Arhiva

Archive for August 2010

Cercetătorii ruşi au măsurat cu aparate puterea rugăciunii

August 19, 2010 Lasă un comentariu

Profesorul Valeri Slezin a izbutit ceva ce parea de necrezut pentru oamenii de ştiinţă cu cîţiva ani în urmă. El a măsurat puterea rugăciunii şi a înregistrat electroencefalogramele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit – „stingerea” completă a cortexului cerebral.

 Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci cînd se află lîngă mamele lor, în siguranţă absolută. Pe măsură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă. Slezin a numit această stare necunoscută „trezie uşoară, în rugăciune” şi a dovedit că are o importanţă vitală pentru orice persoană.

 „O rugăciune este un remediu puternic”, spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg, potrivit Pravda. „Rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, dar ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei”, mai spune Slezin. Este un fapt cunoscut că bolile sînt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămîn înfipte în minte. În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel, devine posibilă atît vindecarea psihică şi morală cît şi cea fizică. Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii. Inginera şi electrofiziciana Angelina Malakovskaia, de la Laboratorul de Tehnologie Medicală şi Biologică a condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă, scrie Pravda. A rezultat că slujba în biserică normalizează tensiunea şi valorile analizei sîngelui. Se pare că rugăciunile pot să neutralizeze chiar şi radiaţiile. Se ştie că după explozia de la Cernobîl, instrumentele de măsură pentru radiaţii au arătat valori care depăşeau capacitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail, însă, aflată la 4 km de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală. În fapt, oamenii de ştiinţă ruşi au realizat prin aparate de măsura ceea ce preoţii, călugării, credincioşii ştiau de mult, anume că rugăciunea este ca un canal de energie cu divinitatea, iar în forma ei maximă, prin profunzimea concentrării acestui canal poate să şi vindece, iar uneori o face instantaneu. (R.N.)
Agentia.org

Preluat din ziarul TRICOLORUL, Bucureşti

 

 

 

 

Mihai Viteazul, catre catolici: “Voi nu sinteti marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfintului Duh in biserica voastra”. 409 ani de la ucidere. Marturie a Sfantului Ierarh Petru Movila despre Dreptcredinciosul voievod Mihai Viteazul

August 13, 2010 Lasă un comentariu

Cind Mihail-Voda, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory si a luat sceptrul Ardealului, a sosit in orasul de scaun, numit Balgrad [Alba Iulia], si a voit ca sa zideasca acolo, in oras, o biserica ortodoxa. Insa preotii, orasenii si toti boierii, fiind de credinta latineasca [a Papei], nu-i ingaduiau sa zideasca, zicind ca ei sint de credinta dreapta si de aceea nu doresc sa aiba in orasul lor o biserica de lege straina. Atunci domnitorul le-a spus: “Voi nu sinteti marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfintului Duh in biserica voastra. Noi insa, fiind dreptcredinciosi, avem puterea cea adevarata a harului Sfintului Duh, pe care si cu fapta sintem gata intotdeauna s-o aratam, cu ajutorul lui Dumnezeu”.

Dar ei voiau sa-si dovedeasca dreptatea prin infruntare de cuvinte si dispute. Ci el le-a zis: “Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o dovediti, altfel va voi arata eu, intru incredintarea tuturor”. Iar ei i-au spus: “Cum sa aratam? Caci nu e cu putinta sa dovedim decit cu cuvintul sfintelor scripturi”. El le-a zis: “In dispute este osteneala fara de capat, dar noi, fara infruntari de vorbe, putem usor sa dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideti, zice, in mijlocul orasului si acolo sa ni se aduca apa curata, iar arhiereul meu si preotii sai o vor sfinti in vazul tuturor. Tot asa vor face si ai vostri, deosebit, si, sfintind-o, o vom pune in biserica voastra cea mare, in vase osebite, pe care le vom astupa si le vom pecetlui cu pecetile noastre, pecetluind si usa bisericii pentru 40 de zile. Si a cui apa va ramine nestricata, ca si cum de-abia ar fi fost scoasa din izvor, credinta aceluia este dreapta, iar daca apa cuiva se va strica, credinta lui este rea. Daca apa mea va ramine nestricata, cum nadajduiesc ca ma va ajuta Dumnezeu, voi n-o sa va mai impotriviti si o sa-mi ingaduiti sa zidesc biserica, iar daca nu, faca-se voia voastra, n-am s-o zidesc”. Ei au strigat cu totii intr-un glas: “Bine, bine, sa fie asa!”.

Si, a doua zi dimineata, a iesit domnitorul cu toti boierii si curtenii sai in piata, cu episcopul si cu preotii, slujind litia dupa obicei, cu cruci, cu luminari si candele. Si, ajungind la locul pregatit, au savirsit marea sfintire a apei, rugindu-se cu totii lui Dumnezeu, cu lacrimi si suspine, sa proslaveasca dreapta credinta, iar pe cea rea s-o faca de rusine. Tot in piata, dar deoparte, in fata tuturor, latinii au sfintit apa si au sarat-o. Dupa care, astfel sfintindu-si apa, fiecare a turnat apa lui sfintita in cite un vas osebit, apoi si-au pus pecetile pe amindoua parti ale vaselor, le-au dus si le-au pus in biserica cea mare, au incuiat usile, le-au pecetluit si au plecat.

In fiecare zi, domnitorul cu episcopul, cu preotii si cu toti dreptcredinciosii, se rugau, postind. Tot asa au facut si latinii. Si dupa ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor si i-a zis: “Doamne, cheama-i pe latini si pe preotii lor si nu astepta ziua a patruzecea, cea hotarita. Sa mergem la biserica si, desfâcind pecetile, sa deschidem usile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui, care-si pun cu adevarat nadejdea in El, nu se vor face de rusine”.

Domnitorul, deci, chemindu-i pe toti, precum l-a sfatuit episcopul, a mers la biserica si, deschizind usile, au intrat cu totii. Mai intii, episcopul ortodox, ingenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicind: “Doamne, Dumnezeule, Unul in Sfinta Treime slavit si preamarit, precum inainte vreme pe dreptul Tau Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevarul Tau si i-ai rusinat pe cei de rea credinta, auzi-ma acum si pe mine, robul Tau nevrednic, dimpreuna cu toti robii Tai de aici, nu pentru vrednicia noastra, pe care n-o avem, ci pentru slavirea numelui Tau sfint si pentru intarirea credintei noastre, care este adevarata credinta in Tine, arata intreg harul Sfintului Duh in apa aceasta, ca prin nestricaciunea ei sa vada toti ca numai in biserica Ta greceasca si soborniceasca de la Rasarit se afla credinta cea adevarata si harul cel adevarat al Sfintului Duh. Caci Tu esti singurul Care pe toate le binecuvintezi si le sfintesti, Dumnezeul nostru, si slava Tie iti inaltam, Tatalui si Fiului si Sfintului Duh, acum, si pururi, si in vecii vecilor, Amin!”. Ridicindu-se si cintind: “Doamne, Lumina mea si Mintuitorul meu, de cine sa ma tem” – a rupt pecetea vasului cu apa sfintita si, uitindu-se la ea, a gasit-o mai curata si mai limpede decit inainte, cu mirosul neschimbat, ca si cum ar fi fost luata dintr-un izvor curgator, dupa care strigat, zicind: “Slava Tie, Dumnezeul nostru, Care Ti-ai plecat urechea la rugaciunile noastre, Slava Tie, Care proslavesti biserica Ta, Slava Tie, care intaresti cu slava credinta cea dreapta si nu ne-ai facut de rusine in asteptarile noastre”. Si a zis catre toti: “Veniti sa vedeti cum a stat aceasta apa atitea zile, raminind nestricata datorita harului Sfintului Duh, si incredintati-va ca adevarata este credinta noastra ortodoxa”.

Iar latinii, rugindu-se si facind slujba dupa cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului in care se afla apa lor si, cum l-au destupat, toata biserica s-a implut de duhoare, ca s-au inspaimintat toti latinii si au strigat cu uimire: “Adevarata este credinta greceasca pe care o tine domnitorul. Sa-si zideasca, deci, biserica in orasul nostru, caci, fiindca nu i-am ingaduit, Dumnezeu s-a miniat pe noi si ne-a imputit apa”.

Si astfel, facuti de ocara, latinii si cu preotii lor s-au imprastiat cu mare rusine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinta ortodoxa. Iar domnitorul, cu episcopul sau, cu preotii, cu toti boierii si ostasii sai, plini de bucurie si fericire, s-au intors la curte, slavindu-L si multumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre intarirea adevaratei credinte ortodoxe. In aceeasi zi a facut o mare ospat pentru intregul oras si pentru toata oastea sa.

Toti locuitorii tarii Ardealului, cu juramint, s-au aratat bucurosi sa zideasca biserica si sa n-o darime niciodata. Deci, domnitorul a inceput indata zidirea (dar nu in oras, ca nu cumva, o data cu schimbarea vremurilor, sa fie darimata, ci linga oras, aproape de zidul cetatii, intr-un loc frumos) si, dupa ce a zidit-o, a inchinat-o “…” si a mutat episcopia acolo (caci episcopii locuisera pina atunci in alt loc), unde se afla si astazi, cu bunavointa lui Dumnezeu. L-a pus acolo pe primul episcop al Balgradului, pe Ioan, barbat blind, virtuos si sfint, care, traind acolo in mare sfintenie, s-a invrednicit sa capete harul facerii de minuni. Dupa ce a murit, trupul lui a ramas si pina astazi neputrezit si bine mirositor, facind multe minuni pentru cei ce vin cu credinta la racla lui, intru slavirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Caruia I se cuvine toata slava, cinstirea si inchinaciunea, dimpreuna cu Tatal Lui Cel fara de inceput si cu preasfintul, preabunul, de viata datatorul Duh Sfint al Lui, acum, si pururea, si in vecii vecilor, Amin!

Si cele scrise aici le-am am citit intr-un letopiset muntenesc si le-am auzit de la multi oameni vrednici de crezare, care au vazut cu ochii lor, dar mai ales de la parintele, care pe atunci era vistiernic, iar acum este mare logofat al tarii Ungro-Vlahiei, si de la Dragomir, marele pitar al aceleiasi tari.
Petru Movila, Arhiepiscop, Mitropolit al Kievului, Arhimandrit al Lavrei Pecerska, cu mina proprie

Enciclopedia Romaniei: Biserica memorială Mihai Viteazul din Alba Iulia / Balgrad se află la 500 m de Obeliscul închinat eroilor martiri Horea, Cloşca şi Crişan şi la câţiva metri de zidurile cetăţii Alba Carolina.

Istoric

Pe locul actualei biserici din lemn construită în stil maramureşean s-a aflat vechea ctitorie din anul 1597 a voievodului Mihai Viteazul, cel care a unificat cele trei ţări ce urmau să formeze România de astăzi. Vechea catedrală avea ca hram Sfânta Treime şi a fost un centru al Mitropoliei Ardealului din secolul al XVII-lea, unde au slujit sfinţii ierarhi mărturisitori Ilie Iorest şi Sava Brancovici.

Biserica a fost dărâmată în totalitate de regimul habsburgic în anul 1714, iar construcţia actualei biserici, cu acelaşi hram, a început în anul 1988. A fost sfinţită în anii 1992 şi 2006, şi are dublu hram Sfânta Treime şi Sfântul Siluan Ahtonitul.

Trei ani de la Moartea Patriarhului. In Memoriam Prea Fericitul Parinte Teoctist. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

In Memoriam:

Prea Fericitul Patriarh Teoctist despre viata sa, la implinirea a 90 de ani

Anii, viata si slujirea crestina

Sunt recunoscator, in primul rand, Bunului Dumnezeu, care mi-a daruit viata aceasta. De copil am invatat, de la vatra si intelepciunea parintilor mei – sfinti pururea pentru mine -, o data cu insemnatatea chemarii clopotului la slujbele Bisericii, pastrarea randuielilor ei si ca trebuie sa multumesc lui Dumnezeu si pentru darul vietii.

Era greu pentru ei, caci eram zece copii, cu ei 12, in anii 1915, cand am venit eu pe lume, in plina pregatire pentru razboi. Dar nu am auzit de la ei decat cuvinte de incurajare, de nadejde in Dumnezeu. Nu asteptau ajutoare din nici o parte, nu asteptau sa primeasca ceva fara munca, daruri sau drepturi. Tatal meu si mama mea purtau ei insisi de grija gospodariei si nu le lipsea nimic. Si nu posedau altceva decat acea gospodarioara foarte modesta pe care o mai vad astazi, cand merg spre sat, de la Iasi spre Stefanesti, pe malul Prutului sau spre Husi, unde mai sunt inca sate cu gospodarii, cu case acoperite cu stuf, ca aceea pe care ochii mei au vazut-o o data cu lumina zilei.

Ce valori nepretuite, morale, se cultivau intr-o asemenea familie! Nu se auzeau minciuni, vorbe desarte despre vecini sau despre altii. Ci, dimpotriva, numai lucruri frumoase. Pot sa spun cata insemnatate avea respectul pentru semeni. Cel putin doi din familie trebuia sa fie in fiecare sarbatoare si duminica la biserica. Acestia doi mergeau la biserica pregatiti si aduceau acasa anafura, daruri ale Duhului Sfant din sfintenia Bisericii, aduceau binecuvantare, aduceau cuvant ziditor de bucurie. Aceasta este comuniunea, una dintre frumusetile Ortodoxiei, ale romanilor, ale familiei romanesti.

“Manastirea satului meu”

 As vrea sa cinstesc memoria invatatorului meu de la scoala primara, Gheorghe Romanescu, un om deosebit, cu suflet ales si cunostinte enciclopedice, un adevarat profesor universitar, caruia ii pastrez o frumoasa amintire. De la el am invatat nu numai religia, caci mergea cu noi la biserica, dar si istoria, cu domniile voievozilor, maretia lor si, de asemenea, literatura, pe Eminescu si pe alti mari scriitori ai nostri. Un adevarat apostol a fost acest barbat, fiu de preot, care m-a ajutat chiar si atunci cand, dupa absolvirea scolii, am plecat la manastire fara stirea si invoirea familiei, a parintilor, lamurindu-i sa ma lase sa-mi urmez drumul chemarii mele.

Asadar, eu am iesit, pot zice, dintr-o manastire, care era satul meu natal, adapostit intre colinele blande ale Botosanilor, cu datini frumoase si oameni credinciosi, cu prunci sanatosi si tineri plini de virtuti, unde nu se auzise de pacatele si ratacirile pe care ni le prezinta astazi presa si televiziunea, incat ti se intuneca sufletul si te incrancenezi de cate se petrec zilnic in lume. Am iesit din manastirea satului meu si am intrat in alta manastire, la Vorona, ce se afla la vreo 30-40 km de casa, dar care atunci mi se parea foarte departe, dincolo de orizont.

De acolo, la inaltarea Sfintei Cruci din anul 1929, am mers la Schitul Vovidenia. O zi deosebita traiam la Vovidenia in Vinerea Luminata cand, potrivit randuielii manastiresti, se facea procesiune cu icoana facatoare de minuni de tot soborul, in frunte cu Prea Sfintitul Staret Nicodim Munteanu, inconjurat de arhimandriti si diaconi, urmat de un impresionant cortegiu de monahi si elevi, cu cantarile Izvorului Tamaduirii si Hristos a inviat. In sunetele clopotelor, urcam aleea de brazi de curand plantati, spre biserica Vovideniei si ne opream in poiana cu izvorul ei minunat, unde se savarsea sfintirea apei si se sfinteau prin stropire toti cei de fata si toata firea inconjuratoare. An de an acest luminat ceremonial pascal se desfasura potrivit unei stravechi traditii, din nefericire parasita.

Cand eram elev la Seminarul Teologic Monahal de la manastirea Cernica, intre anii 1932-1940, impreuna cu Parintele Arhimandrit Grigore Babus, acum preot slujitor la Catedrala Patriarhiei noastre, trebuia, o data cu trecerea in cursul superior, sa fim cu totii monahi, sa depunem, adica, voturile monahale. Potrivit hotararii Patriarhului de vie amintire Miron Cristea, ctitorul seminarului, s-a introdus aceasta prevedere in regulament, de a nu fi admis in cursul superior decat daca esti monah.

Povestea numelui Teoctist

 Eu am depus voturile monahale la 6 august 1935, la manastirea Bistrita de langa Piatra Neamt, ctitoria domnitorului Alexandru cel Bun, cand am primit si numele de Teoctist, prin cuvantul vrednicului staret Ghenadie Caraza, vestit pe Valea Bistritei, intre cei mai distinsi dintre staretii manastirilor noastre voievodale.

As fi dorit sa port in calugarie numele Teodorit. Gasisem in cronica manastirii Bistrita numele unui ierodiacon care scria foarte frumos, Teodorit, din secolul trecut, monah invatat, traitor in Hristos si bun slujitor. Am transmis prin cineva dorinta mea staretului Ghenadie care, primind din mana mea foarfeca, a taiat din parul meu zicand: “Se tunde robul lui Dumnezeu, fratele nostru Teoctist, monah, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.” Si asa mi-a ramas numele, potrivit randuielii noastre bisericesti.

Am intampinat si multe greutati, dar Dumnezeu mi-a indreptat pasii si in preajma unor mari ierarhi si a celor patru Patriarhi ai Bisericii noastre de dinaintea mea. Ma consider, cu recunostinta, fiul duhovnicesc al Patriarhului Miron Cristea, care a intemeiat Seminarul de la manastirea Cernica, unde am invatat opt ani, intre 1932-1940, aflandu-ma zilnic sub vegherea parintelui arhimandrit si profesor Chesarie Paunescu, directorul Seminarului, apoi Episcop al Dunarii de Jos, si a unor profesori de mare valoare si neuitata amintire pentru mine. De la ei am invatat foarte multe lucruri pentru viata, pe langa cele didactice.

Dictatura comunista, anti-crestina

Mult mai tarziu, in anul 1945, aflandu-ma la Iasi, in ascultarea marelui teolog si Mitropolit Irineu Mihalcescu si direct a Prea Sfintitului Episcop-Vicar al acestuia, Justinian Marina-Vasluianul, iar din anul 1950, cand acesta devenise Patriarh, in calitate de Episcop-Vicar al sau, prin alegerea Sfantului Sinod, am fost martorul multor framantari din viata sa si a Bisericii noastre, strabatand deceniile grele de confruntare pe fata, cu rani si victime, in lupta aprinsa cu dictatura comunista, care, si in tarile ortodoxe vecine noua, a dat lovituri nespus de grele Bisericii acestora. Numai cei ce au cunoscut indeaproape framantarile de care am amintit pot intelege povara apasatoare care a fost pe umerii Ierarhilor, preotilor, monahilor si credinciosilor Bisericii noastre Ortodoxe Romane.

Asa se explica unele atitudini ale Ierarhilor de atunci, in scopul protejarii lucrarii pastorale, asa se explica si contactul cu autoritatile locale de atunci, indeosebi dupa anul 1977, cand s-a desfiintat Comisia Monumentelor Istorice, interzicandu-se astfel cu desavarsire continuarea lucrarilor la bisericile si manastirile monumente istorice. La Iasi, erau santiere deschise la Sfintii Trei Ierarhi, la Golia, la Cetatuia, la Galata si in alte locuri, deci nu se putea continua lucrarile. Ce aveam de facut? Am mers la autoritatile de stat, le-am spus care era situatia si le-am cerut ajutor. Mi s-a spus ca daca nu le cerem bani si materiale, putem sa lucram. Si am lucrat.

Moldova era pustiita de navalirea sovietica

Privind inapoi, la anii 1945-1947, vad lumea de atunci a Moldovei si pe Parintele Justinian, ca Arhiereu-Vicar si colaborator la Mitropolia Moldovei si Sucevei, unde ma aflam si eu, chemat la Iasi de marele Mitropolit-carturar Irineu Mihalcescu. Moldova de atunci era intr-o stare jalnica, de pe urma razboiului greu si a navalirii armatelor sovietice, dar si a secetei nemaiintalnite din acei ani. L-am insotit pe Parintele Arhiereu Justinian Vasluianul in primele sale drumuri prin Moldova si l-am vazut intrand in bordeiele in care se adapostisera oamenii ramasi fara case, in urma razboiului si a bombardamentelor, care distrusesera satele si orasele, incat din acele targuri “patriarhale” de altadata nu mai era decat amintirea, incarcata de tristete si descurajare. Insasi capitala Moldovei, frumosul oras Iasi, acum, in anul 1945, lipsit de lumina electrica, de incalzire, de apa, ajunsese fara chip si asemanare, doar cu tablitele cu numele pietelor si ale strazilor, miscate zgomotos de vant pe ruinele fostelor cladiri.

Ca unul care m-am invrednicit sa fiu sfintit de Parintele Justinian Arhiereu, marturisesc ca de la el am invatat foarte multe lucruri in administratie. M-a format si ca ierarh al Bisericii noastre in cei aproape 13 ani de vicariat la Patriarhie. Si-a consacrat primele activitati arhieresti ingrijirii orfanilor din Modova, antrenand la aceasta lucrare clerul si pe credinciosii Arhiepiscopiei. Asa am invatat de la el, ca de la un mare dascal, pastoratia practica, din intalnirile sale cu preotii si cu protopopii din vremea aceea, unde incerca sa aline durerile parintilor pentru pierderea copiilor, sa aduca inseninare in sufletele orfanilor, ale copiilor si tinerilor, intervenind chiar pentru ei peste hotare.

Peste ani, prin 1961, cand l-am insotit pe Patriarhul Justinian, impreuna cu alti colaboratori ai sai, care astazi nu mai sunt printre noi, si cu ministrul Cultelor de atunci, profesorul Dumitru Dogaru, intr-o vizita la minele din Petrosani si la uzinele siderurgice de la Hunedoara, mare mi-a fost mirarea, dar si bucuria, sa-i aud pe doi tineri ingineri spunandu-i: “Noi suntem orfanii, Prea Fericite Parinte Patriarh, pe care i-ati salvat de la foamete in 1945.”

Patriarhul Justinian a recuperat Manastirea Radu Voda

Patriarhului Justinian Marina ii datoram Seminarul de la Radu Voda. Cand a fost ales Patriarh, biserica aceasta era inchisa, iar cladirea din jur ocupata de o scoala a partidului comunist. Patriarhul Justinian a avut curajul, credinta, dar si iscusinta sa afle solutii pentru a obtine restituirea Manastirii Radu Voda si redarea rostului ei. A restaurat si a pictat biserica, a consolidat cladirile, a adus mai multi slujitori si a organizat aici caminul si spatii pentru cursurile preotesti si Seminarul Teologic al Mitropoliei Munteniei si Dobrogei. Ceea ce este semnificativ pentru noi este ca a ales sa fie inmormantat aici, si nu la Catedrala Patriarhala unde, dupa regula si pravila cunoscuta, se afla inmormantati cei doi Patriarhi inaintasi ai sai. A facut aceasta din dragoste pentru aceasta ctitorie si din smerenie.

Parintii profesori stiu ca la rugaciunea de dimineata de la Institutul Teologic venea patriarhul Justinian si nu se putea sa nu fie prezent rectorul. in fiecare dimineata si in fiecare seara, unul dintre profesori era de serviciu la cancelarie pentru a fi la indemana studentilor, dornici sa puna intrebari. Parca-l vad pe regretatul Teodor Popescu, marele nostru profesor de Istoria Bisericii Universale. El nu a putut sa fie hirotonit preot, pentru motive canonice. Dar viata lui se desfasura ca si a unui preot. Nu lipsea niciodata din mijlocul studentilor cand acestia se impartaseau si dupa ce se impartaseau. In general, toti profesorii participau pe rand, seara si dimineata, la orele de meditatie. Unii slujeau in sobor, iar mirenii se impartaseau, in fruntea studentilor, mai ales in cele patru posturi.

Preotii, profesorii, arestati si intemnitati

Toate acestea se datoreaza constiintei preotesti a Bisericii, pe care a promovat-o si a slujit-o Patriarhul Justinian, imprimand-o preotilor formati de Biserica. Venea zdrobit de putere de la intalnirile cu reprezentantii autoritatilor de stat, unde era judecat pentru prea marea lucrare a Bisericii. La intoarcere, ne spunea celor de fata: “Am biruit, am biruit, Teoctist, si de data aceasta!” Mergea intotdeauna cu mapa plina de lucrari, pe care o avea dinainte pregatita, caci nu se stia cand era intrebat: “Pentru ce atatea seminarii?”; “Pentru ce atata activitate bisericeasca?”; “De ce atatea reviste teologice?”; “Pentru ce atatea manastiri?”; “De ce da Biserica obladuire atator condamnati politici?”, unii dintre acestia fiind specialisti de mare valoare, care erau marginalizati, scosi in afara societatii, dar angajati si ocrotiti de Biserica. Singura Biserica, prin Patriarhul Justinian, am putea spune, ii primea, dandu-le posibilitatea sa lucreze si sa-si castige existenta. El nu admitea ca preotii sau profesorii care fusesera arestati sa nu fie repusi in rosturile de unde fusesera luati si intemnitati. Asa a fost cazul Parintelui Profesor Dumitru Staniloaie si al multor preoti.

Legaturile sufletesti cu fratii de peste Prut

S-a facut tot ce era posibil in perioada de dictatura pentru a se mentine legaturile sufletesti cu fratii de peste Prut. Imi amintesc cum prin anii 1951 si 1952 se depuneau eforturi pe langa Patriarhul Justinian ca sa primeasca un apocrisiarh al Patriarhiei Moscovei la Bucuresti si sa trimita, de asemenea, la Moscova un apocrisiarh roman din partea Patriarhiei. Mitropolitul Moscovei, Nicolae Krutitki, care conducea relatiile externe ale Bisericii Ruse, un mare teolog si un mare parinte duhovnicesc, unul dintre ierarhii rusi pe care i-am cunoscut in perioada anilor ’50, ca si Patriarhul Alexei, de altfel, un om de o cultura remarcabila, staruiau din ratiuni politice ca eu sa merg la Moscova ca reprezentant al Patriarhiei Romane. Fiind Episcop-Vicar si rector al Institutului Teologic, Patriarhia nu putea sa-mi ingaduie plecarea, desi la varsta mea de atunci eram atras de perspectiva invatarii unei limbi straine. Limba rusa, pentru teologie si pentru cultura, in general, inseamna un mare castig.

Nu-mi dadeam seama insa ca schimbul de reprezentanti putea fi o paguba pentru independenta Bisericii noastre. Patriarhul Justinian, prevazator ca totdeauna, n-a consimtit, motivand ca la Bucuresti n-ar avea rost o parohie rusa pentru ca in afara de membrii Ambasadei nu sunt alti credinciosi rusi ca sa se justifice prezenta unui prelat rus. In continuare, Patriarhul Justinian a adus in discutie problema romanilor de peste Prut care nu aveau carti, care nu puteau sa slujeasca in limba romana si a solicitat personal Patriarhului Alexei, de repetate ori, sa ne sprijine pentru a putea avea legaturi cu cei din Basarabia. Aceasta s-a soldat cu trimiteri de carti de slujba si cu primirea unor tineri teologi din Basarabia la studii la Zagorsk, la Moscova sau la Leningrad.

Niciodata nu am cedat jurisdictia Basarabiei

Mitropolia Basarabiei, cu episcopiile ei, cu ierarhii ei, cu clerul si cu credinciosii ei, n-a fost parasita niciodata de Biserica stramoseasca. Niciodata nu s-a dat nici un cuvant de renuntare la jurisdictia Patriarhiei in Basarabia sau sa se recunoasca de Sfantul Sinod jurisdictii straine bisericesti pe acele pamanturi romanesti. Ci, dimpotriva, in decursul acestei perioade au existat deci semnele dragostei materne a Bisericii pentru fiii ei de dincolo de Prut. Nu mai spun ca ierarhii veniti din Basarabia – din cauza imprejurarilor naprasnice, prin cotropirea si ocuparea Basarabiei – pe care i-am cunoscut si cu care am slujit, ca Mitropolitul Efrem Enachescu de la Chisinau, Episcopul Dionisie Erhan de la Cetatea Alba, Mitropolitii Visarion Puiu si Tit Simedrea ai Bucovinei, erau ierarhi de o rara simtire romaneasca.

Dupa 1944, am asistat la unele dintre intalnirile lor si stiu ca lacrimau atunci cand isi aminteau de evlavia, de trairea ortodoxa a crestinilor de peste Prut. Ei s-au dus in mormant cu aceasta dragoste si cu gandul la ceea ce stiau ei ca au lasat acolo, bogatia de credinta ortodoxa pe care nu o vedem manifestandu-se in alta parte asa cum se manifesta in sfanta noastra Basarabie.

Se cuvine, pentru slava lui Dumnezeu si pentru insemnatatea prezentei si arhipastoririi Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, dr. Iustin Moisescu, sa evoc cele ce s-au petrecut cu inmormantarea sa. Boala, suferinta lui au fost necrutatoare. Era un timp foarte greu in 1986, cand se daramau biserici, spitale, monumente istorice in jurul Sfintei noastre Patriarhii. Se zvonea si despre intentia autoritatilor de a muta de aici Patriarhia, ceea ce s-a confirmat, apoi, cand am fost eu ales Patriarh, in luna noiembrie, din acelasi an.

Duhul diabolic

Si in valtoarea acelor evenimente se simtea in vazduh un duh mut, un duh diabolic, ce lucra – si care lucreaza si acum – ca sa impiedice ridicarea Catedralei Mantuirii Neamului pe care a gandit-o Miron Cristea, cel dintai Patriarh, s-o aduca la indeplinire. Si era o problema chiar si cu mormantul de aici, in care odihneste trupul Parintelui Patriarh Iustin Moisescu, pentru ca stapanirea de atunci cerea sa fie dus la una dintre manastirile din preajma Capitalei, ori la Caldarusani, ori la Cernica. Atunci Dumnezeu mi-a dat tarie, eu fiind in situatia de a-l urma ca loctiitor, deocamdata, si am tinut cu tot dinadinsul ca sa fie inmormantat aici, in rand cu ceilalti Patriarhi, ceea ce nu se potrivea, cum spuneam, cu opinia reprezentantilor politici de stat. Stiu despre aceasta Parintii Mitropoliti care erau in Sinodul Permanent, in 1986, si fostul ministru al Cultelor de atunci, carora le-am spus ca nu sunt dornic sa candidez la postul acesta de mare raspundere, cand aspectul Bucurestilor era degradant si descurajant si sa vin de la Iasi aici, ca sa urmez, sa port jugul acesta greu.

Am tinut cu tot dinadinsul sa fie inmormantat aici si m-a ajutat mult fie iertatul parinte Ioan Neamu, un preot de mare valoare, pe care l-a avut consilier economic Prea Fericitul Iustin, si l-am avut si eu, fiindu-mi si coleg la Teologie. I-am spus atunci hotararea mea ministrului, ca nu se poate in alta parte, numai daca dansul, Prea Fericitul Iustin, sau familia ar fi avut scris ca vrea sa fie dus in alta parte. Noi eram datori sa-i indeplinim dorinta, cum a facut Patriarhul Justinian. Dar daca noi nu avem nimic scris, traditia noastra sfanta si randuielile bisericesti ne obliga sa urmam pilda inaintasilor, de aceea locul de odihna al Patriarhului nostru este in catedrala pe care a restaurat-o, pe care a infrumusetat-o in timpul arhipastoririi sale. Dar nu mi s-a dat raspuns afirmativ. Parintele consilier Neamu a inceput sa sape aici, in catedrala. Si a doua zi, ministrul mi-a dat telefon si m-a intrebat unde va fi inmormantat. “N-am stabilit ca in catedrala, domnule ministru?”, i-am raspuns. “Dar eu nu mi-am dat avizul” – mi-a replicat. “Nu-i nimic, noi nu va obligam la aceasta. Este randuiala noastra, a Bisericii, urmam o traditie.” si atunci am zis: “Aici va fi”. si nu s-a mai intamplat nimic.

Salvarea bisericilor

In 1986, cand Sfantul Sinod si Maritul Colegiu Electoral Bisericesc m-au chemat la slujirea patriarhala, am gasit biserica Sf. Spiridon Nou cu zidurile Sfantului Altar in primejdie de a se darama, din pricina lucrarilor de construire a metroului, ce au provocat sfantului locas si casei parohiale un adevarat dezastru, intamplat chiar in noaptea Sfintelor Pasti, fapt care m-a cutremurat. Am simtit atunci o mare tristete si mi-am amintit de anii cand vrednicul de pomenire Patriarh Justinian s-a confruntat cu pericolul prabusirii bisericii Domnita Balasa, in urma amenajarii si canalizarii raului Dambovita, si cum a izbutit el atunci, cu sprijinul unor ingineri specialisti, ca Gh. Beles si Dumitru Popescu, sa inlocuiasca, metru cu metru, pilonii de lemn de la temelie, cu o fundatie trainica din beton armat.

Ma gaseam, in 1986, in situatia dureroasa si dificila a demolarii bisericilor in Bucuresti, care insa nu m-a descurajat, ci mi-a dat taria de a face ceva pentru salvarea lor. Dumnezeu m-a luminat, atunci si mi-a scos in cale un suflet credincios, pe cunoscutul inginer constructor Suman, care conducea lucrarile de constructii ale caminului studentilor Facultatii noastre de Teologie. Cu sprijinul si intelegerea acestuia si cu daruirea familiei de arhitecti si ingineri in rezistenta Constantin Pavelescu, in conditiile si cu posibilitatile de atunci, am consolidat si refacut aceasta frumoasa biserica, iar pictorul I. Samoila a restaurat admirabila pictura a celebrului Gh. Tatarascu. Daca nu se intervenea urgent si cu curaj, n-am mai fi avut astazi aceasta adevarata catedrala in Bucuresti.

Sfintii neamului romanesc

Cand eram student la Facultatea de Teologie a Universitatii din Bucuresti, ii auzeam pe profesorii nostri din elita invatamantului teologic, intre care profesorul de Istorie Universala Teodor M. Popescu, profesorul de apologetica Ioan Gh. Savin, profesorul si arhimandritul Iuliu Scriban si alti teologi si istorici ai nostri, glasuind cu tanguire, la fiecare deschidere solemna de an universitar, ca toate popoarele si Bisericile Ortodoxe surori au asezat in ceata sfintilor si cinstesc dupa cuviinta pe unii dintre fiii lor care au bineplacut lui Dumnezeu, randuind si zile de praznuire a lor, numai noi, romanii, nu avem in calendar sfinti din neamul nostru. Si se intrebau cu intristare: oare atat de smeriti, atat de nevrednici si de nevolnici suntem noi, romanii, ca sa nu avem in calendar sfinti odrasliti de insasi Biserica noastra si din sanul neamului romanesc si pe care deja pe unii ii stim si ii cinstim?

Toata lumea stia cohorta de sfinti plamaditi de evlavia poporului nostru in decursul istoriei, dascalii nostri de suflet si de credinta, din care au rasarit martiri, marturisitori, aparatori ai Ortodoxiei in Transilvania si mari traitori in Hristos din randurile credinciosilor, cuviosilor, preotilor si ierarhilor, care din veac au stralucit atat pe bolta Bisericii stramosesti, cat si in cer, in fata Prea Sfintei Treimi. In 1950, vrednicul de fericita pomenire Patriarhul Justinian Marina, cu profesorii de teologie de atunci, raspunzand unor repetate si indreptatite cereri din partea credinciosilor si datorita existentei unui adevarat cult fata de inaintasi de-ai nostri, renumiti prin credinta si jertfa lor, a hotarat intocmirea lucrarilor pregatitoare pentru canonizarea primei serii de sfinti romani. A fost o lucrare mai mult decat istorica; a fost dumnezeiasca! Ce mare insemnatate a avut atunci, in anii 1950-1955, canonizarea sfintilor romani care au aparat Ortodoxia si neamul nostru si cu cata evlavie au participat in acele vremuri grele credinciosii la slujbele de vestire a canonizarii sfintilor romani la Patriarhia din Bucuresti, la Craiova, Timisoara, Sibiu, Iasi si Suceava!

Atunci noi savarseam si celebram prima canonizare de sfinti romani in conditii foarte grele. Apoi s-a aprobat intreaga lista intocmita de Sfantul Sinod; n-au fost admisi, de pilda, sa fie trecuti in randul sfintilor domnitorii Constantin Brancoveanu si Stefan cel Mare.

Sfantul Sinod a reluat aceasta lucrare dupa anul 1990 si, la propunerea Comisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfintilor Romani, care a desfasurat o intensa si importanta lucrare de documentare in vederea intocmirii studiilor necesare canonizarii, la 20 iulie 1992, ne-a invrednicit Dumnezeu sa inscriem cu credinta si evlavie in calendarul ortodox si alti sfinti din neamul nostru.

Marturisesc acum ca numai Dumnezeu stie cu cata dragoste si iubire mi-am implinit in viata mea, din tinerete si pana astazi, indatoririle legate de Biserica noastra stramoseasca.

TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

Pentru Magazin Istoric, prin Dorin Matei si Ziua, prin Victor Roncea

Portal creat in memoriam Patriarhului romanilor – Teoctist.info

Fotografii din viata Patriarhului – George Roncea.blogspot.com

www.roncea.ro

Adevarul despre moartea Patriarhului – Civic Media

Nepoata Patriarhului: Cuvânt de dor, la împlinirea a trei ani de la plecarea în bucuria Învierii Mântuitorului – O candelă a neuitării Părintelui nostru Patriarh Teoctist

“Foarte greu este să ierţi. Dar a ierta înseamnă a-ţi jertfi persoana interioară, mândria, iar acesta este darul cel mai plăcut în faţa lui Dumnezeu… Eu nu am suferit niciodată despre ce s-a spus despre mine. Eu sufăr însă de sufletul credincioşilor care au suferit o viaţă întreagă, ca martori ai vieţii mele. Mă doare inima pentru durerea lor. Dar, din durere, în orice, se iveşte virtutea. Şi am văzut din copilăria mea că iertarea rodeşte bunătate.”

Îmi este din ce în ce mai greu să scriu despre părintele patriarh Teoctist, pentru că îmi este din ce în ce mai greu să cuprind în cuvinte faptele şi tainele unei vieţi. Autentic şi simplu. Pentru că, pe măsura trecerii timpului, în inima mea se cuprind mai adânc amintirile prezenţei sale vii în viaţa noastră şi se desprind mai clar orizonturile cunoaşterii, cu mult mai presus decât în timpul vieţuirii sale. Şi, ca orice mare eveniment petrecut, darurile înţelegerii înfloresc la mult timp după petrecerea sa, iar exprimarea devine din ce în ce mai adâncă.

Iată ce scriam pe un petic de hârtie, în 6 iunie 1998, după o întâlnire de familie cu părintele patriarh: “Simt că mi se umple inima de lacrimi şi mi se sfâşie sufletul când ne pregătim de plecare de la Preafericirea Sa, când părăsim căldura unei smerenii care ne bucură şi ne primeşte aşa cum suntem, cu încercările şi lipsurile noastre, cu atât de multă delicateţe şi iubire ascunsă…” Şi ce ce aş putea adăuga acum, după trei ani de la plecarea părintelui patriarh Teoctist, ca vibraţie a trăirii?

Primul gând ce îmi aprinde lumina amintirii părintelui patriarh, la acest ceas de pomenire, este al rezonanţei ultimelor sale cuvinte adresate mamei mele, la telefon, cu câteva zile înainte de plecarea sa la Domnul: “Să fiţi îngăduitori în toate.”

Mult timp m-am gândit la aceste ultime cuvinte, pentru a le desluşi adâncimea. Mult timp am lăsat să curgă pentru a putea scrie că poate ea, îngăduinţa, a fost una din cele mai neînţelese şi copleşitoare taine a vieţii părintelui patriarh. Doar ea, taina îngăduinţei, a putut străbate orizontala dreptăţii momentelor spre o cuprindere mai adâncă a lucrurilor şi semenilor care au căutat mereu răspunsuri. Acesta a fost ultimul dar pe care ni l-a aşternut în suflet unchiul nostru şi îl aşez acum şi aici, spre pururea rodirea sa în sufletele tuturor…

Îngăduinţa este o taină a sufletului care topeşte dreptatea momentului prin orizontul smereniei şi înţelepciunii…

Îmi aduc aminte ce destăinuia părintele patriarh, la puţin timp de la ziua sa aniversară, 2002: “Foarte greu este să ierţi. Dar a ierta înseamnă a-ţi jertfi persoana interioară, mândria, iar acesta este darul cel mai plăcut în faţa lui Dumnezeu… Eu nu am suferit niciodată despre ce s-a spus despre mine. Eu sufăr însă de sufletul credincioşilor care au suferit o viaţă întreagă, ca martori ai vieţii mele. Mă doare inima pentru durerea lor. Dar, din durere, în orice, se iveşte virtutea. Şi am văzut din copilăria mea că iertarea rodeşte bunătate. Trebuie o ofrandă din partea noastră… iar pentru iertare trebuie să postim, să facem bine… se cere astfel o restituire ca cea ce nu putem împlini să împlinească faptele noastre…”

Părintele patriarh a îngăduit mult şi a iubit mult. Mărturie sunt cuvintele pline de iubire adresate românilor de pretutindeni, de-a lungul slujirii sale. Şi îmi aduc aici aminte de cuvântul său rostit la Concertul de Înviere 1998 având aceeaşi rezonanţă a dorului de iubire, regăsită în ultima sa Pastorală adresată la Învierea Domnului din anul 2007:

“Slava unui popor este mărturisirea Sfintei Învieri… Prima Euharistie este Cina cea de Taină. “Am dorit mult să mănânc paştele acesta împreună cu voi. Cu dor am dorit să mănânc paştele acesta împreună cu voi.” Doar Sf Apostol Evanghelist Luca a reţinut acest detaliu, dar pentru noi, românii, atât de bogat. Iisus doreşte neîncetat să iubim… Să mănânce Paştele cu noi. Căci atunci era începutul Sfintei Euharistii, dar acum trecem de la moarte la viaţă, de la pământ la cer, din robia păcatului la viaţa cea veşnică, iar acestea aveau să se celebreze de 2.000 de ani. Parcă această sintagmă s-a sădit în sufletul românilor. Dar cuprinde în ea ce poate fi mai frumos în frumuseţea sufletului – iubire, ataşament, respect şi încă multe altele, ce se pot adăuga la nesfârşit. Să mâncăm paştele acesta împreună cu Mântuitorul Hristos la fiecare schit, mănăstire, parohie…”

Despre anii, viaţa şi slujirea creştină nu putem scrie noi, cei înscrişi în neamul părintelui patriarh Teoctist, căci cu greu harul poate străbate orizontala ramurilor de neam: iubirea întru rudenie nu poate avea în nici un chip desăvârşirea trăirii credinciosului simplu, neştiut, din biserică faţă de pastorul său, coborând-o astfel prin acele legături de sânge spre un posibil subiectivism. De aceea las cuvintele lui Vasile Tărâţeanu (Cernăuţi) să aprindă candela amintirii părintelui patriarh Teoctist spre pomenirea sa din neam în neam:

“Cu întreaga sa făptură plină de înaltă demnitate arhierească şi jertfelnicie monahală, cu mersu-i apostolic printre mii şi mii de credincioşi ce aşteptau cuvântul lui, smerit şi cuvios, de înţeleaptă povăţuire, cu faţa-i iradiind lumină precum feţele sfinţilor din străvechile noastre altare, cu vocea-i blândă şi molcomă, învăluită în smirna dragostei de aproapele, după cum ne învaţă Sfânta Scriptură, cu sufletu-i generos, larg deschis către durerile şi necazurile milioanelor de români împrăştiaţi de soartă prin întreaga lume, cu zâmbetu-i încărcat de bunăvoinţă ce-i înflorea în colţul gurii uneori când ne aflăm în preajma sa, Păstorul sufletelor noastre rătăcite pe drumurile întortocheate ale vieţii, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, Întâistătătorul Bisericii noastre Ortodoxe Româneşti, a fost şi va rămâne în inimile noastre, ale tuturor celor care l-am cunoscut şi l-am iubit, ca un adevărat părinte, graţie înaltelor calităţi duhovniceşti şi Harului cu care a fost investit de la naştere de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe care l-a slujit cu vrednicie apostolică multe decenii la rând.”

Ne plecăm genunchii la mormântul său şi păstrăm nestinsă candela neuitării sale, rugându-ne să ne regăsim, cu toţii, la petrecerea cea îngerească.

Steluţa Popescu Coban

Portal creat in memoriam Patriarhului romanilor – Teoctist.info

Fotografii din viata Patriarhului – George Roncea.blogspot.com

Adevarul despre moartea Patriarhului – Civic Media

Foto: Karina Knapek

Patriarhul Teoctist – Un portret din amintiri al celui supranumit “Nemuritorul” si “Marele Alb”, creionat de consilierii sai, preotii Bogdan Dedu si Bogdan Teleanu

La trei ani de la moartea Patriarhului reiau un material despre prezenta luminoasa a batrinului Parinte Teoctist, evocata de preotii Bogdan Dedu, in prezent secretar al IPS Teofan, si de Bogdan Teleanu de la Biserica Foisor din Capitala. Primul i-a fost consilier, al doilea l-a cunoscut din postura de angajat al Biroului de Presa al Patriarhiei.

TELEFONUL. Preotul Bogdan Dedu a fost consilier patriarhal in ultimele sase luni de viata ale Parintelui Teoctist, mai concret, sef de cabinet, desi el crede ca ar fi prea mult sa spuna astfel. Pe atunci era doar proaspat doctor in teologie si secretar de redactie la revista Studii Teologice. Avusese ocazia sa-l cunoasca personal pe patriarh, pentru ca la aparitia unui nou numar al publicatiei amintite avea datoria sa i-o prezinte. “In ianuarie 2007 m-am pomenit cu un telefon de la Patriarhie, la telefon era chiar Patriarhul Teoctist, care mi-a cerut sa merg pina la el!”, povesteste pr. Bogdan. “M-a invitat in cabinet si mi-a spus ca ar vrea  sa ma angajeze pe postul de consilier patriarhal. Sigur, pentru mine a fost o surpriza mare… L-am rugat sa-mi lase putin timp de gindire, pentru ca este o hotarire importanta, si peste vreo saptamina m-am dus din nou la el. “Preafericirea Voastra, primesc cu bucurie!”. “Atunci, si eu te imbratisez cu bucurie”, si chiar m-a imbratisat… Asa am devenit consilier patriarhal…”

SONERIA. Parintele Bogdan Dedu avea biroul chiar linga cel al patriarhului. “Stiam cind intra in cabinet, pentru ca avea o sonerie acolo si suna. Eu si colegul meu, parintele Iordache, mergeam la dumnealui si ii prezentam problemele zilei, discutam ce este de facut in ziua respectiva.” Fostul consilier patriarhal povesteste: “Patriarhul Teoctist era o prezenta luminoasa, dar, daca ma gindesc mai bine, cred ca era un om foarte generos. Daruia cu multa lejeritate, oricine venea la el – rare erau exceptiile – primea ceva: o carte cu dedicatie sau o iconita ori altceva… Am avut sansa de a sta la masa cu el de citeva ori. In vreme ce el minca foarte putin, pe ceilalti meseni ii imbia mereu sa mai ia. M-a uimit si marea lui grija fata de cei angajati la Patriarhie, fata de familiile lor. Daca aveai o problema, nici nu se punea in discutie sa nu te ajute, sa nu te lase sa rezolvi. Apoi a fost o surpriza pentru mine sa vad ca la ziua lui, din multele flori pe care le primea daruia angajatilor. La sfirsitul programului, toti plecau cu buchete pentru sotii. Stia sa pretuiasca familia colaboratorului sau. Chiar daca certa sau mustra vreodata, el facea asta parinteste. Mi s-a intimplat odata sa uit sa ii prezint o lucrare la timp. Ma gindeam ca pot s-o fac fara sa-i atrag atentia ca era mai veche, dar m-am gindit ca este firesc sa ii spun. “Preafericirea Voastra, uitati lucrarea aceasta, dar sa stiti ca am uitat de ea, a aparut mai de mult”. Nu m-a certat, mi-a spus doar sa am grija sa fac lucrurile la timp.”

SURPRIZE. Aflam ca Patriarhului Teoctist ii placeau surprizele. Mai bine zis, ii placea sa faca surprize placute. “Inainte de Pasti, cind noi pregateam pentru expediere plicurile cu pastoralele lui tiparite, venea si verifica daca exista cutare sau cutare nume acolo. La un moment dat vede plicul catre o ruda de-a lui mai saraca din satul natal. Scoate o suta de lei noi si o introduce inauntru. Pe urma in alt plic, pentru o ruda si mai saraca, il vad ca pune doua sute de lei noi, pune una in pastorala si una in afara ei. Eu, crezind ca a gresit, am vrut sa il ajut sa le puna la un loc, dar el mi-a zis: “Nu, lasa asa, ca intii descopera una si se bucura, apoi, cind o descopera si pe cealalta, se bucura si mai mult”.”

Parintele Dedu isi aminteste ca ii placea foarte mult sa stea linga el cind acesta lucra. Intra in cabinet si nu indraznea sa il deranjeze. “Stateam in spatele lui in tacere, il vedeam aplecat acolo, ma bucura mult sa stau linga el. Inspira o anume pace prezenta lui si n-as fi plecat de linga el. Uneori, si n-am fost singurul care a constatat aceasta, aveam impresia ca iti citeste gindurile, parca stia ce gindesti.” Parintele Bogdan Dedu se simte privilegiat ca a avut un astfel de sef de la care a invatat multe si si-ar fi dorit ca el sa mai fie inca in viata, pentru a-i fi in preajma.

IN MULTIME. Un alt om care il vedea des pe patriarhul care ne-a parasit vara trecuta este preotul Teleanu. Prin natura postului sau de la Biroul de Presa al Patriarhiei il vedea in ultima perioada aproape zilnic. Uitindu-se in urma, preotul Bogdan Teleanu spune ca abia acum isi da seama ca, in ultimele luni de viata, patriarhul suferea fizic. “Muncea, desi suferea in tacere in ultima perioada, dar respecta acelasi program pe care si l-a impus de-a lungul anilor. Cred ca stringea din dinti si incerca sa duca la capat ceea ce si-a propus.” Daca ar fi sa il defineasca in putine cuvinte, l-ar numi “patriarhul unitatii si continuitatii”.

Inaltul ierarh avea un respect deosebit pentru familie, iar preotul Bogdan Teleanu avea sa constate acest adevar: “Cind mi-am sustinut doctoratul a venit si mama la Bucuresti. Si, aflind parintele Patriarh ca este prezenta mama mea alaturi, in Biroul de Presa, ne-a invitat la el pe amindoi. I-a acordat mamei mele, o persoana modesta, venita de la tara, aceeasi consideratie pe care o acorda diplomatilor sau ambasadorilor. Lucrul acesta m-a uimit si m-a marcat profund”.

Pentru ca l-a cunoscut si prin prisma relatiei pe care o avea cu presa, preotul Teleanu a vazut in parintele Teoctist “un patriarh care traia in mijlocul multimii. Ii sfatuia si pe ierarhii tineri sa nu treaca repede printre oameni, ci sa stea de vorba cu ei, sa le stringa miinile, sa le simta pulsul. Nu fugea de presa, dar putini oameni de presa au reusit sa dialogheze cu el asa cum si-ar fi dorit”. Crede ca Patriarhul Teoctist a fost un om “deasupra timpului sau”.

Ceea ce i se pare azi uimitor este ca parintele Teoctist a stiut sa fie si apropiat si distant in acelasi timp. “Fiecare credea ca este omul patriarhului, dar de fapt nu era nici unul”, spune preotul Bogdan Teleanu. Inca nu s-a obisnuit cu lipsa batrinului imbracat in straie albe: “De cite ori ii vad chipul in cite un tablou prin resedinta patriarhala vars o lacrima pentru el… Pentru mine inca e prezent. Ori el e prezent, ori eu am ramas in trecut, nu-mi dau seama…”.

Daniela Sontica / CrestinOrtodox.ro

www.roncea.ro

Concluziile anchetei asupra mortii Patriarhului Teoctist si Comunicatul Colegiului Medicilor. DOC

“Acum cîteva zile, un amic îmi propunea să facem un sondaj în presă: unde merge Teoctist, în Rai sau în Iad? După o săptămînă, nici nu mai e nevoie de aşa investiţie: ştim sigur că merge în uitare, tocmai pentru că n-a atins sufletul nimănui.”

Lucian Mindruta, “Patriarhul Pittis”, “Dilema Veche”, Anul IV, nr.183, 13 august 2007

ImagePatriarhul Teoctist a murit in urma cu trei ani pe patul de operatie al Clinicii de Urologie a Spitalului Fundeni in urma unei “interventii minore” de adenom de prostata, dupa cum a fost descrisa de medicii care l-au operat, dr chirurg Ioanel Sinescu si dr anestezist Dan Tulbure. In loc sa se intrebe care sunt exact cauzele mortii sale, unii ierarhi s-au invrednicit mai degraba sa sarbatoreasca trecerea Parintelui Teoctist la cele sfinte pentru a netezi calea alegerii unui nou Patriarh. In urma sesizarii Asociatiei Civic Media si a dezvaluirilor din presa s-au declansat trei anchete oficiale. Intre timp, autorii investigatiilor care au demonstrat existenta mai multe incalcari ale Codului de Deontologie Medicala si a prevederilor legale in vigoare au fost reclamati de catre Sinescu la Clubul Roman de Presa si chiar dati in judecata, dupa ce Colegiul Medicilor – din conducerea caruia face parte Sinescu – a decis: Operatia a reusit, pacientul e mort. Dumnezeu sa-l odihneasca!

In urma investigatiilor presei, in special cele efectuate de ziarele Gardianul, Curentul si ZIUA, s-a descoperit ca medicul responsabil de internarea si operarea Patriarhului, dr Ioanel Sinescu, a mintit in mai multe circumstante, de la ora decesului Prea Fericitului Teoctist pana la interventiile efectuate si cauzele mortii.

Din acest motiv, medicul Ioanel Sinescu s-a gandit sa acuze cele trei ziare si putinii ziaristi independenti de investigatie care au tratat cazul Teoctist, la Clubul Roman de Presa, inventand “o campanie de presa” impotriva sa, ulterior dandu-i in judecata. Cristian Tudor Popescu, la vremea respectiva sef al CRP, urma sa judece si sa dea un verdict in urma acuzelor formulat de Sinescu intr-o audiere desfasurata la sediul Clubului. Insa, CTP, seful CRP, se exprimase in mai multe randuri favorabil la adresa medicului Sinescu, inclusiv in momentele dezvaluirilor de presa din cele trei ziare citate, cu toate ca ziarul pe care il conduce nu desfasura o ancheta pe acest subiect pentru a se putea exprima la obiect. Cu alte cuvinte, se antepronuntase. Rezultatul a fost, ca atare, cel asteptat. Cu “dovada” CRP, Sinescu a mers in Instanta.

Insa, pe langa, “ancheta” CRP, s-au desfasurat alte trei investigatii, derulate cu incetinitorul si supuse presiunilor sistemului relationar tributar trecutului si intarit in Romania post-1989. Intr-un stil deja devenit clasic, hotii striga hotii, acuzatii devin acuzatori si investigatorii investigati.

Pentru ca Noua Patriarhie nu se simtea prea interesata in aflarea adevarului asupra disparitiei subite a Intaistatatorului Bisericii, Asociatia Civic Media a depus o plangere penala in vederea elucidarii evenimentelor care au condus la moartea Patriarhului Teoctist. S-a declansat o ancheta penala, o alta a Ministerului Sanatatii si o a treia, realizata chiar de Colegiul Medicilor din a carui conducere face parte inclusiv dr Ioanel Sinescu.

Evident, decizia Comisiei de Jurisdictie Profesionala din cadrul Colegiului, condusa de un medic de la Caras Severin, dr Gheorghe Borcean, a emis o decizie transmisa public printr-un comunicat de presa, prin care seful sau direct pe linie de Colegiu, dr Ioanel Sinescu, este “spalat”. Decizia a fost trimisa Comisiei Superioare de Disciplina a Colegiului Medicilor din Romania care, intr-un tarziu, s-a pronuntat: Operatia a reusit, pacientul e mort.

Ce nu a putut musamaliza Comisia CMR

 Comisia de Jurisdictie a Colegiului Medicilor din Romania nu a putut musamaliza una dintre acuzele semnalate de presa, un fapt grav ascuns de medicul Ioanel Sinescu, si anume: Patriarhul a fost operat de doua ori, nu o data, asa cum declara presei dr. Sinescu. Prima interventie a fost endoscopica, iar cea de-a doua, a fost o operatie deschisa, cauzata de hemoragia care s-a declansat dupa interventia initiala. De asemenea, PF Teoctist a suferit doua anestezii generale in mai putin de trei ore. Conform concluziilor Comisiei de Jurisdictie a CMR, prima interventie a durat 50 de minute. Dupa operatie, pacientul si-ar fi revenit si ar fi cooperat cu medicii. Dupa putin timp, Patriarhul a inceput sa sangereze atat prin tuse cat si, direct, prin sonda. Medicii l-au dus din nou in sala si au decis sa intervina prin operatie deschisa. Patriarhul ar fi facut stop cardiac, iar resuscitarea nu a mai avut efect. Cauzele, conform primei Comisii, ar fi fost datorate “morbiditatii” pacientului. Comisia de Jurisdictie mai considera ca “doi dintre cei mai galonati” exponenti ai medicinei romanesti au fost acuzati injust ca urmare a declaratiilor medicului personal al Patriarhului, timp de 21 de ani, prof dr Nicolae Ursea. Cu toate acestea, medicul Ursea NU A FOST audiat de Comisiei.

Articole incalcate, precedente periculoase

Dincolo de verdictul foarte previzibil in cazul Sinescu, reprezentantii Colegiului Medicilor din Romania au creat un precedent extrem de periculos. Si asta pentru ca toate incalcarile de legi in interventia chirurgicala si moartea Patriarhului au fost gasite absolut normale de catre Comisia de Jurisdictie a CMR. Semnalul dat de organismul profesional al doctorilor a fost ca respectarea actelor normative in vigoare este absolut optionala. Cu toate acestea, de atunci, alti medici au fost sanctionati pentru aceleasi abateri pe care presa le-a constatat si in cazul Teoctist. DETALII si COMUNICATUL COLEGIULUI MEDICILOR, MAI JOS.

Articolul 649 din Legea 95/2006 prevede ca, pentru a fi supus la metode de tratament cu potential risc, pacientului trebuie sa i se solicite acordul scris.

Legea nr. 46/2003, a drepturilor pacientului, stipuleaza ca toate informatiile privind starea pacientului, rezultatele investigatiilor, diagnosticul, tratamentul, datele personale sunt confidentiale chiar si dupa decesul acestuia.

Potrivit Legii nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane, imbalsamarea se face la 24 de ore de la constatarea decesului, iar autopsia in cazul in care decesul survine in spital este obligatorie.

Ordinul nr. 1134/C/ 25.2000, care reprezinta o norma obligatorie comuna a Ministerului Justitiei si a Ministerului Sanatatii, prevede ca orice deces care survine in urma unei interventii chirurgicale este considerat „moarte suspecta“, iar conducerea unitatii medicale este obligata sa sesizeze organele de urmarire penala.

Conform regulamentului de ordine interioara a Institutului Fundeni, medicii au obligatia sa anunte conducerea spitalului despre internarea unor personalitati publice si a inaltilor functionari publici.

In Legea 95/2006 se stipuleaza ca internarea in spital si interventiile chirurgicale se fac in baza unei trimiteri de la medicul de familie. Doar in cazul urgentelor biletul de trimitere nu mai este necesar.

Codul deontologic, interpretat dupa ureche

Secretarul general al Colegiului Medicilor din Romania, prof.dr. Vasile Astarastoae, a declarat ziarului Gardianul ca CMR judeca toate cazurile doar dupa Codul de Deontologie Medicala, si nu dupa legile existente. “Consimtamantul scris este prevazut doar la capitolul «malpraxis» din Legea 95/2006. Oricum, CMR a analizat cazul dupa Codul Deontologic. Doar Politia si Procuratura pot face expertiza medico-legala asupra cazului”, ne-a precizat prof.dr. Astarastoae. Insa, chiar in Codul de Deontologie Medicala este prevazut ca “secretul medical este obligatoriu”. “Face obiectul secretului profesional tot ceea ce medicul, in timpul exercitarii profesiei sale, a aflat direct sau indirect in legatura cu viata intima a bolnavului, precum si probleme de diagnostic, pronostic si tratament. Secretul profesional persista si dupa terminarea tratamentului sau moartea pacientului”, se arata in Codul de Deontologie Medicala. Or, dr Ioanel Sinescu a divulgat secretul medical al pacientului in mod public, in numeroase aparitii TV si, in mod concret, in cotidianul Adevarul unde, in cadrul unui interviu acordat ziarului, a publicat inclusiv FISA MEDICALA a Patriarhului, cu toate ca pana si familia Patriarhului prezenta la Fundeni nu a primit aprobarea pentru a intra in posesia acesteia. Totodata, acelasi Cod prevede ca “pentru orice interventie medicala diagnosticata sau terapeutica este necesar consimtamantul informat al pacientului” si ca acest consimtamant “va fi exprimat in conditiile legii”.

Standarde duble: medic sanctionat pentru aceleasi abateri ca Sinescu

Recent, intr-un caz identic cu cel al doctorului Sinescu, Colegiul Medicilor a dat un verdict diferit. Un chirurg din Bucuresti a fost sanctionat cu mustrare cand a efectuat operatia fara a cere consimtamantul familiei pacientului. Profesorul Ionel Sinescu, prorector si reprezentant al Bucurestiului in Consiliul National al CMR, nu a primit nicio sanctiune in cazul Teoctist, desi nu a luat in scris consimtamantul Patriarhului, care a decedat in timpul unei interventii la Spitalul Fundeni. Comisia de Jurisdictie a Colegiului din Bucuresti, ca si cea a forului profesional de la nivel national, a considerat ca, daca i s-ar fi cerut consimtamantul scris, Teoctist ar fi apelat la alt medic.

Dr. Nicolae Galie, de la Institutul de Pneumoftiziologie «Marius Nasta», nu a cerut consimtamantul pentru interventia chirurgicala a unui pacient, care ulterior a decedat. Comisia de Disciplina a Colegiului Medicilor Bucuresti (CMB) a decis sanctionarea medicului cu mustrare pentru incalcarea codului deontologic. Este vorba despre decizia nr. 406 din 31.03.2004, semnata de presedintele Comisiei, prof. dr. Ioan Lascar, de 5 membri si contrasemnata de presedintele CMB, prof. dr. Sorin Oprescu, acelasi care incerca sa induca in eroare organele de ancheta in cazul Teoctist afirmand ca nu exista o interventie deschisa asupra Patriarhului si ca urma de operatie ii apartine din trecutul Patriarhului.

Mai mult, doctorului Nicolae Galie i s-a retras calitatea de membru al Colegiului pe motiv ca „a sfidat“ Comisia de Disciplina.

Aceeasi problema a lipsei consimtamantului a fost ridicata si in cazul mortii Patriarhului Teoctist, operat de medicul Ionel Sinescu. Numai ca acesta are calitatea de reprezentant al Capitalei in Consiliul National al CMR si este lider in asociatia urologilor, asa ca nu a primit nicio sanctiune din partea colegilor sai. In cazul Sinescu, Colegiul a sarit in ajutorul medicului. Presedintele CMB, Sorin Oprescu, s-a antepronuntat si, cu toate ca nu era in tara, sustinea ca a fost luat un consimtamant verbal de la Patriarh. Medicul Ionel Sinescu considera ca faptul ca a fost recomandat de medicii din Germania si ca Teoctist a apelat la el are valoarea unui consimtamant verbal. Ziarul ZIUA a demontat si aceasta minciuna prin declaratia directa a Mitropolitului Serafim al Germaniei: Sinescu nu a fost recomanta de nici o clinica din Germania.

Conducerea CMB nu a vrut sa comenteze neconcordantele dintre cele doua decizii pe motiv ca intre 26 si 29 noiembrie sunt alegeri pentru Consiliul Municipal, Adunarea Generala Nationala si Comisia de Cenzori.

Moartea vine prin Plavix

Expertii care au analizat cazul Teoctist erau specialisti in chirurgie urologica (deci erau subordonati in ARU doctorului Sinescu) si ATI (societate condusa de celalalt medic implicat in operatie, respectiv prof. Tulbure). Acestia au ajuns la concluzia ca au procedat foarte corect. Totodata, opinia unanima a Comisiei de Jurisdictie a Colegiului Medicilor din Romania a fost ca dr. Sinescu si dr. Tulbure „nu se fac vinovati prin actele lor medicale, prin omisiuni sau prin pasivitate si nici prin excese de decesul pacientului lor. Decesul a survenit in urma acumularii unui numar de factori generali si locali, specifici si nespecifici, la un organism cu polimorbiditati severe legate de varsta si de riscurile inerente unanim acceptate in aceasta situatie“, se arata in comunicatul CMR.

Insa poate cea mai grava “lacuna” a Comisiei de Jurisdictie este legata de folosirea Plavixului, medicament puternic anti-coagulant care nu i-a fost suprimat Patriarhului inainte de operatie, complet contraindicat in cazul unui interventii de aceasta natura.

Rezumatul Caracteristicilor Produsului se gaseste la Agentia Nationala a Medicamentului si face parte din dosarul de inregistrare a produsului in Romania.

La litera “f” a acestuia se scrie foarte clar ca “in cazul in care pacientul urmeaza sa fie supus unei interventii chirurgicale programate, iar efectul antiagregant plachetar nu este necesar, tratamentul cu Plavix trebuie intrerupt cu 7 zile inainte de interventie”.

In ceea ce priveste anestezia generala, “aceasta este interzisa la pacientii de peste 75 ani care au probleme cardio-vasculare”. Or, Patriarhul Teoctist facea tratament cu Plavix pentru efectul antitrombotic pe vasele coronare.

Deci, doua erori ale medicilor care l-au operat se pot dovedi foarte usor numai pe baza diagnosticului de insuficienta cardiaca – invocat de presedintele Comisiei de Jurisdictie a CMR – si a citirii prospectelor, respectiv rezumatelor caracteristicilor produselor unor medicamente.

Cititi mai jos FILMUL MORTII PATRIARHULUI si cateva intrebari care-si asteapta, inca, raspunsul:

De ce nu s-a intrerupt Plavixul, conform indicatiilor din prospect?

De ce a fost tinut sub tacere faptul ca s-au efectuat doua anestezii generale si doua interventii chirurgicale succesive?

De ce s-a ascuns faptul ca inainte de prima anestezie generala s-a tentat efectuarea unei anestezii rahidiene?

De ce s-a dat comunicatul oficial al spitalului in care publicul era anuntat ca patriarhul a fost operat si se simte bine exact in timpul in care el era reoperat si poate deja mort?

De ce nu a fost ceruta si parerea medicului personal al patriarhului?

Ne poate arata cineva textul canonului bisericesc care spune ca trupul ierarhilor decedati nu poate fi atins?

Daca se invoca argumentul ca trupul sfintit nu poate fi impietat atunci cum s-a numit operatia deschisa efectuata asupra Patriarhului, inchiderea acesteia printr-o custatura sumara si, apoi, imbalsamarea efectuata la Catedrala Patriarhala, prin redeschiderea corpului si introducerea de formol prin turnare directa in deschizatura?

De ce “familia” bisericeasca a Patriarhului l-a abandonat in spital amintindu-si de el numai dupa opt ore de la prima operatie, cand televiziunile anuntau deja moartea Patriarhului?

BOR si celelalte culte functioneaza in cadrul legal si nu deasupra sau pe langa lege. Aceeasi lege stipuleaza cine sunt legatarii Patriarhului: rudele sale directe si in nici un caz o presupusa “familie” de la Patriarhie care l-a abandonat in spital si nu s-a gandit sa se intereseze de starea sa post-operatorie decat dupa opt ore de la operatiune, in timp ce televiziunile anuntau moartea Patriarhului.

Material documentat pe baza articolelor din Gardianul, Curentul si Ziua si a informatiilor detinute de Asociatia Civic Media

Comunicatul Colegiului Medicilor Pag 1

Comunicatul Colegiului Medicilor Pag 2

Comunicatul Colegiului Medicilor Pag 3

FILMUL MORTII PATRIARHULUI

CIVIC MEDIA va prezinta filmul integral al operatiei, mortii si musamalizarii acesteia personal de catre medicul chirurg Ioanel Sinescu si complicii sai. Anchetatorii trebuie sa stabileasca de ce apropiatii Patriarhului, care au stiut de internarea de duminica, si echipa, chirurg Ioanel Sinescu-anestezist Dan Tulbure, nu au suprimat administrarea medicamentului Plavix – un anticoagulant extrem de puternic care trebuia eliminat cu cel putin 72 de ore inainte de operatie. “Plavix-ul este contraindicat pana si in cazul unei interventii stomatologice”, ne-au declarat medici competenti. Cauza mortii, dupa cum afirma si medicul personal al Patriarhului timp de 21 de ani, profesorul Nicolae Ursea, se afla sub spectrul hemoragiei. De ce, cum si cand a ajuns sa faca stop cardiac Patriarhul Teoctist in fatidica zi de 30 iulie, in urma unei hemoragii cauzate de o banala operatie de prostata sunt intrebari la care toti cei care au participat la aceasta operatie trebuie sa raspunda in fata organelor de ancheta. Momentul mortii Patriarhului – poreclit pe coridoarele Patriarhiei “Nemuritorul” – este unul crucial pentru Biserica Ortodoxa Romana. Filmul mortii

7.50 – Patriarhul este trezit de soferul sau, Costel Calapod, in prezenta medicului anestezist Dan Tulbure si a sotiei sale Ruxandra Tulbure. I se solicita de catre medicul chirurg Ioanel Sinescu, prin intermediul lui Calapod, o “proba” de urina.

8.34 – Pleaca la operatie pe targa. Tensiunea este perfecta. I se administreaza o tableta. Crede ca anestezia va fi “ca la dentist”.

8.35 – 9.15 – Cuplul de medici Dan si Ruxandra Tulbure incearca fara succes sa execute o rahianestezie – anestezie locala administrata in coloana vertebrala. In mod normal, in acest moment se putea decide amanarea operatiei. Dr. Sinescu hotaraste insa, peste vointa si informarea Patriarhului, sa se efectueze o anestezie generala.

9.15 – 10.30 – Are loc operatia de rezectie endoscopica. Conform standardelor si posibilitatilor tehnice aceasta este inregistrata obligatoriu. Unde este filmarea?

10.30 – Patriarhul este adus inca in stare de inconstienta in salonul de la Terapie intensiva.

11.00 – 11.30 – Patriarhul incepe sa-si revina din anestezie. Are loc sangerarea operatiei prin uretra. Incepe prabusirea tensiunii arteriale, cu scaderea semnificativa a hemoglobinei care duce la tulburari de ritm cardiac. Dr. Sinescu este anuntat ca pacientul sangereaza. Acesta nu vine in salon. Este cautat si adus de la doua etaje mai jos un aspirator pentru ca Patriarhul incepuse sa expectoreze sange.

12.00 – 12.30 – Are loc primul stop cardiac. Apare Sinescu si Patriarhul este dus din nou in sala de operatie unde este deschis, dupa ce este din nou anesteziat. Nu raspunde la incercarile de resuscitare. Este adus tot de la doua etaje mai jos aparatul de resuscitare electrica. I se face o radiografie. Numai acum este chemat medicul cardiolog Mihaela Rugina.

12.30 – Inceteaza activitatile electrice cerebrale. Moarte cerebrala.

12.30 – 13.30 – Se incearca in van resuscitarea fara a i se efectua totusi si o injectie cu adrenalina in inima. Profesorul Ursea este mintit la telefon de catre Sinescu ca nu s-a efectuat operatia si ca il va anunta el daca o va face.

13.30 – Inima inceteaza sa mai bata. Patriarhul este declarat neresuscitabil. Este constatata moartea, pe masa de operatie.

13.30 – Este adus din nou la Terapie intensiva. Dr. Tulbure paraseste nervos sala injurandu-l pe dr Sinescu.

13.30 – 15.00 – Se mai executa de fatada incercari de resuscitare. Se trece la intoxicarea presei, pentru a se anunta intai public rezultatul pozitiv al operatiei. Ziaristii de agentii care au publicat primii stirea ca Patriarhul este bine dupa operatie, “conform unor surse medicale”, vor trebui sa marturiseasca procurorilor numele acestor “surse”.

15.00 – 15.30 – Asistenta principala ii marturiseste soferului Costel Calapod, aflat disperat pe hol, ca Patriarhul este mort.

13.30 -16.30 – Se lucreaza la masluirea Foii de Observatie in care apare moartea declarata la ora 17.00.

16.30 – Apare PS Vicentiu, Vicar Patriarhal, dupa o discutie telefonica cu Sinescu, conform declaratiilor acestuia din urma. I se comunica faptul ca Patriarhul a murit, conform BOR.

17.00 – Este ora la care apare inscrisa oficial moartea Patriarhului.

17.17 – Directorul Spitalului Fundeni, dr Constantin Popa, da citire catre presa comunicatului semnat de dr Sinescu si dr. Tulbure in care se afirma ca Patriarhul a murit la ora 17.00.

Diversiunea si presiunile lui Sinescu

Declaratiile pe care le-am obtinut din mai multe surse spitalicesti de prima mana ne confirma investigatiile anterioare. Totodata, am mai fost informati de sursele noastre ca atmosfera din Clinica unde a murit Patriarhul este mai grea ca pe vremea lui Ceausescu, Sinescu amenintand angajatii spitalului, pentru “a-si tine gura”, cu relatiile sale cu serviciile secrete si masoneria, precizandu-se ca este membru al Lojei masonice “Eduard Caudela”. Dupa prezentarea de catre ZIUA in exclusivitate a dezvaluirilor privind existenta unei cicatrice de circa 10-15 cm pe trupul Patriarhului Teoctist, in ciuda faptului ca chirurgului Ioanel Sinescu sustine ca a efectuat doar “o rezectie endoscopica in conditii standard”, echipa de publicitate a medicului de la Fundeni a incercat fara reusita o diversiune ordinara. Un cunoscut medic bucurestean, al carui tata a fost general de Securitate, a sustinut ca pe cand avea 20 de ani – in anii ’70 – l-ar fi operat de cancer la colon pe Parintele Teoctist, pe atunci episcop. Cicatricea aflata pe trupul Patriarhului, prin care se certifica practic faptul ca Patriarhul a suferit o interventie chirurgicala deschisa – in ciuda minciunilor prin omisiune ale doctorului Sinescu – a fost vazuta atat de catre cei patru calugari care l-au uns cu mir pe Patriarh cat si de personalul din spital si de la Institutul Medico Legal, dupa cum si prezentam in editia de azi, tot in exclusivitate. Cu toate acestea, Sorin Oprescu, seful Colegiului Medicilor din Bucuresti, care a emis verdictul de nevinovat pentru echipa de la Fundeni, desi nu l-a audiat nici pana astazi pe medicul anestezist Dan Tulbure, relateaza presei despre o convorbire misterioasa: “I-am intrebat pe cei care mi-au spus de acea cicatrice: . Mi-au spus ca . Atunci le-am zis: . Asa am facut eu operatia la vremea respectiva, in forma de “. Aceasta este metoda stupida prin care se incearca acreditarea ca taietura cusuta brutal si inca sangeranda, inregistrata de persoanele mentionate, ar fi o cicatrice “in forma de J”, veche de peste 30 de ani. Ei bine, nici una dintre sursele ZIUA enumerate mai sus nu a purtat o conversatie cu doctorul Sorin Oprescu. Si atunci, cine sunt “cei care mi-au spus de acea cicatrice”? Este o intrebare la care medicul PSD si fiul generalului Oprescu va trebui sa raspunda in fata procurorilor care ancheteaza cazul.

Putea sa scape cu viata

Consultand surse din Serviciul de Protectie si Paza am putut afla ca, in urma balbaielilor medicilor romani care l-au consultat pe Traian Basescu in cazul urgentei sale medicale la coloana, CSAT a elaborat un protocol strict pentru demnitari aflati in astfel de situatii. Astfel, Spitalul Militar Central este locul in care se intruneste de urgenta o Comisiei Centrala Medicala, din care fac parte responsabili de la cele mai inalte nivele. Aceasta stabileste, in functie de afectiunea demnitarului, o Comisie de Specialitate care decide apoi daca pacientul poate fi operat in tara sau in strainatate. Daca CSAT ar fi hotarat ca si Patriarhul BOR trebuie sa urmeze acest protocol destinat demnitarilor de stat, astazi ar fi fost in viata. (ZIUA)

DOSAR Civic Media: Adevarul despre moartea Patriarhului

RONCEA.RO: Adevarul despre Moartea Patriarhului. Cea mai completa ancheta din presa romana asupra mortii Patriarhului Teoctist. AUDIO/DOC

You can leave a response, or trackback from your own site.