Prima pagină > Articole > ASASINAREA JURNALISTULUI MIHAI EMINESCU

ASASINAREA JURNALISTULUI MIHAI EMINESCU

 

Fiecare dintre noi a fost învăţat la şcoală că Mihai Eminescu este cel mai mare poet pe care l-a avut ţara noastră şi că nu mai e nimeni ca el. Printre epitetele şi comparaţiile absolute prin care este descris, am învăţat pe de rost zeci de poezii şi am reţinut că nimeni nu a mai folosit limba română ca el. Ziare.com te provoacă la dezbatere: ţi-ai dori ca România de astăzi să aibă un jurnalist asa cum a fost Mihai Eminescu? Crezi că un jurnalist ar trebui să fie echidistant sau doar să îşi afirme clar opţiunile? A fost Mihai Eminescu redus la tăcere din cauza faptului că era incomod pentru clasa politică? Citeşte şi episodul al doilea al dezbaterii ”Eminescu, asasinat pentru că era un jurnalist incomod? Află cu ce a deranjat Mihai Eminescu pe toată lumea şi dacă asta i-a adus prematur dispariţia” şi cum au reacţionat Marile Puteri la campaniile de presă ale lui Mihai Eminescu. Mai află cine şi de ce l-a declarat nebun, ce conţinea ultimul articol scris de Mihai Eminescu şi ce i s-a întâmplat după ce a fost publicat. Ucis când cânta “Deşteaptă-te, Române!”.

Cu două minute înainte de pauză, profesorii apropiaţi de elevi mai spuneau şi câte o picanterie. Am aflat astfel de relaţia cu Veronica Micle, de sifilis şi că nu era în toate minţile atunci când a murit.

Sătui de poezii şi de obligaţia de a învăţa zeci de pagini de comentarii, unii au rămas doar cu ce li s-a spus atunci. Că Eminescu era sifilitic şi nebun şi că a trăit în fantezie şi melancolie, obsedat de temele care se regăsesc în poeziile lui.

Şi de ce ar fi asta o problemă? A fost un poet, un artist.  Aşa sunt artiştii. Da, numai că această variantă, răspândită încă de când era în viaţă, nu e tocmai adevărată.

De obicei, într-un chenar din manualele de Limba română mai erau câteva cuvinte despre societatea Junimea şi alte patru cuvinte care spun cât se poate de sec ce l-a preocupat pe Mihai Eminescu în ultimii 13 din cei 39 de ani de viaţă: “redactor la ziarul Timpul”. În aceste patru cuvinte sunt îngropaţi, însă, 13 ani de luptă împotriva politicienilor lacomi şi corupţi şi un naţionalism care a deranjat atât de mult marile puteri încât i-a adus moartea.

Cu toate acestea, Eminescu este prezentat în continuare ca un tânăr boem şi visător şi nu ca bărbatul care a fost printre primii deţinuti politici ai statului român şi primul ziarist român redus la tăcere pentru că era prea incomod.

Angajat politic în slujba statului

Mihai Eminescu şi-a început activitatea jurnalistică în 1876 la Curierul de Iaşi, iar un an mai târziu a ajuns  la ziarul Timpul din Bucureşti, afiliat Partidului Conservator. După trei ani avea să fie numit în funcţia de redactor-şef.

Nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-şi câştige existenţa, ci a fost cel mai bun mod prin care putea lupta pentru România. A scris cu patos şi cu o forţă distrugătoare despre “iresponsabilităţile factorilor politici, afacerismele, demagogia si logoreea păturii superpuse”. Maiorescu a scris: “Eminescu s-a făcut simţit de cum a intrat în redacţie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică  şi vorbă”.

Eminescu nu a avut niciodată pretenţia de a fi un ziarist sau analist politic echidistant. A fost implicat politic şi atât de important pentru conservatori încât Titu Maiorescu îşi prezenta partidul astfel: “Cei 10 capi ai lui, şi al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

Cât a putut să scrie acolo, el a luptat împotriva principiilor “machiavelice ale roşilor” (n.r. liberalii din acea perioadă). Era de părere că aceştia priveau statul ca pe un mecanism “cu resorturi moarte a cărui activitate şi repaos se regulează după legile staticii şi ale dinamicii”. De aceea, ei nu respectau tradiţiile, pe care le considerau nişte prejudecăţi, şi credeau că pot să inventeze după bunul lor plac legi noi sau să importe legi “traduse de pe texte străine, supte din deget”.

Pentru liberali scopul economiei politice era producţia, ceea ce făcea ca omul să fie redus “la rolul unui şurub de maşină”, în timp ce pentru conservatori statul era “un produs organic al naturii, gingaş ca toate produsele de soiul acesta; afacerea noastră e de-a cunoaste proprietăţile lui naturale şi nu de-a-i dicta noi legi, ci a ne adapta legilor cari-i sunt înnascute”.

Să le spunem ticăloşilor ce ticăloşi sunt

Eminescu îşi asumase rolul de chirurg care trebuia să elimine “putrejunea bubei noastre naţionale” astfel încât societatea să poată să-şi însănătoşească “corpul statului”. De aceea, se simţea obligat să lovească în nulităţile politice, pentru ca ele să ştie “că nu se pot amesteca nepedepsite în lucruri ce nici sunt în stare să le priceapă”.

Era acuzat uneori că folosea un limbaj exagerat şi chiar injurios, dar se apăra spunând că foloseşte cea mai exactă expresie care să descrie situaţia.

“Suntem noi oare de vină dacă adevărul curat, spus neted, e deja o injurie? Ne propunem câteodată a fi foarte urbani – ce folos? Adevărul simplu, descoperirea simplă a neştiinţei şi a mărginirii multora din partidul la putere este deja o atingere. Cauza e simplă. Nu sunt oamenii la locul lor, nu sunt ceea ce reprezintă.Compararea între ceea ce sunt într-adevăr, nimica toată, şi ceea ce reprezintă, demnităţi înalte ale statului, excitează deja râsul şi ironia cititorilor, încât o vină din partea noastră, o intenţie de a ponegri, nu există defel.”

Nu i-a iertat nici pe conservatori pentru că i-au abandonat pe românii aflaţi sub puterea Imperiului Austro-Ungar şi privea scârbit cum se făceau alianţe cu liberalii şi se renunţa la vechile principii doar pentru fotolii călduţe la Viena.

Deşi a fost omul de bază al conservatorilor la ziarul Timpul, Mihai Eminescu şi-a exprimat în articole numai părerile proprii, care nu corespundeau întotdeauna cu linia oficială a partidului. Acest lucru a provocat proteste şi nemulţumiri din partea unor conservatori, Petre Carp transmiţându-i de la Viena lui Maiorescu : “şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”.

“Până când comedia aceasta? Până când panglicăria de principii, până când schimbările la faţă de pe-o zi pe alta? Suntem copii noi, pe care un regizor străin ne pune să ne batjocorim între noi, să ne sfâşiem pentru credinţe şi, la arătarea unei prăzi, care-i punga noastră, căci e a ţării, să ne scuipăm … şi conservatorul sa fraternizeze numaidecât cu radicalul, radicalul să devină conservator?

Suntem comedianţi care ne batem de florile mărului pentru petrecerea şi câştigul străinilor ce traiesc aci? Suntem păpuşi, îmbrăcate când roşu când alb, care azi pun o etichetă, mâine alta, numai să ne meargă nouă personal bine, numai ambiţiile noastre să fie satisfăcute? Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul? Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămeşile şi partidul ca cizmele?”

Începutul carierei de ziarist a lui Mihai Eminescu a coincis cu aşa-numita “chestiune orientală”, care consta în împărţirea teritoriilor eliberate după prăbuşirea Imperiului Otoman. Marile puteri implicate erau Rusia şi Austro-Ungaria, iar lui Eminescu nu i-a fost frică să lupte cu amândouă pentru interesul naţional.
Aşa cum vedeam în primul episod al serialului-dezbatere pe care vi-l propune Ziare.com Eminescu, asasinat pentru că era un jurnalist incomod?, Eminescu i-a criticat dur pe toţi politicienii români, indiferent de culoare, pentru că i-au abandonat pe români în faţa Marilor Puteri. Află acum cu ce a reuşit Eminescu să zguduie puternicele fotolii ale Europei.

Eminescu a susţinut participarea României la Razboiul de Independenţă, dar mai târziu a început să critice vehement felul în care guvernul I. C.  Brătianu s-a angajat şi a participat la război, mai ales faptul că nu ceruse nicio garanţie scrisă de la ruşi.

Când Rusia şi-a anunţat oficial intenţia de a anexa sudul Basarabiei, Eminescu a bănuit că guvernul român ştia dinainte pretenţiile ruşilor. În septembrie 1978, s-a demonstrat că avea dreptate şi România chiar ştia acest lucru înainte să intre în război de partea Rusiei.

“Întocmai ca meşterii de discursuri funebre, care caută a se străluci şi folosi ei inşişi pe cadavrul abia coborât în groapă, haita netrebnică ce compune majoritatea radicalilor din Dealul Mitropoliei, cu Misail şi Pseudo-Ureche în frunte, caută, în discursuri stupide sau şărlătăneşti, să se apoteozeze pe sine plângând Basarabia, pentru a cărei retrocedare însă, la urma urmelor se proclamă competenţi”, comenta el decizia Parlamentului de a autoriza retragerea autorităţilor civile şi militare din Basarabia.

Ca urmare a acestor critici, I. A. Cantacuzino, care era redactor-şef al Timpului, i-a cerut lui Maiorescu să intervină pe lângă Eminescu şi să nu-i permită să transforme ziarul oficial al conservatorilor în “organul personal al antipatiilor sale”.

Chestiunea izraelită

Acelaşi Congres de la Berlin care obliga România să cedeze Basarabia a cerut şi înlăturarea unei restricţii din Constituţie care prevedea că “numai străinii de rit creştin vor putea obţine naturalizarea”.

Eminescu s-a opus, însă, acordării cetăţeniei române evreilor, motivându-şi atitudinea prin realităţile sociale şi economice ale vremii. El se referea la faptul că în ţările de unde au emigrat, evreii au fost împiedicaţi să practice meşteşugurile şi au fost astfel constrânşi să se ocupe cu negoţul şi specula.

De asemenea, afirma că imigrarea evreilor în număr mare, mai ales în Moldova, s-a datorat încercării lor de a se sustrage serviciului militar în ţările de origine, posibilităţii de a profita de “poziţia privilegiată faţă dpopulaţia autohtonă” asigurată de regimul consular din România şi, mai ales, neputinţei principatelor române de a se apăra de această invazie.

Eminescu a criticat intenţia liberalilor de a acorda drepturi civile depline tuturor evreilor născuţi în ţară şi care nu s-au bucurat niciodată de protecţie străină. El spunea că evreii urmăreau “să poată cumpăra moşiile statului şi cele particulare, să puie mâna în oraşe şi sate pe orice negoţ şi orice industrie, c-un cuvânt să aibă toate drepturile civile ale românului, fără a avea neplăcuta datorie de-a servi în armată”.

I. C. Brătianu a insistat “ameninţând pe deputaţi cu primejdie din partea Europei”, ceea ce l-a făcut pe Eminescu să tragă concluzia că Brătianu făcuse promisiuni anterioare în acest sens Alianţei izraelite.

Eminescu a încercat să explice că nu era stăpânit de ură pentru această etnie şi afirma că împământenirea trebuie acordată numai evreilor care participaseră la războiul de independenţă.

“Marile fenomene sociale se întâmplă, după a noastră părere, într-o ordine cauzală tot atât de necesară ca şi evenimentele elementare, şi dacă nu putem zice că avem ură în contra ploii, chiar când cade prea multă, sau contra ninsorii, tot astfel nu ură putem simţi pentru un eveniment atât de elementar ca imigraţiunea în mase a unui element etnic care-a contractat anume apucături economice ce nu ne convin sub persecuţiile altor popoare”, argumenta el.

Românii de peste hotare

O preocupare permanentă a lui Mihai Eminescu a fost, în articolele sale, situaţia românilor care trăiau în afara graniţelor, în special cei din Ardeal. Primele articole pe această temă le-a scris încă de când era student la Viena.

Eminescu a condamnat dualismul austro-ungar care permitea dominaţia austriecilor şi a ungurilor asupra celorlalte naţiuni din Imperiu, ceea ce a dus la anchetarea lui de către autorităţile ungare.

Soluţia pe care a propus-o încă din studenţie a fost descentralizarea bazată pe coordonarea naţionalităţilor în grupuri administrative autonome. În acelaşi timp, Eminescu se întreba cum era posibil ca maghiarii să creadă  că vor reuşi să facă în câţiva ani “ceea ce n-au putut face cultura bizantină sau cucerirea otomană”.

Un alt domeniu de interes a fost şcoala românească, el afirmând că şcoala trebuie să formeze mai întâi caracterul, iar cunoştinţele de specialitate să vină mai târziu.

Învăţătura numai ca atare nu are a face cu creşterea. Învăţând pe de rost numirile tuturor oraşelor de pe pământ şi toate formulele chimice, toate numele speciilor de plante şi de animale, această masă de cunoştinţe, oricât de nouă ar fi pentru o inteligentă, n-o fac nici mai iubitoare de adevăr, nici îndemânatică de a judeca şi de a distinge drept de strâmb”, era de părere Eminescu.

Astfel, aflăm din scrierile lui Eminescu că reforma din Educaţie nu a început în urmă cu 13 ani, aşa cum ştim noi, ci este dezbătută de cel puţin 120 de ani.

Prezenţa lui Mihai Eminescu în contextul politic al anilor 1880 îi incomoda îngrozitor pe politicienii români aflaţi sub presiunea unor cercuri externe interesate de compromiterea unităţii şi integrităţii statului român.
Jurnalistul Mihai Eminescu deranja atât de mult încât chiar liderul conservator P. P. Carp i-a scris lui Titu Maiorescu, de la Viena, o sentinţă care a rămas celebră: “şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”. Eliminarea lui era, aşadar, o necesitate iminentă pentru succesul tratatelor pe care România le semna cu mariivecini.

În episoadele precedente ale serialului-dezbatere Eminescu, asasinat pentru că era un jurnalist incomod? am văzut care erau preocupările ziaristului Mihai Eminescu şi cum ataca partidele politice româneşti sau puterile externe din jurul României. De acum înainte urmează să vedem cum s-au întors campaniile de presa împotriva lui.

Primul pas a fost schimbarea lui din funcţia pe care o avea la ziarul Timpul, aşa că, în noiembrie 1881, Eminescu este înlocuit de la conducere, retrogradat şi atacat de noul redactor-şef chiar în paginile ziarului pe care îl condusese.

Chiar dacă numai avea libertatea deplină la Timpul, Eminescu a găsit o altă soluţie pentru a lupta împotriva intereselor străine. În 24 ianuarie 1882, el a participat la fondarea unei organizaţii cu caracter secret şi conspirativ numită Societatea Carpaţii. Potrivit statutului oficial, aceasta îşi propunea să sprijine orice “întreprindere românească”, dar avea în vedere în special situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar şi milita pentru unirea Transilvaniei cu ţara.

Considerată subversivă de serviciile secrete austro-ungare, Societatea Carpaţii este atent supravegheată, inclusiv prin agenţi infiltraţi până în redactia ziarului Timpul. Pentru a-i fi urmărită activitatea, în Carpaţii este introdus Ioan Slavici, care îi dădea rapoarte amănunţite lui Maiorescu, amândoi fiind agenţi ai Imperiului, după cum arată unele documente.

Tot Ioan Slavici îl şi găzduia pe Mihai Eminescu, iar soţia lui, Ecaterina Szoke Magyarosy, a fost prima care a invocat nebunia lui Eminescu în anul următor.

Austriecii erau cu ochii pe Dacia lui Eminescu

Societatea Carpaţii, care devenise un adevărat partid secret cu zeci de mii de membri, îi îngrijora în mod deosebit pe diplomaţii austro-ungari din România, după cum se observă din raportul pe care ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Ernst von Mayer, l-a transmis superiorilor săi.

“S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată… S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţa. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ dinRomânia pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari”, spunea diplomatul austriac.

Un alt raport confidenţial trimis către Kalnoky, ministrul de Externe al Austro-Ungariei, informa despre o altă adunare a organizaţiei la care participase şi un anume Lachman, redactor la ziarul “Bukarester Tageblatt” şi spion austriac. Acesta avea ca sarcină principală urmărirea pas cu pas a lui Mihai Eminescu.

În acelaşi raport, mai apare numele unei persoane apropiată de Eminescu, posibil chiar vicepresedinte al Societăţii Carpaţii, despre care se scria foarte clar că este spion austriac. Numele acestuia reapare in procesul verbal întocmit cu ocazia arestării.

Eminescu era văzut în acea perioadă ca un cap al conservatorismului şi al luptei pentru unitate naţională pe care nu o coordona doar prin Societatea Carpaţii. El crease o adevărată reţea de organizaţii studenţeşti, toate dedicate aceluiaşi scop: Societatea “Petru Maior” din Budapesta, „România jună” la Viena, “Junimea”, “Dacia”, “Bucovina şi Moldova” la Cernăuţi, în Transilvania societatea “Astra” şi, în România, “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor în vechea Românie”. Aceasta din urmă avea filiale până şi la Paris.

Toate acestea erau urmărite îndeaproape de serviciile secrete ale Rusiei ţariste şi ale Austro-Ungariei, lucru dovedit şi de arhivele de la Viena.

28 iunie 1883 – începutul sfârşitului

În1883, articolele lui Mihai Eminescu deranjau deja pe toată lumea, iar el devine o povară. A scris în Timpul despre expansiunea catolicismului în România şi a realizat un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania. Mai mult, îl ridiculizează pe Carol I pentru lipsa de autoritate. În viaţa politică românească erau vizaţi liberalii pentru politica lor internă şi externă, dar şi conservatorii pe care i-a condamnat pentru cârdăşia cu liberalii.

Cel mai periculos lucru în acel moment ar fi fost ca Mihai Eminescu să devină parlamentar, aşa cum se întâmplase cu alţi ziarişti, şi să genereze un curent politic ostil puterilor externe din jurul României.

Manuscrisele din acei ani, care au scăpat nedistruse de Titu Maiorescu, arată  că Eminescu era hotărât să acţioneze împotriva unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană şi avea proiecte cu adevărat “subversive”, mergând până la o răsturnare a lui Carol. Asş ceva nu mai putea să reziste mult.

În 28 iunie 1883, Eminescu “înnebuneşte” brusc în ochii autorităţilor. Este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu, iar Societatea Carpaţii este desfiinţată la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Au fost organizate razii şi percheziţii, au fost devastate sediile unor societăţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră  a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor.

Lui Eminescu i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă, la care au participat chiar şi cunoscuţi de-ai lui. A fost începutul unui proces de distrugere care s-a încheiat cu moartea lui, şase ani mai târziu.

Exact în ziua în care Mihai Eminescu a fost declarat nebun de autorităţile de la Bucureşti, Austro-Ungaria rupea relatiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar Otto von Bismark îi trimitea o telegramă lui Carol I in care îl ameninţa cu războiul.
În aceeaşi zi de 28 iunie 1883, când Mihai Eminescu a fost arestat şi internat la ospiciu, România trebuia să semneze un tratat secret de alianţă cu Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Documentul însemna, de fapt, aservirea României Austro-Ungariei, excludea revendicarea Ardealului şi interzicea orice fel de proteste în acest sens.

Eminescu, aflat în centrul oricărei manifestări pentru eliberarea Ardealului, trebuia să fie redus la tăcere şi scos din peisaj. Este de fapt abia începutul procesului de defăimare şi de eliminare a ziaristului Mihai Eminescu.

Am văzut în episodul anterior al dezbaterii Ziare.com – Eminescu, asasinat pentru că era un jurnalist incomod? că Mihai Eminescu era în continuare periculos pentru puterile externe din jurul României chiar şi după îndepărtarea de la conducerea ziarului Timpul. Dacă  în prima etapă jurnalistul Eminescu a fost redus la tăcere, de data asta s-a decis că trebuie scos din scenă.

Despre ”boala” lui se află abia pe la 1 iulie 1883, când ziarul “Românul”, aflat într-o polemică acerbă cu Eminescu, dădea primul semnal al scoaterii lui din viaţa publică: “Aflăm cu sinceră părere de rău că dl. Mihai Eminescu, redactor la ziarul “Timpul”, tînăr plin de talent şi înzestrat cu un deosebit geniu poetic, a căzut greu bolnav.  Sperăm ca boala sa nu va fi decît trecătoare şi că în curînd vom putea anunţa deplina sa însănătoşire”.

A doua zi, ziarul Timpul publică propriul anunţ: “Cu începere de astăzi, 1 iulie, direcţiunea politică şi redacţia ziarului “Timpul” este încredinţată d-lui Mihail Paleologu”.

Timpul revine cu un comunicat a doua zi, pe 3 iulie: “Unul dintre colaboratorii acestei foi, poetul Mihai Eminescu, a î ncetat de a mai lua parte în redacţie, atins fiind în mod subit de o gravă boală. Ne place însă a spera că lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi decît de scurtă durată şi că ne va fi dată fericirea de a anunţa revenirea sa sănătos la funcţiunile de pînă acum”.

Se observă că ambele ziare scriu despre poetul Mihai Eminescu şi despre talentul şi geniul său poetic, nu despre jurnalistul naţionalist Mihai Eminescu. Începe astfel accentuarea laturii creative, romantice şi visătoare a personalităţii acestuia, punând în umbră luptele acerbe pe care le-a dus pentru ţara sa.

“Domnul Eminescu a înnebunit”

Nicio sursă oficială nu spune, însă, că Eminescu ar fi fost nebun, deşi adversarii lui au încercat de la început să răspândească acest zvon. Mai iîtâi, în 28 iunie, Ecaterina Szoke Magyarosy, soţia lui Ioan Slavici, i-a trimis lui Maiorescu un bilet în care scria “Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte rau”.

Eminescu se afla în acea zi la baia Mitrasewschi, unde fusese dus de Grigore Ventura, redactor la ziarul L’Independence Roumaine. Acesta îl scoate din minţi şi îl lasă într-una din camere înainte să alerteze poliţia că un nebun s-a închis în baie şi nu vrea să mai iasă. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţii, Siderescu şi Ocasanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi îl duc la stabilimentul Şutu, unde i se rezervase un loc cu o noapte înainte.

Ventura le spune poliţiştilor că Eminescu ar fi ţinut un discurs ”politico-socialo-naţional”  înfierbântat la Capsa şi ar fi scos un pistol cu care spunea că îl va omora pe rege. Această afirmaţie nueste, însă, susţinută nici de procesul verbal al poliţiei şi nici de declaraţiile celorlalţi martori.

Abia în luna august, în revista Literatorul, apare o epigramă semnată de Alexandru Macedonski care îi stabileşte definitiv diagnosticul lui Eminescu in ochii tuturor. “UnX… pretins poet acum,/ S-a dus pe cel mai jalnic drum…/ L-aş plânge dacă-n balamuc,/ Destinul său n-ar fi mai bun,/ Căci până ieri a fost năuc,/ Şi azi nu e decât nebun”.

Spărgea vitrinele şi îsi arunca volumul de poezii în noroi

Presa începe să discute deschis problema şi se anuntă că “mai mulţi prieteni din capitală, amici ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru întreţinerea amicului lor în casa de sănătate. D. T. Maiorescu are partea cea mai mare în această frumoasă şi nobilă acţiune”.

Este răspândit zvonul nebuniei lui şi nimeni nu vroia să îşi mai amintească despre jurnalistul politic Eminescu pentru că nimic din ceea ce a scris nu trebuie luat în considerare dacă era nebun. Maiorescu se asigura ca din Mihai Eminescu să nu mai rămână decât poetul şi îi dă lovitura de graţie publicând, la sfârşitul anului1883, un volum cu 64 de poezii eminesciene, între care “Mai am un singur dor” şi “Se bate miezul nopţii”.

Scopul volumului de poezii era acela de a şterge cu buretele imaginea unui Eminescu naţionalist şi adversar de temut al liberalilor şi de a limita opera eminesciană strict la poezie. Din acel moment, opera de jurnalist politic şi lupta acerbă împotriva “ticăloşilor”, la fel de importantă ca cea poetică, este complet uitată, iar Mihai Eminescu a rămas doar ”poetul naţional al României”.

Volumul de poezii are mare succes, multe versuri fiind transformate în romanţe ieftine, cântate în cafenele şi saloane. Când îl vedea în vitrinele librăriilor, spărgea geamul şi îşi arunca propriile poezii în noroi şi le călca în picioare.

Eminescu este internat în mai multe sanatorii din ţară şi din străinătate, deşi toţi care îl vedeau spuneau că este complet lucid, iar starea sănătăţii sale era foarte bună. De aceeaşi părere erau şi medicii care îl consultau, iar sănătatea psihică era confirmată de testele la care era supus.

Tratament cu doze mari de mercur şi diagnostic dat din scrisori

Din noiembrie 1886 până în aprilie 1887, Eminescu este sechestrat la Mănăstirea Neamţ, unde gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l “calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac. Acesta este cel care i-a pus diagnosticul preluat de istorie: sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă.

Cea mai evidentă problemă cu acest diagnostic este că Eminescu nu era paralizat. Având în vedere că la vremea respectivă nu exista un tratament concret împotriva sifilisului şi contrar tuturor preceptelor medicale ale vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de până la 7 grame.

În aceeaşi perioadă, un psihiatru din Bucureşti care nu îl văzuse niciodată pe Eminescu preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completeaza spunând: “psihopatereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante. Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice”. Asta în condiţiile în care se ştie că Eminescu se declarase împotriva drogurilor.

In 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă înapoi în Bucureşti, unde reîncepe să scrie ca anonim la câteva ziare şi reviste până în 13 ianuarie 1889, dată la care apare ultimul articol scris de ziaristul Mihai Eminescu. 

În 13 ianuarie 1889, guvernul român s-a cutremurat în urma unui articol din ziarul România Liberă, care a dus în cele din urmă la ruperea coaliţiei fragile formată între liberali şi conservatori.
Articolul l-a făcut pe George Duna Vernescu să îşi dea demisia pentru scurt timp din funcţia de ministru al Justiţiei pentru că “era tratat într-un mod prea adevărat pentru un organ ministerial”, după cum a comentat presa din acea perioadă. S-a liniştit imediat, însă, când miniştrii junimisti l-au informat că articolul e scris de “bietul Eminescu” şi că vor cere rectificări.

Mihai Eminescu reuşise să îşi păstreze verva şi puterea pe care o ţinea în peniţă în ciuda “tratamentelor” la care fusese supus, cu doze mari de mercur şi supradozajul de medicamente care îi provocaseră schimbările de comportament, depresiile, insomniile şi halucinaţiile de după 1887.

Stim deja din episodul precedent al dezbaterii Ziare.com Eminescu, asasinat pentru că era un jurnalist incomod? că Mihai Eminescu a primit diagnosticul “sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”, deşi nu prezenta simptomele bolii, iar un alt medic psihiatru l-a catalogat ca fiind psihopat ereditar doar citind câteva scrisori.

Cei pe care i-a incomodat au încercat sa scape de el încă din 1883, dar de data asta, după articolul din România Liberă, sfârşitul era stabilit.

Ecourile articolului s-au vazut în celelalte ziare în zilele următoare. “Lupta” scria pe prima pagina în 15 ianuarie următoarele: “Şedinţa încă nu este deschisă, când d. Vernescu intra furios cu un exemplar din România liberă în care este înjurat. “Îmi dau demisia! Îmi dau demisia!” – striga către amicii săi care în zadar cearcă a-l linişti. Miniştrii junimişti îl înconjoară şi-l roagă să nu demisioneze, că se va face rectificare, îi şi arată un bruion de rectificare, aruncând vina articolului în chestiune pe spatele bietului Eminescu… D. Vernescu se linişteşte, ba încă se prea linişteşte, şi aceasta foarte repede… O furtună în un cap de avocat… Şedinţa se deschide…”

Şi ziarul “Naţiunea” povestea ce s-a întâmplat la şedintă: “În urma articolului apărut ieri în România liberă, în care d. Vernescu era tratat într-un mod prea adevărat pentru un organ ministerial, domnia sa şi-a dat demisia azi dimineaţă. Însă, în urma asigurărilor d-lui Carp, cum că va dezavua – ceea ce a şi făcut în numărul de azi al oficioasei – pe d. Eminescu, autorul articolului în chestiune, d. Vernescu şi-a retras demisiunea. Uite popa, nu e popa”.

Mihai Eminescu este căutat, găsit şi internat din nou în sanatoriu, dar nu se ştie exact când pentru că nu se mai ştia nimic de el. La începutul lunii februarie, România Liberă anunţa că Eminescu s-a aflat la Ospiciul Marcuţa până când direcţiunea a decis că nu-l mai poate ţine pentru că nu este plătită spitalizarea. De la Marcuţa a fost dus la clinica privată a doctorului Şutu.

Un interogatoriu cu mai multe simboluri decât cuvinte

În 12 iunie 1889, cu trei zile înainte să moară, Mihai Eminescu a fost supus unui interogatoriu pentru evaluarea stării psihice. Discuţia a rămas celebră datorită modului în care Eminescu a dat raspunsurile:

– Cum te cheama?
-Sînt Matei Basarab, am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus să mă împuşte cu puşca umplută cu pietre de diamant cît oul de mare.
– Pentru ce?
– Pentru că eu, fiind moştenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu sa nu-i iau moştenirea.
– Ce-ai de gînd să faci cînd te vei face bine?
– Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească, evreiască, italienească şi sanscrită. Ştiu 64 de limbi.
– Cine e Poenaru care te-a lovit?
– Un om bogat, care are 48 de moşii, 48 de rîuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate şi care are 48 de milioane.

Raspunsurile atrag atenţia prin numerologia şi simbolistica folosită. Tot interogatoriul este construit în jurul cifrelor masonice 48 şi 64, deşi se ştie sigur că Eminescu nu era mason. Studierea răspunsurilor de către cei care cunosc numerologia esoterică a oferit mai multe întelesuri care par să se lege cu destinul lui Eminescu. De exemplu, 64 reprezintă chenarele de pe tabla de şah, joc cunoscut pentru rolul nebunului sacrificat pentru ca regele să îşi păstreze poziţia.

Modul în care este calculat fiecare răspuns se înscrie în criptologia masonică şi nu doar răspunsurile jurnalistului, ceea ce înseamnă că interogatoriul este fabricat în totalitate. Explicaţia e clară: Eminescu nu putea calcula aceste răspunsuri după canoanele masonice, pur şi simplu pentru că nu putea anticipa întrebările. Şi chiar dacă le calcula el astfel, acest lucru arăta de fapt deplinătatea facultătilor mintale.

Petre Poenaru era un tenor care îl cunoştea pe Eminescu şi chiar îl lovise în cap cu o piatră cu câteva zile înainte. Tot el avea să îi provoace şi moartea. Totusi, nu se ştie exact de ce se afla Poenaru în acel sanatoriu.

Omorât în timp ce cânta “Desteaptă-te, Române!”

La trei zile de la ciudatul interogatoriu, Eminescu moare subit, în faţa doctorului Vines. “Eminescu se aşază pe pat şi peste cîteva minute cade într-o sincopă şi moare imediat”, a spus doctorul mai târziu. Cauza oficială este “demenţă paralitică”, chiar dacă teancurile de hârtii pe care le scria Eminescu în acea perioadă nu confirmă varianta.

Există, însă, şi alte mărturii descoperite şi publicate mult mai târziu, care spun că Eminescu a murit de fapt în braţele frizerului său care venise în vizită la sanatoriu. “Soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele…”, spunea Dumitru Cosmănescu, care fusese si coafor al Casei Regale.

“Venisem la Şutu, cam pe la 3 după amiază. Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: “Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române!” Eu care stiam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte Deşteaptă-te, Române, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce.

Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine o dată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi da lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: “Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc… Ăsta m-a omorât!”

L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, şi când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şutu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise!”

Textul a apărut prima oară în ziarul Universul, la 28 iunie 1926, dar nu a atras atenţia prea mult. El a fost  publicat de profesorul Nae Georgescu, în cartea “Eminescu târziu. Trecerea”.

Creierul a fost uitat în soare câteva zile

Autopsia i-a fost făcută în 16 iunie 1889, raportul depus la Academie nefiind, însă, semnat. Potrivit acestuia, a fost găsită “o degenerescenţă grasă a pereţilor cordului, deveniţi fragili şi galbeni, şi prezenţa unor plăci întinse şi proeminente atât la baza valvulelor aortice, cât şi pe faţa interioară a aortei anterioare. În fine, din partea hepatului şi a rinichilor s-a observat asemenea o degenerescenţă granulo-grăsoasă considerabilă”. Rinichii albi, cât şi modificările ficatului sunt caracteristice pentru o gravă intoxicaţie mercurială.

Creierul, care ar fi răspuns la toate întrebările şi ar fi arătat dacă Eminescu avea cu adevărat sifilis, nu a fost de niciun ajutor pentru că a fost uitat pe fereastră la soare şi trimis la teste abia după câteva zile.

Gheorghe Marinescu, asistentul lui Babeş, a spus mulţi ani mai târziu: “Creierul era în adevăr voluminos, circumvoluţiunile bogate şi bine dezvoltate şi prezenta ca leziuni macroscopice o meningită localizată la lobulii anteriori”.

Puţinele aprecieri despre autopsia lui Mihai Eminescu i-au făcut pe specialişti să spună, chiar în zilele noastre, că el nu a suferit decât de pe urma tratamentelor. Asta nu poate decât să confirme varianta că a fost redus la tăcere şi îndepărtat pentru atitudinea faţa de puterile externe şi pentru că cerea vehement unirea cu Ardealul.

Toate dovezile puse la cap duc spre ipoteza ca îndepărtarea lui Eminescu a fost cerută de interesele puterilor externe, iar toate acţiunile întreprinse în acest sens încep cu scrisoarea lui P. P. Carp către Titu Maiorescu în care îi spunea “Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”.

Asasinarea lui Mihai Eminescu a început în 1883 şi continuă, din păcate, şi astăzi deoarece în scoli copiii sunt învăţaţi că Mihai Eminescu a fost doar cel mai mare poet pe care l-a dat ţara noastră, dar care s-a îmbolnăvit de sifilis şi a murit.

Ziare.com te provoacă la dezbatere: Crezi că a fost Mihai Eminescu redus la tăcere din cauza faptului că era incomod pentru clasa politică? Crezi că i s-a înscenat “nebunia” pentru a i se discredita activitatea de jurnalist?  Ce părere ai despre cum se învaţă astăzi în şcoli despre Mihai Eminescu?

Sursa: Ziare.com
Autor: Alexandru Toreanik

Vezi si: www.mihai-eminescu.ro   plus  Civic Media – Dosarul Eminescu

Citeste mai multe la Ziare.com despre Mihai Eminescu jurnalist-Mihai Eminescu asasinat-Mihai Eminescu nebun-Mihai Eminescu adevar

http://www.roncea.ro/

Anunțuri
  1. Tatiana
    Martie 17, 2010 la 5:45 pm

    Ceea ce i s-a aplicat lui Eminescu a continuat sa se intimple cu alti jurnalsiti incomozi si in zilele noastre…de exemplu, Dumitru Tinu

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: