Arhiva

Archive for Octombrie 2010

Pr. Prof. CONSTANTIN GALERIU:Crucea este semnul schimbului de iubire intre Dumnezeu si noi

Octombrie 22, 2010 Lasă un comentariu

Jertfa si altar de jertfa, crucea este in acelasi timp „semnul lui Hristos” si al crestinismului. Este, dupa Sfanta Scriptura : „Semnul Fiului Omului”. „Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului” spune Mantuitorul insusi (Matei XXIV, 30).

Biserica a vazut in acest semn crucea Domnului. Catre aceasta intelegere ne conduc marturisirile Sfintei Scripturi. Asa de pilda, „semnele savarsite de Moise prin toiagul lui (Iesire IV, 8-18), care e o preinchipuire a crucii. Sau semnul din viziunea lui Iezechil, cand proorocul aude : „…Treci prin mijlocul cetatii, prin Ierusalim, si insemneaza cu semnul tau – adica al crucii (litera „itau” in alfabetul vechi grec avea exact forma crucii), pe frunte, pe oamenii care gem si care plang din cauza multor ticalosii care se savarsesc in mijlocul lor” (Iez. IX, 4).

In Noul Testament de asemenea, dreptul Simeon intampinand pe Iisus in templu rosteste catre Maica Lui, Prea Sfanta Fecioara : „Acesta este ca un semn care va starni impotrivire” (Luca II, 34). „Semn de impotrivire”, adica ceea ce va numi Sfantul Pavel : „sminteala crucii”. Catre acelasi inteles ne conduc si cuvintele Domnului rostite in sinagoga din Capernaum. La intrebarea multimii: „Ce semne arati ca sa credem in Tine ? Parintii nostri au mancat mana in pustie…” Iisus le raspunde : „Eu sunt painea vietii. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica…” (Ioan VI, 30, 31, 54). Hrana Lui era deci viata Lui, viata de jertfa, de cruce impartasita si noua prin trupul si sangele Sau” in Sfanta Euharistie. In sfarsit, tot atat de evident aste „semnul lui Iona”. Cum istoriseste Sfantul Evanghelist Luca ; in drum spre Ierusalim, Iisus se adreseaza celor de fata si zice : „Neamul acesta cere semn , dar semn nu i se va da, decat semnul proorocului Iona. Caci precum a fost Iona semn Ninivitenilor, asa va fi si Fiul Omului semn acestui neam” (Luoa XI, 29-30). Trimiterea, incercarea prin care trecuse proorocul si propovaduirea lui erau un „semn” pentru Niniviteni, pentru pocainta lor. Cu atat mai mult Fiul Omului, prin tot ceea ce este si infaptuieste El, este pentru noi „semn”, si fiinta a semnului ; sursa a tuturor semnelor care au calauzit spre mantuire si care toate duc ca si catre o culme a lor, la cruce si inviere. Caci mai zice Domnul : „Precum a fost Iona in pantecele chitului trei zile si trei nopti asa va fi si Fiul Omului in inima pamantului, trei zile si trei nopti” (Matei XII, 40).

Astfel aceasta luminoasa unitate a marturisirilor Sfintei Scripturi arata crucea drept „Semnul Fiului Omului” , semnul vietii, al iubirii, al slujirii Lui, a stralucirii si puterii Lui creatoare, caci „in puterea crucii”, a jertfei, sta taria creatiei si a innoirii ei.

Talcuind impreuna cuvintele profetice ale Domnului : „Soarele se va intuneca si luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea. Si atuncise va arata pe cer semnul Fiului Omului” (Matei XXIV, 29-30), Sfantul Ioan Gura de Aur observa cu adanca patrundere : „Vezi cat de mare este puterea semnului crucii ? Crucea este mai stralucitoare si decat soarele si decat luna… Si sa nu te minunezi ca Domnul vine purtand crucea ! Dupa cum a facut cu Toma aratandu-i semnul cuielor si ranile… tot astfel si atunci va arata ranile si crucea, ca sa arate ca Acesta a fost Cel rastignit”.

Semn al „Fiului Omului”, crucea este desigur si semn al crestinului. Ea descoperind iubirea lui Hristos trebuie sa reveleze si iubirea noastra ca chemare si raspuns. Este semnul schimbului de iubire intre Dumnezeu si noi. Hristos nu se rusineaza de crucea Sa, pentru ca ne-a mantuit prin ea, ne-a iertat pacatele, ne-a aratat astfel cea mai inalta iubire a Sa fata de noi, dar prin aceasta ne-a si castigat-o pe a noastra. De aceea in Sfintele Evanghelii, se vorbeste deopotriva de „Crucea lui Iisus” si de crucea celui ce-L urmeaza pe Iisus. Crucea este semnul si locul in care ne intalnim cu Iisus.

Purtand si numele lui Hristos, crestinul se insemneaza cu semnul crucii ca si cu o pecete a lui Hristos, care arata ca face parte din trupul Lui, din Biserica. Si pecetluirea cu acest semn in Biserica incepe inca din pruncie. La a opta zi dupa nastere, cand in legea veche se facea taierea imprejur, acum preotul merge si binecuvinteaza pruncul in chipul crucii, rostind asupra lui : „Sa se insemneze Doamne lumina fetei Tale peste robul Tau acesta… si sa se insemneze crucea Unuia-Nascut Fiului Tau in inima si in cugetul lui”. La Botez si indeosebi la ungerea cu Sfantul Mir se insemneaza toate simturile si incheieturile, rostindu-se : „Pecetea darului Sfantului Duh” ; a Sfantului Duh care-L pecetluieste pe Hristos in noi, viata, crucea si invierea Sa. „Pune-ma ca o pecete pe inima” invoca sufletul in Cantarea Cantarilor (VIII, 6). Impartasirea insasi cu trupul si sangele Domnului este tot o marturisire a crucii, a jertfei. Si apoi de-a-lungul intregii vieti, crestinul dreptmaritor se insemneaza cu acest semn dumnezeiesc: cand incepe rugaciunea, in timpul ei, si cand o termina ; la iesirea din casa, la plecarea in calatorie, ca si la intoarcere , la inceputul ca si la sfarsitul lucrului; inainte de culcare, pentru a ne incredinta grijii lui Dumnezeu, si la trezirea din somn, spre a ne agonisi binecuvantarea Lui, in toata ziua , cand ne asezam si ne ridicam de la masa ; la vreme de mahnire, primejdie sau ganduri rele… Si in atatea imprejurari asa cum faceau cei dintai crestini, dupa cum ne da marturie scriitorul bisericesc Tertulian (160-240) care spune : „inainte si in timpul treburilor, intrand si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, la fiecare pas si la fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei cruci” (P.L. II, col. 99).

In chipul crucii preotul binecuvinteaza credinciosii; cu aceasta incepe savarsirea Sfintelor Taine, sfinteste darurile aduse la Altar, ca si apa, holdele, zidirea toata. Si tot crucea sta pe Altar, ea insasi fiind Altar, precum si deasupra Sfintelor locasuri, cele mai multe fiind zidite in forma ei. Crucea se zugraveste pe sfintele vase, pe odajdii, pe cartile de cult; se vede ridicata la unele raspantii de drumuri, se aseaza la capataiul celor adormiti intru nadejdea invierii si a vietii de veci. Cuprinde astfel intreg orizontul vietii noastre, este semnul prin definitie al crestinului drept-credincios si aceasta pentru ca esential e semnul iubirii.

Spun insa oarecare dintre credinciosi ca totusi, nu ar fi cuviincios sa ne inchinam Domnului facand acest semn al crucii, intrucat Mantuitorul a zis catre femeia samarineanca : „Vine ceasul si acum este, cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui in duh si in adevar, ca si Tatal astfel ii doreste pe cei ce I se inchina Lui. Duh este Dumnezeu si cei ce I se inchina trebuie sa I se inchine in duh si in adevar” (Ioan IV, 23-24).

Iar Apostolul invata ca : „Dumnezeu… nu este slujit de maini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva, El dand tuturor viata si suflare si toate…” (Fapte XVII, 25).

Aceste cuvinte ale Sfintelor Scripturi nu opresc insa, in nici un chip semnul crucii. Cand Mantuitorul spune : „Cei ce se inchina lui Dumnezeu trebuie sa I se inchine in duh si in adevar, ne invata ca rugaciunea, inchinarea, intreg cultul si intreaga noastra slujire trebuie sa purceada din adanc, din inima fiintei noastre, din „duh”. In vorbirea cu samarineanca, Domnul ii avea in vedere, indeosebi pe acei credinciosi din Vechiul Testament a caror inchinare se transformase in forme goale, uscate, fara viata ; smochinul uscat le era o pilda (Matei XXI, 19). Inca si Profetul spusese : „Mila voiesc, iar nu jertfa si cunoasterea lui Dumnezeu mai mult decat arderile de tot” (Osea VI, 6). Prin Hristos se incheie insa un Nou Testament de care vorbeste Sfantul Pavel cand zice : „Acesta este Testamentul pe care il voi intocmi casei lui Israel : pune-voi legile Mele in cugetul lor si in inima lor le voi scrie…” (Evrei VIII, 10). Cuvintele legii vechi fusesera scrise pe piatra si pecetluite cu sangele animalelor ; legea Noului Testament pecetluita cu sangele lui Hristos trebuie sa se inscrie in inima, in duhul nostru. Rugaciunea, inchinarea, nu au sens si putere daca nu trec in interiorul constiintei, in minte, in inima. Nu exista cult adevarat, ziditor, acolo unde constiinta e moarta. Prin duhul comunicam cu Dumnezeu care este „duh” ; el, duhul ne deschide circulatiei iubirii, harului.

Mantuitorul mai atrage de asemenea atentia femeii samarinence ca aceasta inchinare adevarata nu mai este legata de un anumit loc (templu) sau localitate, nici numai de un anume neam (iudei sau samariaieni). Dumnezeu este pretutindeni, fiind „duh”, si deci, inchinarea, slujirea Lui nu poate fi marginita de nimic. Este al tuturor si cu egala iubire se deschide tuturor.

Cat priveste invatatura Sfantului Pavel ca „Dumnezeu… nu este slujit de maini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva”, apare evident ca aceste cuvinte nu au nici o legatura cu facerea semnului crucii. Intelesul lor corect este acela ca noi nu-I putem oferi lui Dumnezeu ceva, „lucru al mainilor noastre, care sa-I implineasca cumva „lipsa”, intrucat El este plinatatea, e Absolutul.

Inchinarea, cultul extern si intern, sunt insa cu totul altceva ; tin de conditia noastra de faptura si Mantuitorul insusi S-a rugat. Iar aceasta inchinare trebuie sa fie integrala, sa cuprinda faptura noastra in totalitatea ei, cum o arata Sfantul Pavel: „Duh, suflet si trup” (I Tes. V, 23), incat asa cum indeamna acelasi Apostol: „Sa infatisam trupurile noastre ca pe o jertfa vie, sfanta, bine placuta lui Dumnezeu, ca inchinarea noastra cea duhovniceasca” (Rom. XII, 1). Deci intreaga noastra fiinta trebuie sa participe la actul de adorare.

Pentru a patrunde inca si mai profund acest inteles, sa observam ca Mantuitorul, in cuvintele rostite catre femeia samarineanca, nu cere simplu inchinarea in duh, ci „in duh si in adevar”. Dar adevarul viu este Hristos, este Cuvantul care s-a facut trup. Si astfel adevarul ni se descopera a fi unitatea deplina intre cuvant si trup, intre duh si viata, intre credinta si fapta, intre actele, gesturile, semnele pe care le facem si semnificatia, intelesul lor. Suntem suflet si trup, nu duhuri fara trup. „Preamariti dar pe Dumnezeu in trupul si in duhul vostru, ca unele care sunt ale lui Dumnezeu”, invata Apostolul (I Cor. VI, 20); pentru ca toate trebuie sa se sfinteasca. De aceea nu e de conceput cultul intern al inimii, al „duhului” fara cel extern, al intregii noastre fapturi. Dealtfel, ne stau pilda a unei astfel de inchinari si slujiri, Mantuitorul, profetii, apostolii. Mantuitorul a binecuvantat cu mainile Sale pe copii. „…Si luandu-i in brate i-a binuecuvantat, punandu-si mainile peste ei” (Marcu X, 16). Si de asemenea pe Sfintii Apostoli: „…I-a dus afara pana spre Betania si, ridicandu-si mainile, i-a binecuvantat” (Luca,XIV,50).

In Vechiul Testament, patriarhul Iacob a binecuvantat cu mainile incrucisate pe fiii lui Iosif, asa cum citim : „Si a intins Israel (Iacob) mana sa cea dreapta si a pus-o pe capul lui Efraim, desi acesta era mai mic, iar stanga si-a pus-o pe capul lui Manase. Inadins si-a incrucisat mainile, desi Manase era intaiul-nascut. Si i-a binecuvantat…”.(Fac. XLVIII, 14-15). Credinciosii de atunci se rugau si ei cu mainile ridicate, cum zice psalmistul: „Sa se indrepteze rugacinea mea, ca tamaia inaintea Ta, ridicarea mainilor mele jertfa de seara…” (Ps. CXL, 2).

In Noul Testament, Sfintii Apostoli au ridicat diaconi, preoti, episcopi, prin punerea mainilor, deodata cu rugaciunea (Fapte VI, 6; XIV,23; I Tim. IV, 14). Impartasirea Sfantului Duh celor botezati se facea de asemenea prin punerea mainilor: „Atunci isi puneau mainile peste ei si luau Duh Sfint” (Fapte VIII, 17 ; XIX, 5-6). Iar pe credinciosi Sfantul Pavel ii invata : „Vreau, asadar, ca barbatii sa se roage in tot locul, ridicand maini curate, fara de manie si fara de galceava” (I Tim. II, 8). Iata dar, din Sfanta Scriptura, cateva marturii ale unei adevarate si depline inchinari.

Semnul Sfintei Cruci

Dar, in sfarsit, sa amintim acum putin si despre semnul insusi al crucii si despre marturia pe care o da crestinul prin ea. Stim ca semnul sfintei cruci se face astfel: impreunam primele trei degete ale mainii drepte, iar celelalte doua le lipim de podul palmei; si asa, cu varful celor trei degete unite ne insemnam la frunte, la piept, pe umarul drept si pe cel stang, rostind deodata cu el: in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, amin; si anume: cand zicem „in numele Tatalui”, ne insemnam la frunte ; cand zicem „si al Fiului”, ne insemnam la piept; cand zicem „si al Sfantului Duh”, ne insemnam umarul drept si apoi cel stang, incheind cu „Amin”.

Savarsit astfel, se poate spune ca semnul crucii concentreaza in el cum s-a spus, esenta credintei noastre, „este oarecum o invatatura pe scurt a legii crestine”. „Facandu-mi dimineata semnul sfintei cruci, spunea un credincios preotului lui, simt ca imi marturisesc ceea ce este fundamental in credinta noastra ortodoxa si ma simt „prins in Hristos, in Biserica Lui ca mladita in vita”.

Aceasta o simte orice crestin dreptmaritor, fie facandu-si semnul crucii, fie cand se inchina in fata chipului ei. Simte legatura lui cu Hristos ; simte ca prin Duhul Sfant se impartaseste din viata, din lumina si din iubirea lui Dumnezeu Care in marea-I iubire de lume ne-a daruit pe Unul-Nascut Fiul Sau… (Ioan III, 16) ; simte surparea distantei, a despartirii de Dumnezeu provocata de pacat si impacarea prin Cei ce „ne-a impacat prin cruce” (Efes. II, 16) ; simte credinciosul cu o nadejde vie ca in el insusi, incepand de la botez, de la „nasterea lui cea din apa si din duh” si prin voia statornica de a crucifica pacatul, egocentrismul, acesta se biruie. „Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele” (Gal. V, 24) ; si se simte totdeauna intarit, pazit de cel rau prin acest semn, dupa cum si canta Biserica : „Doamne, arma asupra diavolului, crucea Ta o ai dat noua” ; se simte tot mai mult partas Duhului crucii lui Hristos, innoirii prin ea ca o arvuna a invierii, si indemnat sa iubeasca si el cu iubirea lui Hristos, in chipul Lui : si inaltindu-se catre Dumnezeu si daruindu-se imbratisind pe semeni, lumea, asa cum imbratiseaza bratele crucii.

Si toate aceste daruri si puteri le simte venind din partea Crucii lui Hristos care o sfinteste pe a noastra, asa cum se si roaga Biserica la sfintirea chipului crucii : „Cauta cu milostivire Doamne spre acest semn al crucii pe care credinciosii robii Tai, din osardie si din credinta cea tare si dragostea cea catre Tine, au facut-o spre insemnarea biruintei Fiului Tau… Binecuvinteaz-o si, o sfinteste pe ea, si o umple de puterea si binecuvantarea lemnului aceluia, pe care a fost pironit prea Sfantul Trup al Domnului nostru Iisus Hristos, Unul-Nascut Fiul Tau, prin care puterea diavolului s-a calcat, si noi pamantenii slobozenie am dobandit si vietii ne-am invrednicit”.

Pr. Prof. CONSTANTIN GALERIU

Anunțuri

Mihai Eminescu: Ciudată ţară, într-adevăr!

Octombrie 22, 2010 Lasă un comentariu

Ce caută aceste elemente nesănatoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni care pe calea statului voiesc să câştige avere şi onori, pe când statul nu este nicaieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti? Ce sunt aceste păpuşi care doresc a trai fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplina conştiinţă? Ce căuta d. X profesor de universitate, care nu ştie a scrie un şir de limbă românească, care n-are atâtea cunoştinţe pozitive pe câte are un învăţător de clase primare din ţările vecine şi care, cu toate acestea, pretinde a fi mare politic şi om de stat?

Ce caută? Vom spune noi ce caută.
Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluţiune socială care în Franţa a fost, la noi n-a fost încă. Am facut strane în biserica naţionalităţii noastre, neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a caror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stârpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în oraşele poporului românesc. Căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică şi toate lepădăturile Orientului şi Occidentului, greceşti, jidoveşti, bulgareşti, se grămădesc în oraşele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noştri. Şi, când loveşti în ei, zic că loveşti în tot ce-i românesc şi că esti rău român…
Liberalii sunt smântâna şi temeiul României, noi suntem nişte rămăşiţe din vechile populaţiuni autohtone, care nu merită să fie băgate în seamă. De! iertaţi-ne, boieri Arioneşti şi Caradeşti, că ni s-a părut şi nouă, biet, că trăim în ţara noastră şi avem de zis o vorbă. Iertaţi-ne pentru că nu băgasem de seamă că suntem în Bulgaria, iertaţi-ne apoi că n-am voit să ne batem pentru bieţii greci şi bulgari.

Dar acum, de ne veţi fi iertat sau nu, să stăm de vorbă gospodăreşte şi să vă întrebăm ce poftiţi d-voastră? Şi, ca să ştim că aveţi dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceţi? Arătaţi-ne în Adunările d-voastră pe reprezentanţii capitaliilor şi fabricelor mari, pe reprezentanţii clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de mofturi ale „Telegrafului”, şi ale „Românului” şi de fabrica d-voastră de palavre din Dealul Mitropoliei?…

Ciudată ţară, într-adevăr! Pe cei mai mulţi din aceşti domni statul i-a crescut, adică i-a hranit prin internate, ca după aceea să-şi câştige, printr-un meşteşug cinstit, pâinea de toate zilele.
Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. Dupa ce aceşti domni şi-au mântuit aşa-numitele studii, vin iar la stat şi cer să-i căpătuiască, adică să-i hrănească până la sfârşitul vieţii. Dar nu-i numai atâta.
Domnia lor vor să facă pe boierii. 3–4–500 de franci pe lună nu-i liniştesc şi nu-i fac să se puie pe muncă pentru a deveni folositori naţiei de pe spinarea căreia trăiesc. Sunt născuţi pentru lucruri mai înalte, pentru deputăţii, ministerii, ambasade, catedre de universitate, scaune în Academie, tot lucruri mari la care cinstiţii lor părinţi, care vindeau bragă şi rahat cu apă rece sau umblau cu patrafirul şi sfistocul din casă-n casă, nici nu visaseră şi nici n-aveau dreptul să viseze, căci nu dăduseră naştere unor feţi-frumoşi cu stele-n frunte, ci unor băieţi groşi la ceafă şi târzii la minte, de rând, adesea foarte de rând.
Căci, din două una: sau aceşti oameni sunt toţi genii şi, prin „calitatea” muncii lor intelectuale, merită locul pe care-l ocupă, sau, neproducând nici o valoare, nereprezentând nici un interes general decât pe al stomacului lor propriu, trebuie reîmpinşi în întunericul ce li se cuvine.
Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învaţaţi nici cât negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării.
De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.
Într-adevăr, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: „Ia staţi, oameni buni! Voi plătiţi profesori care nici vă învaţă copiii, nici carte ştiu; plătiţi judecători nedrepţi şi administratori care vă fură, căci nici unuia dintr-înşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu apă rece. Apoi ei toţi poruncesc şi nimeni n-ascultă. Nefiind stapân care să-i ţie în frâu, ei îşi fac mendrele şi vă sărăcesc, creându-şi locuri şi locuşoare, deputăţii, primării, comisii şi multe altele pe care voi le plătiţi peşin, pe când ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai şi dezbracă, dupa ce voi i-aţi înţolit. N-ar fi mai bine ca să stapânească cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel puţin oameni care, prin mintea lor bine aşezată, vă plătesc ce voi cheltuiţi cu dânşii?
De aceea, alungaţi turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi, nu ştiu nimic şi vreau să vă înveţe copiii, şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi voiesc să vă economisească pe voi toţi.

(Din ciclul Icoane vechi şi icoane nouă, publicat în “Timpul” – 1877)

Mircea Eliade: PILOŢII ORBI

Octombrie 20, 2010 Lasă un comentariu

Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care deţine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia naţionalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit ţãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administraţie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nstru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.

Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.

Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. […]

Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia . Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!

Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându- le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc.Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.

Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si to mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.
Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

…Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã n- are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini – nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…

Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi.

19 Septembrie 1937

Ispita rusă sau Ambasadorul României, un fidel sub omoforul Patriarhiei Moscovei

Octombrie 13, 2010 Lasă un comentariu

Îşi poate imagina cineva ca, să zicem, ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al Federaţiei Ruse la Chişinău şi familia sa să frecventeze o biserică a Mitropoliei Basarabiei din cuprinsul Patriarhiei Române? Vi-l puteţi imagina pe Excelenţa Sa, Valeri Kuzmin, cu soţia şi copiii, închinându-se la icoane într-o biserică în care răsună ectenii de sănătate pentru Mitropolitul şi Exarhul Petru Păduraru şi pentru Patriarhul Daniel Ciobotea de la Bucureşti? Întrebările sunt desigur retorice, pentru că nimeni şi niciodată nu va lua în serios o asemenea posibilitate. Există lucruri posibile şi există lucruri imposibile, excluse principial şi categoric.

Dată fiind simetria de percepţie pe care o au românii de la răsărit de Prut şi pentru a avea termenii de comparaţie în faţă, să reluăm întrebarea altfel. Îşi poate imagina cineva ca ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României la Chişinău şi familia sa să frecventeze o biserică a structurii locale de sub jurisdicţia Patriarhiei Ruse? Vi-l puteţi imagina pe Excelenţa Sa, Marius Lazurca, cu soţia şi copiii, închinându-se la icoane într-o biserică în care răsună ectenii de sănătate pentru mitropolitul „întregii Moldove” Vladimir Cantarean şi pentru Patriarhul Kiril Gundiaev de la Moscova? Aici întrebările nu mai sunt retorice, pentru că pornesc de la un caz ieşit din comun, când chiar şeful misiunii diplomatice române la Chişinău a luat în serios o asemenea posibilitate şi… a făcut-o realitate.

Aflăm acest lucru, cu oarecare întârziere, dintr-un interviu acordat de ambasadorul României la Chişinău revistei VIP-magazin. Interviul, apărut în numărul 77 din luna septembrie 2010, este intitulat simplu: „Ambasadorul român topit în peisajul basarabean”. Întrucât subiectul pe care, ca etnic român de confesiune ortodoxă şi cu dublă cetăţenie, moldo-română, încerc să-l abordez aici este unul delicat şi de sensibilitate, este potrivit să cităm puţin din materialul apărut în pretenţioasa revistă chişinăuiană.

Aşadar, aflăm că frecventarea parohiilor de obedienţă rusă este o tradiţie mai veche în familia domnului ambasador. Această tradiţie este continuată şi în spaţiul românesc. VIP-magazin face cunoscut opiniei publice: „Pentru Marius Lazurca, familia este conţinutul vieţii, măsura tuturor lucrurilor. Soţia Mirela, medic de profesie, a renunţat de ceva timp la carieră şi se ocupă de copii. Speră că atunci când soţul său îşi va încheia misiunea la Chişinău, vor vorbi liber rusa. Sunt din şcoală îndrăgostiţi de Tolstoi şi ar vrea să-l citească în original. De aici vin şi numele primilor copii – Vladimir şi Olga. Dar şi de la parohia pariziană unde a fost botezat Vladimir, frecventată de urmaşi ai aristocraţiei ruse din diasporă. Urmează Matei, Toma, Theodora şi Sebastian. Cât vor fi la Chişinău, şcolarii vor merge la „Prometeu”.

Duminica merg cu toţii la parohia „Sf. Dumitru”, la recomandarea „mamei Ala”, doamna care se ocupă de Sebastian şi Theodora. Le-a plăcut. Şi biserica, şi părintele Pavel. „Acolo merge lume foarte diferită, spune ambasadorul. Parohia asta e ca un portret în miniatură al societăţii moldoveneşti”…”

La întrebarea „Ce vă place la Chişinău?”, Excelenţa sa a răspuns simplu: „Oh, sunt foarte multe, e greu să fac o listă exhaustivă. Într-o ordine întâmplătoare, îmi plac: cocoşul matinal al vecinilor, kvasul vândut direct pe stradă, parohia „Sfântul Dumitru”, Asif Chaudry, Casa Herţa, laptele concentrat rusesc şi icrele de lostriţă, şoseaua de la Leuşeni la Chişinău, cafenelele cu reţea wi-fi la discreţie, AIE, consilierii străluciţi ai Premierului Filat (Nicu Popescu, Stela Mocanu, Daniel Diviriceanu), Niagara Orange Fitness, rutierele, Savatie Baştovoi, chipiul larg al poliţiştilor, româna Nataliei Morari, plăcinta cu brânză, cozile la spovedanie…”.

Jurnaliştii de la VIP-magazin au fost curioşi să afle şi alte lucruri din gura Excelenţei sale: „Nu e obositor sa fiţi în permanenţă diplomat? Mă refer la calitate, nu la meserie…” Şi pentru că nu doar plăcerea, ci şi talentul de diplomat, precum şi prudenţa îngemănată şi naturaleţea sunt la mijloc, ambasadorul Lazurca a răspuns astfel la această întrebare: „Se spune despre diplomaţie că e mai curând o artă, decât o meserie. Cred, prin urmare, că diplomaţia solicită tot atât talent, înzestrare nativă, cât cer pictura, muzica, baletul clasic. În alţi termeni, avem de-a face cu o ocupaţie pe care o poţi exercita cel mai bine dacă eşti tu însuţi, dacă eşti firesc, natural în cea mai mare parte a timpului. Am norocul de a fi diplomat fără efort, din simplul motiv că sunt destul de ceremonios şi de prudent din fire. Nu am, deci, prea multe merite.”

De ce ne-a atras atenţia acest interviu cu mărturisirile ambasadorului Lazurca? Pentru că nu e vorba de un cetăţean oarecare, ci de un oficial român aflat în misiune diplomatică. Şi pentru că ţara de acreditare este Republica Moldova, în care un diferend canonic româno-rus marchează profund peisajul în care Excelenţa sa „se topeşte”, ca să rămânem la expresia jurnaliştilor de la VIP-magazin. Orice alegere sau preferinţă canonică se pune în balanţă şi conturează adevărata personalitate şi devotamentul celui împricinat. Interviul ne-a atras atenţia şi pentru că reţinusem bine cuvintele atât de adevărate ale preşedintelui Traian Băsescu, pronunţate în faţa camerelor reunite ale Parlamentului României, la 14 aprilie 2009: „A rosti slujba în limba română şi a oficia într-o biserică aparţinând Mitropoliei Basarabiei a fost, adesea, un act de eroism, deşi libertatea religioasă trebuie respectată ca orice drept universal”. Am spus-o şi voi repeta cât va fi nevoie: Mitropolia Basarabiei reprezintă un adevărat test pentru clasa politică. Şi nu este vorba doar de clasa politică de la Chişinău.

Pentru cei care nu cunosc, trebuie să constatăm cu titlu de precizare că parohia „Sfântul Dumitru” din sectorul Botanica a municipiului Chişinău ţine canonic de mitropolia Chişinăului şi a „întregii Moldove” din cadrul Patriarhiei Moscovei. Parohul bisericii este preotul Pavel Borşevschi.

Parohia este un centru propagandistic important al mitropoliei de obedienţă moscovită, cu care este cofondatoare a publicaţiei „Curierul ortodox” (cu versiunea rusă „Pravoslavnâi vestnik”). Cota de participare la „Curierul ortodox SRL” este următoarea: mitropolia Chişinăului şi a „întregii Moldove” – 70%, parohia „Sf. Dumitru” – 30%. Redacţia acestui organ de presă este din 1995 şi până azi situată în casa parohială a bisericii „Sf. Dumitru”.

Ambasadorul Lazurca ar fi trebuit să cunoască şi faptul că preotul paroh Pavel Borşevschi a fost principalul actor al lucrării de smulgere a parohiei „Sf. Nicolae” din Chişinău (fosta catedrală provizorie a Mitropoliei Basarabiei între 1992 şi 1999) de sub oblăduirea Patriarhiei Române şi înregistrarea ei în subordinea Patriarhiei Moscovei. El a pus la cale şi a dirijat întreaga operaţiune împreună cu ministrul de atunci (şi de acum, din partea PLDM!) de Interne, generalul Victor Catan, un prigonitor pe faţă a Mitropoliei Basarabiei. Anul trecut am scris despre asta în FLUX şi am publicat şi documente doveditoare, pe care, la timpul respectiv, le reţinuse şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca probe concludente pentru tratamentul discriminatoriu şi destul de sălbatic aplicat Bisericii noastre.

Tot acest preot este mentorul unui grup disident de preoţi din raioanele Călăraşi şi Ungheni care, cu doi ani în urmă (vara lui 2008), au organizat o campanie de denigrare a Înaltpreasfinţitului Petru Păduraru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor.

Pentru mine, ca şi pentru multă altă lume, de la Chişinău şi Bucureşti, cu care am discutat zilele acestea, lucrurile sunt clare. Ambasadorul Lazurca şi familia sa, aflându-se fizic în cuprinsul Patriarhiei Române, şi-au făcut, cu de la sine putere, ieşirea de sub omoforul ei şi s-au adăpostit sufleteşte sub omoforul Bisericii Ortodoxe Ruse, pentru care nutresc o evidentă simpatie. Fascinaţia pentru tot ce este rusesc, de la limbă, literatură, antoponimie, până la laptele concentrat, icrele de lostriţă şi accentul Nataliei Morari, ne este chiar mărturisită! Nu reproşăm însă acest lucru. Luăm act de el şi mergem mai departe la aspectele geoconfesionale.

Faptul că un membru al corpului diplomatic român a intrat sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei din preajma Kremlinului, „topindu-se” în acel mediu pe care l-am numit întotdeauna „prizonierat canonic rus”, arată cât se poate de limpede o lipsă de solidaritate şi comuniune directă cu românii ortodocşi persecutaţi şi nedreptăţiţi în continuare de Biserica Rusă şi de guvernul AIE condus de Vladimir Filat, un alt fidel al Patriarhiei Moscovei. Ambasadorul Marius Lazurca este încântat de AIE şi de guvernul Filat, împănat cu tot felul se securişti mai vechi şi mai noi, uitând cu o suspectă uşurinţă că tocmai acest guvern se arată a fi complice făţiş al mitropoliei „întregii Moldove” împotriva Mitropoliei Basarabiei, căreia refuză să-i recunoască până şi unele drepturi acordate de guvernele anterioare, opunându-se restituirii arhivelor sale şi proprietăţilor spoliate de regimul sovietic de ocupaţie.

Ca român ortodox, nu doar topit aici, ci crescut din solul basarabean, nu-mi pot explica, deocamdată, de ce un ambasador al României în Republica Moldova îşi alege subordonarea canonică „la recomandarea „mamei Ala”, doamna care se ocupă de Sebastian şi Theodor”. Mă întreb legitim şi cu toată îndreptăţirea de ce Excelenţa sa nu este fidel al Mitropoliei Basarabiei, implicit al Patriarhiei Române? Este firesc să aşteptăm un răspuns. Mă mai întreb ce ar fi fost dacă dătătoarea de tonalitate „mama Ala” era de confesiune eterodoxă? Niciodată nu te pui cu gusturile omului, mai ales ale unui ambasador, dar o altă întrebare vine: de ce îi place oare Excelenţei sale Savatie Baştovoi, unul dintre denigratorii activi ai Mitropoliei Basarabiei şi ai Patriarhului Daniel? Sper să nu fi fost iarăşi o „recomandare a mamei Ala”, invocată delicat drept scuză pentru propria alegere canonică într-un spaţiu marcat de uzurparea rusească a drepturilor Bisericii româneşti. Văzând alegerea benevolă a reprezentantului oficial al Statului Român, trebuie să înţeleagă românul de rând de la răsărit de Prut că aflarea în comuniune directă – canonică şi euharistică – cu Patriarhia Moscovei în Republica Moldova este un lucru bun şi de urmat? Că Mitropolia Basarabiei şi Patriarhia Română nu mai contează în interfluviul pruto-nistrean, că pot fi tratate ca şi inexistente aici, de vreme ce până şi trimisul Bucureştiului evită o relaţie de comuniune directă cu ele, la ele acasă? A fost reactivarea Mitropoliei Basarabiei un act reparator de dreptate sau ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României nu pune preţ de două parale pe lucrarea noastră, a basarabenilor, şi a Sfântului, Marelui şi Îndreptătorului nostru Sinod din 1992 şi-şi ghemuieşte sufletul la sânul Bisericii moscovite? Ce crede despre asta Centrala, adică Ministerul Afacerilor Externe al României şi ce crede şeful Statului Român? Vor avea ei oare înţelepciunea, inspiraţia şi curajul să reacţioneze adecvat?

Bineînţeles că partea culturală, confesională, lingvistică şi tot ceea ce ţine de identitate şi suflet privesc domeniul privat. Aceasta este regula generală. Dar probabil nu vom greşi susţinând că ea nu li se aplică şi reprezentanţilor oficiali ai Statului Român peste hotare. Mai ales când acest „peste hotare” nu este şi „în străinătate”, ci în „spaţiul nostru cultural comun”. Bineînţeles că şi relaţiile dintre Bisericile Ortodoxă Română şi Rusă trebuie să reintre odată şi odată în normalitate. Doar că această normalitate, ca stare de împăcare şi de pace în Hristos, nu se poate sprijini decât pe dreptate şi adevăr. Nu cred însă că acest tip de soluţie ar fi posibil prin aruncarea diplomaţilor români în braţele foarte primitoare ale Patriarhiei din preajma Kremlinului şi ale neosteniţilor ei râvnitori din Republica Moldova. Şi am impresia că, oricât de subiectiv aş fi, nu spun un lucru greşit sau nedrept.

Am fost unul dintre oamenii care s-au bucurat sincer la aflarea veştii despre desemnarea lui Marius Lazurca în funcţia de ambasador al României la Chişinău. Am insistat ca FLUXUL să-i facă o prezentare cât mai generoasă şi să-i publice unele dintre eseuri, ceea ce s-a şi întâmplat. Bucuria şi speranţa mea erau legate de faptul că acest ambasador tânăr venea dintr-o misiune la Vatican, că ar fi trebuit să fie pe deplin edificat nu doar în chestiuni de teologie, dar şi de geospiritualitate în general şi de geopolitică a Ortodoxiei în particular. Pe cât de mare au fost bucuria şi speranţa mea la început, pe atât de profundă este dezamăgirea de azi.

Am mai avut un sentiment asemănător în cazul antecesorului lui Marius Lazurca în funcţia de ambasador la Chişinău. Este pentru prima dată când trebuie totuşi să mărturisesc că Excelenţa sa Filip Teodorescu, pe care mi l-am făcut neprieten din cauza veşnicelor lui şicane la adresa Mitropoliei Basarabiei, a fost omul căruia i-am spus în faţă încă acum 3 ani, în ajunul zilei naţionale a României: „Excelenţă, voi fi primul om care se va bucura sincer la încheierea misiunii dumneavoastră la Chişinău. Aştept ziua asta, ca să pot vedea vreodată un ambasador care să iubească Mitropolia Basarabiei cu adevărat”. De ce? Ambasadorul Teodorescu nu ezita să afişeze un soi de dispreţ sincer faţă de Mitropolia Basarabiei, reproşându-i că are pretenţii prea mari, că se dedă ridicării unor „construcţii faraonice”, având în vedere singura Catedrală-mausoleu înălţată în cuprinsul Patriarhiei Române, la Cania, Cantemir, pe Prut, în memoria miilor de ostaşi români căzuţi cu moarte de erou în 1941. I-am spus atunci, cu multă strângere de inimă, ambasadorului Teodorescu: „Excelenţă, nu biserica-mausoleu de la Cania este mare, ci sufletul dumneavoastră este mic”.

De ce oare sufletul ambasadorilor pe care Bucureştiul îi trimite la Chişinău nu poate cuprinde Mitropolia Basarabiei, în care să se topească frumos şi româneşte, chiar dacă în aceste suflete poate încăpea, iată, o întreagă Patriarhie a Moscovei, sora nedreaptă şi prigonitoarea noastră? De ce?

Vlad CUBREACOV
FLUX, 13 octombrie 2010