Arhiva

Archive for iulie 2010

Personalităţi despre Valentin Mândâcanu

 
                                                                      Revista „Nistru”, pe care o conduceam, (…) a publicat „Veşmântul fiinţei noastre”de Valentin Mândâcanu, cel mai solid articol scris în Basarabia după ‘40 încoace, articolul care a declanşat mişcarea noastră de eliberare…(Dumitru MATCOVSCHI, în LA, 26 ianuarie 2006)

* * *

Înre timp (1988–1991), în Basarabia (…) se petrecuseră evenimente nesperate: limba băştinaşilor (…) devine oficială, începe să se trezească demnitatea naţională a româ­nilor basarabeni, este ales un nou parlament, ce a revenit la însemnele naţionale tradiţionale (stemă, drapel, imn). Eugen Coşeriu urmăreşte cu înfrigurare aceste evenimente, este cuprins de o profundă mândrie pentru neamul său, pentru compatrioţii săi, pentru curajul consăteanului său Valentin Mândâcanu, ce a reuşit să publice (…) articolul de pomină despre limbă şi fiinţa naţională, citeşte tot ce poate răzbi până la Tübingen (…). Marele Coşeriu îşi ia în grabă bilet la avion şi soseşte la baştină pentru a trăi împreună cu conaţionalii săi momentele din acel sfârşit de august 1991…

(Acad. Silviu BEREJAN, prefaţă la cartea lui Eugen Coşeriu „Lingvistică din perspectivă spaţialăşi antropologică”, Chişinău, 1994)

* * *

Dacă suntem acum cei care suntem – vorbitori de limbă română într-un spaţiu vitregit de soartă, cu un spirit naţional hăituit de străini de-a lungul a cinci decenii – acest miracol se datorează şi operei lui Valentin Mândâcanu, Crezului său neclintit, sincerităţii totale, dezarmante, cu care e ataşat de românism.

Vlad POHILĂ
* * *

Eseul „Veşmântul fiinţei noastre” de Valentin Mândâcanu este de-a dreptul epocal. Numărul 4 al revistei „Nistru” (1988), în care a fost tipărit întâia dată, a devenit – chiar atunci – imposibil de găsit; eseul circula în copii făcute la xerox, era discutat cu aprindere şi … lucra la sporirea cunoştinţelor şi a patriotismului nostru. De aceea nu avem nici o îndoială că el e actual şi acum, de vreme ce problemele puse de autor, adevărurile dezvăluite de el, îndemnurile ce transpar din şi dintre rândurile eseului nu sunt pe deplin conştientizate de toţi concetăţenii noştri…

(„Limba română”, nr. 1, 1991. Editorial)
* * *

Basarabenii, români de la Chişinău, au pornit (…) o adevărată revoluţie socială, naţională, spirituală. A pornit aşa cum nu a pornit cea de la Bucureşti–Timişoara–Cluj–Sibiu – de la un text semnat de V. Mândâcanu, publicat în revista „Nistru”, nr. 4 din 1988. (…) Despre ce vorbea acel text cu adevărat revoluţionar? Despre limba română, despre alfabetul latin…

(Paul GOMA. Basarabia. Ed. „Flux”, 2003)

* * *

O etapă hotărâtoare în acest proces de conştientizare, de regăsire colectivă (…) o reprezintă studiul senzaţional al lui Valentin Mândâcanu „Veşmântul fiinţei noastre” din numărul din aprilie 1988 al revistei „Nistru”… Odată cu Mândâcanu, începe în Moldova Sovietică o revizuire a istoriei nu numai în ceea ce priveşte limba (…). Doctrina celor două limbi (diferite) s-a prăbuşit doar odată cu articolul amintit al lui Valentin Mândâcanu.

(Prof. Klaus HEITMANN, Heidelberg, RFG. În rev. „Curentul”, nr. 5998, iulie-august 1989, München)

* * *

Schimbul de focuri se înteţeşte în primăvara anului 1988 după apariţia, în revista „Nistru” (nr. 4), a studiului-program al lui Valentin Mândâcanu „Veşmântul fiinţei noastre”, în care se spune răspicat că „batjocorirea limbii materne era şi este însoţită de fetişizarea servilă a limbii ruse”. Articolul spulberă cu vehemenţă cele două mari neadevăruri: dogma limbii moldoveneşti de sine stătătoare şi spectrul limbii române ca duşmană a limbii moldoveneşti.

(Mihai CIMPOI. Basarabia sub steaua exilului, 1994)

* * *

Articolul „Veşmântul fiinţei noastre” din nr. 4 al revistei „Nistru” (…) a dinamitat tot eşafodajul ideologic comunist, care trata alfabetul latin ca pe duşmanul nr. 1 al regimului…

(Iurie ROŞCA, în „Flux”, 29 iulie 2005)
* * *

Trebuie să spun astăzi un cuvânt de sinceră preţuire pentru unul dintre mentorii Mişcării româneşti de eliberare naţională, domnul Valentin Mândâcanu, autorul celebrului eseu „Veşmântul fiinţei noastre”, publicat în revista „Nistru”, care a spart tăcerea şi a rupt zăgazurile ce menţineau problematica lingvistică de la noi în zona tabu.

(Vlad CUBREACOV, în „Flux”, 16 noiembrie 2007)

* * *

În aprilie (1998) s-au împlinit 10 ani de la apariţia poate celui mai important articol din istoria postbelică a eseisticii basarabene, articolul ce a descătuşat simţirea celor de bună-credinţă, declanşând, totodată, rea-voinţa celor care oricum nu aveau să reacţioneze în alt chip. Articolul purta titlul, devenit între timp o sintagmă la îndemâna oricui – „Veşmântul fiinţei noastre”. Autor – Valentin Mândâcanu. Şi-i firesc să fi fost tocmai Valentin Mândâ­canu (cel care ne-a arătat ani de-a rândul, în vremurile „agramaţiilor în floare”, ce bine-i şade cuvântului potrivit la locul potrivit), omul care să readucă în actualitate necesitatea revenirii la veşmântul firesc al limbii noastre – grafia latină. Cu acest articol a început, de fapt, adevărata renaştere a limbii române în spaţiul pruto-nistrean…

(Editorial „Zece ani de nelinişte”. „Basarabia”, nr. 3–5, 1998)
* * *

Tulburătorul eseu „Veşmântul fiinţei noastre” al lui Valentin Mândâcanu, apărut în cele mai importante momente ale luptei pentru dezrobirea noastră naţională, se înscrie de pe acum în letopiseţul dramaticei noastre istorii alături de cel mai frumos poem închinat Limbii Române, semnat de Mateevici. Merită să suporţi toate calamităţile timpului pentru o asemenea pagină.

(Grigore VIERU, în „Flux”, 28 iulie 2000)

* * *

Valentin Mândâcanu este un om spiritual şi tot atât de principial, cu un acut simţ al adevărului şi răspunderii de ceea ce face. La aceste haşuri se mai cer adăugate, obligatoriu, câteva: că-i deschis şi intransigent, corect şi elegant şi în viaţă, şi în scris…

(Vlad POHILĂ, „Glasul naţiunii”, nr. 32, 1995)
FLUX, 23 iulie 2010

Incoruptibilul Valentin Mândâcanu

iulie 25, 2010 2 comentarii
Generaţia lui Valentin Mândâcanu părea să fie una ratată din start, sortită pieirii prin anonimat, deşi o parte a intelectualilor din Basarabia îşi punea mari speranţe în ocupaţia sovietică, însă toate aşteptările au fost înşelate, întrucât paradisul sovietic nu s-a dovedit a fi altceva decât teroare, lagăre de detenţie, penitenciare, deportări în masă, muncă silnică, cenzură spirituală etc. În aceste condiţii a opune rezistenţă directă regimului torţionar sovietic însemna sinucidere. Din această cauză, cei mai mulţi intelectuali basarabeni s-au refugiat în rezistenţa culturală, continuând, pe cât era posibil, tradiţia culturală românească, în pofida tiparelor vulgare şi aberante ale pretinsului realism socialist.

Viaţa lui Valentin Mândâcanu este o viaţă rară la noi, dedicată totalmente luptei pentru triumful adevărului istoric şi al spiritului naţional românesc. Din întreaga-i activitate de redactor rezultă un lucru pe care el a voit să-l probeze cu orice preţ şi la afirmarea căruia voia să contribuie cu toate puterile: cultivarea limbii române din Basarabia în spiritul tradiţiei culturale româneşti, chiar dacă această activitate nu era lipsită de riscuri venite din partea politrucilor de la cultură şi academie. Denigratori ai neamului românesc au fost şi încă mai sunt. Astfel există cu certitudine un curent nenorocit care cere coborârea de pe piedestal a lui Valentin Mândâcanu. Există deci acea nerecunoştinţă a epigonilor exclusivişti, care cred în pornirea lor nedreaptă că recent convertitul la o nouă religie trebuie să sfarme mai întâi pe zeul trecutului imediat. El, însă, veşnic senin şi străin de orice compromisuri cu publicul, nu a manifestat nici o supărare în faţa insultelor ce se debitează în contra-i.

Scrierile lui au fost ca o suflare de vânt răcoritor într-o atmosferă viciată de miasme insuportabile; fără altă armă decât bunul-simţ şi curajul naţional, el a curăţat limba maternă de hiperinternaţionalismul sovietic, şovinism, ultrarusificare şi de elucubraţii maladive de tot felul. Pentru majoritatea oamenilor de cultură basarabeni, volumele “Exprimarea corectă” şi „Cuvântul potrivit la locul potrivit” au constituit cartea de căpătâi în activitatea lor de zi cu zi, îndrumarul cel mai valoros în labirintul limbii noastre. Activitatea lui Valentin Mândâcanu ca redactor subtil cuprinde viaţa strămoşilor şi viaţa urmaşilor, întrucât în lumea civilizată schimbările bruşte de direcţie creează abisuri între două generaţii vecine.

Totuşi, opera sa de căpătâi, rodul nopţilor nedormite, este eseul „Veşmântul fiinţei noastre”, unde a scris cu sângele inimii sale adevărul istoric despre unitatea limbii române, necesitatea revenirii la alfabetul latin şi cea a oficializării limbii române în Basarabia.

Dacă până atunci, din când în când, se făceau auzite ecouri care aminteau că suntem acelaşi neam, acestea încă nu aveau puterea să apropie cât de cât sufletele înstrăinate, să le ducă la înţelegerea unui ideal comun. Era necesar înainte de toate să se ivească personalităţi care, cu energia şi curajul lor, să redea celor mulţi încrederea în triumful adevărului. Unul din acei care au contribuit prin operă la redeşteptarea românilor basarabeni a fost şi este Valentin Mândâcanu.

În prezent, în pofida calomniilor şi insinuărilor inamicilor de idei şi idealuri, dl Valentin Mândâcanu urmează drumul cel sigur, luminat de credinţa în mai bine şi în Dumnezeu, care l-a însufleţit în permanenţă. Pe când tulburarea domnea aproape în mintea tuturor, pe când iniţiatorii eliberării naţionale din Basarabia credeau că totul este pierdut, dar, în realitate, totul abia începuse, el scrie, vorbeşte, îndeamnă, convinge în favoarea ideilor democratice şi a idealului naţional.

Om energic, bun român, cult, cinstit, Valentin Mândâcanu a moştenit tot ce a fost mai valoros la înaintaşi, aceste calităţi căpătând la el forme majore de manifestare.

În încheiere, cu prilejul atingerii vârstei de 70 de ani, ţin să-i urez maestrului Valentin Mândâcanu multă sănătate, noi realizări în lupta de eliberare naţională a basarabenilor şi tradiţionalul „La mai mult şi la mai mare!”.

Vasile BAHNARU, [“Ţara”, 27 iulie 2000. Nr. 60]

Valentin Mândâcanu, românul prin excelenţă

Lăsând ironia la o parte, mă întreb la o adică, de ce oare să fi fost respinsă de Cotroceni, bunăoară, propunerea decorării lingvistului Valentin Mândâcanu, unul din corifeii luptei pentru limba română din Basarabia? Nu găsesc un răspuns valabil.

Mă tem că lingvistul nostru nu s-a putut ridica pe scara preţuirii la nivelul primarului Mistreţ, al valoroasei poete Teodora Rotaru, al fostului director al Agenţiei de stat „Moldpres”, Dumitru Ţâra, sau la cel al valoroasei Alexandra Can, tocmai din cauza faptului că Valentin Mândâcanu, vigurosul şi consecventul luptător pentru sufletul românesc din Basarabia, a fost de la începuturi şi este şi astăzi membru al Partidului Popular Creştin Democrat.

(Vlad CUBREACOV, în „Flux”, 22 mai 2009)

VALENTIN MÂNDÂCANU: “Eu m-am născut în Frontul Popular”

Ştefan SECĂREANU: – Motivele pentru care aţi părăsit Basarabia în 1944 sunt clare: aţi fugit de „ciuma roşie” care venea asupra noastră dinspre răsărit. Nu-i la fel de clar de ce aţi revenit în împărăţia aceleiaşi „ciume”…

Valentin MÂNDÂCANU: – „Ciuma” asta a potopit şi a infectat cu „bacili roşii” întreaga Românie. Marionetele româneşti ale Kremlinului porneau din când în când la vânătoare după basarabenii şi bucovinenii refugiaţi. În timp ce mă aflam la Facultate, tata umbla fugar prin ţară. Mie mi se luase bursa, nu aveam nici un sprijin, eram disperat. Între timp, în ziare apărea sistematic un anunţ „În atenţia cetăţenilor sovietici aflaţi pe teritoriul României”, în care se promitea marea cu sarea celor care vor accepta să se reîntoarcă în Uniunea Sovietică. Mi-am luat inima în dinţi şi m-am „repatriat”.

– Şi nu vă pare rău?

– Nu. M-am încadrat rapid în viaţa basarabenilor mei, mi-am continuat studiile, m-am însurat cât se poate de reuşit, am lucrat cum am lucrat, am făcut mult–puţinul pe care l-am putut face pentru salvarea limbii române de la pieire… De ce să-mi pară rău?

– Dar cum rămâne cu concedierile Dvs. forţate sau neforţate? Nu v-au produs necazuri?

– Cum să nu!? Dar prin astfel de necazuri au trecut mii şi mii de intelectuali basarabeni, toţi fiind bănuiţi de naţionalism, de spirit românesc. Concedierile mele au fost trei, şi toate „po sobstvennomu jelaniu”. Înţelegi cum venea treaba? Omul, adică, îl implora pe şef: „Vă rog frumos să mă daţi afară din serviciu”… Prima mea concediere a fost de la Ministerul Culturii. Ministrul de pe atunci, poet de limbă română, nu voia să vorbească cu mine româneşte, nici când eram în doi. Eu îl întrebam româneşte, el îmi răspundea ruseşte, şi viceversa. Într-o zi i-a plesnit răbdarea şi mi-a strigat tot ruseşte: „N-am nevoie de naţionalişti români! Afară!” Am depus cererea şi am plecat… A doua concediere a fost de la Enciclopedie, sub învinuirea absurdă de „românizare a limbii moldoveneşti”… Cea de a treia concediere, tot forţată, a fost de la ATeM. După ce am publicat articolul „Veşmântul fiinţei noastre” se crease acolo în jurul meu o atmosferă atât de duşmănoasă, încât m-am văzut silit să-mi iau lumea în cap. Era în 1989, încă nu împlinisem vârsta de pensionare.

– Ce-aţi putea să ne spuneţi despre ilustrul Dvs. consătean, Eugen Coşeriu?

– Despre poliglotul care vorbeşte în treizeci de limbi şi scrie în zece? Despre savantul care s-a înălţat pe culmile Olimpului şi a fost tradus până şi în japoneză? Despre el vă pot spune că este o mândrie pentru satul nostru, Mihăileni, pentru toată Basarabie şi pentru întreaga Românie.

– Cum se explică faptul că aţi fost şi sunteţi un frontist consecvent?

– Păi cum să se explice?! Eu m-am născut în Frontul Popular, această formaţiune a luat fiinţă şi datorită modestei mele contribuţii… S-o părăsesc? Niciodată! În privinţa consecvenţei de opinii mi l-am luat ca model pe acelaşi Eugen Coşeriu, mare prieten FPCD.

– Ştim că sunteţi adept al unirii tuturor forţelor naţionale şi democratice într-un singur bloc. Cum priviţi această unire?

– Aşa cum o privesc toţi oamenii de bună-credinţă: pozitiv. Şi dacă, Doamne fereşte, unirea nu se va produce, lumea va înţelege din cauza cui nu s-a produs.

Ştefan Secăreanu

[“Ţara”, 10 iunie 1997. Nr. 44]

OAMENI DE INIMĂ. Valentin MÂNDÂCANU nu are nevoie de „Ordinul Republicii”

iulie 23, 2010 Un comentariu
Săptămâna trecută, împreună cu  o echipă a „FLUX”-ului, l-am vizitat la domiciliu pe colegul nostru de luptă politică de peste 20 de ani, Valentin Mândâcanu, autorul articolului „Veşmântul fiinţei noastre”, care a declanşat, practic, mişcarea de eliberare naţională din Republica Moldova. Mi-am dat seama de ce nici actuala guvernare, Alianţa pentru Integrare Europeană, ajunsă la putere în urma exacerbării lozincilor şi stărilor noastre fireşti de la 1989 şi declarată cu ostentaţie drept democratică, europeană şi chiar românească, nu i-a acordat încă distinsului lingvist şi patriot, măcar la împlinirea onorabilei vârste de 80 de ani, cea mai înaltă distincţie a statului. Aşa cum s-a procedat, să zicem, cu un şir de ziarişti de duzină, cărora generosul nostru interimar le-a conferit, la 24 decembrie 2009, de-a valma şi ca la comandă, „Ordinul Republicii” „în semn de înaltă apreciere a meritelor deosebite în afirmarea libertăţii de exprimare, pentru contribuţie substanţială la procesul de renaştere naţională şi la promovarea democraţiei şi a valorilor general umane”, adică, mai pe înţelesul tuturor, pentru meritul de a-i fi adus la putere pe actualii potentaţi.

Nu îl voi nominaliza pe nici unul dintre aceştia, care sunt 12 la număr, iar unii dintre ei nu au şi nici nu au avut nimic cu acţiunile patriotice de atunci şi de acum, din contră au fost şi au rămas promotorii antiromânismului şi interfrontismului. Am fi aşteptat un asemenea gest de respect şi pentru Valentin Mândâcanu, şi pentru zecile de mii de cititori ai revistei „Nistru”, condusă, atunci, la 1988, de înflăcăratul poet şi patriot Dumitru Matcovschi, unde apăruse, în pofida tuturor interdicţiilor, celebrul articol „Veşmântul fiinţei noastre”, cititori care, însufleţiţi fiind de curajul şi verticalitatea manifestată de cei doi bărbaţi ai neamului, au participat mai apoi la istoricele mitinguri şi demonstraţii ale Frontului Popular, pentru limba română şi alfabetul latin, încununate cu Marea Adunare Naţională de la 27 august 1989 şi cu actul de oficializare de către Parlament, la 31 august acelaşi an, a limbii române şi a grafiei latine.

Am înţeles perfect că oameni ca Valentin Mândâcanu nu vor fi pe placul nici unei puteri de sorginte nomenklaturistă şi securistică din simplul motiv că aceştia nu pot trăda! Că sunt verticali şi consecvenţi, că ţin la familia politică în care s-au născut, că sunt, pur şi simplu, OAMENI MORALI sau, îmi place mie să le spun, OAMENI DE INIMĂ.

Dacă în timpul regimului sovietic domnul Valentin Mândâcanu a fost dat afară de la ATEM (agenţia oficială de ştiri a puterii de atunci), unde îşi câştiga bucăţica de pâine în calitate de translator şi îngrijitor al limbii române, pentru vina de a fi scris articolul „Veşmântul fiinţei noastre”, aşa cum spune Domnia Sa în interviul pe care mi l-a acordat acum 13 ani, publicat în numărul din 10 iunie 1997 al ziarului „ŢARA”, adică pentru vina de a fi OM AL FRONTULUI POPULAR, astăzi Valentin Mândâcanu este ignorat cu bună ştiinţă de puterea în frunte cu Mihai Ghimpu din acelaşi motiv – că este OM AL FRONTULUI POPULAR, adică al PARTIDULUI POPULAR CREŞTIN DEMOCRAT!

Tot din acelaşi motiv, Primăria municipiului Chişinău, în frunte cu nepotul lui Mihai Ghimpu, Dorin Chirtoacă, refuză să îi înmâneze lui Valentin Mândâcanu certificatul de cetăţean de onoare al municipiului Chişinău, calitate atribuită de câteva luni de zile prin votul Consiliului municipal, la insistenţa consilierilor creştin-democraţi.

Sunt fericit că fac parte dintr-o echipă cu nea Valentin Mândâcanu, echipa Partidului Popular Creştin Democrat.

La mulţi ani, nea Valentine!

La mulţi ani, OMULE DE INIMĂ!

Ştefan SECĂREANU

FLUX, 23 iulie 2010

Texte cu cifru privitoare la biografia lui Eminescu. Societatea Matei Basarab in viziunea lui Eminescu: „O organizare între români asemenea societăţii francmasonilor şi iezuiţilor”.

 

Redau din cercetările mele mai vechi şi mai noi câteva texte care pot ridica întrebări  privind aspectul de „fabricat” presupus dacă se ia în calcul stereotipia numerică a cuvintelor ce le compun. Menţionez din capul locului că nu deţin cheia semnificaţiilor ultime, ci constat doar stereotipiile ca atare. M-am ghidat în această analiză după studiile lui Fernand de Saussure, părintele lingvisticii moderne, care spune la un moment dat, analizând anagramele  poeziei sacre latineşti (versul saturnian din inscripţii în piatră) şi descoperind secrete cifrice  inexplicabile „Cum păstrau încă Naervius, Ennius, Pacuvius, Attius o tradiţie ce putea să pară inviolabilă în epoca lor de imitaţie, asta o înţeleg. Cum, însă, un Virgilius cu suflul poeziei sale originale înainte de toate, un Lucretius cu preocuparea sa intensă pentru idee, un Horaţiu cu bunul său simţ solid în toate – au putut să se abţină şi să păstreze această relicvă incredibilă dintr-o altă epocă? Acest lucru îmi scapă cu desăvârşire. Nu văd altceva mai bun de făcut decât să  prezint enigma aşa cum mi se arată.” (în „Les mots sous les mots”, 1966, p. 153; o cercetare cât se poate de pozitivistă despre esoterismul actului de creaţie poetică). Dacă asupra enigmei ca atare nu am cum să mă pronunţ, în schimb textele, fiind destul de multe şi privind momente importante din viaţa poetului, arată cu o prea mică posibilitate de îndoială că păstrează şi-şi transmit unul altuia un cifru.

1. Iată mai întâi interogatoriul luat de judecătorul Ghgiţă Brusan în prezenţa martorilor (Titu Maiorescu, I.L.Caragiale, Mihail Brăneanu) lui Mihai Eminescu în sanatoriul din Strada Plantelor, la 12 iunie 1889, pentru a se dovedi că poetul Citește mai mult…

Oameni de inimă. Petrică Poiată şi-a uitat telefonul deschis

iulie 9, 2010 2 comentarii
 
Poiata PetruÎn agenda telefonică mai găsesc numele şi numărul de mobil ale lui Petru Poiată. Aşa se face că nu mă îndur să şterg din memoria telefonului meu numele şi numerele de telefon ale apropiaţilor, colegilor şi prietenilor mei care au plecat la Domnul.

Fie că e vorba de frate-meu Ion, care ne-a lăsat acum două luni şi ceva, fie că e vorba de coechipierii de la ziarul ŢARA, Virgil Bohanţov, Vicu Tomencu sau Stela şi Ion Butnaru, fie că e vorba de frumoşii colegi de la Radio Chişinău, Tudor Cojocaru, Tudor Hodorogea, Vasile Neagu, Emil Nicula sau Grigore Cheptănaru, fie că e vorba de prietenii şi colegii de studenţie Anatol Ciobanu, Sergiu Cucuietu sau Petru Poiată. În tumultul vieţii pe care ne e dat să o trăim, câteodată uiţi, pur şi simplu, că omul a murit, scoţi telefonul din buzunar şi dai să îl suni, că vrei să-i spui ceva ori vrei să-l întrebi de sănătate, ori vrei să-l anunţi că eşti de acord cu el, că îţi pare rău pentru că ne supărasem ieri, alaltăieri sau chiar azi.

Tot apăs pe butonul mobilului încercând să-l contactez pe Petrică Poiată. Uitasem, nesimţitul de mine, că el a murit! Şi că el nu poate nicidecum să-mi răspundă la jucăria asta de telefon. Voiam să-i amintesc că nu am uitat de materialul pe care i-l promisesem pentru pagina de care era responsabil la FLUX. Eram ditamai deputat la Parlament, şef de Comisie, iar Petrică îmi trimitea prin poşta electronică gândurile lui despre un fenomen sau altul din viaţa politică mohorâtă de la noi, rugându-mă să-i zic un comentariu. Era responsabil şi nu admitea niciodată să întârzie cu materialul promis. Îl înţelegeam atât de bine, dar, nu ştiu cum, se făcea că totuna întârziam cu răspunsul. Treburile de deputat îmi afectaseră într-un fel capacitatea de a simţi şi a reacţiona prompt la o faptă sau alta aşa cum îşi doreau ori aşteptau colegii mei ziarişti cu care lucrasem împreună la ziar şi cu care făcusem cei cinci ani de zile facultatea de jurnalistică, cum se numea aceasta în anii regimului sovietic.

Uite că zilele acestea s-a împlinit un an de când Petrică, pur şi simplu, nu mai este la FLUX! Şi nu mai este la FRONT!

A plecat într-o zi de Duminică din campania electorală pentru 29 iulie anul trecut. Şi, cine ştie, poate Duminica şi Inima noastră vrea să se mai hodinească. Se satură şi ea, nu mai poate ţine tot necazul care ni se adună.

Petrică a plecat şi nu ştiu ce a făcut cu telefonul…

Eu sun şi sun, dar nu mi se răspunde o dată! Mi se dă că e ocupat ori că Petrică nu se află în zonă!

Ei, voi cei de la telefoane! Moldcell-ul, acolo, la Chetroşica Nouă, în mormânt, nu prinde?!

Spuneţi-mi, în ce zonă se află Petrică Poiată, inimosul meu prieten şi coleg?

Vreau doar să-i aud vocea şi să-i amintesc că afară iarăşi e campanie electorală şi, dacă poate, să-şi ducă cei patru copilaşi pe vară la Edineţ, că avem mult-mult de lucru!

Nebunii au băgat din nou ţara în alegeri!

Ştefan Secăreanu
FLUX, 9 iulie 2010

Civic Media: APEL pentru salvarea casei memoriale Mihai Eminescu de la Varatec, adresat PF Patriarh Daniel, IPS Teofan, IPS Pimen, Academiei Romane, Ministerului Culturii

Prea Fericirii Sale, Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane si presedintele Sfantului Sinod al BOR

Inalt Prea Sfintiei Sale Teofan, Mitropolit al Moldovei si Bucovinei si Inalt Prea Sfintiei Sale Pimen, Arhiepiscop al Sucevei si Radautilor

Presedintelui Academiei Romanie, Excelenta sa Ionel Haiduc

Ministrului Culturii, Kelemen Hunor

Prea Fericirea Voastra,

Inalti ierarhi ai Bisericii Ortodoxe – “mama poporului roman”, dupa cum o numea Eminescu,

Distinsi academicieni si profesori,

Domnule ministru al Culturii,

Va scriu cu fiasca supunere, deosebita consideratie si mare speranta, in calitate de cetatean si Romania, Casa de la Varatec, Mihai Eminescu, jurnalist al Romaniei care isi doreste ca valorile nationale si patrimoniul acestei tari sa fie respectate si aparate in numele generatiilor trecute si pentru cele prezente si viitoare.

Situatia casei de la Varatec in care a trait si creat ganditorul, poetul si jurnalistul Mihai Eminescu se afla printre aceste valori vitregite de timpuri si oameni si care are nevoie, chiar in aceasta clipa, de ajutorul Dvs inestimabil.

In urma cu opt ani, o Fundatie culturala a lansat impreuna cu Maica Benedicta, academician Zoe Dumitrescu Busulenga, si mari duhovnici si scriitori ai Romaniei, si cu binecuvantarea Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, personal a IPS Daniel, actualul Patriarh al BOR, un Apel pentru salvarea acestei casute si transformarea ei intr-o casa memoriala care ar putea adauga o noua nestemata culturala la bijuteria pe care o constituie sfantul asezamant manastiresc de la Varatec.

Din nefericire, timpul a trecut doar in defavoarea noastra si a memoriei lui Eminescu, care ar putea fi mentinuta vie si in aceasta casa inchiriata de “omul deplin al culturii româneşti”, incepand din 1874, asa cum arata documentele, de la proprietara sa de atunci, Maica Asinefta Ermoghin.

In acest moment, casa se naruieste sub privirile ultragiate ale tuturor iubitorilor culturii romane care poposesc la Varatec.

O profesoara inimoasa a reusit sa stranga toate fondurile necesare pentru restaurarea casei. Doamna profesoara Doina Ciobanu, de la Scoala Nr 3 din Suceava, realizatoarea emisiunii religioase “Trepte spre Lumina” de la televiziunea Intermedia Suceava, a gasit sponsori si chiar materiale si specialisti gata de a se apuca de lucru pentru refacerea acestei case in cel mai scurt timp.

Tot ce se mai asteapta este o simpla aprobare.

Va rugam aplecati-va asupra acestui caz, pana nu este prea tarziu, tinand cont de starea in care se afla acest monument istoric – emblematica pentru cultura romana – , dupa cum puteti constata din fotografiile si documentatia puse la dispozitie mai jos.

La 160 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu, “suma lirica de voievozi” a Romaniei, sa ramana consemnat in istorie, drept omagiu adus “Romanul Absolut”, acest mic gest de smerenie fata de poporul roman, intr-un sfant asezamant monahal ca cel de la Varatec, acolo unde poetul a lasat scris, spre vesnicie: “De treci codrii de arama, de departe vezi albind / si-auzi mândra glasuire a padurii de argint. / Acolo lânga izvoare iarba pare de omat / Flori albastre tremur ude în vazduhul tamâiet”.

Cu plecaciune,

Victor Roncea

Presedinte Asociatia Civic Media

2 Iulie 2010,

La Asezarea vesmantului Nascatoarei de Dumnezeu in Vlaferne si sarbatorirea Sfantului Voievod Stefan cel Mare

www.roncea.ro

Nae Georgescu pe urmele luminarii si lumanarii din odaia lui Eminescu (I). In partea a doua a studiului sau, eminescologul se va referi si la casa cu cerdac de la Varatec – FOTO

iulie 3, 2010 Un comentariu
I. Sursa luminii.

Eminescu  descrie odaia sa în câteva poezii şi scrisori care, puse cap la cap, pot da o imagine a spaţiului ideal de lucru şi odihnă. Zicem spaţiu ideal, pentru că pare acelaşi, deşi adresele sunt diferite – şi chiar oraşele sunt diferite: Iaşi ori Bucureşti, poate chiar Viena pentru „Noaptea” (1871). Atmosfera este, însă, aceeaşi peste tot: un „înăuntru” nocturn. Odaia ca spaţiu pare a intra în atenţia poetului în  momentul când „Sătul de lucru caut noaptea patul”. Chiar dacă momentul în sine al ruperii de muncă este important, ne va interesa, mai întâi, ceva de dinaintea lui, şi anume lumina din odaie: de vreme ce-şi caută patul, înseamnă că cel muncit a stins-o. Ca în Scrisoarea I : „Când cu gene ostenite sara suflu-n luminare”.

Pentru versul acesta am îmbinat câteva tradiţii editoriale, şi, în căutarea obiectului propriu-zis, a sursei luminii, ele trebuie desluşite filologic. Prima tipărire a Scrisorii I, din Convorbiri literare, 1 februarie 1881, are termenul luminare, ca în manuscrise. Aşa se păstrează cuvântul în toate cele 11 ediţii ale lui Titu Maiorescu (1883-1911) şi în ediţia lui G.Bogdan-Duică (1924). I. Scurtu (1909) schimbă însă: lumânare şi după el păstrează G.Ibrăileanu (1933Ş cu î) şi Perpessicius  (1939, cu â; 1964, cu î). Astăzi s-a generalizat lumânarea, mai ales prin desenele şi gravurile care însoţesc textul eminescian (cel mai cunoscut este desenul Ligiei Macovei) – deşi G. Bulgăr (1999) şi, după dânsul, noi înşine (2002) am restituit termenul originar. Trebuie să înţelegem că una este a sufla în lumânare, cum mai facem azi de ziua cuiva ori prin biserici – şi a sufla în luminare este alta, adică poate să se refere la  sursa luminii în general: flacără de lampă, felinar, lemn, gaz aerian, lumânare etc. În Scrisoarea I este vorba despre lampă, şi vom arăta de ce.

Mai întâi, însă, să ne aducem aminte de atmosfera din poezia „Noaptea” (1871, cu 10 ani înainte). Ediţiile curente, de astăzi, au: „Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin”, termenul lumânare fiind pus prima dată în text de Titu Maiorescu în ediţia a şasea (1894) – şi păstrat apoi în lanţ de toţi editorii (mai puţin G.Bogdan-Duică, pentru că respectă textul Convorbirilor literare). Tot G. Bulgăr a restituit termenul originar, dar aceste ediţii restitutive trec neobservate  de manuale, antologii, ediţii de editură etc. Să stăm, însă, şi să cugetăm: cum poate să se vadă noaptea, într-o odaie, o lumânare… stinsă?! În acest paradox îl lasă editorii pe Eminescu schimbând un biet semn dintr-un singur cuvânt, pe i cu â/î. Este limpede că avem de-a face cu o expresie de limbă, luminarea-i stinsă înseamnă exact ce înseamnă astăzi lumina-i stinsă. Expresia are alt sens decât cuvintele din care este compusă.

Daţi-vă seama, stimaţi cititori, ce ar însemna – ce înseamnă, de fapt – modernizarea în serie, mecanică, a cuvintelor, câte expresii de limbă se desfiinţează, câte paradoxuri citim, gândim şi trăim. Din păcate, trebuie urmărite pas cu pas toate aceste situaţii de limbă. Am făcut acest lucru în ediţia noastră sinoptică, dar reiau mai explicit, mai pe înţeles, demonstraţiile „încifrate” acolo în chip de note pentru a se înţelege – pe de o parte posibilităţile foarte largi pe care le are limba română pentru exprimare, şi pe de altă parte modul cum noi înşine îngustăm, de-a lungul timpului, aceste posibilităţi, cum le epuizăm prin standardizare şi reguli normative… Odaia lui Eminescu are, desigur, şi lumânare ca sursă a luminii – vezi „Cugetările sărmanului Dionis” unde „carafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună” – dar dominantă, pentru creaţie, pentru lucru în general, este lampa, cum o vedem în „Singurătate” (1879): „ A târziu când arde lampa”.

Pentru imaginea din „Noaptea” importantă este, din punct de vedere filologic, poziţia apostrofului şi punctuaţia. Dacă facem un mic efort, fie şi rebusistic, putem să ne dăm seama cum înţelege fiecare editor în parte imaginea, metafora, cuvintele. În Convorbiri literare avem apostroful strâns, acela care indică forme legate, iar după expresie urmează trei puncte ( e suspensie), exact aşa: „ Luminarea-i stinsă’n casă…somnu-i cald, molatic, lin”. Titu Maiorescu  păstrează în prima ediţie termenul, dar măreşte pragul apostrofului, ca pentru forme dusjuncte, şi pune virgulă în loc de trei puncte, adică aşa (sunt redundant pentru că-mi este  teamă de tipografi şi de computerul care şi-a „implementat” ortografia actuală): „Luminarea-i stinsă  ’n casă, somnu-i cald, molatic, lin”. Celelalte ediţii păstrează, în serie, apostroful larg  maiorescian dar revin la punctele de suspensie din revistă. Se vede clar: Titu Maiorescu face o descriere, enumără ce este „în casă”, adică luminarea/lumânarea, somnul cald, molatic şi lin sunt înşiruite strict în aceeaşi serie gramaticală. Şi ce înşiruire strâmbă: ceva concret, un obiect, alături de abstracţiuni sensibile…Vreau să spun că chestiunile acestea nu ţin de gramatică ori de lingvistică, nu se supun regulilor sau normelor care standardizează: este vorba doar de simţul limbii ca atare, o expresie sinonimică la ceea ce se cheamă îndeobşte „filologie”.  Când autorul strânge expresia şi pune puncte de suspensie după ea – este de la sine înţeles că o izolează, deci construieşte mai întâi atmosfera, lumina stinsă dinăuntru, iar apoi somnul şi visul, se păstrează, aşadar, constant în zona abstracţiunilor, nu le amestecă în concret.

Revenind la Scrisoarea I, şi acolo e chestiune de apostrof. Maiorescu preia la fel, apostroful larg, creând forme disjuncte: „ sara suflu ’n  luminare” – şi instituie la toţi editorii acest fel de apostrof. În Convorbiri literare Eminescu are un apostrof care poate fi considerat mediu, adică ceva mai mic decât cel larg dar mai mare decât cel strâns. Sunt, în toată poezia sa tipărită la Convorbiri, trei sau patru forme ale acestui apostrof mediu, cea mai uşor de înţeles fiind aceea din Scrisoarea IV : „Povestesc ele ’n de ele” , unde avem de-a face cu un calup de cuvinte, cu o rostire egală. În imaginea luminării, însă, acest apostrof trebuie considerat strâns. Eminescu are multe locuri unde cere lectură imitativă, adică aşa cum se desfăşoară acţiunea, şi vom reveni asupra lor. Când ai, însă, scrierea legată: „sara suflu’n luminare”, şi vezi formele aliterante sa-/su- ;  a- u-u-u-a – sugestia suflatului încet şi continuu vine de la sine. Dimpotrivă, pauza după suflu sugerează acţiune rapidă. Consideraţi cele două obiecte în discuţie, lampa sau lumânarea, şi vedeţi cum se stinge fiecare în parte prin suflat asupra lor.

Pentru o şi mai bună înţelegere a diferenţei dintre sensul cuvintelor şi cel al expresiilor, iată încă două locuri din aceleaşi poezii. Eminescu are aşa: „Căci perdelele’ntr’o parte când le dai” – şi „De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele’ntr-o parte”. Să se observe: în Noaptea (1871) are cratimă – în Scrisoarea I (1881) are apostrof pentru într’o/într-o. Dar  ediţiile preiau, toate, după Maiorescu, primul apostrof larg: perdelele  ’ntr’o parte, şi viţele  ’ntr’o parte. Aşadar, cum e cu perdelele: le dă pe amândouă într-o (singură) parte ? Dar cu viţele de păr: le dă pe toate într-o singură parte, ca şi cum i-ar face o cărare marginală? Este clar că aici apostroful strâns cere citirea împreună iar în intenţia poetului avem de-a face cu o expresie de limbă: într-o parte = la o parte. Poate că odaia nici nu are fereastră cu două perdele, poate că pluralul perdele se referă, aici,  la o singură perdea cu franjuri  ori foarte bogată, din mai multe pânzeturi adăugate una peste alta – oricum, sensul este acela al descoperirii spaţiului interior, întunecat, pentru a pătrunde lumina lunii înăuntru. Iar acest sens – numai apostroful îl stabileşte.

Nae Georgescu

Vezi si Civic Media: APEL pentru salvarea casei memoriale Mihai Eminescu de la Varatec, adresat PF Patriarh Daniel, IPS Teofan, IPS Pimen, Academiei Romane, Ministerului Culturii

www.roncea.ro

»

Nae Georgescu despre lumina din odaia lui Eminescu si cerdacul unde poetul contempla lumina lunii – iar Veronica isi cauta linistea (II). O posibilitate: casa cu cerdac de la Varatec, acum in stare de abandon – FOTO

iulie 3, 2010 Un comentariu

Dar chestiunea luminii din odaie nu este doar a lui Eminescu. S-o urmărim, tot în opera poetului, înconjurând, însă, un chip feminin intr-o odaie a unei case cu cerdac. Desigur, ne referim la Sonetul cerdacului, postumă eminesciană descifrată şi editată prima dată de Nerva Hodoş în 1902. Fiind un text ce trimite către misterul relaţiei dintre poet şi Veronica Micle, merită să-l recitim. Iată-l, în editarea lui Perpessicius : Stau în cerdacul tău…Noaptea-i senină. / Deasupra-mi crengi de arbori se întind, / Crengi mari în flori de umbră mă cuprind / Şi vântul mişcă arborii ’n grădină. // Dar prin fereastra ta eu stau privind / Cum tu te uiţi cu ochii în lumină. / Ai obosit, cu mâna ta cea fină / În val de aur părul despletind. // L-ai aruncat pe umeri de ninsoare, / Desfaci râzând pieptarul de la sân, / Încet te-ardici şi sufli ’n lumânare…// De-asupră-mi stele tremură prin ramuri, / În întuneric ochii mei rămân, / Şi-alături luna bate trist în geamuri. Sonetul este datat 1879 de către Perpessicius, după hârtie şi scris – iar datarea este acceptată de toţi editorii. Vom reveni, desigur, asupra lumânării – care este tot luminare şi aici. Deocamdată să rezolvăm (adică: să punem!) problema cronologiei. În albumul pe care şi l-a confecţionat la Văratic în vara lui 1889 din poeziile ei şi ale lui Eminescu, Veronica Micle preia acest sonet şi-l adnotează astfel: „M-ai rugat să-ţi cânt din Schumann. Cât de mult îţi place muzica. Este o noapte de mai din acelea ce nu se pot uita… Tu priveai în grădină, iar eu, la razele lunii, descifram bucăţile triste cerute de tine”. Iubitorii de confluenţe între arte vor putea să verifice dacă în „Sonetul cardacului” se resimte muzica lui Schumann. Care să fie, însă, casa cu cerdac şi grădină din acest sonet? Cea din Iaşi, strada Butului 4, domiciliul soţilor Micle? Drept este că în anumite perioade ei închiriau această casă, pentru că aveau la dispoziţie şi locuinţa de serviciu a lui Ştefan Micle, Rectorul Universităţii. La un moment dat, în 27 octombrie 1877, citim într-o scrisoare către poet a Vereonicăi: „…scrisoarea aceasta am scris-o pe-afară, într-atât sunt de spionată de oamenii din jur, unul pleacă, altul vine, sunt mai rău ca la un hotel.” – Aceasta pare a fi forfota din casa universităţii. În mai 1879 Ştefan Micle era încă în putere (va muri în august al acestui an, în urma unei congestii pulmonare sau a unei răceli grave contractate la o partidă de vânătoare de raţe sălbatice), aceeaşi lume multă îi înconjura familia. Situaţia nu se confirmă nicicum pentru primăvara lui 1879 (că e primăvară, vedem după copacii înfloriţi), casele din Iaşi ale soţilor Micle erau aglomerate, nu e loc aici de stat poetul în cerdac şi cântat poeta la pian. Nici măcar nu ştim, apoi, dacă aceaste case ieşene aveau grădină.

Desigur, e oţios să faci istorie literară după un text poetic. Faptul, însă, că sonetul este databil 1879 – deci trimite în zona vieţii cronometrice; apoi faptul că Veronica oferă mărturia de mai sus, întărind impresia timpului real – iată ce ne face să insistăm. Până în august 1879, la moartea lui Ştefan Micle, este din principiu extrem de puţin probabil ca Eminescu şi Veronica să se fi întâlnit în intimitate la ea acasă. Uneori – deşi foarte rar – ea este cea care vine în odaia lui, ca în poemul Singurătate. Alte întâlniri sunt realmente de taină, n-avem cum le proba. Ştim, însă, că Veronica Micle mai avea două locuri, două case unde se retrăgea – una numai a ei, la Târgu Neamţ, şi alta a familiei, la Ungheni, lângă Iaşi. Aici, la Ungheni, a primit vestea că soţul ei este pe moarte. Casa din Târgu Neamţ, apoi, o va ceda Mânăstirii Văratic la 16 octombrie 1886 (câteva săptămâni înainte ca Eminescu să fie adus la bolniţa mânăstirească din acelaşi târg). Ca tânără boieroaică moldavă – era soţia Rectorului Universităţii, probabil cea mai importantă funcţie ştiinţifică şi culturală din fosta capitală a Moldovei! – Veronica petrecea multe zile în plimbări, fie pe la rude şi cunoscuţi, fie pe la mânăstiri – fie pe la căsuţele lăsate de ea în urmă. O casă cu cerdac, grădină şi pian nu poate fi o chilie mânăstirească, deci rămâne foarte probabilă întâlnirea celor doi îndrăgostiţi la Târgu Neamţ – poate chiar în 1879, sau poate după această dată, oricând până în 1888, cu excepţia fragmentelor temporale când se ştie pozitiv că ei au fost despărţiţi.

Octav Minar descrie fugar locul, prin 1924: „Într-o casă cu două etaje, din care cel de sus are un cerdac, locuieşte bătrâna maică Fevronia Sârboaica, care a găzduit pe Veronica Micle şi în casa căreia poeta şi-a dat duhul.” În epocă, prin casă cu două etaje se înţelege casă cu parter şi etaj, „casă pe două rânduri de odăi”, cum se mai zicea. Această Maică Fevronia povesteşte, ea însăşi: „În fiecare vară, pe la începutul lui iulie, ştiam că voi găzdui o lună pe Veronica, soţia profesorului universitar Ştefan Micle.” În zilele acestea din iulie 1889, când s-a retras la Văratec, poeta se plimba, îşi completa albumul cu poezii adnotate, primea oaspeţi, cânta, recita. Povesteşte aceeaşi Maica Fevronia: „Intr-o seară, după ce umblase toată ziua hai-hui prin pădurile de brad ale Văratecului, fără să prânzească, o văd în amurg că soseşte obosită, palidă, cu ochii împăienjeniţi, deabia putând să mai urce cele câteva scări, şi cade zdrobită pe o canapea care era în cerdac.” Ea îşi revine şi-şi continuă plimbările. În ultima zi din viaţă, pe 3 august 1889: ”A invitat ca niciodată pe toţi cunoscuţii din Văratec. Era bine dispusă. A cântat Steluţa şi Vezi rândunelele se duc. Apoi a recitat poezii de-ale ei şi de-ale lui Eminescu. Pe la miezul nopţii invitaţii s-au retras, iar Veronica a spus că-i obosită şi că vrea să se odihnească…” Aici pare a se fi aflat cerdacul unde Eminescu contempla lumina lunii – iar Veronica îşi căuta liniştea.

Pe de altă parte, cercetări oarecum recente atestă că Eminescu însuşi a avut o casă închiriată la Mânăstirea Văratec, între 1874-1889, pentru renovarea căreia a încercat Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) să sensibilizeze autorităţile – pare-se, fără succes de vreme ce şi astăzi (2010) circulă pe internet apeluri în acelaşi sens (de aici preluăm şi imaginea casei); şi această casă are cerdac – dar să reinterogăm textul literar: „Stau în cerdacul tău spune poetul – deci se află în vizită la Ea...

… Dacă acest sonet nu ne dă vreo adresă precisă, în schimb poate să ne lămurească în privinţa luminii din interiorul odăii. Manuscrisul şi prima publicare (Nerva Hodoş,1902) ne vorbesc despre luminare: Încet te-ardici şi sufli ’n luminare. Este aceeaşi expresie pe care am întâlnit-o în Scrisoarea I: Când cu gene ostenite sara suflu’n luminare. Am dedus că acolo este vorba de lampă, poate aceeaşi din Singurătate (A târziu când arde lampa) – şi că poetul suflă încet şi prelung deasupra sticlei de lampă ori jos, în focar, după ce-l ridică de pe stativul în care stă gazul sau uleiul lampant. De ce ar fi vorba, în sonetul ce-o priveşte pe ea, de lumânare? Un editor explică chiar astfel: „Înăuntru, visătoarea, începând să se dezbrace, suflă în lumina lumânării şi o stinge. Afară, ochii iubitorului în întuneric, sub stelele care pâlpâie prin ramurile arborilor, sub luna care scânteiază trist, în ferestrele întunecate, tristeţea fiind a sufletului osândit să fie singur.” Nu ştiu cât de convins este dl. editor că acesta ar fi un poem al tristeţii: mai degrabă dânsul reia un şablon, zicându-se îndeobşte că poezia de dragoste eminesciană este tristă. Mai sus, însă, textul spune: Dar prin fereastra ta eu stau privind / Cum tu te uiţi cu ochii în lumină. Nu este de crezut că poate fi aceasta „lumina lumânării”, care este doar o flăcăruie ce dă întunericul la o parte pe o rază mică. Aici lumina inundă părul ce se desprinde „în val de aur”, lasă minunea să poată fi contemplată pe geam, din cerdac. Înăuntru este o sursă de lumină mai vie, mai puternică decât cea a unei lumânări – capabilă chiar să învingă lumina lunii, vezi finalul: Iar luna bate trist în lucii geamuri: când sursa dinăuntru se opreşte, lumina lunii nu mai străbate geamul, nu se mai îngemănează cu lumina interioară. Este vorba, material vorbind, de o lampă – una destul de arătoasă chiar – iar spiritual nu putem vorbi în nici un caz de bărbatul care priveşte pe furiş, de pe cerdac, femeia dezbrăcându-se, etc.: este o scenă casnică, aşa cum sugerează şi înscrisul Veronicăi Micle.

Această confuzie între lampă şi lumânare observ că se face mai ales începând de pe la mijlocul secolului al XX-lea (Perpessicisus, 1956) – şi nu pot să trec cu vederea că acum începe, cu aproximaţie, şi epoca electrificării: lumina cea nouă, a becului, este văzută în „antiteză” cu cea mai veche lumină, a lumânării, nu se mai ţine cont de invenţia mediană a lămpii, se uită de lampadare, de pildă, care făceau o lumină poate la fel de puternică, în orice caz mai odihnitoare decât cea electrică. Erau, însă, pentru cei înstăriţi, nu pentru oamenii de rând care adunau şi păstrau mucuri de lumânări pentru zile negre…

Din acest sonet eminescian mai reţin imaginea Crengi mari în flori de umbră mă cuprind. Ea mă ajută să înţeleg funcţia gramaticală a apostrofului postpus în scrierea veche – nu numai la Eminescu, dar în mod special la Eminescu. Iată, de pildă, aceste două versuri din basmul eminescian Călin Nebunul: Pe păreţi icoane mândre zugrăvite-n umbră par / Cum că chipur’le din ele dintre codri mari răsar. Este vorba tot de lumina lunii – care de data aceasta înălbeşte pereţii exteriori ai unui castel. Am redat textul aşa cum îl au ediţiile noastre curente. În manuscrisul eminescian este, însă, aşa: Pe păreţi icoane mândre zugrăvite n’umbră par… Poetul are, adică, acest apostrof oarecum ciudat: deşi cade vocala î din în, şi ar fi trebuit scrie zugrăvite’n umbră, totuşi apostroful este după n. Poetul scrie, adică leagă cuvintele aşa cum vrea să se accentueze pentru sens. Într-adevăr, una e una şi alta e alta: cum avem noi, corect gramatical, înseamnă zugrăvite la umbră, zugrăvite şi puse, aflate, undeva în umbră. Cum vrea poetul, însă, e altceva: el spune că aceste icoane sunt zugrăvite cu umbră, în rostire / recitare se accentuează al doilea termen şi se citeşte legat: numbră. Sunt tocmai florile de umbră din Sonetul cerdacului. Deşi poetul ne spune şi ne repetă cum vrea să lege cuvintele, noi nu avem urechi să-l auzim. Apostroful a fost scos din scrierea limbii române în 1953, în aceeaşi epocă de elan electric despre care am amintit mai sus. Chestiunea este că scrierea tradiţională românească are trei feluri de apostrof: unul strâns care leagă cuvintele, altul larg care le desparte – şi, iată, unul postpus, foarte frecvent în poezia veche, mai ales la Dosoftei (dar foarte frecvent şi în vorbirea liberă, aşa-zis populară, de astăzi). Pe lângă acestea, mai există desigur şi cratima, adică liniuţa dintre cuvinte. Biata liniuţă – astăzi a preluat funcţiile celor trei apostrofuri naturale ale limbii – şi pe cele ale cratimei vechi. Limba română este, în fond, singura limbă romanică fără apostrof în scriere. Îşi poate cineva imagina franceza lipsită de acest semn? Da, dar în anii ’5o , anii electrici, nu este aşa, lumina nu mai venea de la apus…

Nae Georgescu

Vezi si Nae Georgescu pe urmele luminarii si lumanarii din odaia lui Eminescu (I). In partea a doua a studiului sau, eminescologul se va referi si la casa cu cerdac de la Varatec – FOTO

Civic Media: APEL pentru salvarea casei memoriale Mihai Eminescu de la Varatec, adresat PF Patriarh Daniel, IPS Teofan, IPS Pimen, Academiei Romane, Ministerului Culturii

www.roncea.ro

Aniversare istorică. 20 de ani de la Congresul II al Frontului Popular din Moldova

Astăzi, 1 iulie, s-au împlinit 20 de ani de la adoptarea, în cadrul celui de-al II-lea Congres extraordinar al Frontului Popular din Moldova (FPM), a unor rezoluţii istorice care au avut un rol determinant în evoluţia ulterioară a Republicii Moldova. Rezoluţiile Congresului FPM aveau o încărcătură simbolică aparte şi au constituit un impuls pentru Mişcarea de Renaştere Naţională care lua amploare pe întreg spaţiul Republicii Moldova, la începutul anilor ’90.

Astfel, pe data de 1 iulie 1990, Frontul Popular din Moldova a cerut repunerea în drepturi a etnonimului „popor român” şi a glotonimului „limba română”. Aceste noţiuni au fost imortalizate ulterior în Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, adoptată de Parlament la 27 august 1991.

Tot pe data de 1 iulie 1990, Congresul al II-lea al FPM a decis ca piaţa principală din centru capitalei, numită în perioada sovietică Piaţa Victoriei, să fie redenumită în Piaţa Marii Adunări Naţionale. „Congresul II al Frontului Popular din Moldova consideră că actuala denumire a Pieţei Victoriei nu are nimic în comun cu istoria noastră naţională. Dimpotrivă, este un simbol al expansionismului sovietic. Congresul propune Parlamentului republicii să schimbe denumirea acestei Pieţe, numind-o, în cinstea actului istoric din 27 august 1989, PIAŢA MARII ADUNĂRI NAŢIONALE”, se spune în rezoluţia FPM din 1 iulie 1990.

De asemenea, s-a decis schimbarea denumirii Palatului „Octombrie” în Palatul Naţional. „Congresul II al Frontului Popular din Moldova consideră că actuala denumire a palatului „Octombrie” este improprie şi total inadecvată destinaţiei acestui locaş de cultură şi propune Comitetului executiv orăşenesc Chişinău să redenumească: Palatul Naţional”, se arată în document.

Un alt document important adoptat la 1 iulie 1990 se referă la necesitatea constituirea unei Biserici naţionale şi separarea de „imperiul bisericesc rus”, care „ţine în supunere forţată toată populaţia ortodoxă românească din teritoriile anexate de URSS”. Acest document a stat la baza repunerii ulterioare în drepturi a Mitropoliei Basarabiei, subordonată canonic Patriarhiei Române, care a fost dezmoştenită forţat şi scoasă în afara legii de regimul sovietic după 1944.

Totodată, în cadrul aceluiaşi congres, au mai fost adoptate un şir de alte rezoluţii printre care: Rezoluţia cu privire la statutul armatei sovietice pe teritoriul Republicii Moldova, Rezoluţia cu privire la abolirea cultului personalităţii lui Lenin, Rezoluţia cu privire la trecerea Republicii Moldova la economia de piaţă, Rezoluţia cu privire la convocarea Marii Adunări Naţionale.

Frontul Popular din Moldova (actualul PPCD), cea mai veche şi mai longevivă formaţiune democratică din Republica Moldova, a fost constituit în anul 1988 şi a stat, de facto, la baza constituirii statului independent Republica Moldova. În 1992, acesta a fost redenumit în Frontul Popular Creştin Democrat (FPCD), iar în 1999, şi-a schimbat din nou denumirea în Partidul Popular Creştin Democrat, păstrându-şi această titulatură până în ziua de astăzi.

Nicolae FEDERIUC
Flux, 2 iulie 2010