui creatoare şi, pe de altă parte, originalitatea lui genială, afirmată de această dată din unghiul spiritualităţii creştin-ortodoxe.
Mesajul cardinal pe care Eminescu ni-l adresează aici e cuprins în această vizionară formulă: „Iată, 2000 de ani, aproape, de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea“. Şi precizează: „Ea a ridicat popoare din întuneric…, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui“. Într-o Europă care de la Renaştere se îndepărtase de actul central al istoriei – Întruparea Fiului lui Dumnezeu – şi orientase conştiinţele către modele din antichitate, Eminescu restaurează sensul istoriei, autentic şi profund, în Evanghelie, în Hristos. El observă adânc: „Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile Stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-O-Tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a Blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi Citește mai mult…

Biserica de la Buicanii Vechi a renăscut prin iubire şi sacrificiu

martie 13, 2010 Lasă un comentariu
 
Scurte reflecţii pe marginea unei zbuciumate istorii mărturisite de părintele protoiereu Valeriu Matciac, paroh al Bisericii “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil şi Sfântul Mucenic Valerie”

Am în faţă o carte neobişnuită şi scumpă inimii mele. Ea se numeşte „Biserica parohială „Sfinţii Apostoli Mihail şi Gavriil şi Sfântul Mucenic Valerie”. A apărut la sfârşitil anului 2009 la editura „Cu drag”. Zic neobişnuită pentru că autorul ei nu este nici scriitor, nici om de ştiinţă, nici altcineva cu pretenţia de „a şti să scrie”. Autorul acestei cărţi este un preot, un slujitor vrednic al Bisericii, care a fost în stare, într-un timp deloc uşor pentru Basarabia, „când nedreptatea şi neadevărul au devenit lucruri strigătoare la cer”, să înfrunte cu demnitate un munte de „ură şi invidie a vrăjmaşilor şi nepritenilor” şi să reconstruiască „din temelie”, împreună cu mai mulţi oameni de bună credinţă, o biserică a Mitropoliei Basarabiei. El se numeşte Valeriu Matciac, pe care îl cunosc de peste douăzeci de ani, de atunci de când mergeam împreună la acţiunile de renaştere naţională şi când toată Basarabia începuse a se dezmorţi după anii grei ai ocupaţiei şi ai regimului crunt şi ateu. Iar biserica pe care a înălţat-o se află în cartierul Buicanii Vechi al Chişinăului, acolo unde „din vechime îşi răspândea lumina candela credinţei noastre strămoşeşti, a credinţei noastre creştin-ortodoxe”.

Volumul, apărut la lumină în dricul acestei ierni, este captivant prin simpleţea expunerii şi sinceritatea în mărturisirea celor întâmplate. „Vă voi vorbi, – spune autorul în „Cuvântul înainte” al lucrării, – cu ajutorul unor cuvinte simple, modest aşternute rând pe rând, redând o mărturisire sinceră, pe care doresc s-o dărui din tot sufletul, din toată inima, cu toată dragostea şi cu toată consideraţia acelui cititor care tratează realitatea cu obiectivitate”.

Din tot cuprinsul acestor mărturisiri ţâşneşte ca apa curată şi limpede din adâncul izvorului dragostea neţărmurită a autorului pentru „poporanii” care s-au jertfit împreună cu el pentru reactivarea parohiei de la Buicanii Vechi şi renaşterea locaşului sfânt, ridicat de localnici în perioada anilor 1818–1825, dar închis şi distrus în chip bestial de regimul sovietic şi comunist începând cu anul 1958. Citind cu răsuflarea întretăiată mărturisirile părintelui protoiereu Valeriu Matciac despre cum a reuşit, odată cu reconstrucţia locaşului, să refacă spiritual şi moral o comunitate întreagă de oameni cu toate nevoile şi păcatele lor, te convingi o dată în plus de faptul că Biserica înseamnă întâi şi întâi oamenii, comunitatea adunată în jurul ei care o poartă în inima lor. „Sfânta Biserică, – spune părintele Valeriu Matciac – şi-a câştigat susţinătorii prin tot binele ce l-a făcut pentru credincioşii săi şi în numele credincioşilor”. Tocmai în acest context revii la cuvintele lui Mihai Eminescu, care exprimă, cu o forţă uimitoare, adevăratul sens al Jertfei de pe Cruce: „Astfel, a Se sacrifica pe Sine pentru semenii Săi nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane”.

Destăinui acest ataşament pentru părintele Valeriu Matciac şi faptele sale şi din convingerea că Biserica noastră naţională, Mitropolia Basarabiei, a reuşit să reziste în faţa prigonirii şi prigonitorilor săi prin vrednicia şi devotamentul pe care le-au dovedit atât credincioşii, cât şi slujitorii săi în frunte cu Înaltpreasfinţia Sa Petru Păduraru, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor. „Astfel, – mărturiseşte Parintele Valeriu Matciac, – se promova şi românismul şi se înrădăcina Ortodoxia Românească: mai mult pe spinarea şi pe umerii slujitorului sfinţit. Dar Bunul Dumnezeu are nevoie de noi toţi împreună, de întreaga Lui creaţie, pentru a-Şi realiza Actul său de Dragoste nemărginită, Sfântă şi Curată. Pentru a-Şi manifesta toată Iubirea Sa de Ziditor, dar mai ales de Dumnezeu şi Tată, care este Iubire (I Ioan 8,16;) şi nu cade niciodată”.

Respectul şi preţuirea pentru autorul lucrării despre Biserica parohială „Sfinţii Apostoli Mihail şi Gavriil şi Sfântul Mucenic Valerie” de la Buicanii Vechi vin nu doar pentru faptul că el a ştiut să înfrunte cu demnitate şi stoicism condiţiile vitrege ale regimului sovietic de ocupaţie, aşa cum au făcut-o milioane de români, nici pentru curajul pe care l-a demonstrat în tinereţe, atunci când a reuşit să fie admis la o şcoală militară superioară de comandanţi şi aviatori ingineri din fostul imperiu, nici pentru voinţa manifestată mai târziu când, abandonând milităria şi mai trecând încă prin două facultăţi de drept, a reuşit, în 1992, după destrămarea imperiului sovietic, să fie înscris la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1999, devenind licenţiat în teologie. Părintele Valeriu Matciac nu-mi este scump doar pentru faptul că este un bun român şi patriot care s-a implicat dezinteresat încă din 1988 în acţiunile istorice pentru cucerirea drepturilor şi libertăţilor noastre naţionale. Nici pentru faptul că este tată a patru copii şi este preot paroh al unei biserici distrusă până în temelii de regimul totalitar ateist pe care a reconstruit-o, nici pentru faptul că este consilier administrativ bisericesc al Mitropoliei Basarabiei. Respect şi preţuiesc acest om, pentru că, timp de 18 ani de când a fost reactivată Mitropolia Basarabiei, a fost şi este unul dintre stâlpii de nădejde şi apărător înflăcărat al acesteia şi al mitropolitului nostru. El, ca şi alţi zeci de clerici credincioşi ai Bisericii noastre strămoşeşti, a fost alături toţi aceşti ani de ÎPS Petru Păduraru în grelele încercări prin care a trecut Biserica noastră de la reactivare până în prezent.

Remarcăm cu acest prilej că părintele Valeriu Matciac este, deocamdată, singurul dintre slujitorii Mitropoliei Basarabiei de după reactivarea ei care demonstrează multă tenacitate şi dăruire de sine pentru conceperea, scrierea şi tipărirea unei lucrări ample şi detaliate despre istoria şi activitatea unei parohii a Mitropoliei Basarabiei. Nutrim speranţa că această faptă plăcută lui Dumnezeu va servi un bun exemplu pentru alţi clerici ai Mitropoliei Basarabiei. Numai aşa, după cum ne încredinţează acelaşi Mihai Eminescu, „Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie a petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni„.

Ştefan SECĂREANU

13 martie 2010

Ilie Badescu: Criza lumii şi neputinţa elitelor. Forma “perplexităţii instituţionale”

martie 12, 2010 Lasă un comentariu

Teoria succesiunilor coexistente atrage atenţia asupra celei mai însemnate forme de proprietate, proprietatea identitară. Aceasta conferă unei societăţi accesul la o cvasirentă identitară, pe care o poate valorifica atestând un tip special de competenţă şi de capacitate, aceea de folosire a unora dintre cele mai importante active intangibile ale dezvoltării şi ale avantajului competitiv. Exemplul analizat de Acad. Postolache este cel luxemburghez care a înregistrat o teribilă expansiune graţie capacităţii elitelor ţării de a valorifica renta identitară.

Criza sistemică este, în viziunea teoriei succesiunii coexistente (a abordării cronospaţiale), o criză civilizaţională nu numai pentru că este criza civilizaţiei dominante, ci şi pentru că se propagă în toate civilizaţiile coexistente într-un orizont cronospaţial dat. În mod paradoxal, forţele care acţionează în direcţia universalizării sistemului sunt cele pe care se susţin şi procesele crizelor sistemice în tendinţa lor spre generalizare. Dacă admitem că lumea actuală sau lumea noastră este caracterizată de o relaţie de coexistenţă a 5-7 civilizaţii, trebuie să căutăm locul lor comun sau, cu termenul teoriei coexistenţei, termenul mediu, mediatorul sistemic.

În epoca civilizaţională a istoriei omenirii, acest mediator este şcoala. De vreme ce lumea actuală este una de coexistenţă a mai multor civilizaţii, înseamnă că singurul loc în care aceste civilizaţii se pot întâlni fără a se anula una pe alta este tocmai acel tip de şcoală a cărei cuprindere este una universală. Epoca noastră, aşadar, este una de tranziţie spre Şcoala universală, drept cel mai important mediator al sistemului şi cel mai sigur mecanism al vehiculării legii succesiunii coexistente.

Criza civilizaţională propriu zisă intră în faza ei maximă când atinge mediatorul sistemului, care în lumina teoriei cronospaţiale este tot una cu Şcoala, tocmai fiindcă, la nivelul acesteia, generaţiile se suprapun şi compun mecanismul supra-coordonator care mijloceşte totul. Teoria termenului mediu este esenţială. Spre deosebire de teoriile clasice ale civilizaţiilor, care îl plasau în seria de momente temporale, ce se derulează după modelul succesiunilor simple, în lumina teoriei succesiunilor coexistente, termenul mediu nu este un moment pur temporal, ci unul cronospaţial, adică este de-o vârstă cu termenii mediaţi, simultan cu ei.

Să reţinem, aşadar, că în viziunea teoriei succesiunilor coexistente, criza sistemică este de esenţa a ceea ce putem numi o criză civilizaţională, adică una care se propagă în toate articulaţiile sistemului, o criză multinivelară şi multidimensională având puterea de a atrage în mediul ei toate civilizaţiile coexistente. Crizele sunt, în acest caz, ale sistemului, căci, dacă un element este afectat, starea lui se transmite instantaneu asupra elementelor coexistente, fără de vreun decalaj în timp, ceea ce conferă crizelor forma unor anomalii.

La un prim nivel, de sus în jos, identificăm criza energetismului elitelor. Iată definirea Acad. Postolache: „O entitate de tip vechi se poate adapta la un mediu nou, chiar radical schimbat, dar nu mai are energia internă necesară pentru a se readapta la o a doua schimbare succesivă” (Postolache, 58). Acad. Postolache evocă ilustrări din teoria lui Toynbee pentru acest gen de criză. Dispariţia unor specii se explică astfel. O dată cu schimbarea condiţiilor climatice, „speciile şi-au folosit toate resursele de energie vitală pentru se adapta la schimbări” şi astfel nu şi-au mai putut păstra destulă energie pentru a se adapta altor circumstanţe. „Angajate în direcţie unică, nu şi-au mai putut modifica direcţia şi astfel s-au condamnat la dispariţie” (Ibidem, 59). Or ceea ce se întâmplă astăzi este ceva similar. Sistemul dominant imprimă întregii lumi o direcţie unică, astfel că sunt ratate avantajele sinergiei civilizaţiilor.

Criza se propagă mult mai rapid atunci când succesiunile sunt coexistente. La un alt nivel, criza îmbracă forma perplexităţii instituţionale. „Un factor important, primordial, un criteriu permiţând să distingem începutul declinului unei civilizaţii sau al unei entităţi sociale este minoritatea creatoare în sine, o condiţie indispensabilă a progresului; această minoritate începe a degenera într-o minoritate dominantă care, la limită, devine minoritate dictatorială oricare ar fi formele instituţionale.

Toate civilizaţiile care au dispărut au avut această cauză în genele lor (la incapacitatea lor de a opera armonizarea cadrului instituţional cu noile forme materiale şi spirituale se adaugă incapacitatea lor de a lărgi şi a-şi universaliza propriul lor tip de civilizaţie)” (Postolache, 62).

Criza la acest al doilea nivel (al instituţiilor), aşadar, se referă la cele două aspecte simultane: incapacitatea civilizaţiilor de a armoniza cadrul lor instituţional cu emergenţa unor forme materiale şi spirituale noi, la care se adaugă incapacitatea aceloraşi civilizaţii de a-şi universaliza propriul lor tipar (de civilizaţie).

Pentru primul tip de incapacitate, Acad Postolache utilizează termenul introdus de Pierre Werner, „perplexitate instituţională”, folosit pentru „a defini situaţia de criză în care un cadru instituţional vechi nu mai are aceeaşi putere de a permite rezolvarea problemelor de tip nou”. Mai exact: atâta vreme cât soluţiile la problemele de tip nou „rămân parţiale sau mulate pe vechiul cadru instituţional”, capacitatea lor rezolutivă este scăzută spre zero. Atâta vreme cât „li se aplică perfecţionări parţiale, cadrele instituţionale rămân perplexe nu numai în faţa problemelor noi, ci chiar în faţa problemelor vechi, ba, în timp, chiar asistăm la o sporire a perplexităţii lor” (ibidem, 64).

Perplexitatea instituţională are o triplă faţetă, se propagă triadic: „a) se generalizează; b) în acelaşi timp, ea devine cronică şi c) cunoaşte pusee ascuţite” (ibidem). „Procesele la capătul cărora perplexitatea devine generalizată, cronică şi ascuţită pot atinge în combinarea lor un punct critic, care anunţă izbucnirea unei veritabile crize civilizaţionale” (ibidem).

Prin urmare, o criză civilizaţională este semnalată de o perplexitate instituţională generalizată, cronică şi ascuţită. Aşa arată ea la suprafaţă. În adâncul ei, criza civilizaţională este expresia unui fenomen degenerativ, consecinţa durabilă, devastatoare, a degenerării unei minorităţi creatoare într-o minoritate dominantă, chiar dictatorială, ceea ce atestă un energetism la rândul său degenerat indus de epuizarea energiei de tip α, adică a energiei transformatoare, pe fondul generalizării energiei de tip α, o energie a stării de somnolenţă, reverie şi abandon.

La nivelul elitelor, se acumulează concupiscenţa, luxul, lăcomia, consumerismul, degradarea moravurilor, senzualism desfrânat, abandonul popoarelor peste care superfetează, înlocuirea direcţiei spirituale cu arbitrariul voluntarist şi cu marile orgolii, cu instalarea egolatriilor etc. Aceasta este partea de la suprafaţă a stării energetice α, o energie care permite adaptarea rapidă a grupărilor sociale la orice mediu, dar nu oferă suport energetic pentru niciun fel de manifestare transformatoare, creatoare. Intervenţiile sunt parţiale, mulate pe vechile cadre instituţionale. Criza elitelor se transmite într-o criză instituţională generalizată şi mai departe într-un blocaj al civilizaţiei, o incapacitate cronică de universalizare a propriului tipar.

La această stare critică, răspunsurile civilizaţiei occidentale au fost globalizarea şi instituţiile globale. În fapt, însă, instituţiile globale, FMI şi BM, nu sunt altceva decât expresia generalizării perplexităţii instituţionale, adică un cadru de acumulare a proceselor crizei civilizaţionale şi, pe cale de consecinţă, instituţionalizarea răspunsurilor inadecvate.

Ilie Badescu

www.roncea.ro

MIHAI EMINESCU: Cestiunea retrocedarii Basarabiei

martie 8, 2010 3 comentarii

“Cestiunea retrocedarii Basarabiei cu incetul ajunge a fi o cestiune de existenta pentru poporul roman. Puternicul imparat Alexandru II staruieste sa cistige cu orice pret stapinirea asupra acestei parti din cea mai pretioasa parte a vetrei noastre stramosesti.

Intelegem pe deplin aceasta staruinta, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale si materiale, orice stat face tot ce-i sta prin putinta: Rusia este o imparatie mare si puternica, iara noi sintem o tara mica si slaba; daca dar tarul Alexandru II este hotarit a lua Basarabia in stapinirea sa, pentru noi, Basarabia e pierduta. Dar daca ne dam bine seama, nici nu e vorba sa pierdem ori sa pastram Basarabia : vorba e cum o vom pierde ori cum o vom pastra.

Nenorocirea cea mare ce ni se poate intimpla nu este ca vom pierde si ramasita unei pretioase provincii pierdute; putem sa pierdem chiar mai mult decit atita, increderea in trainicia poporului roman.

In viata sa indelungata niciodata poporul roman nu a fost la inaltimea la care se afla astazi cind cinci milioane de romani sint uniti intr-un singur stat. Mihai Viteazul a izbutit sa impreune sub stapinirea sa trei tari si sa pregateasca intemeiarea unui stat roman mai puternic, a fost insa destul ca Mihai Viteazul sa moara pentru ca planul urzit de dinsul sa se prabuseasca. Statul roman de astazi a trecut insa prin mai multe zguduiri si ramine statoric, fiindca are doua temelii: constiinta romanilor si increderea marilor natiuni europene.

Daca vom cistiga de trei ori atit pamint pe cit avem si vom pierde aceste temelii, statul roman, fie el oricit de intins, va deveni o crestiune trecatoare, iar daca ne vom pastra temeliile de existenta sociala, Rusia ne poate lua ce-i place si pierderile ne vor fi trecatoare. Astazi e dar timpul ca sa intarim, atit in romani, cit si in popoarele mari ale Apusului, credinta in trainicia poporului roman.

Rusia voieste sa ia Basarabia cu orice pret: noi nu primim nici un pret. Primind un pret, am vinde; si noi nu vindem nimic !

Guvernul rusesc insusi a pus cestiunea astfel incit romanii sint datori a raminea pina in sfirsit consecuenti motiunilor votate de catre Corpurile legiuitoare; nu dam nimic si nu primim nimic.

Romanul care ar cuteza sa atinga acest principiu ar fi un vinzator.”

(Mihai Eminescu, “Cestiunea retrocedarii…”, Timpul, 10 februarie 1878, in Opere, vol X, Ed. Academiei, 1989, p.46)

Vezi si: http://mihai-eminescu.ro/

AFACEREA PALANCA. Sergiu CUCUIETU, 2001: APROPO, DESPRE PATRIOTISM ÎN LEGĂTURĂ CU CAZUL PALANCA

Sergiu CUCUIETU: Alte ceruri

 Dintre toate vietăţile, numai omul poate admira cerul. Imensitatea lui însă, înspăimântă, cerul rămânând pentru noi absolut neînţeles, după cum tot neînţelese până la capăt vor rămâne pentru noi conceptul de veşnicie sau cel de divinitate. Poate de aceea omul caută ceva mai pe înţeles pentru a-şi găsi liniştea şi împăcarea. Ochiul şi mintea sa nu se pot odihni pe lucruri necuprinse, stări şi fenomene neinteligibile, de aceea Dumnezeu a făurit pentru om o mulţime de jucării şi tinichele, zornăitoare şi strălucitoare, şi omul se ia cu ele într-atât, încât uită că deasupra sa e cerul. Cerul pe care-l admiră, îl ignoră sau chiar e obsedat de el, dar de care până la urmă totuna se teme.

    Pentru că, oricât înaintăm în albăstrimea lui, el devine din ce în ce mai nepătruns, mai tainic, mai rece şi mai ameninţător. Şi nu poţi să cucereşti ceea ce nu înţelegi. Iar noi de mult ne-am obişnuit să fim stăpânii naturii. Însă faptul că am zăgăzuit un râu, am traversat un ocean sau cineva dintre noi s-a urcat pe Everest încă nu înseamnă nimic, căci totuna lucrarea cea dumnezeiască – care este şi Pământul, şi cerul, şi Carpaţii, şi apele – ne rămâne străină şi neînţeleasă.

    De acestea şi de întreaga iconimie divină ne putem apropia numai prin dragoste. E unica soluţie de a ne împăca cu necuprinsul fără a pierde demnitatea. Nu ochiul sfredelitor, nu mâna rapace şi nici unealta adusă la perfecţiune ne vor ajuta să pătrundem tainele lumii, ci inima. Căci şi Dumnezeu l-a zidit pe om din dragoste. De aceea, doar iubirea ne va ajuta să-l înţelegem pe cel de alături, dar şi să pătrundem cele văzute şi nevăzute, situate la depărtări neînchipuit de mari, despre care s-ar putea spune că sunt alte ceruri, în care am fost şi noi odată, dar de unde am fost izgoniţi, fiindcă nu le-am înţeles şi, în consecinţă, nu le-am meritat.

„Ţara”, 4 mai 1999”

ÎNTR-UN GÂND CU SERGIU CUCUIETU

cucuietuAstăzi se împlinesc şase ani de când a plecat la Domnul prietenul meu Sergiu CUCUIETU.

Suntem dintr-un an, am fost colegi de studenţie şi am învăţat împreună cum să citim pe ascunselea cărţi cu alfabet latin, adică în limba română, am muncit mai mulţi ani la redacţia ziarului ŢARA.

Facem parte din aceeaşi familie politică, Partidul Popular Creştin Democrat.

Sergiu îmi este mai mult decât un prieten.

Sergiu îmi este un frate pe care l-am iubit, dar pe care nu am fost în stare să îl apăr de neprieteni şi de toţi cei care îi apăsau sufletul lui bun şi deschis pentru toţi cei care cautau alinare, adăpost şi îndurare.

Sunt trist în această zi când preţul sufletului e cât cel al lalelelor de 8 martie.

Sunt trist câ nu am reuşit să îi fiu sprijin lui Sergiu atâta cât mi-aş fi dorit ca grijile lui pentru cei trei copii să nu îl chinuie atât de dureros şi ca bucuriile să îi deschidă mai des uşa casei lui de la Durleşti.

Sunt trist că nu i-am ţinut pasul lui mereu grăbit şi pulsul inimii pe care niciun doctor nu a fost în stare să i-l ia!

Dumnezeu să îl ierte şi să îl aibă în rând cu drepţii.

Ştefan SECĂREANU

7 martie 2010

Criza actuală nu este una constituţională, ci una a spiritului democratic din această ţară

Discursul lui Norbert Neuhaus, consilier al fundaţiei Robert Schuman, Luxemburg

Dragi prieteni!

Vă aduc salutări din partea preşedintelui Fundaţiei Robert Schuman, care este şi fost preşedinte al Comisei Europene, dl Jacques Santer. El m-a rugat să vă transmit un cuvânt de încurajare, deoarece Republica Moldova are nevoie de PPCD şi Europa are nevoie de vigilenţa şi de acţiunea dumneavoastră pentru Libertate şi Democraţie.

Bineînţeles, Republica Moldova trece acum printr-o perioadă foarte dificilă. Aşteptările populaţiei ca să se schimbe ceva substanţial în ţară sunt mari.

La ultimele alegeri PPCD a avut rolul de paratrăsnet.

Dar, dragi prieteni, dacă vedeţi efectele crizei politice de astăzi, imaginaţi-vă care ar fi fost ele dacă această criză ar fi apărut în 2005. Planul Kozak tocmai fusese oprit, comuniştii încă erau indecişi, Urechean a fost deja la Moscova. Nu putem să ne imaginăm efectele nefaste pentru ţară, pentru democraţie, pentru libertate, în conjunctura politică internă şi internaţională de atunci. Istoricii vor aprecia cu adevărat ceea ce PPCD a reuşit prin decizia sa din 2005.

Aşteptările populaţiei sunt mari. Şi aşteptările guvernelor Europene, ca Republica Moldova să se transforme substanţial într-o adevărată ţară democratică, sunt mari. Nu mi-am crezut ochilor când am aflat că deputaţii s-au eschivat de la alegerea preşedintelui. Politicienii sunt aleşi pentru a rezolva problemele tării, dar nu ca să pună ţara în dificultate prin pofta lor de putere. Democraţia trăieşte prin dialog şi compromis.

Dragi prieteni, criza actuală nu este una constituţională, criza este una a spiritului democratic din această ţară.

Nu mi-a venit să cred când am văzut manipulările în presă şi televiziune numai în ultimele două zile, faţă de o iniţiativă pe care am lansat-o împreună cu domnul Ghenadie Vaculovschi, referitor la reforma constituţională.

Nu mi-a venit să cred când am aflat despre faptul că Iurie Roşca a fost chemat la Procuratură pentru un dosar penal fabricat de către regimul comunist în 2002 în timpul protestelor, clasat în 2003 şi redeschis acum, de democraţi.

Ce fel de democraţi sunt acei care folosesc metode sovietice? Şi acum mă întreb, poate fi că lupul de atunci revine în haina de azi?

Dragi prieteni, vigilenţa şi lupta dumneavoastră pentru democraţie, libertate şi dreptate devine mai importantă astăzi şi acum.

Curaj! Sus inima! Succes pentru Moldova, pentru o Europă creştină şi democratică!

Suntem cu voi.

Ion Moraru, fost deţinut politic: Sunt creştin şi nu pot adera la o altă formaţiune politică

Onorată asistenţă, sunt nespus de bucuros să mă aflu în faţa domniilor voastre şi bucuria asta nu este un lucru întâmplător. Eu sunt creştin şi la o altă formaţiune politică din Republica Moldova nu pot adera. Dacă mâine Partidul Popular Creştin Democrat îşi va schimba doctrina în alta, nu creştină, eu, întrucât am lăsat în urma mea o cale destul de lungă, aş prefera să mă duc în ultimul drum.

Cu trei zile în urmă, am fost invitat să particip, săptămâna care vine, la o întrunire a Partidului Liberal Democrat. Chipurile, vezi Doamne, „tu ai merita să fii deputat”. Când? Am în spate 81 de ani. Când să mai fiu deputat?

Cică, ei sunt gata să facă o prezentare a cărţii pe care am scris-o. Măi băieţi, cartea a fost prezentată în sala „Brâncuşi” cu câţiva ani în urmă şi nu mai există nici o necesitate.

Stau şi mă gândesc, oameni buni, cum pe această formaţiune a împins-o păcatul, la 18 decembrie, anul trecut, să ridice mâna împotriva lui Dumnezeu la Organizaţia Naţiunilor Unite? Au votat pentru susţinerea homosexualilor. Uitaţi-vă ce spune Dumnezeu prin gura apostolului, epistola apostolului Pavel către romani, capitolul 1:26, 27, (le ştiu pe de rost, dar ca să nu scap sau să adaug vreun cuvânt de la mine, le dau citire din Sfânta Scriptură): „Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”.

Oameni buni, am crezut că mâna care s-a ridicat întru susţinerea acestor păcate şi fărădelegi a fost o eroare, întrucât cel care a votat a mâncat uleiul din candelă. Uleiul din candelă este ofranda adusă Tatălui Ceresc, pe care în 1947 activiştii au mâncat-o pentru că era secetă, era foamete, dar azi ei sunt sătui, sunt ghiftuiţi, de ce să o mănânce? Credeam că e o glumă.

Alaltăieri, la postul de radio „Moldova” o doamnă, pretins habilitat, învăţa tineretul cum să se protejeze împotriva sarcinii. Deci, aceste lucruri nu sunt întâmplătoare. De ce sunt revoltat împotriva lor? Pentru că ceea ce ne-a ţinut în viaţă până astăzi, ca neam, ca entitate, a fost credinţa creştină ortodoxă. Şi nu pot să nu îi condamn cu vehemenţă de la această tribună pe cei care atentează la valorile creştine, în speranţa că, poate, va ajunge la urechile lor.

Mă doare încă o problemă: pământul ţării mele, apărat cu atâta trudă de înaintaşii noştri, este astăzi vândut cu hrinca. Ba 18 hectare la Novodnestrovsk, ba 18 hectare la Palanca. Ba aflu că „la subsol” se pregăteşte o lege de vânzare-cumpărare a pământului, că, cică, vezi Doamne, vrem să intrăm în Uniunea Europeană.

Unde ajungem? Am simţit că scheletele oştenilor cu lăncile în mână, care au apărat acest pământ, se mişcă sub picioarele noastre.

Nu-mi place deloc că preşedinţii a două ţări, inclusiv al ţării căreia îi spunem „mamă”, umblă cu torbele de decoraţii scumpe, supreme şi le împart fără milă cui năpădesc. A aruncat o pietricică în clădirea Parlamentului – o decoraţie. Oameni buni, unde am ajuns? Chiar dacă aţi vrut să răsturnaţi guvernul, răsturnaţi guvernul, dar ce aveţi cu clădirea? Oare nu ne-ar trebui ea nouă azi? De ce să cheltuim iar vreo 500 de milioane pentru a o repara?

Zic eu de decoraţii nu întâmplător. Generaţia mea a avut şase formaţiuni: trei formaţiuni politice şi trei partide politice care s-au ridicat, cu puşcuţe copilăreşti de soc, împotriva tancurilor unui monstru, şi nici unul din ei, măcar post-mortem – auzi, domnule Băsescu, auzi, domnule Ghimpu? –, nu s-a învrednicit măcar de titlu de cetăţean de onoare al ţării româneşti. E dureros.

Ultima mea dorinţă este ca la congresul de astăzi să fie promovaţi cât mai mulţi tineri în organele de conducere a Partidului Popular Creştin Democrat. Să ştiţi că vă aşteaptă nu un uluc la care să vă îmbulziţi, vă aşteaptă viaţa de martir. De când s-a născut creştinismul pe pământ şi până astăzi, a fost propovăduit numai de martiri.

În acelaşi timp, aş dori ca să fie păstrată la conducerea partidului o mică rămăşiţă din generaţia mai bătrână, dar mai tânără decât mine. Şi după cum acea generaţie a ascultat de poveţele noastre, aşa măriile voastre să ascultaţi de poveţele lor.

De ce am zis lucrul acesta? Eu nu ştiu dacă la viitorul congres Dumnezeu mă va învrednici să vin, pentru că sunt dator să mă duc şi eu pe drumul cel lung. Şi nu mă tem, lasă să vină.

Mulţumesc Bunului Dumnezeu că mă poartă pe picioare şi mă lasă în facultăţile mintale.

Guvernul Filat şi-a depăşit mandatul, consimţind la cedarea pământului naţional la Palanca

Rezoluţia Congresului XII al PPCD cu privire la cazul Palanca

Tratatul dintre Republica Moldova şi Ucraina cu privire la frontiera de stat, negociat între 14 iulie 1995 şi 18 iulie 1999, semnat la 18 august 1999, la Kiev, de către ex-preşedintele Petru Lucinschi şi ratificat la 12 iulie 2001 de către reprezentanţii Partidului Comuniştilor şi ai Alianţei Braghiş în Parlament, cuprinde un Protocol adiţional „privind transmiterea în proprietate Ucrainei a sectorului de autostradă Odesa-Reni în regiunea localităţii Palanca a Republicii Moldova, precum şi a sectorului de teren, prin care trece acesta, şi regimul lor de exploatare”.

Protocolul adiţional vizează un traseu strategic important cu lungimea de 7,77 kilometri şi un teritoriu de 18 hectare care, potrivit punctului 6.1, urmau să fie cedate nu doar în proprietatea Ucrainei, dar şi sub jurisdicţia exclusivă a acestui stat vecin. Fâşia strategică de 18 hectare a teritoriului nostru naţional ar urma să fie scoasă de sub jurisdicţia/suveranitatea Republicii Moldova, cauzând discontinuitatea teritorială a statului prin izolarea de corpul ţării a 3 exclave teritoriale: Abdiv, Baibol şi Pescăria. Aceste 3 exclave teritoriale sunt situate la doar 1800 de metri de Limanul Nistrului (Marea Neagră).

Partidul Popular Creştin Democrat a considerat încă din perioada de negociere a Tratatului de frontieră cu Ucraina că acesta trebuie să aibă un singur obiect: frontiera comună dintre Republica Moldova şi Ucraina. Alte chestiuni, cum ar fi transmiterea de proprietăţi de către un stat către celălalt, aspecte de suveranitate sau de jurisdicţie a unei părţi în interiorul frontierelor celeilalte părţi, nu puteau şi nu trebuiau să facă obiectul Tratatului de frontieră. PPCD este singurul partid politic care nu doar a votat împotriva ratificării Tratatului de frontieră cu Ucraina şi a Protocolului său adiţional, dar a şi sesizat, prin grupul său parlamentar, Curtea Constituţională asupra caracterului anticonstituţional al unor prevederi ale acestor două documente, a chemat Ministerul Afacerilor Externe în instanţa de contencios administrativ pentru accesul deputaţilor la hărţile-crochiu anexă la Tratat şi desecretizarea acestora, a sensibilizat opinia publică naţională asupra subiectului, a organizat acţiuni de masă, pichetări şi proteste stradale împotriva înstrăinării teritoriului naţional pe segmentul satului Palanca.

PPCD a militat întotdeauna pentru extinderea şi aprofundarea relaţiilor de prietenie şi cooperare cu Ucraina. Pentru Republica Moldova Ucraina este un partener strategic de o importanţă politică şi economică majoră. PPCD a dezvoltat în mod consecvent relaţii strânse cu forţe politice din Ucraina şi a fost alături de democraţii de la Kiev în momente cruciale pentru ţara vecină. Lupta comună pentru independenţă, democraţie şi viitor european a sudat relaţii durabile între PPCD şi colegii ucraineni.

PPCD consideră că relaţiile Republicii Moldova de bună vecinătate şi cooperare cu Ucraina, ca unul dintre partenerii-cheie ai ţării noastre, trebuie să se sprijine pe respectarea reciprocă a integrităţii teritoriale şi a suveranităţii celeilalte părţi. Acest tip de relaţii exclude orice fel de concesii teritoriale.

PPCD constată că guvernul condus de către Vladimir Filat şi-a depăşit mandatul, consimţind la scoaterea efectivă a unei părţi a teritoriului naţional de sub jurisdicţia Republicii Moldova şi transmiterea acestuia sub jurisdicţia exclusivă şi suverană a Ucrainei. În felul acesta, guvernul Filat s-a substituit voinţei întregului popor, a devenit un continuator al ilegalităţilor comise de regimurile anterioare şi se face vinovat de crimă împotriva poporului şi a statului. PPCD consideră că demnitarii care se fac vinovaţi de asemenea crime grave trebuie nu doar supuşi oprobriului public, dar şi traşi la răspundere după toată asprimea legii.

PPCD se va opune în continuare, pe toate căile legale, acestor crime împotriva statului şi a poporului şi va insista asupra restabilirii jurisdicţiei Republicii Moldova asupra întregului său teritoriu naţional, indiferent de titularii drepturilor de proprietate funciară sau imobiliară din interiorul frontierelor noastre de stat.

Chişinău, 21 februarie 2010

PPCD salută iniţiativele democratice, pozitive şi necesare ale puterii, dar contestă orice derapaj de la interesele naţionale şi normele democratice

Rezoluţia Congresului XII al PPCD cu privire la situaţia politică de moment

Cele două campanii electorale pentru alegerile parlamentare din anul 2009 au arătat în mod izbitor impactul fără precedent al resurselor financiare enorme, de provenienţă dubioasă, mobilizate de piaţa politică şi mediatică din Republica Moldova.

Utilizarea tehnologiilor electorale murdare, manipularea opiniei publice prin procedee de război psihologic, cumpărarea directă a voturilor, în special, în zona rurală, precum şi, mai ales, provocarea din 7 aprilie, soldată cu distrugerea edificiilor Parlamentului şi a Preşedinţiei, au condus în definitiv la schimbarea puterii în Republica Moldova.

Rezultatul electoral final a fost determinat într-o măsură substanţială şi de insistenţa liderilor fostului partid de guvernământ de a menţine titulatura perimată de partid comunist, care a creat un deficit de imagine al acestei formaţiuni şi le-a oferit un plus de imagine formaţiunilor care s-au declarat într-o opoziţie ireconciliabilă, afişând un anticomunism de paradă. Spre regretul nostru, ca urmare a alegerilor, cele două tabere politice din Parlament nu au putut depăşi animozităţile reciproce, depăşire care ar fi permis identificarea unui minim consens, necesar pentru alegerea şefului statului. O asemenea situaţie a extins criza politică şi afectează în mod direct economia naţională, inclusiv prin reţinerea de care dau dovadă potenţialii investitori străini pentru plasarea capitalurilor lor în ţara noastră.

Accederea la putere a celor patru partide din cadrul Alianţei pentru Integrare Europeană a trezit simpatia unor parteneri occidentali ai ţării, care se manifestă printr-un sprijin politic şi financiar substanţial. Însă pentru a justifica încrederea partenerilor externi, ca şi aşteptările cetăţenilor ţării, actuala guvernare urmează să demonstreze eficienţă în promovarea fermă a reformelor politice, economice şi sociale, astfel încât să fie depăşite cât mai curând posibil toate restanţele la capitolul ajustarea legislaţiei, a instituţiilor publice şi a practicilor de exercitare a puterii la standardele europene.

Măsurile de ordin economic, cu componentele administrativă, fiscală, bugetară, vamală, care presupun şi debirocratizarea relaţiilor funcţionarilor cu companiile private, dar şi eficientizarea justiţiei care să plaseze statul şi oamenii de afaceri în condiţii de egalitate în faţa legii, sunt cele câteva acţiuni care urmează a fi realizate neîntârziat. Alături de acestea se impune stimularea întreprinzătorilor, reorganizarea sistemului bancar pentru a se oferi credite cu dobânzi accesibile, crearea unui climat de afaceri competitiv şi atractiv pentru businessmenii autohtoni şi străini. Depăşirea crizei economice şi combaterea sărăciei, ca şi atingerea unui nivel de dezvoltare comparabil cu cel al ţărilor europene depind în mod direct de voinţa politică şi de competenţa guvernanţilor.

PPCD consideră corect să salute toate iniţiativele democratice, pozitive şi necesare ale actualei puteri şi, în acelaşi timp, să conteste şi să critice orice acţiuni ale puterii care deraiază de la interesele naţionale, de la normele democratice şi opţiunea strategică de integrare europeană a ţării.

Chişinău, 21 februarie 2010

Elementele fostei nomenclaturi sovietice de partid şi cadrele de ofiţeri KGB exercită o influenţă majoră asupra politicului

Rezoluţia Congresului XII al PPCD cu privire la lustraţie

Necesitatea implementării unui mecanism care ar asigura eliberarea societăţii noastre de influenţa nocivă a fostelor servicii secrete şi a instituţiilor care au practicat poliţia politică este incontestabilă. Un asemenea mecanism ar fi un element indispensabil al procesului de democratizare şi de edificare a unei societăţi transparente, în care puterea politică îşi exercită mandatul în văzul opiniei publice şi sub controlul societăţii.

Afirmarea valorilor democratice şi funcţionarea instituţiilor de stat în conformitate cu normele şi practicile notorii internaţionale vor fi mereu periclitate de influenţele oculte ale grupurilor de presiune formate din elementele fostei elite sovietice de partid şi cadrele de ofiţeri KGB care au degenerat astăzi în grupări mafiote şi criminale şi exercită o influenţă majoră asupra politicii, a unei părţi a presei şi a societăţii civile, precum şi asupra unor sectoare întregi ale economiei naţionale. Totodată, aceste grupări practică şantajul politic ca formă de presiune asupra unor factori de decizie, care, din teama de a nu fi deconspiraţi ca foşti agenţi secreţi, execută cu docilitate indicaţiile lor materializate deseori în trafic de influenţă şi protecţionism cu tendinţa acaparării întregii puteri în stat.

Fosta poliţie politică trebuie deconspirată. Partidul Popular Creştin Democrat consideră prioritară adoptarea Legii cu privire la lustraţie, preluând experienţa pozitivă a ţărilor Europei Centrale şi de Răsărit, care au parcurs deja această etapă: Polonia, Germania, Cehia, Estonia, Ungaria, Slovacia, România şi altele.

Preşedintele Republicii, deputaţii, membrii Guvernului, demnitarii cu funcţii de răspundere în stat, ambasadorii, reprezentanţii puterii judecătoreşti, proprietarii şi conducătorii instituţiilor de presă, înainte de a accede în posturile lor trebuie să-şi declare şi să-şi certifice neapartenenţa la structurile fostei poliţii politice secrete, demonstrând astfel capacitatea lor de a fi liberi în luarea deciziilor în interesul statului şi al cetăţenilor lui.

Totodată, PPCD consideră că efortul general de asanare morală a societăţii presupune în mod obligatoriu şi dreptul fiecărui cetăţean la informaţia cu privire la persoana sa, drept care trebuie să se concretizeze în garantarea accesului fiecăruia la propriul dosar ţinut de poliţia politică secretă din URSS.

În istoria postsovietică a Republicii Moldova, PPCD este singurul partid care a depus în Parlament un proiect de lege cu privire la accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică. Din păcate, alte forţe politice nu s-au arătat solidare cu PPCD în acest demers public, iniţiativa noastră rămânând izolată.

Congresul PPCD constată că actuala guvernare, care s-a declarat democratică şi proeuropeană, ca şi guvernările anterioare, nu consideră oportună adoptarea şi aplicarea, după model european, a unei legi a lustraţiei. Acest fapt alimentează opinia că rădăcinile actualei puteri se trag, în mare parte, din zona serviciilor secrete şi a nomenclaturii sovietice, ştirbind din independenţa actului guvernamental şi expunând siguranţa naţională unor riscuri majore.

PPCD îşi reiterează poziţia sa univocă în această problemă şi consideră că adoptarea unui asemenea act de importanţă incontestabilă reprezintă un test moral şi politic pentru actuala guvernare.

Chişinău, 21 februarie 2010

Creştin-democraţii şi-au ţinut Congresul la Chişinău

Duminică, 21 februarie 2010, în Sala mare a Centrului de Cultură şi Artă „Ginta Latină” din Chişinău, şi-a ţinut lucrările cel de-al XII-lea Congres al Partidului Popular Creştin Democrat. La congres au participat 727 de delegaţi. La Congresul PPCD au participat, de asemenea, reprezentanţi ai mai multor partide creştin-democrate şi populare din Europa, ai unui şir de instituţii partenere, ai corpului diplomatic străin acreditat la Chişinău, ai societăţii civile şi ai instituţiilor de presă din Republica Moldova.

Oaspeţii de peste hotare care au luat cuvântul în faţa Congresului, arătându-şi solidaritatea cu Partidul Popular Creştin Democrat, au fost: Dr. Norbert Neuhaus, consultant al Fundaţiei Robert Schuman şi expert în politica europeană al Partidului Popular European pentru România şi Republica Moldova, Volodimir Stretovici, preşedinte al Uniunii Creştin Democrate din Ucraina, deputat în Rada Supremă de la Kiev, Ovidiu Silviu Dobronăuţeanu, din partea Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD) din România, Iuri Reşetnikov, reprezentantul Asociaţiei Creştin Democraţilor din Europa de Răsărit, Marilies Flemming, vicepreşedinte al Uniunii Seniorilor Europeni din cadrul Partidului Popular European, ex-ministru Federal al Republicii Austria, membru al Partidului Popular din Austria, Mario la Sala, consilier pentru relaţii externe al PPCD, Iuri Mindiuk, secretar internaţional al Partidului „Naşa Ucraina”. De asemenea, au rostit mesaje de salut în faţa Congresului domnul Steve Rader, director al Institutului Republican Internaţional la Chişinău, şi doamna Natalia Corobcă-Ianusevici, reprezentant al Fundaţiei germane Konrad Adenauer în Republica Moldova.

Pe adresa Congresului PPCD au sosit, de asemenea, mesaje de susţinere din partea a 42 de partide creştin-democrate şi a unor personalităţi politice marcante din Europa, printre care: Joseph Daul, preşedinte al Grupului Partidului Popular European şi al Democraţilor Europeni din Parlamentul European, Andrius Kubilius, prim-ministru al Lituaniei şi preşedinte al Partidului Creştin Democrat „Uniunea Patriei”, Boris Tarasiuk, preşedinte al Frontului Popular „RUH” din Ucraina, deputat, ex-ministru de Externe al Ucrainei, Doris Pack, membru al Uniunii Creştin Democrate din Germania, preşedinte al Organizaţiei de Femei a Partidului Popular European, europarlamentar, Dr. Bernhard Worms, preşedinte al Uniunii Seniorilor Europeni a PPE, Martin Kamp, secretar general al grupului parlamentar al PPE în Parlamentul European, Dr. Susane Luther, secretar Internaţional al Uniunii Social Creştine din Germania, Francisco Aselvelgo de Silva, preşedinte al Partidului Social Democrat din Portugalia, Josep A. Duran i Leida, preşedinte al Uniunii Democratice a Cataloniei, Spania, Paolo Portas, preşedinte al Centrului Democrat Social – Partidul Popular din Portugalia, Zsolt Semjen, preşedinte al Partidului Creştin Democrat din Ungaria, Zurab Melikishvili, secretar general al Mişcării Naţionale Unite din Georgia.

Preşedintele PPCD, Iurie Roşca, a prezentat Congresului un raport de activitate, punând accent pe strategia şi poziţionarea PPCD după alegerile parlamentare din 2009.

În dezbaterile pe marginea Raportului preşedintelui au participat: Ion Moraru, fost deţinut politic, membru fondator al PPCD, Ghenadie Vaculovschi, preşedinte al filialei Chişinău, Valeriu Berilă, preşedinte al raionului Ştefan Vodă, Alexandru Corduneanu, consilier municipal Chişinău, Igor Ciuru, preşedinte al filialei Bălţi, Vlad Cubreacov,vicepreşedinte PPCD, Andrei Ţurcanu, preşedinte al filialei Donduşeni, Violeta Petre, preşedinte al filialei Ungheni, Victor Gurău, analist politic, Sergiu Rabei, economist, Alexei Capbătut, preşedinte al filialei Anenii Noi, Ştefan Secăreanu, vicepreşedinte PPCD, Radu Buşilă, preşedinte al Asociaţiei Juriştilor Creştin-Democraţi, Igor Ţurcanu, preşedinte al filialei Hânceşti.

Congresul l-a reales pe domnul Iurie Roşca în funcţia de preşedinte al PPCD. De asemenea, Congresul a ales opt vicepreşedinţi ai formaţiunii: Ştefan Secăreanu, Vlad Cubreacov, Igor Ţurcanu, Ghenadie Vaculovschi, Andrei Ţurcanu, Alexei Capbătut, Igor Ciuru şi Victor Ciobanu. În funcţia de secretar general al PPCD Congresul l-a ales pe domnul Dinu Ţurcanu. Noua componenţă a Consiliului Naţional ales de Congres cuprinde 123 de membri, reprezentând toate filialele teritoriale şi organizaţiile autonome ale PPCD.

Congresul XII al PPCD a adoptat următoarele documente: Rezoluţia cu privire la situaţia politică de moment, Rezoluţia cu privire la necesitatea aprofundării reformelor politice şi instituţionale, Rezoluţia cu privire la cazul Palanca, Rezoluţia cu privire la lustraţie, Rezoluţia cu privire la combaterea corupţiei, Rezoluţia cu privire la tineret, Rezoluţia „Economia socială de piaţă – calea optimă de depăşire a crizei social-economice actuale”.

Biroul de presă al PPCD