Arhiva

Archive for Mai 2010

Prof. Ilie Bădescu: Desţărarea

Mai 30, 2010 1 comentariu
Când cineva pleacă într-o călătorie îşi împachetează mai întâi lucrurile pentru plecare. El poate să arunce în fugă, printre alte lucruri, şi o fotografie, eventual o carte etc. Cel ce pleacă definitiv, însă, nu împachetează lucruri, căci e greu să ia cu el trei lucruri foarte speciale: locul, casa şi neamul. Pe acestea, cel plecat le împachetase, chiar fără să ştie, în sufletul său şi, după ce va fi ajuns la destinaţie, el va despacheta mereu şi mereu lucrurile acestea, pe care, treptat, treptat nu mai are pe unde să le aşeze. Cine are nevoie de ele în lumea cea nouă în care a intrat!? Acesta este migrantul. Teoria migraţiei este o teorie indiferentă la fenomenul numit „ţară”. Mai toate teoriile migraţiei au drept unitate de analiză migrantul însuşi şi aria sa de mişcare, numită zonă de migraţiune sau de circulaţie migratorie. În această prezentare, ţările apar sub denumirea de zone de origine (plecare) şi zone de destinaţie. Pentru sociologul sensibil la cele două capete ale migraţiei numite ţări, adică la ţara de origine şi ţara de destinaţie, fenomenul migraţiei are un alt înţeles. Ţara de origine sau de plecare a migrantului este deopotrivă o ţară de suferinţe, de eşecuri repetate, de frustrări, de iubiri neîmpărtăşite, de nostalgii în cele de pe urmă. Raportul dintre cel ce pleacă şi ţara lui se numeşte, în acest caz, des-ţărare, adică despărţire de ţară cu ţară cu tot, plecare în lume cu ţara în suflet. Plecarea aceasta implică împachetarea şi despachetarea unor stări sufleteşti de o mare profunzime şi bogăţie. Aceasta este o faţă a dramei desţăratului. Pentru ţara de origine, desţăratul nu este doar o inestimabilă pierdere demografică, socială şi economică, ci, mai presus de toate acestea, este un gol metafizic. Ţara a pierdut pe cineva, un dar de care nu s-a putut îngriji, pe care nu l-a putut valorifica. Ţara este faţă de desţărat aidoma celui ce-a primit talantul şi n-a reuşit să-l înmulţească, n-a dobândit nimic cu talantul acela şi, nu numai că nu l-a înmulţit, dar nici măcar nu l-a îngropat ca să-l înapoieze stăpânului la întoarcere, adică la judecata obştească. Desţărarea este un păcat de moarte pentru cei ce guvernează ţara de 20 de ani. Ei vor trebui să dea socoteală în faţa stăpânului pentru tot talantul risipit, care nu e de la ei, pe care l-au primit ca să-l înmulţească, dar nu s-au dovedit vrednici şi, mai mult, au risipit ce nu-i al lor. Ei sunt furi de suflete, ei au cheltuit suflete de la Dumnezeu cu o nevrednicie pentru care vor da socoteală. Ei n-au pierdut un fiu, căci părinţi n-au fost niciodată, ei au pierdut un talant pe care l-au primit spre înmulţire, adică spre gestiune, cum ar spune interpretul de azi, economistul.

România postdecembristă a risipit nu doar o avere economică, ci a mutilat un corp demografic şi a risipit o ţară, chiar şi numai la măsura acestui fenomen al desţărării. Proporţia desţărării a atins în România dimensiuni înspăimântătoare.

Cercetările efectuate de Institutul de Sociologie în colaborare cu Centrul de Sociologie Urbană, la solicitarea Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, în vederea unor programe culturale pentru migranţii români din Spania şi Italia, ne-au îngăduit să estimăm proporţia demografică a fenomenului şi dimensiunile lui economice, sociale şi spirituale. Într-un studiu al Băncii Mondiale (Ali Mansoor, Bryce Quillin), ni se prezintă o ierarhie a ţărilor primitoare de imigranţi, Statele Unite aflându-se pe prima poziţie, Franţa pe poziţia a cincea (între ţările vest-europene doar Franţa şi Germania se află în acest top, pe ultimele patru locuri pe scara ţărilor primitoare se află Arabia Saudită, Australia, Kazahstan şi Polonia) (ibidem). „Numărul oamenilor care trăiesc în afara graniţelor a crescut de la 120 milioane în 1990 la 160 milioane în 2002. Population Resource Bureau precizează că migranţii reprezintă circa 2,5 % din populaţia lumii” (Migration and Globalization, p. 2, http://www.globalization101.org/uploads/File/Migration/migrall.pdf). Per ansamblu, situaţia nu indică neapărat ponderi alarmante. Pentru anumite zone, însă, situaţia este alarmantă. Pentru România, emigrarea sau migraţia pentru muncă, cum a fost definită, oarecum incomplet, a antrenat un dezechilibru al pieţei forţei de muncă şi al comunităţii de reproducere demografică extrem de grav. Potrivit unui studiu (Declinul demografic şi viitorul populației României. O perspectivă din anul 2007 asupra populației României în secolul 21, elaborat de Vasile Gheţău, Editura Alpha MDN, 2007.), „anul 2006 a fost al 17-lea an de scădere a numărului populației României prin componenta naturală şi prin migrație. Pentru întreaga perioadă 1990-2006, pierderea estimată se apropie de 1,5 milioane de locuitori”. În cazul României, aşadar, situaţia este cu totul agravată, căci, aici, pierderea de populaţie datorată emigrării atinge un prag extrem de ridicat, imensa majoritate fiind tineri şi acoperind ocupaţii vitale pentru echilibrul spaţiului colectiv de viaţă al întregii ţări. Conectările migraţionale dintre economiile rurale şi pieţele internaţional-urbane ale forţei de muncă arată o faţetă neaşteptată a lucrurilor. Teoriile globalizării pun accentul pe valoarea remitanţelor (sumele de bani trimişi spre ţările de origine de către migranţii pentru muncă) şi pe impulsul spre dezvoltare al acestora în ţările de origine. Pe de altă parte, un atare fenomen acţionează ca un mecanism de conservare a decalajelor, de osificare a acestora, căci migraţia acţionează ca o supapă a presiunii exercitate de subdezvoltare, astfel că efectele decalajelor nu conduc la mobilizări locale pentru politici de dezvoltare, căci presiunea indusă de aceste decalaje se descarcă în fluxurile migratorii, astfel că cei buni şi energici pleacă, iar acasă rămân cei slabi, bătrâni, copii, femei, populaţie dezavantajată etc. Guvernele din lumile a doua şi a treia agreează alternativa migraţionistă, căci aceasta rezolvă problemele fără de implicarea guvernanţilor, nici chiar în adoptarea unor reglementări reclamate de un atare fenomen (acorduri bilaterale, legi speciale, bilaterale, facultative etc.).

Harta principalelor curente de migraţie la scară mondială ne arată că toată planeta este cuprinsă de aceste curente populaţionale care fac din spaţiul demografic planetar unul extrem de fluid, instabil, neaşezat: toate spaţiile, toate ariile civilizaţionale sunt cuprinse de marea migraţie. O imensă maree de populaţii îneacă vechea geografie preschimbând planeta într-un lac demografic uriaş, unde nu se mai văd prea bine vechile repere. Casa, locul de muncă, traiul aşezat etc. nu mai sunt factori de stabilitate, ci de căutare şi enormă nemulţumire. Populaţii uriaşe caută casă, loc de muncă, climat sigur, trai decent, climat moral şi politic asigurator, pe care nu le mai găsesc „acasă” fiind nevoite să le caute aiurea. Bulgaria, Letonia, Lituania, Moldova, Polonia, România, şi Ucraina sunt ţările în care populaţia înregistrează un dublu declin: cei ce pleacă sunt mai mulţi decât cei care vin şi numărul celor care mor este mai mare decât al celor care se nasc.

Pentru dimensiunile social-economice se vor pronunţa economiştii, pentru cele sociale s-au pronunţat sociologii, pentru cele spirituale ar trebui să se pronunţe noologia, ştiinţa ordinii spirituale a lumii. O ţară este parte a unei ordini spirituale pe care Dumnezeu a creat-o din clipa în care a rânduit viaţa după neamuri şi nu într-o Babilonie, un amestec, o promiscuitate de neamuri şi de limbi. De la această promiscuitate Dumnezeu i-a salvat pe cei ce voiseră să ridice Turnul trufiei, care s-au rostogolit în terifiantul fenomen al promiscuităţii lingvistice, al amestecului limbilor. Îi denumim pe aceştia babelieni, de la numele turnului pe care voiseră să-l înalţe până la cer, nu sub cer, ci până la cer, adică până la tronul lui Dumnezeu. Din această promiscuitate, Dumnezeu le-a dăruit salvare prin reîntărirea lor pe neamuri, adică pe trunchiuri de sentimente, de sensuri şi de acţiuni comune, pe care le numim popoare. Acestora, Dumnezeu le-a dăruit mântuirea neamurilor, mântuire prin darul de neam, rânduindu-le să trăiască nu amestecat, ci pe neamuri, în popoare, împreună cu cei de acelaşi neam. Popoarele sunt creaţia lui Dumnezeu. Pe cale de consecinţă, Dumnezeu le-a dăruit să stăpânească fiecare o parte de pământ, eliberându-i astfel şi de promiscuitatea geografică, spre care aspiră noii babelieni de astăzi sub termenul înşelător şi amăgitor de globalizare. Teoria raportării la spaţiu ne ajută să examinăm un tip special de fenomen antrenat de migraţie şi anume acela al deformărilor spaţiilor mentale. Am numit acest fenomen efect Ulysse. Pe latură strict cantitativă, evaluarea „deformărilor” ne permite să determinăm ponderea şi durata dezechilibrelor pe care emigrarea le provoacă pieţei locale (naţionale) a forţei de muncă. Prin extensie, putem socoti că, atunci când emigrarea depăşeşte un anume prag, ea antrenează „deformări” la scară etno-demografică (dezechilibre pe clase de vârste, pe gen sau sex, în raport cu proporţia fertilităţii etc). Deformările însă pot atinge şi harta etno-spirituală: gradul de asumare a hărţii cognitive sau emice de către tineri, gradul de afectare a echilibrului familial (soţii/soţiile rămase acasă, copiii etc). Am numit aceste deformări „efect Ulysse” (sau odiseic), căci marchează grav echilibrul etno-psihologic al copiilor şi al soţiilor – mame sau al soţilor – taţi.

Efectul Ulysse ne arată că un popor afectat de o migraţiune masivă se află într-o situaţie critică în ceea ce priveşte raportul dintre cei plecaţi şi cei rămaşi acasă. Cu aceasta, atingem chestiunea remigraţiei, adică a proceselor reparatorii sau restaurative. Acest efect ne permite să determinăm sentimentul spaţiului la cei rămaşi şi la cei plecaţi, angoasele sau spaimele celor plecaţi şi ale celor rămaşi. Este, altfel spus, o sondare a adâncimilor sufleteşti ale fenomenului migrator.

Pentru a cerceta fenomenul acesta am elaborat scala efectului Ulysse, prin care se pot cerceta şi măsura: temerile legate de migraţie (la cei plecaţi şi la cei rămaşi), angoasele pe tipuri: angoasa în faţa bătrâneţii, angoasa în faţa străinătăţii, angoasa destrămării sau a înstrăinării, angoasele de nostalgie sau nostalgice (proiectarea în ţara de emigrare a imaginii „pământului făgăduit” ori în ţara părăsită a unei „grădini edenice”, a unui spaţiu pierdut). Cu această scală facem, iată, trecerea spre noologia emigrării. Aceasta ne va îngădui să redesenăm harta ţării şi a Europei (ca spaţiu al migraţiei) sub forma unei hărţi învestite cu angoase şi speranţe, ca pe o hartă emică ori prietenoasă sau ca pe o hartă anxioasă sau inamicală. Tot la fel în privinţa hărţii patriei părăsite, care se va redesena ca o hartă nostalgică sau, din contră, ca o hartă anxios-depresivă ori poate ca o hartă ciclotimică. Această metodă ne va îngădui să evaluăm şi viitorul etno-politic şi etno-spiritual al unei naţiuni şi al unui stat, constituindu-se, iată, în hartă sau instrument al „profeţiei etno-sociologice”. Harta migraţiei românilor ne avertizează că România se confruntă cu un fenomen de desţărare, nu de simplă migraţiune, ci de masivă desţărare a categoriilor cele mai active ale poporului român. Dacă guvernanţii ştiu ori nu ştiu lucrul acesta este o chestiune pe care n-o putem cântări, dar faptul că reacţia guvernanţilor lipseşte ne îndrumă să credem că aceştia nu au sensibilitatea ţării. Să nu se vadă desţărarea din locul numit Parlamentul României? Sau din locul numit Guvernul României? Sau din locul numit preşedinţia României? Să credem că din locurile acelea se vede numai până la kilometrul 30 al Bucureştiului? Şi dacă ar fi aşa, oare n-ar trebui să fie vaier mare acolo de unde ţara nu se mai vede? Iată întrebarea. Cine ştie răspunsul?

CLIPA

www.roncea.ro

Economistul si geopoliticianul Mihai Eminescu despre criza sistemică de azi a României

„Nu acel legiuitor va fi însemnat care va plagia legi străine traduse din codicele unor ţări depărtate ce au trăit şi trăiesc în alte împrejurări, ci cel care va şti să codifice datina ţării lui şi soluţiunea pe care poporul în adâncul convingerilor sale o dă problemelor în materie.
Nu acel om politic va fi însemnat, care va inventa şi va combina sisteme nouă, ci acel care va rezuma şi va pune în serviciul unei mari idei organice înclinările, trebuinţele şi aspiraţiunile preexistente ale poporului său”.

Prim-ministru al României: “Zestrea de credibilitate pe care o are astăzi România este foarte importantă. Aceasta se converteşte acum în bani pentru România”, a declarat premierul(;) la videoconferinţa cu prefecţii. El a subliniat faptul că decizia Board-ului FMI de acorda ţării noastre tranşele a doua şi a treia din acordul stand-by reprezintă o dovadă că România şi-a îmbunătăţit sensibil imaginea externă.
(Notă: Marius Dobrescu- Amos News. Data publicării: 30 Aug 2002.)

Mihai Eminescu: „Dar creditul statului e sus, ni se zice. Să nu se uite cumcă încă aveţi ce vinde. Mai sunt de vândut trupurile de moşii ale statului, mai e de vândut dreptul de-a le cumpăra; mai sunt de vândut încă multe din România din câte strămoşii au păstrat.
Şi, daca ne veţi întreba care e împrejurarea ce inspiră străinătăţii încredere în solvabilitatea statului român, vă vom spune asemenea care e.
Din ce în ce elementele naţionale sunt substituite prin cele străine; siguranţa că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranţa că poporul nostru nu mai e în stare de-a-şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din mâini străine, pe această siguranţă că viitorul e al lor în această ţară, ei creditează guvernului”.
(Mihai Eminescu, În numărul său din urmă…, Timpul, 1 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pag. 232)

Şef al misiunii FMI pentru România: Bugetul pe 2010 prezentat de autorităţile române este unul “credibil” – a declarat, la finalul discuţiilor de marţi de la Ministerul Finanţelor Publice, Jeffrey Franks (şeful misiunii FMI pentru România). Împrumutul României de la FMI se întinde pe o perioadă de 24 de luni, fiind eliberat în 8 tranşe. Până acum, România a primit peste 6,5 miliarde euro de la FMI şi 330 de milioane de la Banca Mondială.
(Financiarul, 17 Decembrie 2009)

Mihai Eminescu: „Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe mâini străine; astăzi trei din patru părţi ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini. Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea”.
(Mihai Eminescu, De îmbunătăţiri rele…, Timpul, 3 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 234)

Preşedinte al României: „Noi suntem dependenţi de aceşti bani, pentru că avem cheltuieli din bugetul de stat mai mari decât încasările şi fără aceşti bani există riscul să nu putem plăti investiţiile, salarii, pensii. Or, este vital pentru noi să primim aceşti bani, pentru a onora obligaţiile care sunt…”

Mihai Eminescu: „Posibilitatea dată unor nulităţi şi unor parveniţi de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsuieli; posibilitatea constituţională dată unor oameni de provenienţă incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensaţie, iată răul, incurabil poate, al organizaţiei noastre”.
(Mihai Eminescu, Răul de căpetenie…, Timpul, 22 august 1881, în Opere, vol. XII, Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag. 303)

Ziar economic din România: „Pachetul de sprijin pentru România se ridică în total la 19,95 miliarde euro, în afară de FMI Comisia Europeană oferind 5 miliarde de euro, Banca Mondială, 1 miliard şi BERD şi alţi finanţatori mondiali, încă 1 miliard”.
(Financiarul, 17 Decembrie 2009)

Mihai Eminescu: „De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice”.
(Mihai Eminescu, Ce imperturbabili sunt confraţii…, Timpul, 4 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 182)
„Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult sau mai puţin de înrâuriri străine”.
(Mihai Eminescu, Frază şi adevăr, Timpul, 23 decembrie 1877, în Opere, vol. X, Ed. cit., Bucureşti, 1989, pag. 31)

Ministru de Finanţe al României: “Nu consider că o creştere economică negativă echivalează cu un colaps”, a declarat ministrul Finanţelor Publice(;) în cadrul evenimentului “Agenda de Business a României pe 2009″, organizat de Ziarul Financiar în colaborare cu PricewaterhouseCoopers.
Acesta a completat că este doar o problemă mai dificilă care trebuie gestionată în noile condiţii economice globale. Cu această ocazie, ministrul a ţinut să amintească obiectivele din programul anticriză: limitarea scăderii creşterii economice, protejarea intereselor economice ale populaţiei, menţinerea calendarului de aderare la zona euro şi sincronizarea politicilor guvernului cu planul european de redresare economică”. (Ziarul Financiar, 18.03.2009.)

Proiect de Buget de Stat al României: „Creşterea economică se va intensifica începând din 2011, când va ajunge 2,4 la sută, 2012 – 3,7 la sută şi 2013 – 4,4 la sută, inflaţia medie urmând să scadă la 2,5 la sută, până în 2013”.
(Adevărul, marţi, 6 octombrie 2009)

Mihai Eminescu: „Pentru încurcarea judecăţii profanilor se clădeşte un labirint de cifre şi fraze pseudoştiinţifice, fără cap şi fără coadă, în care nu se vede esprimată clar nici o idee cumsecade, dar din al căror întreg reiese intenţia guvernului vătămătoare intereselor Statului”.
(Mihai Eminescu, Mai toate ziarele oficioase…, Timpul, 16 noiembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 354)

Prim-ministru al României: “Încheiem un an economic extrem de greu, poate cel mai greu din ultimii 60 de ani şi, cu siguranţă, cel mai greu de după Revoluţie.
Intrăm într-un an 2010 care, chiar dacă va fi încă dificil, totuşi va fi mai bun decât 2009, pentru că vom avea creştere economică şi împreună, prin muncă, solidaritate, lege şi eliminarea risipei şi prin munca politicienilor, sperăm să ducem România acolo unde toţi românii aşteaptă, unde să aibă acces la demnitate, prosperitate şi la acea zi de mâine fără griji şi cu multă speranţă”, a afirmat(;) [primul ministru], joi, după ce a vizitat Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Cluj, citat de Mediafax.(;) Premierul a fost prezent joi, la Cluj, unde a oferit pachete cu cadouri de sărbători vârstnicilor internaţi în Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Cluj-Napoca, precum şi angajaţilor instituţiei.
(Ziare.com, joi 31 decembrie 2009)

Înalt oficial în Ministerul Integrării Europene din România: „Aderarea României la Uniunea Europeană va avea un impact pozitiv asupra economiei româneşti, deschizând noi perspective de afaceri. Pentru companiile româneşti, aderarea la Uniunea Europeană va însemna, în primul rând, accesul pe Piaţa Unică, o piaţă care, după extinderea de la 1 mai 2004, a ajuns la peste 450 milioane consumatori. Odată cu extinderea, se aşteaptă ca UE să devină cel mai mare exportator din lume, cu o cotă de aproximativ 20% din exportul mondial. Comerţul intra-comunitar şi comunitar va creşte cu cel puţin 9%, datorită înlăturării barierelor tarifare şi non-tarifare. În acest sens, este vitală creşterea competitivităţii produselor româneşti. O piaţă mai mare va determina creşterea nivelului de producţie şi va conduce la crearea economiilor de scară.
Implementarea legislaţiei comunitare, investiţiile de capital şi creşterea cheltuielilor în sectorul cercetare-dezvoltare vor contribui semnificativ la creşterea productivităţii.
Aderarea la Uniunea Europeană va aduce o îmbunătăţire a mediului de afaceri românesc, îmbunătăţire care a început să se facă deja simţită, prin cadrul legislativ mai stabil şi practici de afaceri mai transparente. Au fost deja eliminate sau sunt în curs de eliminare barierele în calea liberei circulaţii a serviciilor şi a mărfurilor. Cadrul legislativ comun furnizat de Piaţa Unică va creşte eficienţa generală a economiei româneşti prin îmbunatăţirea alocării resurselor, creşterea gradului de specializare şi încurajarea concurenţei.
În condiţiile îmbunătăţirii mediului de afaceri, România a început deja să devină o ţintă atractivă pentru investiţiile străine. La aceasta va contribui în continuare şi statutul de economie de piaţă funcţionala obţinut de România(;). Atragerea unui volum mai mare de investiţii străine va asigura rapid şi direct accesul la un management eficient, la tehnologii moderne şi la noi segmente de piaţă”.
(Euractiv, 29 mai 2006)

Mihai Eminescu: „Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe(;), aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o marfă, pentru a-şi câştiga popularitate”.
(Mihai Eminescu, E greu a afla…, Timpul, 27 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 229)

„Producţiunea naţională nu se poate mănţine, nici naşte chiar, fără măsuri protecţioniste”.
(Mihai Eminescu, Alexandria, povestea…, Timpul, 30 iulie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 155)
„Copilul industriei naţionale trebuie crescut întâi, ferit de lupta cu industria bărbată a străinătăţii şi abia când se va împuternici şi va ajunge egal în tărie, [î]l putem lăsa să concureze sub regimul libertăţii comerţului”.
(Mihai Eminescu, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, Convorbiri literare, 1 august 1876, în Opere, vol. IX, Ed. cit., Bucureşti, 1980, pag. 167)
„O dovadă despre asta ne-o dau toate statele. Anglia şi America, Franţa şi Germania, Rusia, Austria, toate au protejat industria lor pentru a o avea, l-au crescut pe copil cu cheltuială şi, după ce a devenit bărbat, i-a[u] dat voie să se ia la trântă cu toată lumea”.
(Mihai Eminescu, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, Convorbiri literare, 1 august 1876, în Opere, vol. IX, Ed. cit., Bucureşti, 1980, pag. 167)
Spre exemplu: „Olanda cerea pentru comerţul său libertate. Hugo Grotius scrie un compendiu: liberum mare. Englezii răspund: ne iertaţi – mare clausum. De la bilul maritim datează înflorirea Angliei”.
(Mihai Eminescu, Alexandria, povestea…, Timpul, 30 iulie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 155)

„Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, aceste să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine”.
(Mihai Eminescu, Ceea ce dă guvernului…, Timpul, 1 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 87)
„Legile(;) ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol(;)”.
(Mihai Eminescu, Ceea ce dă guvernului…, Timpul, 1 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 87)
„Toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte, înainte de toate, din suprema lege a conservării naţionalităţii, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar dacă mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca şi pretextul cu care Apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene”.
(Mihai Eminescu, De ceea ce ne temem…, Timpul, 27 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 259)

„Capitalul, cel puţin cel imobiliar, avea înainte un caracter istoric, tradiţional şi personal. Legăturile între boieri şi ţărani erau istorice, tradiţionale, personale. E nenatural a admite ca oameni de aceeaşi rasă, care neam de neamul lor trăiseră şi lucraseră împreună, să nu aibă un sentiment de cruţare şi omenie între ei. Boierul cel mai avar, cel mai lacom de avere, n-ar fi îngăduit să i se exploateze ţăranii de către slugile lui. Astăzi capitalul e impersonal. O moşie străveche (în sens larg un activ, indiferent de natura lui: productivă, comercială etc. n.n.) încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din piatră. Puţin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de şcoală. Omul e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce vinde sau arendă altuia moşia. Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii şi Basmangii (alcătuite din elemente neromâneşti n.n.) lipsa de simţ istoric şi naţional, ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini, în care toată organizaţia (organizarea socială n.n.) s-a făcut (a fost făcută n.n.) în favorul străinilor, pentru a le face traiul cât mai neted şi mai moale în ţara nimănui, căci numai firma (denumirea-i n.n.) mai e a noastră. Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară. Cu timpul vor deveni, poate, buni cetăţeni ai acestui stat. Dar, ca de dragul lor, să ucidem oamenii noştri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai (care sunt – cu toatele, indubitabil şi aproape în exclusivitate – apanajul elementelor de origine străină n.n.) să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles. Poporul nostru e pe calea de a ajunge ca fellah din Egipt. Totul e străin acolo, afară de mizerie. Numai ea e naţională, egipteană”.
(Mihai Eminescu, Economiştii observă…, Timpul, 10 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 238, 239)
„La noi, în ţara absolutei libertăţi, este(;) cu putinţă, ca lucrătorul să nu se bucure nici de duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul pe care Scriptura îl asigură până şi animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă maşină, ca unealtă pentru producere, este, întâi, tot ce poate fi mai neomenos; al doilea, dezastruoasă prin urmările ei. Căci, vita de muncă se cruţă la boală, i se măsură puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea unei alteia, încât interesul bine înţeles al proprietarului este cruţarea. La om lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bună voie, se va găsi, totdeauna, altul la loc, căci, nevoia e o dăscăliţă amară, care primeşte orice condiţii”.
(Mihai Eminescu, Robie modernă, Curierul de Iaşi, 12 decembrie 1876, în Opere, vol. IX, pag. 286)

„Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale; într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi”.
(Mihai Eminescu, Ecuilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 93)
„Condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii (garanţia legitimităţii n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor”.
(Mihai Eminescu, Ecuilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 92)
„Legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni”.
(Mihai Eminescu, Ecuilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 93)
„Nu acel legiuitor va fi însemnat care va plagia legi străine traduse din codicele unor ţări depărtate ce au trăit şi trăiesc în alte împrejurări, ci cel care va şti să codifice datina ţării lui şi soluţiunea pe care poporul în adâncul convingerilor sale o dă problemelor în materie.
Nu acel om politic va fi însemnat, care va inventa şi va combina sisteme nouă, ci acel care va rezuma şi va pune în serviciul unei mari idei organice înclinările, trebuinţele şi aspiraţiunile preexistente ale poporului său”.

(Mihai Eminescu, Novele din popor de Ioan Slavici. Un volum de 456 pag[ini], Bucureşti 1881, Editura Librăriile Socec et. comp, Timpul, 28 martie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 85)

http://www.universulromanesc.com/showthread.php?t=317

www.roncea.ro

România şi disoluţia Ucrainei. Provocări, perspective şi ameninţări

Mai 15, 2010 2 comentarii

de Cristian Negrea

Vorbeam în articolul precedent despre viitoarea rupere a Ucrainei în mai multe părţi, şi despre faptul că majoritatea analiştilor politici serioşi nu numai că sunt de acord cu posibilitatea acestei ruperi, dar singurele lor dispute sunt asupra orizontului temporal şi de genul în câte părţi se va rupe Ucraina. Principalele posibilităţi în discuţie implică de la două până la patru părţi, dar nici altele, care prevăd mai multe bucăţi nu sunt de neglijat.
Nu vreau să mă implic în această dezbatere, scopul meu este să aduc în discuţie implicaţiile geopolitice, deloc de neglijat, care privesc direct România şi viitorul ei. În primul rând, de ce ne-ar interesa. Fireşte că ne interesează, deoarece orice se petrece la graniţele noastre ne implică, direct sau indirect, şi pe noi. De cele mai multe ori direct. Chiar dacă noi nu am simţit-o prea mult, fiind preocupaţi, ca de obicei, de problemele noastre interne, dar a avut o mare influenţă la nivel geopolitic, disoluţia Iugoslaviei a schimbat foarte mult ecuaţia de securitate în vecinătatea noastră.
Nu este subiectul de faţă, dar nu pot să nu remarc psihoza jurnaliştilor din 1999, care se agitau în jurul unor eventuale garanţii ale NATO în cazul în care sârbii ne-ar fi atacat, ca răspuns la sprijinul nostru pentru coaliţia care a bombardat Serbia atunci. În primul rând, sârbii aveau prea multe probleme ca să se gândească la un atac asupra României. În al doilea rând, presupunând prin absurd că acest atac s-ar fi produs, România avea suficiente mijloace militare să respingă un astfel de ipotetic atac. Ba dimpotrivă, pentru sârbi ar fi fost o sinucidere, prinşi într-un război terestru împotriva României, pe lângă altul în Kosovo şi cel aerian împotriva NATO. Dar asta spune multe despre profesionalismul jurnaliştilor care au dezbătut mult pe la televiziuni această temă. Tocmai asta este îngrijorător, putem avea capacităţi militare de ripostă, dar nu avem jurnalişti sau televiziuni care să spună adevărul adevărat. Avem prea puţini adevăraţi corespondenţi de război.
Apar prea puţine reportaje despre soldaţii noştri care îşi fac datoria faţă de patrie, se vorbeşte doar atunci când unul dintre ei cade la datorie. Şi atunci se aruncă cu fel de fel de invective asupra celor ce i-au trimis acolo, mai ales de către cei care sunt în opoziţie politică, uitând că atunci când erau la putere au aprobat trimiterea lor. Nu vreau să intru în vreo polemică politică, dar un lucru este clar: soldaţii noştri îşi fac datoria acolo unde sunt trimişi, indiferent de ce partid conduce ţara.
Revin la subiect. După bătaia la propriu, urmată de cea cu ouă şi fumigene din parlamentul Ucrainei un lucru este clar. Fracţiunea prorusă şi restul sunt într-o poziţie ireconciliabilă. Iulia Timoşenko şi alţi lideri ai opoziţiei au zis ce au avut de zis, dar problema rămâne mult mai profundă. Acest moment, al opoziţiei unite care se opune cu tot ce are, inclusiv cu ouă, tratatului cu Rusia care practic înglobează Ucraina în marea familie condusă de Rusia, îşi are cântecul de lebădă. Deoarece, după ce faptul a fost împlinit, respectiv a fost semnat tratatul ce subjugă Ucraina Rusiei, obiectivele opoziţiei devin divergente. Chiar dacă până acum s-au manifestat violent în parlament. Timoşenko poate vrea ceva, dar sunt alţi opozanţi ce vor altceva. De aici începe, sau continuă, drama Ucrainei. Dar faptul împlinit prin decizia majorităţii proruse din parlamentul ucrainean nu face decât să devină catalizatorul disoluţiei Ucrainei. De aici, opozanţii îşi vor urmări fiecare propriile scopuri. Care nu vor putea fi decât divergente.
Iulia Timoşenko poate că vrea o Ucraină independentă, dar nu o poate avea, după votul din parlament. Este explicabilă reacţia ei. Dar sunt alţi opozanţi care vor altceva, vor integrarea în UE, unii chiar în NATO. (Un sondaj de opinie luat cu puţin înaintea summitului de la Bucureşti din 2008 spunea că 25% din populaţie ar dori integrarea ţării în NATO). Iar aceştia sunt votanţi comasaţi în zona de vest a ţării.
Am prezentat aici doar o stare de fapt în prezent, dar ideea este de a merge cu un pas înainte, în viitor. Iar viitorul Ucrainei, ca stat unitar, nu sună bine. Rusia va încerca tot mai mult să-şi extindă influenţa, acceptată în estul ţării, dar respinsă din ce în ce mai mult în vest. Fenomenul din parlament este doar preludiul a ceea ce se va întâmpla în teritoriu, în zonele din vest. Reprezentanţii lor au aruncat cu ouă, dar în teritoriu alţii pot arunca cu grenade.
Indiferent, situaţia din Ucraina va deveni explozivă, mai devreme sau mai târziu. Cel mai târziu, peste zece ani, vom putea vorbi despre zonele de secesiune. Poate chiar mai devreme. Rusia nu va sta cu mâinile în sân şi va încerca să aducă sub oblăduirea sa întreg teritoriul Ucrainei. Fiindcă, este bine ştiut, Rusia fără Ucraina este doar o putere regională, mai mult asiatică. Dar cu Ucraina, este şi o putere europeană, de aici cu tendinţe hegemonice mondiale. Deoarece stăpânirea Ucrainei îi aduce Rusiei accesul facil spre zonele sensibile ale Europei Centrale, cu posibilităţile de extindere spre nord, vest şi sud. Iar dacă terenul este pregătit în prealabil, cu atât va fi mai uşor.
După ruperea Ucrainei, Rusia va avea mari posibilităţi de extindere a influenţei sale. Estul Ucrainei va fi inclus în Rusia, la fel ca şi Crimeea. Pentru zona de vest va urma o competiţie, Rusia fiind în poll position. Va face tot ce-i va sta în putinţă să înghită şi zonele secesioniste. Va interveni acolo, inclusiv militar. Intervenţia va fi rapidă, fulgerătoare, doar pentru a asigura viitorul statut prorus al zonei. Ca şi precedent, pot aduce în discuţie războiul ruso-georgian din august 2008, precum şi ocuparea aeroportului din Priştina de către trupele ruseşti în iunie 1999, după ce Belgradul a cedat în urma bombardamentelor NATO.
Fireşte că Rusia va dori să menţină situaţia actuală, cu o Ucraină unită şi obedientă, de genul Belarusului, condusă de o copie fidelă a lui Lukaşenko. Tocmai acest lucru nu-i convine opoziţiei, fie că este vorba de naţionalişti ucraineni, sau de proeuropenii din vestul cu specific mai mult ruteano-galiţiano-românesc. Iar aceştia vor face tot ce vor putea să se desprindă din îmbrăţişarea ursului rusesc. Se va ajunge poate la o federalizare urmată de secesiune, paşnică sau violentă. Indiferent, Rusia va acţiona decisiv, poate etapizat, încercând să-şi menţină întreaga Ucraină în mână, şi numai dacă nu va reuşi va îngloba estul ţării şi Crimeea în teritoriul ei, concomitent cu încercarea de a pune mâna pe cât mai mult din rest. De aceea nu ştiu dacă Ucraina centrală, cea naţionalistă, va putea rezista.
Stăpână peste est şi Crimeea, presiunea Rusiei se va îndrepta spre aceasta pe mai multe direcţii, inclusiv din nord, dinspre Belarus. Dacă va fi posibil, inclusiv dinspre vest, din Transnistria, dacă acest psudostat mafiot va mai exista atunci. Deoarece acesta este rolul Transnistriei şi Armatei a XIV-a în ecuaţia geopolitică a Moscovei, de a menţine Moldova şi la nevoie Ucraina sub şantajul rusesc.
Opţiunile Kievului faţă de noua realitate vor fi limitate. Ruperea ţării va putea fi amânată eventual, nicidecum evitată, chiar şi cu sprijinul Rusiei. O posibilitate deloc de neglijat este alunecarea spre autocraţie şi treptat spre dictatură, chiar şi una militară. (O astfel de opţiune am încercat să o dezvolt în romanul Când armele vorbesc…). Alta ar fi apelarea la sponsor, adică la Rusia, care în ultimă instanţă tot astfel va acţiona, adugând o componentă în plus: prezenţa militară rusească. Ambele variante stârnesc, pe bună dreptate, îngrijorarea. Ţinând cont de viitoarea radicalizare a poziţiei opozanţilor, varianta negocierilor şi acceptării de concesii nu pare ca fiind generatoare de rezultate. La fel, varianta dictaturii nu poate face altceva decât să amâne inevitabilul. Fiindcă pe măsură ce trece timpul, cererile opozanţilor vor deveni din ce în ce mai maximale, iar rezolvarea lor tot mai dificilă, conducând ţara spre acelaşi deznodământ.
Poziţia Rusiei la Marea Neagră se va întări considerabil. Stăpânirea totală a Crimeei îi va face pe ruşi să-şi poată proiecta forţa cu uşurinţă în toate direcţiile. Prima care va resimţi aceasta va fi Georgia. Enclavele separatiste Abhazia şi Osetia de Sud, recent recunoscute de Rusia ca şi state independente, vor beneficia din plin, iar Georgia va fi din ce în ce mai înghesuită. Intenţia Rusiei de a cumpăra din Franţa un porthelicopter de clasa Mistral precum şi tehnologia de a fabrica încă trei în şantierele ruseşti capătă o nouă conotaţie atunci.
Dar Rusia va intra în conflict cu o altă putere regională din Marea Neagră, şi aici mă refer la Turcia. Frustrată de repetatele amânări ale posibilităţii integrării în UE, Turcia îşi va proiecta puterea şi influenţa tot mai mult în regiunea caspică şi a Asiei Centrale, fiind bine primită de statele musulmane din zonă. În contrapartidă, ruşii îi vor sprijini deschis pe armeni, iar turcii pe azeri. Între cele două state mai există un conflict îngheţat încă din anii 90, cel pentru Nagorno-Karabah. Sprijinul rusesc pentru Armenia va stânjeni şi mai mult Georgia, care va apela şi ea la Turcia. Pericolul cu Turcia este că poate aluneca treptat spre o oarecare formă de fundamentalism musulman, dezamăgită de refuzul de a fi primită în elita democraţiilor occidentale, UE.
Ce poate face România în această situaţie? O perspectivă vine din posibilitatea reunirii cu Bucovina de Nord, rămasă în afara Ucrainei în urma dezmembrării acesteia. Este evident că fiecare din regiunile populate de populaţii rutene sau româneşti se vor îndrepta spre matca lor, respectiv Polonia, Slovacia sau România. O integrare a acestor regiuni în ţările de provenienţă va fi posibilă, în anumite condiţii. Una dintre ele ar fi acţiunea coordonată a României cu Polonia, în primul rând. Polonezii nu sunt prea fericiţi cu vecinătatea Belarusului (de fapt a Rusiei) şi nici cu Kalinigradul în coasta lor, la fel cum nici noi nu suntem prea fericiţi cu Transnistria aproape. Istoria i-a învăţat multe pe polonezi despre Rusia, de aceea sunt deosebit de grijulii. O alianţă strânsă cu Polonia, pe mai multe paliere, nu poate fi decât benefică pentru România, ca între statele cele mai mari din estul UE. De aceea, existenţa unui parteneriat strategic între România şi Polonia nu poate fi decât îmbucurătoare.
România nu poate pierde din vedere nici Ucraina Subcarpatică, de fapt parte din Maramureşul istoric, situată la nord de Tisa, populată de asemenea în mare măsură cu români. Bugeacul, sudul Basarabiei, de fapt ieşirea ei la mare, cu Chilia şi Cetatea Albă, ar fi o altă problemă. Românii sunt aici minoritari, în urma deportărilor şi crimelor comuniste, precum şi al transferurilor de populaţie. Problema este că nici alţii nu sunt majoritari.
Interesul României, chiar dacă se întregeşte cu vechile ei teritorii, rămâne acut. Nu ne dorim o graniţă directă cu Rusia, istoria ne-a învăţat asta. De aceea trebuie depuse toate eforturile pentru păstrarea Ucrainei Centrale independente, chiar dacă ar fi un stat oscilant între Rusia şi Europa. Chiar ne-ar fi mai bine dacă ar fi oscilant, astfel nu poate fi agresiv. Problema rămâne cu delimitarea teritoriului acestuia. În cazul în care linia demarcaţională a hotarelor României la Marea Neagră ar fi vărsarea Nistrului, ar fi esenţial pentru românia ca Odessa să rămână ucraineană, acest stat păstrându-şi ieşirea la mare, chiar dacă Rusiei i-ar conveni altfel. Am văzut că Rusia va înghiţi Crimeea şi estul cel puţin până la istmul Perekop, intrarea terestră în Crimeea. Ideal ar fi să nu se extindă mai încolo, către Odessa, astfel încât să avem o zonă tampon la toată frontiera estică, iar la nord să avem statul aliat Polonia care îşi va fi recuperat teritoriile istorice, la fel ca şi în perioada interbelică. O linie defensivă spre est continuă polono-română ar fi cea mai bună garanţie de securitate pentru Europa.
Dar deja aici apar multe necunoscute, cea mai mare fiind Rusia. Am să încerc să analizez chestiunea rusă într-un articol ulterior.
Ce poate face România până se va ajunge în această situaţie?
În primul rând, să-şi dezvolte economia, devenind astfel o atracţie pentru cetăţenii români de dincolo de graniţa ucraineană. Ideea naţională este cu atât mai atractivă cu cât este dublată şi de posibilitatea unui trai mai bun în viitorul apropiat. Principiul acesta a funcţionat în cazul reunificării Germaniei. În plus, chiar şi cetăţenii care nu sunt etnici români, cu atât mai uşor le va fi să voteze pentru apartenenţa la un stat european, democratic, cu nivel de trai ridicat, decât într-o anarhie.
Mai departe, trebuie să ne scădem dependenţa de petrolul şi gazele ruseşti. Cum s-a văzut de atâtea ori în cazul Ucrainei, miza şantajului cu robinetul Gazpromului poate fi foarte mare. De aceea, România va trebui să depună toate eforturile pentru realizarea conductei Nabucco, dar poate să meargă în paralel şi cu ruşii de la South Stream. Totuşi, Nabucco trebuie realizat, fie şi numai prin perspectiva politică, care pune la adăpost de şantaj o parte din ţările europene. În acest cadru, e de înţeles opoziţia vehementă a ruşilor la acest proiect.
De asemenea, România trebuie să-şi asume un rol activ în diplomaţie, ca şi membru NATO şi UE, să fie şi să rămână un partener serios, cu greutate, un exportator de securitate în zonă. Pentru asta, nu în ultimul rând, este necesară întărirea capacităţilor de apărare ale ţării.
O armată puternică, profesionistă, bine dotată cu specialişti şi armament modern, este de mai multe ori benefică siguranţei naţionale. În primul rând, o astfel de armată are un potenţial important de descurajare a oricăror acţiuni potenţial ostile, sau al unor presiuni sau ameninţări. Statul care are în spate o astfel de armată este mai sigur, de aceea este şi mai puternic. Mai ales dacă această armată şi-a dovedit, în misiunile de peste hotare, profesionalismul şi bravura. Este un factor deloc de neglijat.
Şi încă un lucru esenţial: trebuie continuate, indiferent de criză sau nu, programele de înzestrare ale armatei cu armament modern şi performant. Am fost în situaţia în care, unele ţări vecine, deţineau avioane de luptă mult mai performante, fapt care ne-ar fi putut pune într-o situaţie delicată. De aceea a trebuit ca în romanul Când armele vorbesc… să anticipez puţin şi să dotez armata română cu F-16. Era o alegere previzibilă, mai ales din punct de vedere politic, dar şi prin prisma altor considerente, să le zicem strategice. Nu sunt partizanul uneia sau alteia dintre opţiuni, fiecare având avantaje şi dezavantaje, dar este important că s-a luat o decizie. Că poate era una cu ceva mai bună, este altceva, dar e bine că decizia s-a luat şi că noile avioane vor ajunge în dotarea Forţelor Aeriene Române. Trebuie continuată dotarea Marinei Militare, mai ales în componenta sa maritimă, ţinând cont de faptul că Marea Neagră va fi unul din teatrele manifestărilor hegemonice ale Rusiei. Astfel, modernizarea şi dotarea fregatelor Regele Ferdinand şi Regina Maria nu mai pot fi amânate, iar submarinul Delfinul va trebui repus la apă. Mai mult, un program serios de dotare a armatei va trebui elaborat cât de rapid.
Dacă nu începem de acum, riscăm să fim prinşi din nou nepregătiţi, cum am mai păţit-o în 1916, de exemplu.

Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.

www.roncea.ro

Mihai Eminescu: Echilibrul

Mai 15, 2010 1 comentariu

Măsurariul civilizaţiei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete — noţiuni, prin şir şi accent logic — cugete, prin accent etic — simţăminte. Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, d.es., cu material de vorbă unguresc. Afară de aceea, civilizaţia unui popor constă cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acele principie cari trebuie să constituie fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii care să li fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat. Căci clasa inteligentă numai nu constituie civilizaţia, care e şi trebuie să fie comună tuturor păturilor populaţiei. Sunt popoare ce posed o respectabilă inteligenţă înaltă, fără de a fi ele civilizate; sunt altele care, fără inteligenţă înaltă, întrunesc toate condiţiile civilizaţiei. Ştiinţele (afară de ceea ce e domeniu public) trebuie să prezinte lucruri proprie ale naţiunii, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina cea mare a lumii. Legislaţia trebuie să fie aplicarea celei mai înaintate idei de drept pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel însă încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritului acelora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă; iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie asemenea să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Declarăm a înţelege, deşi nu concedem, ca cineva să fie aservit vreunei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia, ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiei sale. Dar să fim servitorii… cui? Celei mai decăzute populaţii din Europa, a cărei vanitate şi lăudăroşie nu e decât o lungă şi scârboasă don-quixotiadă. Căci ce au aceşti oameni ca să ne superiorize? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe? Au arte? Au legislaţiune? Au industrie? Au comerţ? — Ce au?

Limba? ar trebui să li fie ruşine de ea. Sunetele îngrozesc piatra; construcţia, modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbii germane. Ei vorbesc germăneşte cu material de vorbă unguresc.

Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiei a înregistrat numai o nulă.

Legislaţiune? Drepturi şi legi sunt într-o eternă contrazicere. E o compilaţiune răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai contradictorii, principii care se exclud unul pe altul. Alături cu o constituţiune nedreaptă şi parţială, liberală însă pentru unguri, găseşti legi din evul mediu mai barbare decât barbaria.

Arte şi literatură? O traducere rea din limba germană, şi ştie toată lumea cât de rea poate să fie o traducere. Industria? Germană. Comerţul? În mâna evreilor.

Va să zică nu au nimica aceşti oameni prin ce să ne superiorize pe noi românii, şi vom arăta numaidecât cum nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere morală oarecare. Nu e pe lume o singură inteligenţă care să fie o mai rea expresie a poporului ci de cât cea maghiară. Să ne silim puţin a analiza spiritul, — nu al poporului maghiar, pe care din inteligenţa lui nu-l vom putea cunoaşte niciodată, — ci al acestei coterii care-l guvernă, guvernându-ne totodată şi pe noi prin o ficţiune diplomatică.

Ieşită din nişte şcoli mizerabile, a căror singură ţintă e propagarea minciunei, în care n-au învăţat nimic alta decât fanatismul, primind o educaţie care avea de principiu de a stinge tot ce în suflet e curat, uman, nobil, pur, s-au infiltrat în capetele unei generaţii june şi de aceea docile nişte principie sistematice, în flagrantă contradicţie cu tot ce era mai nobil în spiritul secolului nostru. Astfel, aceşti oameni au devenit transcendentali. Aceste principii sistematice ale lor, scoase deductiv din o istorie falsificată, escamotate din concepţia exagerată a naţiunii lor, din noţiunea falsificată a dreptului, — ce puteau fi ele decât pure minciuni! În viaţa publică însă ei judecă consecvent pe baza acelor principii mincinoase; de aceea nu ne poate prinde mirarea dacă toate consecinţele ce le trag din principii falsificate nu sunt, nu pot fi, decât iarăşi false. Nu trebuie dar să ne mirăm dacă ei aplică principiile cele mai mari din viaţa publică a popoarelor astfel cum le aplică; pentru că ei le-au înţeles pe dos, pentru că ţesătura falselor noţiuni fundamentale i-au făcut incapabili de a cugeta drept. Cine nu ştie acuzaţiunea ce ni se face nouă românilor pentru că solicităm pentru noi ceea ce ei au solicitat pentru dânşii? Ce întoarsă, ce minunată trebuie să fie acea glavă care face altuia o crimă din ceea ce el pentru sineşi croieşte o virtute! Tot ce constituie viaţa lor internă e o minciună. De ce să ne mirăm dacă alegerea la ei înseamnă beţie, bătaie şi omor? Să nu ne mirăm dacă toate noţiunile au cu totul altă semnificare pentru că sunt privite prin o prismă sufletească ce falsifică totul. Asemenea cum nu te poţi înţelege cu un om a cărui limbă şi noţiuni diferă astfel de ale tale încât el rămâne pentru tine netraductibil, căci tu nu ai noţiunile ce le are el, cum el nu le are pre ale tale: — tocmai aşa nu te poţi înţelege cu inteligenţa maghiară. Împăcare sau tranzacţiune nu se încap aicea, căci divergenţa noţiunilor fundamentale şi a principiilor sistematice condiţionează o eternă divergenţă a deducţiunilor din ele. Va să zică aicea nu se încape acest mijloc dulce şi pacific, care va fi etern neînţeles. Tu-i spui că naţiunea română vrea cutare şi cutare lucru, el [î]ţi răspunde că naţiunea română nici nu există. Apoi înţelege-te cu un astfel de om! Noi românii nu putem înainta decât cu desconsiderarea totală a acestor oameni transcendentali, cu care ne-a lipit un ucaz al tronului şi de care un decret drept ne poate tot aşa de bine dezlipi. Vina în fine nu e a lor, pentru că generaţia ca atare nu are vina falsei direcţiuni a spiritului său. Vina acestei direcţiuni o au descreieraţii lor de magnaţi, a căror vanitate îi făcea să creadă cum că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele. Magnaţi care şi-ncepeau viaţa cu scrieri fanatice şi exaltate, spre a o sfârşi în vreo casă de nebuni ori în drojdiile viciilor beţiei şi ale desfrânării; copii bătrâni ce pătează părul lor cel alb cu tot ce e mai degradat, mai obscen, mai teluric în această natură ce-i zic omenească.

Să ne uităm deplin sub zdreanţa de purpură ce o pun ei pe profunda lor mizerie şi să vedem cum faptele concrete izbesc în faţă acele abstracţiuni statistice ce ei le prezintă lumii şi cum toată viaţa lor publică e o parodie. — Cele şasesprezece milioane de unguri cu care înşeală Europa sunt o minciună. Şi cine nu-şi aduce aminte cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii locuitori nemţeşti nu ştiau în urmă cum îi cheamă. Astfel, cu aparenţa, cu numele maghiar, ei vor să mintă fiinţa germană ori română. Din fericire încercarea, pe lângă aceea că e perfidă, apoi e şi eminamente vană. Aceşti oameni ei înşişi, cu statul lor, cu parlamentul lor, cu ministerul lor nu sunt decât o minciună, o ficţiune.— D. es. e acest minister îndreptăţit de a fi ministerul poporului românesc? Nimica mai puţin decât asta, căci îndreptăţirea trebuie să purceadă de la poporul românesc ca atare; şi acel popor nici a fost întrebat măcar la noua reformă a lucrurilor. E acest parlament expresiunea poporului românesc? Nu… nici expresiunea celui maghiar măcar; căci atunci am trebui să uităm bătăile şi omorurile la alegeri, influenţările meschine ale guvernului şi ale coruptei sale partide, starea excepţională a Transilvaniei, punerea sub acuzaţie a candidaţilor opoziţionali ori de altă naţionalitate, intimidarea poporului prin ameninţări, toate acestea am trebui să le uităm pentru a putea zice cum că această minciună ce se numeşte parlamentul Ungariei e o expresiune a popoarelor. Şi-apoi câte mijloace nu vor găsi acei oameni cari ţin punga ţării în mână pentru ca să influenţeze şi să corupă şi mai mult? La ce-şi votează ei oare fonduri de dispoziţiune?

Ungurii nu sunt superiori în nimica naţiunilor cu care locuiesc la un loc; şi acest palat de spume mincinoase cu care au înşelat Europa e, de aproape privit, forma ridicolă a unor pretenţii ridicole. Kant numeşte ridicolul risipirea spontanee a unei aşteptări mari într-o nimica întreagă, adică: parturiunt montes, nascitur ridiculus mus. Şi cu toate acestea, ăst ridicol e trist în sine; ceea ce dovedeşte că definiţiunea filozofului german are multe contra sa. E trist de a vedea în inima Europei o naţiune ce se află încă în evul-mediu cuprinsă de o febrilă epidemie spirituală, o naţiune mică la număr şi fantastică în aspiraţii căreia o apucătură politică i-a dat neînţelepţeşte supremaţia asupra unor naţiuni tot aşa de mari la număr şi în nimica mai înapoiate. Ficţiunea trebuie redusă la valoarea ei proprie şi trebuie risipită această valoare nominală, care uimeşte şi care cu toate astea ascunde în sine cel mai infamant faliment.

Să trecem la puntul al doilea: la ideea etică care a dominat poporul nostru când a primit tăcînd o reformă ce el o ura din suflet. Nu cred să fie vreun ungur chiar care să aibă bonomia de a crede cum că în legile şi măsurile lor ne obligă creaţiile unor creieri turburi ungureşti, ori semnătura cutărui om al lui Dumnezeu care se intitulează, cu cale ori fără cale, ministru. Pe noi ne obligă pur şi simplu semnătura suveranului nostru. Suveranul reprezintă unitatea de stat austriac, şi pentru noi el e personificarea naţiunii române. Noi suntem amici ai unităţii Austriei şi tronul va găsi în noi totdeauna apărători sinceri, deşi legi pe cari nu ni le-am făcut noi înşine nu ne obligă.

Ele sunt făcute în flagrantă contradicţie cu convingerea noastră, fără consimţământul nostru, căci am refuzat de a discuta ori de a vota legi care a priori erau false şi nedrepte. Cum că noi am crezut a trebui să ne supunem deocamdată acestor legi, din raţiunea de mai sus, e o măsură pe care oamenii de bine ne-o aprobă; cum că însă nu trebuie să cerem ameliorarea acestor legi e şi mai sigur, pentru că ne punem pe un teren fals şi recunoaştem legalitatea existenţei lor, când ele a priori prin abţinerea noastră sunt nelegitimate în sine, în esenţă, şi legitimate numai în formă prin semnătura Domnitorului pe care noi trebuie s-o respectăm până când respectăm unitatea Austriei. Se zice că să cerem de la unguri cutare ori cutare lucru, — iată iar terenul cel fals. Cum pot ei fi competenţi de a ne dărui lucruri pe care domnul [le] dăruieşte servului? Suntem noi servii lor? Drepturile se dăruiesc? Sau sunt aceşti reprezentanţi din Dietă reprezentanţi fideli ai naţiunilor? Dar toată lumea ştie că ungurii chiar în Ungaria proprie sunt în minoritate şi că numai prin influenţări materiale la alegeri o au putut improviza acea adunătură ce se pretinde Adunare. Noi nu ne putem pune în relaţiune de domn şi aservit, nici putem intra în tranzacţiuni cu oameni care pentru noi nu sunt competenţi nici de a da, nici de a lua ceva, decât doar prin puterea brută ce le-o pune la dispoziţiune imperiul, nu însă prin esenţa dreptului. Puterea executivă trebuie să fie pentru noi aceea ce aplică asupra noastră legi ce ni le-am făcut noi; iar nu aceea care ni impune legi străine şi căreia nu ştim ce nume să-i dăm. Şi apoi tranzacţiuni cu astfel de oameni, care în faptă n-au ei înşişi nimica, a căror existenţă e iluzorie, nu prezintă nici o garanţie de durată, ba încă te compromiţi pactând cu ei asupra unor lucruri care nu sunt ale lor. Atitudinea naţiunii române e anormală, asemenea unui organ ce încetează de a funcţiona. Funcţiunea lui e în el, în destinaţia lui, şi numai o împrejurare arbitrarie poate să i-o oprească. Asemenea şi noi românii. Drepturile şi legile ce au de-a ne guverna pe noi ni-s imanente nouă, căci sunt imanente trebuinţelor noastre, vieţii noastre, noi nu avem a le cere decât de la noi înşine. Aceea, cum că ni se opreşte exerciţiul lor nu schimbă nimica din fiinţă.

Să cercetăm mai de aproape raţiunea semnăturii şi dacă ea poate însemna ori obliga mai mult decât sigiliul pe o sentinţă, care nu opreşte ca sentinţa să fie nedreaptă. Să vedem care e rolul normal al domnitorului şi al sancţiunii şi dacă acestora amândouă le e permis de a fi în contradicţie cu voinţele, singure valabile, ale popoarelor ca atare. Nouă ni se pare că pentru fiecare popor dreptul şi legislaţiunea purced de la el, el şi le crează când şi cum i trebuiesc, astfel încât, într-o normală stare de lucruri, sancţiunea e o formalitate care n-ar trebui să oblige dacă nu obligă sensul celor sancţionate. Vom proba că e aşa. Pentru ca un lucru să existe trebuie să se întrunească mai multe condiţii. Astfel, legea rezultă din trebuinţa poporului, din voinţa lui şi din legiuirea liberă, neintimidată, a acelei voinţe. Este sancţiunea, acuma, o condiţie de existenţă a unei legi ori nu? După noi, nu — cel puţin putem constata că legal poate rezista poporul voinţei domnitorului, domnitorul voinţei poporului, ba. Va să zică, sancţiunea nu e condiţia de existenţă a unei legi, ci numai formalitatea cu care acea lege se inaugură. Sancţiunea e un simbol, precum domnitorul însuşi e asemenea un simbol, e personificarea fiecăreia din naţiuni, vârful întâmplărilor istorice, titlul ce se pune pe o carte; acel titlu nu poate fi o contrazicere a celor cuprinse în carte. În Austria însă sancţiunea are un înţeles grav; căci ea sânţeşte şi dă concursul brut dominării nedrepte a unui popor asupra celuilalt, neegalităţii naţionale, înăduşirei unuia prin celălalt , — şi individele din popoare, deşi nu recunosc în conştiinţa lor acele legi, deşi nu iau parte la legiferarea lor, la dezbaterea ,,asupră-le fără ei”, totuşi prin acea semnătură, care reprezintă o idee seculară, ei sunt obligaţi cu corpul, deşi nu cu sufletul. Va să zică, în simbol chiar ne obligă iarăşi ideea seculară a simbolului, nu sunetele ce-l compun, sunetele unui nume sau ale unui rang. Îndată ce nu vom mai crede în idee, în unitatea Austriei, simbolul ideei: dinastia, pentru noi nu mai există. Ideea asta însă până azi a fost o credinţă, o religie, a românului. Ideea asta însă trebuie să se conformeze cu trebuinţele popoarelor tuturor, ea să trăiască în toate, toate să trăiască în ea, deşi fiecare în concentraţia sa proprie. Ea să fie comună tuturor popoarelor, cum o religie poate fi comună mai multor individe fără ca de aceea individele să nu aibă fiecare interesele sale proprii. Astfel federaţiunea garantează pe de-o parte dezvoltarea proprie a fiecăruia din popoare, pe de alta e gagiul cel mai sigur al unităţii Austriei. Repetăm că simbolul nu-şi poate dispreţui ideea ce o conţine, căci apoi e redus la valoarea unui simplu semn mort şi fără înţeles. Simbolul nu ne poate obliga decât până când ne mai obligă ideea; dea Dumnezeu şi prevederea celor mari ca să nu ne devină odioasă. Ideea — pretinde ea neapărat dualismul, ori dualismul nu e decât un abuz cu credinţele noastre seculare?

Nu, unitatea Austriei nu cere existenţa unei Ungari[e] cum este ca astăzi; Ungaria cum este nu e condiţie a Austriei. Noi am putea uza de drepturile noastre prin propria noastră iniţiativă, am putea proclama autonomia Transilvaniei fără ca prin asta să periclităm unitatea Austriei, singura raţiune care are respectul nostru şi care ne obligă. Legi, măsuri, anexări siluite: astea toate, deşi nu le putem respinge cu braţul, noi nu le recunoaştem, şi la răsturnarea lor, inaugurată deja de popoarele Austriei, vom fi gata şi dintre cei dintâi . Noi avem drepturile ce ne trebuiesc eo ipso, prin voinţa noastră chiar şi noi nu trebuie decât să anunţăm puterea ce se întâmplă a fi executivă că le vom exersa. Dacă acea putere se va simţi dispusă de a avea o altă voinţă decât cea a noastră, aibă-o sănătoasă! Nouă nici nu ne poate păsa, pentru că într-un stat constituţional guvernului nu-i e permis de a avea o voinţă proprie şi nici trebuie să fie altceva decât braţul legilor ce ni le facem noi înşine. Aşa trebuia făcut când cu Adunarea de la Miercurea. Acea adunare nu putea fi dizolvată de guvern fără ca organul lui să arate o cauză şi o lege care să justifice gravitatea cauzei; dizolvând însă comitetul Adunării fără a-i spune motivele, guvernul a comis o nedreptate, căci constituirile adunărilor şi comitetelor nu se fac cu învoirea, ci numai cu ştirea guvernelor. Dacă guvernele ar avea să-şi dea învoirea lor ori să dizolve după plac, atunci dreptul de întrunire n-ar fi decât o iluziune. Adunarea de la Miercurea şi comitetul ei putea să lucreze până azi, fără de a-i păsa măcar de un guvern ce a dizolvat-o fără a-i spune motive legale.

Nu, până ce legislaţiunea nu va fi pusă în mâinile tuturor popoarelor ca atari, până atuncea sancţiunea nu poate opri ca o lege să fie nedreaptă şi neprimibilă; cum sigiliul pus pe o sentinţă nu constituie dreptatea ori irevocabilitatea ei. Tronul trebuie să cedeze naţiunilor. Rolul care rămâne pe seama tronului e încă foarte mare. El e stânca neclintită şi neinfluenţată a dreptăţii, personificarea fiecăreia din naţiunile ce privesc cu mândrie la el. De aceea regele Belgiului e aşa de iubit, căci poporul e în el şi el e în popor! Trebuie ca domn şi popor să se identifice; cel întâi să fie expresiunea celui din urmă, astfel ca voinţele lor să nu se contrazică niciodată!

Trecem la punctul al treilea, la acela al susţinerii în nişte drepturi răpite prin puterea brută. Lasă că într-un stat liberal, care pretinde a nu voi alta decât egala îndreptăţire a tuturor, măsuri brute nu-şi au defel locul; dar apoi chiar astfel ne-ar plăcea ca să nu prea facă nimeni apel la acea putere telurică şi sângeroasă, căci asta ar însemna a uita că însuşi în armată proporţia germanilor şi maghiarilor faţă cu slavii şi românii e cea de ,,2: 8″. Austria încă n-a avut o răscoală militară, dar se prea poate ca timpul să nu fie tocmai departe, căci astăzi, prin voluntari, armata cugetă, pe când ieri încă era numai o masă. Şi să nu se uite că inteligenţa tuturor popoarelor din Austria e eminamente naţionalistă.

În fine, mă mir cum venim noi românii de a ne combina soarta noastră câtuşi de puţin cu acea a ungurilor. Pentru că suntem alături cu ei ori pentru că binevoiesc ei a o combina?

Să-i lăsăm dar de o parte pe aceşti oprimători ai autonomiei Transilvaniei, cu scandaloasele lor stări excepţionale, cu torturile lor ca în evul-mediu, cu jurămintele sacrilege, oameni ce mistifică unde nu pot contesta şi mint unde nu pot combate. Ei nu sunt competenţi ca să ne dea nimica; şi, de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimica. Să apelăm cu toată vigoarea de care dispunem la instanţa adevărată: „la tron!”.

Toate naţiunile trebuiesc aduse la valoarea lor proprie, şi când vom avea din ele factori reali, neiluzorii, atuncea se va putea continua cu înlesnire calculul cel mare şi secular ce se numeşte: Istoria Austriei!

În reconstrucţia Austriei trebuie ca sancţiunea popoarelor ca atare să premeargă sancţiunii suveranului.

Toate popoarele sunt setoase de viaţă proprie, şi numai din egala îndreptăţire a tuturor se va naşte echilibrul. Atunci numele „Austria” va fi sinonim cu „pacea”.

22 aprilie/4 mai şi 29 aprilie/11 mai 1870

Articol pentru care Mihai Eminescu a fost dat în judecată.

http://www.roncea.ro

Serviciile secrete ruse si ucrainene isi dau mana peste Marea Neagra

 

 

de Razvan Iorga

Urmasul KGB-ului sovietic, actualul FSB (Serviciul Federal de Securitate) va reveni in curand la baza navala de la Sevastopol (Crimeea), acolo unde in prezent este ancorata Flota Rusa de la Marea Neagra, scrie cotidianul rus Kommersant. Aceasta noua intelegere va fi perfectata prin semnarea unui acord in 19-20 mai la Odesa intre seful FSB, Aleksandr Bortnikov si omologul sau ucrainean Valeri Horoskovski. In maxim o luna de semnarea documentului, FSB va reveni inapoi la Sevastopol, de acolo de unde fusese “expulzat” de fostul presedintele proocidental Viktor Iuscenko. Acordul nu indica insa nici numarul colaboratorilor FSB care vor lucra in Ucraina si nici daca acestia au dreptul de a participa la activitati operationale de ancheta pe teritoriul tarii, in schimb reincalzirea relatiilor ruso-ucrainene indica o dezvoltare a activitatii agentilor FSB la Marea Neagra in contextul in care NATO se pregateste sa amplaseze elemente ale scutului antiracheta in Romania. In luna decembrie a lui 2009, Iuscenko a fortat 19 agenti oficiali ai FSB sa paraseasca orasul Sevastopol dupa ce Kievul a denuntat acordul semnat in anul 2000 care permitea prezenta colaboratorilor serviciilor ruse in Crimeea. Cu toate acestea, dupa instalarea noului presedinte prorus Viktor Ianukovici, in februarie 2010, “partea rusa a pus in fata Kievului problema reluarii activitatii membrilor FSB la Sevastopol”, a indicat pentru Kommersant o sursa din diplomatia ucraineana. Acest viitor acord de colaborare FSB-SBU (Serviciul de securitate al Ucrainei – n.red.) vine in completatea celui semnat la 21 aprilie intre presedintii Dmitri Medvedev si Viktor Ianukovici, la Harkov, in estul Ucrainei. Acest documente prevede prelungirea stationarii Flotei Ruse in Crimeea pana in 2042, in schimbul unei reduceri la pretul pentru gazele naturale, acord condamnat de opozitia de la Kiev, dar si de o mare parte a societatii civile ucrainene. De asemenea, exista posibilitatea ca acest acord sa poata fi prelungit cu inca cinci ani, pana in 2047.

Propuneri atomice

 Pe langa acest acord, Moscova a lansat Kievului si alte propuneri, intre care crearea unui holding in domeniul nuclear, dar si o fuziune intre concernul rus Gazprom si societatea ucraineana Naftogaz. Potrivit opozitiei ucrainene, Kievul si Moscova ar urma sa semneze si alte acorduri dezavantajoase pentru Ucraina, cu prilejul vizitei pe care presedintele rus o va efectua in capitala ucraineana la 17 si 18 mai. Mai multi sustinatori ai opozitiei ucrainene s-au adunat marti in centrul Kievului pentru a protesta impotriva politicii promovate de Viktor Ianukovici in raport cu Rusia, presedintele fiind acuzat de tradarea intereselor nationale ale Ucrainei.

Colaborare stransa

Noua colaborare pe axa Kiev-Moscova nu se opreste aici. Ucraina va semna noi acorduri cu Rusia, cu ocazia vizitei la Kiev a presedintelui rus Dmitri Medvedev, programata pentru 17 si 18 mai, care se vor adauga la cele deja incheiate, intre care cel privind prelungirea stationarii Flotei ruse in Crimeea, ce a provocat nemultumire in randul opozitiei si al unei mari parti din societatea civila. Printre acordurile care vor fi semnate se mai numara si acordul privind demarcarea granitei de stat intre cele doua tari, un proiect de acord privind colaborarea in realizarea unui sistem de navigatie prin satelit Glonass, “care sa permita Ucrainei sa aiba un nivel modern de tehnologie in aceasta sfera”, un acord interbancar intre banca ucraineana Ukreximbank si cea rusa VTB (Vnestorgbank), precum si unul in domeniul invatamantului. Premierul ucrainean Nikolai Azarov a calificat miercuri drept “isterie teatrala” apelurile opozitiei de publicare a continutului acordurilor ce urmeaza a fi semnate cu Moscova.

Karadeniz Press

http://www.roncea.ro