Arhiva

Archive for Iunie 2010

De ce a fost ucis Eminescu? Ziua arestarii: 28 iunie 1883. Eminescu: “Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul?“

 

“Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul?“

La 121 de ani de la moartea violentă a lui Mihai Eminescu, “suma lirică de voievozi”, după cum îl definea Petre Ţuţea, un sobor de preoţi condus de IPS Varsanufie a ţinut o slujbă de pomenire la mormântul “omului deplin al culturii româneşti”, urmată de intervenţiile mai multor eminescologi. Printre aceştia, Alexandru Surdu, preşedinte al Secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie a Academiei Române, şi Nae Georgescu, cercetătorul care a reuşit să scoată la lumină detalii mai puţin cunoscute, până acum, despre viaţa şi moartea “Romanului Absolut”. In lucrarea sa “Boala şi moartea lui Eminescu”, Nae Georgescu contrazice teoriile potrivit cărora Eminescu ar fi fost vreodată nebun şi arată, mai mult decât atât, ca arestarea sa, pe 28 iunie 1883, urmată de “moartea civilă”, era strict legată de afacerile de stat şi încercarea regimului de a subjuga total presa vremii.
Iată una dintre criticile vehemente ale jurnalistului militant la adresa circului politic, cu trimitere la o lume ascunsă de unde se regizează tot spectacolul şi cu rezonanţe clare până în ziua de azi: “Până când comedia aceasta şi panglicăria de principii, până când schimbările la faţă de pe-o zi pe alta? Suntem copii noi, pe care un regizor străin ne pune să ne batjocorim între noi, să ne sfâşiem pentru credinţe şi, la arătarea unei prăzi, care-i punga noastră, căci e a ţării, să ne scuipăm… şi conservatorul să fraternizeze numaidecât cu radicalul, radicalul să devină conservator? 
Suntem comedianţi care ne batem de florile mărului pentru petrecerea şi câştigul străinilor ce trăiesc aci? Suntem păpuşi, îmbrăcate când roşu când alb, care azi pun o etichetă, mâine alta, numai să ne meargă bine, numai ambiţiile noastre să fie satisfăcute? Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul? Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămeşile şi partidul ca cizmele?”

Ultimul articol

De altfel, ultimul său articol apărut, editorialul publicat în Timpul, pe 28 iunie 1883, în chiar ziua arestării sale, trata problema libertăţii presei şi a controlului total pe care şi-l dorea regimul, cu accente de premoniţie, bazate, fără îndoială, pe informaţiile pe care le deţinea gazetarul naţionalist. Iată cum se încheia articolul din Timpul: “Dar credem că nu este nevoit a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului contra presei. Trebuie să-l aşteptăm acum la alte măsuri, şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până’n prăpastie. Cât despre presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu vor fi în stare nici ele a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, cautând victoria peste tot, va pierde şi pe cea câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa”. Lucrurile sunt, aşadar, altfel decât le prezintă istoria oficială.

Eminescu către Creangă: „Imi este frică să nu mă ucidă cineva”

Ca parte a unui demers jurnalistic de redare a adevăratului Eminescu publicului larg am descoperit, de exemplu, că militantul pentru Dacia Mare, cum o numea el, era urmărit îndeaproape de agenţii Austro-Ungariei, care trimiteau însuşi împăratului Franz Iosef rapoarte detaliate asupra întâlnirii societăţii “Carpaţii” şi a acţiunilor stabilite de Eminescu la şedintele acesteia. Astăzi se ştie, de exemplu, că Titu Maiorescu era agent al imperiului. De aceea îi şi scria PP Carp, de la Viena, “şi mai potoliţi-l pe Eminescu”. În „Carpaţii”, pentru a-i supraveghea activităţile lui Eminescu, este introdus prietenul Ion Slavici, la rândul său spion al Vienei şi Berlinului, care îi da rapoarte amănunţite lui Maiorescu. „Controlorul” Slavici îl şi găzduia. Soţia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, este cea care invocă prima „nebunia” lui Eminescu, în depeşa pe care i-o trimite lui Maiorescu în fatidica zi de 28 iunie 1883, soldată cu internarea jurnalistului: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte reu”. Pretextul aranjat, Eminescu este arestat, devenind practic primul deţinut politic şi de conştiinţă roman, totodată primul mare gazetar suprimat. Cu puţin timp înainte Eminescu i se confesase lui Creangă privind revolverul pe care îl purta asupra sa: „Imi este frică să nu mă ucidă cineva”.
Stând de vorbă cu profesorul Nae Georgescu la mormântul lui Eminescu acesta mi-a adus aminte şi o altă dovadă a neînnebunirii lui Eminescu.

În halatul său de spital s-au găsit, imediat dupa moarte, doua poezii, şi ele cu caracter de premoniţie: „Viaţa” şi „ Stelele ‘n cer”. Reproduc din ultima: “Stelele ‘n cer / Deasupra mărilor / Ard depărtarilor / Până ce pier.// După un semn / Clătind catargele, / Tremura largile / Vase de lemn : // Nişte cetăţi / Veghind întinsele / şi necuprinsele / Singurătăţi.// Orice noroc / şi ‘ntinde-aripele / Gonit de clipele / Stării pe loc.// Până ce mor, /Pleacă-te îngere / La trista-mi plângere / Plină de-amor.// Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?”. Ambele au fost publicate în Fântâna Blandusiei din 1 august 1889. Nae Georgescu observă că Perpessicius dă informaţia pe jumătate, adică face trimiterea exactă la revistă dar nu spune de nota care însoţeşte poeziile şi în care redactorii afirmă că s-au găsit în halatul poetului imediat după moarte.

Eminescu a murit cântând “Deşteaptă-te Române!”

Tot neobositul Nae Georgescu este cel care a descoperit un articol inedit despre moartea gânditorului naţional Mihai Eminescu. Textul a apărut prima oara în Universul, simbolic, tot pe un 28 iunie, în 1926. Astăzi, la 121 de ani de la momentul uciderii sale brutale e bine să fim conştienţi că adevărul spus pe jumătate este o minciună prin omisiune. Eminescu trebuie redescoperit în integralitatea sa, de poet, sociolog, filosof, gazetar de răsunet şi militant pentru România Mare, pus la zid de duşmanii acesteia. Ţinând cont de valoarea deosebită a mărturiei din Universul reproduc acest articol, integral, mai jos:„Un modest cetăţean, mic de stat şi cu o bărbuţă albă, a suit alaltăeri scările redacţiei noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare, ştia că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, şi venea să ne spună şi el ce ştia, personal, despre pomenitul de azi.
Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D.Dumitru Cosmănescu, fost într-o vreme coafor al regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, „îl servea” adeseori pe Eminescu , care venea acolo împreună cu alţi prieteni.
Era un om domol şi foarte aşezat. Vorbea totdeauna frumos , ori cu cine ar fi stat de vorbă şi avea mare plăcere să-l servesc” eu. Cum intra întreba: “Da’ unde e Dumitrache?” Eu, ca unul care , slava Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt „specialist” şi că am servit mii şi mii de oameni, mi-aduc aminte şi acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră. De îmbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă”. Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, şi mai ales şedea de vorbă cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, şi fusese şi la Paris, studiind să se facă avocat.
*
Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnas şi alţii care-i ziceau lui Eminescu „maestre” şi el râdea, bătându-i pe umăr. Cât a stat la Şuţu, eu cel puţin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit. Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele. Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după amiaza. Pe la vreo 4 , cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine :” Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române !”
Eu care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta şi a început să cânte Deşteaptă-te, Române, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi :” Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc…Ăsta m-a omorât!” L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, şi când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorba afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise !”
* Modestia şi simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet. Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condiţiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită fireşte numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administraţiei ospiciului unde şi criminalul şi victima se găseau la un loc.”

Saptamanalul Independent

www.roncea.ro

 
Anunțuri
Categorii:Fără categorie Etichete:, , , ,

Valeriu Gafencu – Despre criză

– Valeriu, care este fondul crizei de azi?

– Ateismul.

– Ce vezi în lumea de azi?

– Văd un haos interior, o descompunere care merge spre nihilism, căci oamenii sunt obsedaţi de nimicul materiei, de ficţiunea formelor, de epuizarea senzuală, de istoricismul fără transcendenţă, de ceremonialitatea fără Dumnezeu, de consumatorismul fără spiritualitate, de falsitatea ce se ascunde sub autozeificarea omului. Dezastrul se desfăşoară pe toate liniile de forţă ale vieţii omeneşti. E necesară multă suferinţă pentru reorientarea spirituală a lumii şi pentru schimbarea modului ei de viaţă.(…)

– Care ar fi modalităţile de ieşire din criză?

– Întoarcerea la Hristos. Este necesară o elită creştină care să nu părăsească poporul, ci să lupte cu îndrăzneală contra tuturor formelor de împilare şi înrobire a lui. Poporul nu poate fi apărat numai prin rugăciuni şi pomeni, adică prin formalism sec, ci şi prin luptă, îndrăzneală şi putere. Lumea asta e în stăpânirea lui Hristos şi creştinii nu au voie să o părăsească. Nu există nici o acuzaţie mai gravă decât să se spună că Biserica a părăsit poporul, căci atunci L-a părăsit pe Hristos, oricâte dogme ar fi stabilit şi respectat ea.(…)

– Cum se poate ieşi din criza materialistă?

– Prin Hristos, numai că El nu e primit în lumea de azi; nimeni nu e dispus azi să-şi modifice viziunea şi modul de viaţă, cu toate că se merge spre dezastru. Evenimentele sunt în curs şi nu mai pot fi oprite nici de creştini. Totuşi avem datoria să strigăm oamenilor: “Opriţi-vă din dezmăţ, renunţaţi la tiranie, puneţi ordine în voi înşivă, puneţi limite nesaţiului vostru, întoarceţi-vă la natură, renunţaţi la orgolii, distrugeţi armele atomice; dacă sunteţi raţionali, renunţaţi la raţionalism, dacă sunteţi realişti, vedeţi realitatea spirituală; dacă aveţi cunoastere, ancoraţi-vă în transcendent! Daţi sufletului vostru sfinţenie de sus, căci numai aşa vă veţi mântui. Pocăiţi-vă! Chemaţi pe Dumnezeu să pună ordine în voi şi în lumea voastră, pe pământul vostru şi în cerul vostru!” Toate acestea să nu fie însă numai îndemnuri abstracte şi moralizatoare. Creştinii sunt chemaţi să fie treji. Lumea are nevoie de Hristos, de credinţă şi de autentic creştinism.

(Ioan Ianolide – Intoarcerea la Hristos)

Preluat la sugestia de pe Facebook a lui Ion Zestrea.

Inimoşi, ca acum 22 de ani!

Categorii:Fără categorie

PPCD – 22 DE ANI DE LUPTĂ ŞI AFIRMARE

Iunie 4, 2010 1 comentariu

Perestroika lui Mihail Gorbaciov, acea perioadă de relaxare a dictaturii comuniste care s-a produs după 1985 în URSS, a readus în mediile intelectuale din imperiu suflul libertăţii. Glasnosti, cuvântul cel mai îndrăgit şi mai repetat la acea vreme, a intrat în toate limbile internaţionale şi a însemnat, de fapt, afirmarea pas cu pas a trei libertăţi fundamentale, pe care generaţia noastră încă nu ştia să le formuleze, dar a învăţat foarte repede să le afirme: libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor şi libertatea de asociere, încercarea doctrinarilor noii orientări a PCUS de a reînnoi ţara şi partidul, de a inventa comunismul „cu faţă umană”, de a-l condamna, după modelul lui Hruşciov, pe Stalin şi de a-l exalta prin contrast pe Lenin, s-a constituit într-o oportunitate pentru cei mai temerari. În viaţa publică au fost lansate concepte noi pe atunci despre aşa-numitele „pete albe în istorie”, despre mediul înconjurător, ecologia devenind, de pildă, o preocupare în vogă mai ales după tragedia de la Cernobâl.

Revenirea la rădăcini, raportarea la modelul occidental, criticarea exceselor birocraţiei şi a falsului în viaţa societăţii de atunci, a produs rapid o pleiadă de militanţi proveniţi în special din mediul de creaţie. Scriitorii, ziariştii, artiştii, în general, au exprimat setea de libertate şi au simţit nevoia afirmării demnităţii umane, stare de care au contaminat rapid şi masiv mulţimile. De la rostirea de cuvântări îndrăzneţe şi scrierea de articole de ziar mai curajoase, de la acordarea de interviuri la „Europa Liberă”, „BBC” şi „Vocea Americii” până la mitingurile la început mai restrânse, devenite foarte curând de masă şi căpătând forma instituţionalizată, inspirată din tradiţia istorică, de Mare Adunare Naţională, învăţam din mers să ne afirmăm vrerile şi demnitatea după o perioadă atât de lungă de teroare, umilinţă şi reducere la tăcere. Foile volante şi ediţiile Samizdat circulau din ce în ce mai mult şi trezeau lumea la viaţa publică. Pas cu pas am început să realizăm că pentru a înfrunta sistemul şi pentru a schimba radical lucrurile este nevoie să ne asociem în orga­nizaţii politice, numite la acea vreme organizaţii obşteşti sau „informale”, spre deosebire de formele de asociere impuse de regim ca PCUS, komsomol, sindicate etc.

Începusem să înţelegem că ceea ce facem noi de fapt este politică. Iar această ocupaţie necesită curaj, inteligenţă şi dedicaţie totală. Politica a fost luată de către noi ca o meserie, ca o datorie pe care trebuie să o îndeplinim fără a ne lăsa căi de retragere sau clipe de odihnă. Fiecare zi era trăită cu maximă intensitate, aşa de parcă putea fi ultima zi de viaţă sau cel puţin de aflare în libertate. Riscul ne-a plăcut atât de mult încât a devenit o stare dominantă de care nu am mai putut să ne despărţim. Consumam cu nesaţ cărţi de istorie şi literatură, interzise până atunci, învăţam să gândim politic de la înaintaşi şi de la occidentali. Totul avea farmecul noutăţii şi dădea sentimentul trăirii din plin pentru idealuri înălţătoare.

Am început să învăţăm a formula documente politice, gen de scriere absolut necunoscut până atunci. Cum să redai ororile suferite sub ocupaţie şi setea de a fi liberi altfel decât plângând sau literaturizând? Cum să dai expresie coerentă gândului atunci când limba încă era constrânsă de tiparele limbii naţiunii dominante, elasticitatea şi fluenţa intelectuală fiind direct legate de nivelul de cunoaştere a limbii materne? Cum să formulezi un program politic atunci când ţi se interzicea să creezi partide şi erai obligat să urmezi „linia”, fie ea şi „nouă”, a partidului-stat?

Lupta pentru revenirea la alfabetul latin, pentru oficializarea limbii de stat, pentru Tricolor, pentru dreptul de a ne cunoaşte trecutul, cu tot ce a însemnat Pactul Ribbentrop-Molotov, ocupaţia din 1940 şi 1944, foametea din 1946-47, colectivizarea din 1949, GULAG-ul şi „spălarea de creieri”, renunţarea la limitele impuse de linia oficială, în cele din urmă, sfidarea regimului şi adoptarea programului de obţinere a Independenţei şi de afirmare a noului stat ca subiect al dreptului internaţional au determinat apariţia Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării la 3 iunie 1988, apoi a Frontului Popular din Moldova, devenit, la 15-16 februarie 1992, Frontul Popular Creştin Democrat, iar la 11 decembrie 1999 – Partidul Popular Creştin Democrat. Afirmarea identităţii noastre româneşti şi a valorilor democratice, a pluripartitismului şi a celorlalte drepturi fundamentale ale omului, îmbrăţişarea doctrinei democrat-creştine şi iniţierea orientării prooccidentale a ţării în detrimentul liniei păguboase a puterii în favoarea acceptării statutului de ţară-satelit a Rusiei în formula neoimperială de CSI, combaterea separatismului ca expresie a imperialismului rus, apărarea independenţei şi a unităţii teritoriale a ţării, protestul împotriva prezenţei militare ruse şi lansarea strategiei de integrare în UE şi NATO, toate aceste poziţii fundamentale pentru devenirea Republicii Moldova, alături de atâtea altele, au fost formulate timp de două decenii în documentele programatice ale PPCD.

Am fost întotdeauna şi am rămas o mişcare politică novatoare, care a mers cu câţiva paşi înaintea tuturora. Principiile şi valorile pentru care am militat au părut mereu şocante şi irealizabile la început, ca mai apoi să fie acceptate încetul cu încetul de societate, deseori chiar de clasa guvernantă, care, fiind dominată de fosta nomenclatură sovietică, nu avea nici capacitatea intelectuală, nici voinţa de a înţelege şi a produce schimbări rapide, profunde şi ireversibile. Atunci când pledam, de pildă, pentru alfabet, pentru Tricolor, pentru denumirea desovietizată a ţării, pentru Mitropolia Basarabiei sau pentru aderarea la Uniunea Europeană eram priviţi iniţial cu ostilitate de către unii şi cu ironie de către alţii. Însă timpul ne-a dat întotdeauna dreptate. La 30 iunie-1 iulie 1990, Congresul al II-lea al FPM adopta o rezoluţie privind schimbarea denumirii Palatului „Octombrie” în Palat Naţional, o altă rezoluţie privind schimbarea denumirii Pieţei Victoriei în Piaţă a Marii Adunări Naţionale. La 16 decembrie 1990, la cea de-a doua Mare Adunare Naţională, eveniment istoric uitat pe nedrept, adoptam, de pildă, acolo, în Piaţă, unde era o mulţime deloc mai puţin numeroasă decât la 27 august 1989, într-un ger cumplit, cu zăpadă şi gheaţă, numele nou al ţării noastre – Republica Moldova. Întâmplarea avea loc atunci când încă URSS era în picioare, iar republica se mai numea RSSM. Evenimentul, ca şi propunerea, au fost ignorate de Parlamentul de atunci, din frică, din ignoranţă sau din simplă invidie, astăzi nu mai contează. Astăzi, ca şi atunci, unii dintre cei care au fost împotriva formării şi afirmării ţării noastre ca stat independent ne învaţă cum să ne-o iubim şi cine suntem. Astăzi, când am lansat un nou concept asupra identităţii Republicii Moldova, suntem înţeleşi încă de prea puţini. Dar vom vedea cu toţii că anume abordarea propusă de PPCD va fi cea care va avea câştig de cauză. Disocierea politonimului de etnonim devine un comandament care trebuie privit cu toată responsabilitatea. Da, toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt moldoveni: românii, ucrainenii, ruşii, găgăuzii, bulgarii, evreii, romii etc. Dar fiecare cetăţean îşi asumă propriul profil identitar, în funcţie de limba şi cultura căreia îi aparţine. Este adevărat că teroarea istorică a produs distorsiuni în conştiinţa naţională a majorităţii populaţiei, unii ştiind că sunt români, alţii crezându-se etnici moldoveni. În acest caz orice constrângeri, s-a văzut, sunt păguboase. „Moldo­venismul” ca ideologie de stat nu poate fi acceptat într-o societate democratică de azi. Problemele de mentalitate, de psihologie socială, de autoidentificare trebuie abordate cu tact şi răspundere politică, cu toleranţă şi respect pentru personalitatea fiecărui cetăţean. Anume aşa vom ajunge să punem capăt războiului identitar, să dăm mai multă stabilitate politică ţării şi să determinăm până la urmă guvernările să renunţe la imixtiuni în domeniul ştiinţei, culturii şi învăţământului. Iată nişte idei care încă sunt tratate cu neîncredere şi chiar cu ostilitate opacă. Dar afirmarea lor consecventă, vom vedea curând, ne va aduce câştig de cauză.

În cele două decenii de luptă politică PPCD a învăţat să exprime clar, coerent şi consecvent interesele naţionale ale Republicii Moldova. Agenda PPCD este aceeaşi cu agenda politică a ţării. PPCD este cea mai veche şi mai durabilă instituţie democratică din ţara noastră. Vigurozitatea familiei noastre politice, vitalitatea noastră, unitatea internă are ca motor şi liant angajamentul profund moral, asumat de bună voie şi până la capăt de a servi onest şi cu onoare cauza naţională.

Am fost loviţi cu cruzime şi perfidie fără oprire. Nu am cunoscut linişte şi perioade de confort ori relaxare timp de peste douăzeci de ani. Unii dintre noi au fost asasinaţi mişeleşte, alţii au fost răpuşi în Războiul de Independenţă. Însă nu am fost reduşi la tăcere şi nici înfricoşaţi. Suntem loviţi în obraz cu metodă, dezinformarea şi manipularea opiniei publice, încercările continui de asasinare morală a exponenţilor mişcării noastre se ţin lanţ în fiecare zi. Însă preocuparea obsesivă de a ne desfiinţa suferă eşec după eşec. Noi continuăm să ne menţinem verticalitatea, să arătăm o putere sufletească, o capacitate cu totul unică de regenerare şi dăinuire în timp. Izvorul puterii noastre este raportarea la modelele superioare de până la noi. Obligaţia morală faţă de înaintaşi, ca şi faţă de urmaşi, trăirea profundă a sentimentului datoriei şi asumarea destinelor colectivităţii au devenit elemente definitorii fundamentale pentru noi. Noi ne afirmăm nu datorită unor circumstanţe favorabile, ci în pofida unor circumstanţe nefavorabile. Ştim că pentru a învinge avem nevoie de caractere. Iar caracterele se formează prin muncă şi asumarea limitărilor, a suferinţei, a riscurilor.

Noi am adus în mediul politic din ţară gândirea creştină. Doctrina democrat-creştină este singura dintre doctrinele moderne care împărtăşeşte viziunea creaţionistă asupra lumii şi a omului şi respinge concepţia opacă a evoluţioniştilor. Antropocentrismul ateu, care a adus atâta nenorocire prin cele două curente totalitare ale secolului XX, comunismul şi fascismul, cu derivatele acestora ale stângii atee de azi, ne sunt străine. Am învăţat din cărţi şi din viaţă ce este hristocentrismul nu doar ca viziune asupra vieţii şi a lumii, ci şi ca trăire profundă de creştini. Mărturisirea lui Hristos, conştiinţa de creaturi responsabile în faţa Creatorului ne impune ţinuta morală şi ne alimentează forţa de a continua lupta pentru adevăr şi dreptate.

PPCD este partidul care a ştiut să formuleze priorităţile societăţii şi să aibă o viziune strategică. Astăzi suntem angajaţi profund în procesul de consolidare a institu­ţiilor democratice, a statului de drept şi a economiei funcţionale de piaţă. Familia politică din care facem parte, reunită în cadrul Internaţionalei Democrat-Creştine şi a Partidului Popular European, fortifică poziţia PPCD pe plan intern, dar şi la nivel internaţional. Sarcina istorică majoră pe care trebuie să o onoreze PPCD cu sprijinul societăţii şi al partenerilor externi este integrarea Republicii Moldova în Alianţa Nord-Atlantică şi în Uniunea Europeană. NATO şi UE, ca instituţii internaţionale complementare, vor asigura independenţa, unitatea teritorială, securitatea naţională, dezvoltarea durabilă, prosperitatea economică, funcţionarea instituţiilor democratice şi depăşirea statutului de popor captiv prin afirmarea libertăţii naţionale şi individuale. Funcţia civilizatoare a modelului occidental îşi va exercita în continuare influenţa benefică asupra ţării şi prin contribuţia PPCD. Depăşirea sindromului de victimă a istoriei şi asumarea calităţii de creatori de istorie şi de subiecţi responsabili şi liberi în cadrul competiţiilor geopolitice din lume, prin solidarizarea cu naţiunile democratice, reprezintă una din mizele majore ale PPCD.

[…]Lupta noastră continuă. Ea se va încununa de succes pentru că PPCD exprimă fidel şi organic interesele poporului nostru. Dumnezeu întotdeauna răsplăteşte sacrificiul şi dăruirea de sine pentru aproapele. Cine are ochi să vadă va vedea.

Iurie ROŞCA, preşedinte PPCD
(Din volumul I al culegerii „Partidul Popular Creştin Democrat. DOCUMENTE şi MATERIALE”)

FLUX, 4 iunie 2010

Momentul 7 septembrie 1993

Iunie 2, 2010 1 comentariu
Momentul 7 septembrie 1993, când Prezidiul Parlamentului Republicii Moldova, sub preşedinţia lui Petru Lucinschi şi avându-l ca raportor pe Mihai Petrache, a reabilitat ideologia comunistă, pusă la index la 23 august 1991, a fost determinant pentru evoluţiile politice din Republica Moldova. Pentru buna informare a cititorilor noştri, este bine să dăm aici numele membrilor Prezidiului Parlamentului care a reabilitat ideologia comunistă prin adoptarea Hotărârii „despre interpelarea a 91 de deputaţi ai poporului şi demersurile unor grupuri de cetăţeni cu privire la Partidul Comunist din Moldova”. Iată numele lor: Petru Lucinschi (preşedinte), Victor Puşcaş (vicepreşedinte), Alexandru Arseni, Nicolae Andronic, Alexandru Moşanu, Alexandru Burian, Petru Gusac, Gheorghe Mazilu, Ion Prisăcari, Mihai Patraş, Dumitru Puntea, Petru Soltan, Mihai Cotorobai, Victor Berlinschi, Chiril Darmancev, Larisa Pocatilova, Mihail Plasiciuc, Sergiu Fandofan, Teodor Macrinici, Nadejda Brânzan (membri ai Prezidiului).

Documentele de arhivă, în special Procesul-verbal nr. 104 al şedinţei Prezidiului Parlamentului Republicii Moldova „de legislatura a douăsprezecea” din 7 septembrie 1993, fixează participarea la acea fatidică şedinţă şi a câtorva „şefi de secţie şi lucrători de răspundere ai Secretariatului Parlamentului”: Mihai Petrachi, Gheorghe Cârlan, Mihai Diacov şi Gheorghe Ghimpu.

Re

 

 

 

Reprodus din FLUX, 2 iunie 2010