Prima pagină > Fără categorie > Nepoata Patriarhului: Cuvânt de dor, la împlinirea a trei ani de la plecarea în bucuria Învierii Mântuitorului – O candelă a neuitării Părintelui nostru Patriarh Teoctist

Nepoata Patriarhului: Cuvânt de dor, la împlinirea a trei ani de la plecarea în bucuria Învierii Mântuitorului – O candelă a neuitării Părintelui nostru Patriarh Teoctist

“Foarte greu este să ierţi. Dar a ierta înseamnă a-ţi jertfi persoana interioară, mândria, iar acesta este darul cel mai plăcut în faţa lui Dumnezeu… Eu nu am suferit niciodată despre ce s-a spus despre mine. Eu sufăr însă de sufletul credincioşilor care au suferit o viaţă întreagă, ca martori ai vieţii mele. Mă doare inima pentru durerea lor. Dar, din durere, în orice, se iveşte virtutea. Şi am văzut din copilăria mea că iertarea rodeşte bunătate.”

Îmi este din ce în ce mai greu să scriu despre părintele patriarh Teoctist, pentru că îmi este din ce în ce mai greu să cuprind în cuvinte faptele şi tainele unei vieţi. Autentic şi simplu. Pentru că, pe măsura trecerii timpului, în inima mea se cuprind mai adânc amintirile prezenţei sale vii în viaţa noastră şi se desprind mai clar orizonturile cunoaşterii, cu mult mai presus decât în timpul vieţuirii sale. Şi, ca orice mare eveniment petrecut, darurile înţelegerii înfloresc la mult timp după petrecerea sa, iar exprimarea devine din ce în ce mai adâncă.

Iată ce scriam pe un petic de hârtie, în 6 iunie 1998, după o întâlnire de familie cu părintele patriarh: “Simt că mi se umple inima de lacrimi şi mi se sfâşie sufletul când ne pregătim de plecare de la Preafericirea Sa, când părăsim căldura unei smerenii care ne bucură şi ne primeşte aşa cum suntem, cu încercările şi lipsurile noastre, cu atât de multă delicateţe şi iubire ascunsă…” Şi ce ce aş putea adăuga acum, după trei ani de la plecarea părintelui patriarh Teoctist, ca vibraţie a trăirii?

Primul gând ce îmi aprinde lumina amintirii părintelui patriarh, la acest ceas de pomenire, este al rezonanţei ultimelor sale cuvinte adresate mamei mele, la telefon, cu câteva zile înainte de plecarea sa la Domnul: “Să fiţi îngăduitori în toate.”

Mult timp m-am gândit la aceste ultime cuvinte, pentru a le desluşi adâncimea. Mult timp am lăsat să curgă pentru a putea scrie că poate ea, îngăduinţa, a fost una din cele mai neînţelese şi copleşitoare taine a vieţii părintelui patriarh. Doar ea, taina îngăduinţei, a putut străbate orizontala dreptăţii momentelor spre o cuprindere mai adâncă a lucrurilor şi semenilor care au căutat mereu răspunsuri. Acesta a fost ultimul dar pe care ni l-a aşternut în suflet unchiul nostru şi îl aşez acum şi aici, spre pururea rodirea sa în sufletele tuturor…

Îngăduinţa este o taină a sufletului care topeşte dreptatea momentului prin orizontul smereniei şi înţelepciunii…

Îmi aduc aminte ce destăinuia părintele patriarh, la puţin timp de la ziua sa aniversară, 2002: “Foarte greu este să ierţi. Dar a ierta înseamnă a-ţi jertfi persoana interioară, mândria, iar acesta este darul cel mai plăcut în faţa lui Dumnezeu… Eu nu am suferit niciodată despre ce s-a spus despre mine. Eu sufăr însă de sufletul credincioşilor care au suferit o viaţă întreagă, ca martori ai vieţii mele. Mă doare inima pentru durerea lor. Dar, din durere, în orice, se iveşte virtutea. Şi am văzut din copilăria mea că iertarea rodeşte bunătate. Trebuie o ofrandă din partea noastră… iar pentru iertare trebuie să postim, să facem bine… se cere astfel o restituire ca cea ce nu putem împlini să împlinească faptele noastre…”

Părintele patriarh a îngăduit mult şi a iubit mult. Mărturie sunt cuvintele pline de iubire adresate românilor de pretutindeni, de-a lungul slujirii sale. Şi îmi aduc aici aminte de cuvântul său rostit la Concertul de Înviere 1998 având aceeaşi rezonanţă a dorului de iubire, regăsită în ultima sa Pastorală adresată la Învierea Domnului din anul 2007:

“Slava unui popor este mărturisirea Sfintei Învieri… Prima Euharistie este Cina cea de Taină. “Am dorit mult să mănânc paştele acesta împreună cu voi. Cu dor am dorit să mănânc paştele acesta împreună cu voi.” Doar Sf Apostol Evanghelist Luca a reţinut acest detaliu, dar pentru noi, românii, atât de bogat. Iisus doreşte neîncetat să iubim… Să mănânce Paştele cu noi. Căci atunci era începutul Sfintei Euharistii, dar acum trecem de la moarte la viaţă, de la pământ la cer, din robia păcatului la viaţa cea veşnică, iar acestea aveau să se celebreze de 2.000 de ani. Parcă această sintagmă s-a sădit în sufletul românilor. Dar cuprinde în ea ce poate fi mai frumos în frumuseţea sufletului – iubire, ataşament, respect şi încă multe altele, ce se pot adăuga la nesfârşit. Să mâncăm paştele acesta împreună cu Mântuitorul Hristos la fiecare schit, mănăstire, parohie…”

Despre anii, viaţa şi slujirea creştină nu putem scrie noi, cei înscrişi în neamul părintelui patriarh Teoctist, căci cu greu harul poate străbate orizontala ramurilor de neam: iubirea întru rudenie nu poate avea în nici un chip desăvârşirea trăirii credinciosului simplu, neştiut, din biserică faţă de pastorul său, coborând-o astfel prin acele legături de sânge spre un posibil subiectivism. De aceea las cuvintele lui Vasile Tărâţeanu (Cernăuţi) să aprindă candela amintirii părintelui patriarh Teoctist spre pomenirea sa din neam în neam:

“Cu întreaga sa făptură plină de înaltă demnitate arhierească şi jertfelnicie monahală, cu mersu-i apostolic printre mii şi mii de credincioşi ce aşteptau cuvântul lui, smerit şi cuvios, de înţeleaptă povăţuire, cu faţa-i iradiind lumină precum feţele sfinţilor din străvechile noastre altare, cu vocea-i blândă şi molcomă, învăluită în smirna dragostei de aproapele, după cum ne învaţă Sfânta Scriptură, cu sufletu-i generos, larg deschis către durerile şi necazurile milioanelor de români împrăştiaţi de soartă prin întreaga lume, cu zâmbetu-i încărcat de bunăvoinţă ce-i înflorea în colţul gurii uneori când ne aflăm în preajma sa, Păstorul sufletelor noastre rătăcite pe drumurile întortocheate ale vieţii, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, Întâistătătorul Bisericii noastre Ortodoxe Româneşti, a fost şi va rămâne în inimile noastre, ale tuturor celor care l-am cunoscut şi l-am iubit, ca un adevărat părinte, graţie înaltelor calităţi duhovniceşti şi Harului cu care a fost investit de la naştere de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe care l-a slujit cu vrednicie apostolică multe decenii la rând.”

Ne plecăm genunchii la mormântul său şi păstrăm nestinsă candela neuitării sale, rugându-ne să ne regăsim, cu toţii, la petrecerea cea îngerească.

Steluţa Popescu Coban

Portal creat in memoriam Patriarhului romanilor – Teoctist.info

Fotografii din viata Patriarhului – George Roncea.blogspot.com

Adevarul despre moartea Patriarhului – Civic Media

Foto: Karina Knapek

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: