Arhiva

Archive for decembrie 2010

LA O HIROTONIE. O Vulpe Albastră pentru Moldova sau cum a ajuns Poligraf Pornografovici episcop

decembrie 27, 2010 Lasă un comentariu


Aşadar, Patriarhia Moscovei înţelege să nu se înţeleagă cu noi şi nici cu Biserica noastră naţională. Vineri, 24 decembrie, în ajunul Crăciunului pe nou, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Kirill, acompaniat de o mână de arhierei ruşi (alţi 6 mitropoliţi şi 5 sinodali), a dispus, cu de la sine putere, numirea arhimandritului Nicodim (Ion) Vulpe de la Orhei drept episcop de Edineţ şi Briceni, iar duminică, 26 decembrie, respectivul a şi fost hirotonit, tot la Moscova, de către Patriarhul rus. Numirea lui Nicodim (Ion) Vulpe s-a făcut pentru eparhia care a rămas văduvă odată cu tragicul şi neelucidatul deces al episcopului Dorimedont (Nicolae) Cecan. Acest caz este relevant pentru politicile Rusiei în regiune şi pentru gradul în care Biserica rusă rămâne aservită intereselor secular-politice ale Kremlinului, constituind astfel un instrument de lux în promovarea acestor interese.

Numit, nu ales

Din textul temeiului nr.  al Sinopsisului şedinţei de la Moscova din 24 decembrie, rezultă clar următoarele: 1. Nicodim (Ion) Vulpe nu a fost ales, aşa cum stabilesc canoanele ortodoxe, de clerul şi poporul din respectiva eparhie. El a fost numit pe cale administrativă, prin voinţa Moscovei; 2. Numirea respectivului candidat s-a făcut în lipsa unei propuneri a mitropoliei Chişinăului „şi a întregii Moldove” care se intitulează pompos şi fals drept „Biserica Ortodoxă din Moldova” şi trâmbiţează cu ocazie şi fără că dispune de un „Tomos de Independenţă” în raport cu Moscova; 3. Nicodim (Ioan) Vulpe a fost selectat de Moscova şi numit pe criterii extrabisericeşti. Vom vedea mai jos care sunt aceste criterii.

Cine este Nicodim (Ion) Vulpe?

Într-adevăr, cine este acest personaj atât de preţuit la Moscova şi atât de nădejde pentru ea? Nicodim (Ion) Vulpe, născut la 4 septembrie 1956, în comuna Chiperceni, Orhei, este bine cunoscut la noi ca unul dintre preoţii de mir. Pentru cei neavizaţi, precizăm că preot de mir înseamnă preot în lume, adică om însurat, cu nevastă în viaţă şi copii în viaţă. Iar regula bisericească spune că episcopii se aleg de către clerul şi poporul dintr-o eparhie doar dintre călugări, dintre văduvi sau dintre celibatarii vrednici. Că preotului Vulpe, care şi-a lepădat nevasta şi copiii de ani de zile, i-a mers vestea de „Vulpea albastră”, ştie toată lumea. Pentru aparenţe, iubind călugăria, dar mai ales pe călugări, acesta s-a călugărit şi el, la 23 ianuarie 2009, fără a vieţui însă în vreo mănăstire, ci rămânând în lume, ca mare „blagocin”, adică protopop de Orhei. Preoţii şi credincioşii mai în vârstă cunosc că lui Ion Vulpe, fost vânzător de legume în Orhei, cu reputaţie „albastră”, nu a întrunit de la bun început condiţiile canonice pentru admiterea în cler. Pentru acest motiv arhiereul rus de la Chişinău, Ionatan Kapolovici, i-a respins în mod repetat cererile de preoţire. Şi aici intervine un moment important de reţinut. Ingenioasa „Vulpe albastră” îşi pune cererea în proţap şi migrează cu ea mai spre nord, până la Leningrad. Acolo petrece o vreme, ca la 18 martie 1981 să fie diaconit de vicarul mitropoliei de Leningrad, Meliton, iar la 21 mai 1981 el este preoţit de către actualul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii, Kiril Gundiaev, pe atunci episcop de Vâborg şi rector al Academiei şi Seminarului Duhovnicesc din Leningrad. Deci, relaţia dintre Ion Vulpe şi actualul Patriarh rus, Kirill, este veche şi strânsă. În toată ecuaţia a fost implicat şi fostul Patriarh rus, Alexei al II-lea, care, la 8 iunie 1981 l-a delegat pe Ion Vulpe la Chişinău, la dispoziţia episcopului Ionatan Kapolovici. Faptul că Ion Vulpe nu a fost hirotonit în Moldova şi a trebuit să se implice nemijlocit fostul şi actualul Patriarh, împotriva cărora încă de pe atunci s-au ridicat voci acuzatoare în Biserică pe motivul relaţiilor acestora cu KGB-ul sovietic, induce ideea că respectiva structură a avut cuvântul ei de spus în toată povestea.

Episcop cu neamuri multe…

Patriarhia Moscovei s-a grăbit să şi posteze pe site-ul ei o biografie parfumată şi îndulcită a noului ei episcop, omiţând cu acurateţe orice detaliu semnificativ privind viaţa în lume a alesului său. Astfel, nu ni se spune cine este soţia acestui episcop, câţi copii are el, în ce relaţie a fost şi este cu ei. Are acest episcop nurori, gineri, cuscri, cumetri şi cum cadrează tot tabloul acesta cu sfintele canoane bisericeşti? Când s-a căsătorit proaspăt hirotonitul, când a divorţat, dacă a divorţat şi pentru care anume motive? Ceea ce cunoaşte tot creştinul din Orhei este că a fost căsătorit cu preoteasa lui, Ludmila, cu care a avut trei copii (Maria, Vasile şi Petru) şi că motivele divorţului nu au ţinut de preoteasă, o creştină smerită şi exemplară. Spun aceasta pentru că am cunoscut-o personal cu ani în urmă când vărsa lacrimi amare din cauza celui prezentat acum de Patriarhia Moscovei ca fiind „Nikodim, episkop Edineţkii i Briceanskii (Vulpe Ioann Vasilievici)”.

Vrednic este?

Numirea şi hirotonirea lui Nicodim (Ion) Vulpe ca episcop s-a făcut în mare grabă, prezenţa elementului de surpriză fiind gândită de la bun început de către Patriarhul Moscovei. Pe de o parte, Patriarhul rus, cunoscând personajul şi faptele lui eroico-erotice pe tărâmul pravoslaviei ruseşti de sorginte kaghebistă, a dorit să preîntâmpine orice reacţie negativă din partea clerului şi credincioşilor din Republica Moldova. S-a mers pe tactica faptului împlinit. Pe de altă parte, hirotonirea trebuia făcută cât mai departe de rudele de gradul I ale împricinatului.De ce? Pentru că, potrivit obiceiului străvechi din Biserica Ortodoxă, la hirotonirea oricărei feţe bisericeşti (diacon, preot, episcop) cel care conduce slujba hirotonirii trebuie să-i adreseze poporului prezent la slujbă cuvintele de recomandare a candidatului: Vrednic este! (Axios! Sau Dignus est!) Iar poporul şi strana trebuie să răspundă fie cu Vrednic este!, fie cu Nevrednic este! (Axios! sau Anaxios!, Dignus est! sau Indignus est!). Şi pentru că nu există garanţia că soţia episcopului în cauză sau copiii lui şi alte rude apropiate, alţi credincioşi şi clerici care cunosc prea bine năravurile „Vulpii albastre” să răspundă: „Nevrednic este!, Anaxios! sau Indignus est!” s-a şi decis hirotonirea în mândra capitală, Moscova, cât mai departe de ochii şi urechile moldovenilor.

Prieten trup şi suflet cu Sangheli şi Pasat

În lumea politică, Ion Vulpe l-a avut ca mare prieten de suflet pe fostul premier Andrei Sangheli, care l-a înzestrat din averea statului cu o ditamai Tipografie din Orhei. S-a opus timp îndelungat folosirii alfabetului latin pentru limba română de la noi şi a tipărit, la tipografia de dar, mai multe cărţi de rugăciune cu litere ruseşti până recent. Pentru cine cunoaşte obiceiurile şi deprinderile unor reprezentanţi ai faunei politice de la noi, trebuie să mai precizăm că Vulpea albastră este mare preţuitoare şi iubitoare şi a celui mai ortodox dintre securişti, ca şi a celui mai securist dintre ortodocşi, Valeriu Pasat. E de bine, e de rău? Noi nu comentăm, ci ne rezumăm la a consemna.

Tipograf cu pornograf

Acest personaj căzut tronc la inima Patriarhului Kirill a fost implicat, cum spuneam mai sus, într-un mare sex-scandal, când a tipărit mai multe calendare pornografice şi alte tipărituri ruşinoase la aceeaşi tipografie „bisericească” dăruită de Sangheli. Presa de la Chişinău a scris acum câţiva ani despre acest sex-scandal dezlănţuit de Vulpea albastră, poreclită de unii, cu nedisimulată răutate, desigur, Tipograf Pornografovici sau Pornograf Tipografovici. O altă versiune a poreclei care circulă prin popor este cu Poligraf în loc de Tipograf şi cu Poligrafovici în loc de Tipografovici. Alegeţi fiecare versiunea care vă pare mai potrivită.

Piratul de la Orhei

O altă ispravă a tipografului de Orhei a fost aceea că a piratat, prin mijloace numai de el ştiute,   drepturile de autor ale Patriarhiei Române asupra cărţilor de cult elaborate, traduse şi diortosite cu binecuvântarea Sfântului, Marelui şi Îndreptătorului nostru Sinod de la Bucureşti. Tot pe ce a apucat să pună mâna tipograful respectiv, a şi văzut lumina tiparului la Orhei, cu binecuvântarea mitropolitului Vladimir şi cu „îngrijirea” „blagocinului” Vulpe. Unele dintre aceste cărţi au mai primit şi sponsorizări guvernamentale, de exemplu în timpul primului ministeriat al lui Vasile Tarlev, alt prieten şi binefăcător al său pe faţă şi mai de taină. Există şi o parte bună în această poveste, pentru că astfel, zeloşii şi ridicolii românofobi din Patriarhia Moscovei, de teapa arhiepiscopului Mark, nu vor mai putea contesta niciodată că românii din prizonieratul canonic moscovit slujesc exact după aceleaşi cărţi bisericeşti ca şi românii din toată lumea, făcând astfel dovada perfectă a unităţii lor de limbă şi de neam. Şi nimeni decât tipograficescul „blagocin” de Orhei nu a avut, fie şi pentru motive de bani şi afaceri, o contribuţie mai mare la vădirea unităţii de limbă şi de neam a tuturor românilor.

Hulitor şi prigonitor al Mitropoliei Basarabiei şi al Patriarhiei Române

Ion Vulpe s-a remarcat ca unul dintre cei mai înverşunaţi prigonitori ai Mitropoliei Basarabiei. Apropo, cel care l-a tuns în monahism, în ianuarie anul trecut, a fost nimeni altul decât episcopul Marchel Mihăiescu, un alt hulitor şi prigonitor al Mitropoliei Basarabiei. Ambii s-au remarcat în acest sens încă din august-septembrie 1992 când i-am văzut ca protagonişti în atacurile asupra episcopiei de Bălţi în frunte cu vlădica Petru Păduraru, actual arhiepiscop al Chişinăului şi mitropolit al Basarabiei. Au ajuns deja la Chişinău rumorile ridicate de voci din sânul Patriarhiei Ruse că unul dintre subiectele discutate între patru ochi de către Vulpea albastră şi Patriarh a ţinut tocmai de Mitropolia Basarabiei şi de situaţia viitoare a mitropolitului Vladimir. În acest context pe masa Patriarhului rus a fost pusă, drept argument solid al lipsei de devotament a mitropolitului Vladimir faţă de Moscova, fotografia acestuia cu Înaltpreasfinţitul Mitropolit Petru Păduraru al Basarabiei şi Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Casian Crăciun al Dunării de Jos. Se află în cele mai strânse relaţii cu „mitropolia” stilistă de la Slătioara, din România, precum şi cu structurile ortodoxe româneşti ieşite de sub omoforul Patriarhiei Române (în special, cele din SUA şi Canada), cu care se află în contact permanent şi pe care le vizitează periodic.

Politică, politică, politică, de 3 ori politică!

În primele patru alineate ale Cuvântului său de îndrumare, Patriarhul rus a folosit de trei ori cuvântul politic/politică! Nu e de mirare în cazul Patriarhului Kirill, care este cunoscut ca unul dintre cei care regretă destrămarea URSS, comparând-o cu o tragedie planetară. Patriarhul a dat-o pe faţă chiar din a doua propoziţie: „Tu eşti chemat la slujirea arhipăstorească a poporului tău, în Patria ta, într-o situaţie politică complicată, care cere eforturi mari de contracarare a tendinţelor schismatice”! E, asta era! Se vede că l-a fript tare pe Patriarhul Kirill fotografia mitropolitului Vladimir alături de mitropolitul Petru! Oricât s-ar jura Patriarhia Moscovei că vrea împăcare şi conlucrare cu Patriarhia Română, ca pacea să se aştearnă între cele două mitropolii ortodoxe din Republica Moldova, tot politica rămâne preocuparea de căpătâi a Patriarhului rus şi tot reflexele imperiale îşi spun cuvântul mai presus de Evanghelie!

Despre graniţa Moscovei în Moldova

Ce poveţe i-a mai dat capul Bisericii ruse episcopului numit şi făcut tot de el şi pus sub jurământ faţă de Biserica Moscovei? Ascultaţi şi vă cruciţi! „Să stai permanent în ascultare faţă de Sfânta conducere bisericească şi în fraternitate solidară cu confraţii arhipăstori. Să fii fidel jurământului arhieresc. Să-ţi aduci aminte întotdeauna de necesitatea de a urma strict rânduiala canonică, de a păstra unitatea bisericească, care nu depinde de nici un fel de schimbări politice sau stihii din lumea aceasta”. „Biserica noastră, împreună cu poporul ei, a trecut prin multe încercări serioase la începutul secolului XX, care s-au soldat cu apariţia noilor ţări şi cu modificarea graniţelor de stat. Însă, mulţumită înaltei responsabilităţi bisericeşti şi susţinerii clerului şi mirenilor, unitatea pe care am păstrat-o constituie o confirmare experimentală a principiului organizării bisericeşti înrădăcinate în Tradiţie, potrivit căreia fruntariile canonice ale unei Biserici Locale nu sunt determinate doar de graniţele politice trecătoare. În conformitate cu aceste norme este organizată viaţa unor asemenea Patriarhii ca cele de Constantinopol, de Ierusalim, a Antiohiei şi a celei a Moscovei, precum şi a unui şir de alte Biserici Ortodoxe Locale”. Aici Patriarhia Română a fost omisă premeditat, întrucât, dacă ar fi fost invocată expres, faptul ar fi ruinat toată speculaţia sofistică moscovită legată de Mitropolia Basarabiei.

Care ţi-i Patria, care-ţi sunt vecinii?

Este interesant să urmărim firul gândului Patriarhului Kirill, care parcă i s-a adresat mitropolitului Vladimir: „Urmează ca tu să-ţi duci slujirea în Biserica Ortodoxă din Moldova, care constituie o parte organică şi inseparabilă a Patriarhiei Moscovei, pe un pământ cu o istorie creştină multiseculară. Nobleţea şi tăria credinţei poporului moldovenesc nu poate să nu ne trezească bucurie. Acest popor este înrădăcinat în mod tradiţional în Ortodoxie, vestit din vechime prin îmbinarea rezistenţei spirituale, a dragostei de Patrie şi a atitudinii binevoitoare faţă de vecinii săi.” Asta-i bună de tot! Patriarhul Moscovei are în vedere, când vorbeşte de Patrie,  „patria” sovietică, evident, şi se va vedea mai jos de ce. Iar când ne vorbeşte despre „vecinii” „poporului moldovenesc”, are în vedere şi cealaltă jumătate a Moldovei istorice, cu capitala la Iaşi, cu Putna lui Ştefan cel Mare şi tot ceea ce înseamnă Lumea Românească. Să vedem ce cuvinte înaripate şi-au mai luat zborul de pe buzele Patriarhului de la Moscova duminica trecută.

Referindu-se la „poporul moldovenesc”, Patriarhul Kirill spune: „Urmându-I lui Hristos pe calea împlinirii sfintelor Lui porunci, el a mers, sute şi sute de ani, umăr la umăr cu popoarele Rusiei ortodoxe. În cele mai diferite epoci istorice noi ne-am împărtăşit bucuriile şi amarul, ne-am ridicat împreună împotriva atentărilor la patrimoniul nostru comun şi am apărat împreună credinţa ortodoxă. Mult timp noi am fost un singur stat”.

Unitate cu Bielorusia şi Kazahstanul, dar în nici un caz cu Iaşiul, Bucureştiul, Suceava sau Putna

Încă puţin din gândirea şi rostirea celui care l-a binecuvântat şi decorat pe Igor Smirnov, ca „preşedinte al Republicii Moldoveneşti Nistrene”: „Poporul ortodox al Moldovei independente îşi păstrează unitatea cu popoarele frăţeşti ale Bielorusiei, Rusiei, Ucrainei şi ale altor ţări, părtaşe ale moştenirii spirituale a Sfintei Rusii, înfăptuind această unitate prin apartenenţa la o singură Biserică-Mamă”. Citind aceste rânduri te poţi întreba, la o adică: ce caută ambasadorul plenipotenţiar şi extraordinar al României la Chişinău, Marius Lazurca, cu rugăciunea şi spovedania sub omoforul acestei „singure Biserici-Mame” care cultivă „dragostea de Patria” sovietică, care ar constitui „o parte organică şi inseparabilă a Patriarhiei Moscovei”, întrucât „mult timp noi am fost un singur stat”? Tot la o adică, este foarte interesant în ce termeni raportează Excelenţa Sa acasă această ultimă mişcare geospirituală a Moscovei pe harta noastră de suflet, pe trupul viu al Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ca „parte organică şi inseparabilă” a Lumii Româneşti.

De la nicodimism la serapionism şi, apoi, la vulpism. Tot rusism şi imperialism

Răspunzând destul de politiceştilor poveţe ale Patriarhului Kirill, „Vulpe Ioann Vasilievici” a ţinut să precizeze, între altele: „Nu-mi preget slabele puteri pentru a urma pilduitoarele exemple de slujire bisericească pe care ni le-au arătat fericiţii în adormire mitropoliţi Nicodim (Rotov) şi Serapion (Fadeev)”. Precizăm în context că mitropolitul Nicodim Rotov a fost mulţi ani şef al Sectorului Relaţii Externe Bisericeşti, desemnat în funcţie la cererea oficială a KGB. Presa şi istoriografia rusă folosesc termenul de „nikodimşcina” (nicodimism) pentru a desemna cea de-a doua fază a „serghianismului” ca formă de aservire a Bisericii intereselor statului secular-politic de esenţă imperială. Iar mitropolitul Serapion Fadeev de Tula, fost de Chişinău, l-a precedat în scaun pe actualul mitropolit Vladimir. Termenul de „serapionism” are în continuare circulaţie în Republica Moldova pentru a desemna fenomene  deosebit de negative, printre care corupţia, desfrâul, luarea de mită, vinderea celor sfinte şi românofobia bisericească.

Mândria de „cetăţean al Sfintei Rusii”…

„Gândurile mele sunt îndreptate către minunata mea Patrie, care de aproape 200 de ani se salvează împreună cu mulţimea de popoare care alcătuiesc în sine acea Sfântă Rusie care nu există pe hartă, dar a cărei cetăţenie noi o purtăm cu mândrie. Asupra acestei identităţi atentează tatăl a toată dezbinarea şi a toată minciuna, vrăjmaşul neamului omenesc care vrea să împingă însăşi Biserica în prăpastia discordiei”, a mai spus vechiul soldat al interesului rusesc în cuvântul său de credinţă Moscovei.

De ce se grăbeşte Moscova?

V-aţi aşteptat la altceva? Eu, nu. Este clar ca bună ziua că Patriarhia de lângă Kremlin este consecventă în urmarea planurilor ei de dominaţie şi control spiritual în fostele state sovietice, printre care şi Republica Moldova. Decizia unilaterală şi voluntaristă a Moscovei de a numi un nou episcop peste capul moldovenilor de la răsărit de Prut arată că nu contează nici Statutul mitropoliei Chişinăului şi „a întregii Moldove”, nici acel capăt de hârtie numit „Tomosul de Independenţă”, nici voinţa poporului lui Dumnezeu, nici canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe universale, nici bunul simţ, nici istoria autentică, nici Evanghelia lui Hristos. Totul este politică, geopolitică şi geospiritualitate vicleană, agresivă şi hrăpăreaţă. Dacă bătrânul tipăritor de calendare pornografice, a cărui hirotonire răposatul Patriarh Alexei al II-lea a respins-o în mod repetat pentru motive temeinice de moralitate, este acum lumina pe care Patriarhia Rusă o pune în sfeşnic, cu mâna Patriarhului Kirill, înseamnă că Moscova acţionează totuşi pripit şi în disperare de cauză.

Ce va urma?

Ce ar putea să urmeze? E simplu. Vor exista efecte adverse scopului scontat de Moscova. Un anumit număr de preoţi şi de parohii vor reveni la sânul Mitropoliei Basarabiei, nedorind să fie în comuniune cu un vlădică de felul lui „Poligraf Pornografovici”. Şi nu cred ca Moscova să găsească forţă de a-i convinge să rămână la pieptul ei. Mitropolia Basarabiei se va consolida numeric. Cu cât creşte numărul de episcopi nevrednici puşi în capul moldovenilor de Moscova, cu atât scade numărul de preoţi, credincioşi şi parohii care mai rămân sub oblăduire rusească.

Hiperinflaţie de episcopi moscoviţi în Moldova

Este de aşteptat o reacţie firească a Patriarhiei Române. În ultimele două decenii, hirotonia lui Nicodim (Ion) Vulpe este a 10-a hirotonie întru episcop special săvârşită pentru Republica Moldova. Cei 10 ierarhi au fost: Vladimir, Petru, Vichentie, Iustinian, Dorimedont, Anatolie, Marchel, Petru, Sava şi Nicodim. Fiecare dintre aceşti episcopi a fost văzut de Biserica Rusă ca ţăruş geopolitic, care să ţintuiască Republica Moldova în sfera de influenţă şi control a Moscovei. Din cei 10 astăzi au rămas doar 6. Dar Moscova nu se va opri aici. Într-un efort de „acupunctură geopolitică”, ea va împlânta şi alţi ţăruşi în trupul nostru, doar pentru a-şi atinge interesele. Toate aceste gesturi unilaterale ale Patriarhiei Ruse reclamă replici demne şi ferme ale Patriarhiei Române. Potrivit Dipticelor refăcute ale Bisericii Ortodoxe Române şi Statutului de organizare şi funcţionare a Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, cu reşedinţa în Chişinău, ar urma ca Sinodul Mitropoliei Basarabiei să fie format din mitropolit şi alţi 8 ierarhi. Hirotonirea acestora întârzie. Dar deciziile unilaterale ale Moscovei vor atrage în mod logic şi inevitabil după sine angajarea procedurilor canonice de alegere, de jos în sus, adică de pleroma Bisericii locale, a celor 8 ierarhi care să i se alăture Înaltpreasfinţitului Mitropolit şi Exarh Petru Păduraru. Iar călugării vrednici care vor veni să întregească sinodul Mitropoliei Basarabiei vor fi nu numai oameni de credinţă autentică, dar şi călugări cu multă carte şi bun simţ creştinesc. Important este ca ei să nu fie tot oamenii Moscovei luaţi dintre basarabeni şi strecuraţi tacit, pe uşa din spate, în curtea Patriarhiei Române.

Unde dai şi unde crapă!

Păcat că expresia românească „unde dai şi unde crapă!” nu are echivalent exact în limba rusă. Şi păcat că Patriarhul Kirill nu cunoaşte limba română. Ar fi fost frumos ca Preafericirea Sa, dotat cu diverse talente, să-şi însuşească sensul deplin al expresiei. Ar fi fost un exemplu bun de mai bună cunoaştere a celor pe care el îi păstoreşte fără să-i fi întrebat dacă vor ei sau nu să fie păstoriţi de el. Desigur, ambasadorul României la Chişinău, ca unul care şi-a băgat singur şi de bună voie capul sub omofor rusesc, face notă distinctă şi, pe cale de consecinţă, se exclude. Excelenţa Sa, ca fidel voluntar al Patriarhiei Ruse originar din România, cunoaşte expresia şi, dacă tot transpiră de ani grei să deprindă frumuseţile limbii ruse, poate i-o traduce, mai bine decât noi, Patriarhului său din preajma Kremlinului.

Vlad CUBREACOV

SPIRITUALITATE: Părintele Mina Dobzeu

decembrie 18, 2010 Un comentariu
S-a nascut în 1921, pe 5 noiembrie, în Grozesti, judetul Lapusna, în Basarabia. La 13 ani a mers la Mănăstirea Hancu, unde a ramas până în 1944, când s-a refugiat în România pentru ca Basarabia fusese ocupata de către sovietici. A făcut scoala de catiheti, de patru ani, Seminarul de Teologie, de cinci ani, si Institutul Teologic la Bucuresti, pe care l-a terminat în 1970. A fost si pe front în al doilea razboi mondial. In 1946 a venit de pe front în schitul de la Vladicesti, din eparhia Husiului, unde s-a călugărit si a fost hirotonit diacon si preot. A făcut puscarie de trei ori: în 1948 la Galati, 1959-1966 si 1988 la Jilava.
„Multi alearga peste dealuri si vai ca să gaseasca un duhovnic iscusit. Dar daca omul nu tine seama de povetele lui, e un „. Asa ofteaza Părintele Mina de la Mănăstirea Sfintii Apostoli Petru si Pavel din Husi. Părintele Arhimandrit Mina Dobzeu sta intr-o camera mica, pe care o umplu cu totul biblioteca si masa de scris, plina de foi si dosare. Peretii s-au impodobit de icoane. In coltul dinspre rasarit, sub icoana Mântuitorului arde mereu o candela, iar deasupra usii vegheaza icoana Invierii Mântuitorului, sculptata în lemn chiar de Părintele Mina. A făcut cândva si o scoala de meserii. Dar l-a chemat Dumnezeu să fie misionar în inchisorile comuniste.
Părintele Mina a fost jelit de multe ori înainte de ‘89 de credinciosi. Aceasta pentru ca din când în când mai disparea câteva luni. „Cica a murit Părintele Mina”, susoteau femeile când nu-l vedeau la slujba. Dar Părintele Mina aparea din nou la biserica mănăstirii si lumea se linistea. După 1989, lucrurile s-au limpezit: Părintele Mina fusese inchis de securisti de mai multe ori. Dumnezeu il chemase în alta parte să raspândeasca cuvântul Lui. „Am trait o viata de misionar intr-o biserica calauzita de Duhul Sfânt”, spune Părintele Mina.
Părintele Mina s-a călugărit în 1935, când avea 13 ani si jumatate, pentru ca voia să invete carte. S-a dus la Mănăstirea Hancu si l-au primit. A vrut să intre la Seminarul Teologic, dar a fost respins ca fusese bolnav de malarie. L-au luat în armata si a făcut razboiul pe la Timisoara, pe frontul de vest, cum spune Părintele. Prea multe nu vrea sa povesteasca despre razboi, ca viata din mănăstire e mai insemnata. De-abia prin 1945, când s-a terminat razboiul, a făcut scoala de cantareti, de patru ani, si a fost promovat direct în anul III la Seminar si a dat examen si la Institutul Teologic din Bucuresti.
„In ‘48, când s-a scos învătamantul religios din scoala, am raspândit afise prin Husi. Atentionam poporul credincios ca au venit vremuri grele asupra noastra. Au scos icoana Domnului Iisus si au pus icoana lui Stalin”, povesteste Părintele. „Le spuneam: „Feriti-va de învătaturile staliniste, tineti-va credinta, îndrumati copiii să mearga la biserica. Sa avem incredere ca puterea lui Antihrist va cadea”. Facuse părintele niste calcule după Cartea Apocalipsei si prevestea caderea comunismului si moartea lui Stalin. Atunci a fost condamnat pentru prima oara la trei luni de inchisoare la Galati. A stat în total 11. In 1959 era în anul al II-lea la Institut. Si a avut o alta iesire „neplacuta”, cum zice părintele. Decretul 410 desfiinta Mănăstirea de la Vladicesti, din eparhia Husilor, unde fusese făcut călugăr si preot. Si atunci Părintele Mina n-a mai rabdat. A scris vreo treisprezece scrisori de protest fata de decret, care au ajuns în toate centrele culturale si peste tot la Securitate. „Am scris si-am denuntat Antihristul prin temeiurile Sfintei Scripturi. Am fost exmatriculat de la Institutul Teologic, arestat si condamnat la sapte ani de inchisoare si patru ani de pierdere a drepturilor civile. In octombrie ‘59 am fost arestat, dus la Bucuresti cu mainile în catuse, ca un om periculos, ca tare periculos mai eram”, povesteste Părintele Mina.
Din când în când se mai opreste si-si piaptana barba alba, apoi se uita lung în podea. „Am fost si sunt un misionar. In timpul comunismului chiar în front, nu în spatele frontului. In inchisoare am fost un misionar. Spovedeam si împărtăseam oameni, faceam slujba. Stiam ritualul pe deasupra: Cele sapte Laude, Sfânta Liturghie, Acatistul Domnului Iisus, al Maicii Domnului si faceam slujba printre paturi si savarseam Sfânta Rugăciune. Faceam si împărtăsanie cu paine din pachete, iar vin facusem din niste struguri primiti tot asa, intr-un pachet.
După ce a iesit din inchisoare, Părintele Mina a petrecut doi ani în Ardeal, apoi a venit la Mănăstirea Sfintii Petru si Pavel din Husi. De aici i-a scris lui Ceausescu vreo sapte scrisori. „Faceam pe duhovnicul lui Nicolae Ceausescu prin scrisorile acelea. Ii povatuiam: „Nu e bine să persecutati crestinismul. Dati libertate crestinismului, ca în tara noastra să se sărbătoreasca, să se respecte calendarul Bisericii, astfel încât credinciosul, duminica, să se intalneasca cu aceia dragi lui”. „Combateam darwinismul cu argumente”, povesteste Părintele Mina. Scrisorile erau semnate „Un grup de intelectuali din Bucuresti” si erau trimise direct la casele lui Ceausescu. Dar ultima scrisoare i-a dus pe securisti cu gândul ca e scrisa de un preot, pentru ca povestea o întâmplare stiuta de putini pe vremea aceea. „La Mănăstirea Neamt s-a produs în ‘86 un lucru miraculos. Pe aleea care duce la intrarea în mănăstire, către usa bisericii, s-a desprins pământul si s-a ridicat. Cam de dimensiunea unui mormant. Au sapat, au sapat si au dat de niste oseminte acolo. Era si Mitropolitul, care e acuma Patriarh, Prea Fericitul Teoctist. El a spus să se faca un sicriu si să le pastreze cu sfintenie, ca asta e un semn miraculos”, povesteste Părintele Mina. „S-au gândit imediat la mine pentru ca aveam antecedente. Si asa în ‘88, am mai lipsit vreo opt luni. Ziceau securistii: „Daca Părintele Mina nu-i cuminte… Apoi a venit izbavirea în 1989”, ofteaza batranul.
După revolutie, Părintele Mina a fost prin toate penitenciarele din eparhia Husilor si Romanului. Facea slujba duminica pentru puscariasi. A fost trei ani si profesor de religie la scolile din oraselul de provincie, desi nu era încă introdusa ca materie oficiala în programa scolara. In 1996, Episcopia Husilor si Romanului a fost reinfiintata. Părintele Mina a fost numit consilier-misionar. Până în 2002, când a iesit la pensie. „Acum sunt misionar cu grad mai mare, pensionar”, zambeste batranul călugăr. Si de când s-a pensionat, Părintele Mina scrie. Scrie rugăciuni si vrea sa-si publice memoriile. De Sfintele Pasti ale anului acesta a scris doua scrisori. Are de gând să le „trimeata” presedintelui si prim-ministrului. Ca să le aduca aminte de calea cea sfânta a lui Dumnezeu. Dar mai are de cercetat, de intrebat, ca n-a gasit adresele celor doi destinatari. N-ar vrea să le trimita la sediile oficiale, ci acasa. Ca sa fie sigur ca o să citeasca chiar ei epistolele lui.
Crestinarea lui pe Nicolae Steinhardt

 

In 1959, Părintele Mina a fost anchetat la Securitate, la Bucuresti, pe Strada Uranus, si apoi inchis la Jilava. La sfârsitul lui februarie 1960 l-a cunoscut pe scriitorul Nicolae Steinhardt, din grupul lui Constantin Noica. Intelectualul de atunci avea să devina „Părintele Nicolae” de la Mănăstirea Rohia, crestinat în celula de la Jilava de Părintele Mina. „Eram vreo 60 în celula, trei rânduri de paturi etajate. Dormeau si cate doi în pat. Intr-o noapte a mai aparut o persoana, cu bocceaua subsuoara. Se uita nedumerit în jur, ca nu mai avea loc. Atunci i-am făcut semn să urce la mine. „Sa mai dormim putin, ca acusi e ziua”, i-am zis. „Mii de multumiri”, mi-a raspuns. A doua zi am aflat ca se numeste Nicolae Steinhardt si ca e „ovreu”, cum zicea el”, povesteste Părintele.
Intr-o zi, „ovreul” i-a spus ca vrea să moara crestin. Si Părintele Mina l-a botezat intre paturile din celula, cu apa dintr-un ibric. Mai târziu, Nicolae Steinhardt a vrut să intre în monahie la Mănăstirea de la Husi, unde era staret Părintele Mina, dar nu l-a primit episcopul. Si atunci a plecat la Cluj, cu o recomandare de la Părintele Mina si a fost primit la Mănăstirea Rohia, unde a avut grija de biblioteca. A murit în 1989 după o vizita a Părintelui Mina, la Spitalul din Baia Mare
Rugăciunea inimii

 

„Eu propag rugăciunea inimii, calitatea rugăciunii, calitatea vietii duhovnicesti. Si pentru monahi este ceva care trebuie să ia aminte. Timp de 5-10-15 minute zilnic să faca un exercitiu. Pozitia este în genunchi, nu stând în sezut sau cu fruntea aplecata la pământ, ci vertical, cu mainile adunate si rostesti rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieste-ma pe mine, păcătosul”. Te cobori cu mintea în inima. Mintea nu e obisnuita, dar încet-încet se obisnuieste să rosteasca cuvintele rugăciunii. Inima nu-i obisnuita, nu se deschide, e impietrita, dar daca ai să bati la usa inimii, insistent, până la urma se deschide”.
amira-spiritualitate.blogspot.com

Mărgăritare duhovniceşti – citate din opera Părintelui Nicolae Steinhardt

decembrie 18, 2010 Lasă un comentariu
Părintele Nicolae Steinhardt (1912-1989) a fost doctor în drept constituţional, scriitor, publicist şi critic literar, originar din comuna Pantelimon, judeţul Ilfov. De origine evreiască, s-a convertit la creştinism în închisoarea de la Jilava, şi se va călugări după punerea sa în libertate.

După 1947 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor şi execută câteva slujbe mărunte, adesea necalificate. Între 1948 şi 1959 suferă o nouă perioadă de privaţiuni, alături de pleiada intelectualităţii româneşti interbelice.
În 1958 este arestat Constantin Noica şi grupul său de prieteni din care făceau parte şi Nicu Steinhardt alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ş.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat şi implicat în „lotul intelectualilor mistico-legionari”. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în „lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică sub acuzaţia de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.
Acest eveniment înlătură „orice dubiu, şovăială, teamă, lene, descumpănire” (Primejdia mărturisirii, p. 178) şi grăbeşte luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl boteazã întru Iisus Hristos, naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu (coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoţi uniţi şi unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic” (cf. Jurnalul fericirii).
Este supus rigorilor detenţiei din închisorile comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964 când este eliberat, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici. Îndată după eliberarea din detenţie, la schitul bucureştean Darvari, îşi desăvârşeste taina botezului prin mirungere şi primirea sfintei împărtăşanii. (mai multe detali aici)
„Dumnezeu în care spui că nu crezi crede El în tine”
( Scrisori către Virgil Ierunca: 1967-1983, Editura Humanitas )
„Cu o singură vorbă -aidoma buretelui care curăţă tabla neagră ori gumei care şterge scrisul de pe hârtie – Hristos desfiinţează întregul nostru trecut, oricât ar fi de întunecat şi de murdar.”
(Cuvânt al lui Nicolae Steinhardt la Duminica Fiului Risipitor)
„N-avem nevoie, cum credea Nietzsche, să ne răzvrătim împotriva creştinismului, să-L părăsim pe Hristos ca să avem acces la starea de supraom.
Cu totul, dimpotrivă, numai Hristos este Acel care ne-o conferă.
El ne înnobilează, ne căftăneşte, ne ridică la vechea noastră stare aristocratică, aşa cum şi eroul lui Cervantes – El nuestro Senor Don Quijote, El Cristo Espahol – îi concepe pe ţăranii şi târgoveţii din cârciumă ca pe adevăraţi seniori adunaţi în sala cea mare a castelului lor. Aceasta-i „magia” lui Hristos – restauratorul: reaşezarea omului în starea lui paradisiacă de altădată, de cea mai nobilă dintre fiinţe.”
(Cuvânt al lui Nicolae Steinhardt la Duminica Fiului Risipitor)
„Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart … este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutatura rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu…”
„Creştinismul, băiete, nu-i tot una cu prostia.”
„Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric „să le tâmpim”.) Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de satana? Şi-apoi, tot la I Cor. (14, 33) stă scris că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii”. Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze. Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice şi Leon Daudet, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei decât a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemână să fim proşti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi. (Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia — măcar de la un anume punct încolo — e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului.
Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns.)
„Nu sistemul politic sau economic este determinant, ci tonul relaţiilor dintre oameni; dacă există bunăvoinţă ori ameninţare, restul nu contează.”
„N-am ştiut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari şi goale pentru şmecheri şi pentru turnători; vorbe mari şi de mare folos şi pline de înţeles cînd le simţi răcoarea în iezerul de foc şi le poţi gusta farmecul experimental. Creadă fiecare ce vrea, de valoare absolută nu am căderea să vorbesc, una ştiu: că vorbele acestea mari şi însuşirile pe care le semnifică erau acolo mai de preţ decît un şiret, o aţă, un cui”
„Credinţa ne ajută, ne întăreşte, ne înalţă, ne bucură, dar nu ţine locul însuşirilor şi calităţilor omeneşti. (Ea, în general – şi asta-i regula – nu conferă un statut excepţional. Ne dă fericirea, dar în raport cu lumea şi cu oamenii nu numai că nu ne acordă privilegii, ci ne creează îndatoriri în plus.)”
„Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanţial de timp sau de loc sau de mod.”
( din volumul “Jurnalul fericirii” )
„Maica Domnului e izvorul lacrimilor, e neobosita apărătoare (avocată), neruşinata (fără de ruşine, de sfială) şi stăruitoarea noastră solitoare împotriva dreptăţii stricte.
Reprezintă în cer dulceaţa feminină şi nemărginita dragoste maternă.
Păcat de cei care o nesocotesc. Li se aplică vorba răposatului cardinal Ottaviani despre atei: ateii nu sunt păcătoşi, sunt nenorociţi.”
,,Dăruind vei dobândi.”

„Să nu ne înşelăm gândind că deoarece nu ni se iveşte prilej de mucenicie nu avem cum să-L mărturisim şi slăvim pe Domnul nostru, Care-i prezent nu numai în cer şi în iad, în slava cerului ori în adâncurile marii, ci şi în fiecare clipă şi la orice pas al vieţii celei mai obişnuite. Gestul Veronicăi, măscăriciul de la Notre Dame, banalul zâmbet al omului de bunăvoire, vorbuliţa caldă spusă omului necăjit ajung spre a ne convinge că suntem neîncetat îmbiaţi cu posibilitatea de a ne recunoaşte şi vădi ucenici feluriţi şi neabătuţi ai lui Iisus Hristos.”

( din “Dăruind vei dobîndi” )
„Ce este sfinţenia? Nu cred că stă în a-ţi face o chilioară strâmtă pe un vârf de munte şi a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvori într-o chilie, o cameră, o celulă pe viaţă; ori a-ţi lega piciorul cu un lanţ de un zid de piatră; ori a-ţi trăi viaţa toată pe un stâlp, cocoţat acolo sus. Acestea-s forme simple, relativ uşoare, brute ale sfinţeniei.
Adevărata, marea sfinţenie, de neînchipuit de grea este de a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine însuţi; sau măcar (stadiu inferior, însă tot remarcabil şi sfînt) a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine însuţi.”
„Şi ce înseamnă a-ţi fi ţie însuţi fidel, condiţiei tale de om? A nu săvârşi nimic de care să-ţi fie apoi scârbă ori ruşine.”
„Minuni vor fi în cursul anilor de închisoare cu duiumul. Cine a trecut prin închisoare nu numai că nu se îndoieşte de minuni, ci se miră că nu sunt recunoscute de toată lumea ca lucrul cel mai normal”
,,De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens.”
„Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor.”
„Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre.”
„Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.”
,Dăruind altuia ce nu ai – credinţă, lumină, încredere, nădejde – le vei dobândi şi tu.”
„Numai când facem binele dobândim ceva ce răii nu pot avea: liniştea şi pacea – bunurile supreme.”
„Un singur lucru nu poate Dumnezeu: să ne mântuiască fără consimţământul nostru”
,,Hristos, asadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: să dăm ce nu avem. „
„Crucea, geometric şi simbolic vorbind, e semnul întretăierii celor două planuri, e unirea dintre spiritual şi material, e metafora dublei noastre naturi: duhovnicească şi pământeană. Ea ne rezumă, ne recapitulează, ne reprezintă grafic şi cardinal, ne expune în dubla-paradoxala, perpendiculară, fundamentala-noastră solemnă şi derizorie situaţie de făptura care ţine deopotrivă de lume şi de cer. „
„Luaţi aminte: nu ajunge credinţa lăuntrică, nu ajunge dragostea nemărturisită în afară, oricât de sinceră, de fierbinte. E făţarnică.”

Publicat de Sorin M.

de-vorbă-cu-mine.blogspot.com

LUMINA FAPTELOR BUNE: Cum sunt creştinii fără roade ca pomii de Craciun!…pildă

decembrie 18, 2010 Un comentariu

,,Mulți creștini seamănă cu pomii de Crăciun, care nu au roade.
Sunt morți și au agățați pe ei numai podoabe.
Tot astfel și oamenii, în loc de roade, care sunt virtuțile, scot în evidență podoabe false ale unei evlavii prefăcute.
Însă Hristos nu vrea ca ucenicii Săi să fie niște pomi morți de Crăciun, ci pomi roditori. Roada duhului este dragostea, îndelunga-răbdare, credința, blândețea, înfrânarea.
Numai atunci când face cineva astfel de roade încetează să fie un pom mort de Crăciun, bun de aruncat, ci un pom înfrunzit plin de roade.
Roadele Duhului omul le dobândeste prin credință și prin lucrarea faptelor bune, aplecându-se asupra nevoilor aproapelui fără a aștepta ceva ca recompensă.
Bunătatea, blândețea, facerea de bine trebuie să fie sădite în firea noastră și de aceea ele trebuiesc înfăptuite nu pentru a primi ceva în schimb ci doar pentru că în felul acesta omul poate fi într-adevăr întreg și frumos și bine plăcut lui Dumnezeu.
Iată se apropie marea sărbătoare a nașterii Domnului Iisus și vedem cum toată lumea vorbește despre crăciun și mai puțin de evenimentul cel mai important al creștinismului.
Toată lumea se gândește la un moș gras și roșu în obraji, îmbrăcat în roșu și plin de cadouri și prea puțini mai iau aminte la adevărata sărbătoarea a creștinilor – Nașterea Scumpului nostru Mântuitor!
Publicat de Marius Ungurianu 

Sursa
cristianstavriu

LUMINA FAPTELOR BUNE: Despre puterea Sfintei Cruci!…pilde

decembrie 18, 2010 Lasă un comentariu

Pe vremea stăpânirii otomane, sultanul, îndemnat de unul din neamul celor care l-au răstignit pe Hristos, l-a chemat pe un episcop ce se afla în cetatea cucerită de ei şi l-a întrebat:

– Evanghelia voastră este adevărată?
– Da, este adevărată, răspunse episcopul.
– Atunci să bei acest pahar cu otravă că scris este: “De veţi bea otravă, nu vă va vătăma”.
Episcopul a cerut răgaz trei zile pentru rugăciune şi, după trei zile, s-a adunat din nou ceata turcească cu sultanul în frunte, care-i dădu episcopului să bea un pahar plin cu otravă, dar cerându-i să nu facă Sfânta Cruce pe pahar, căci auzise sultanul că puterea crucii îndepărtează moartea.
Episcopul, care era om înţelept, luă paharul şi îl întrebă pe sultan din care parte să bea, de aici, de aici, de aici sau de aici, făcând astfel cu cele trei degete semnul Sfintei Cruci pe gura paharului, iar sultanul ia zis că poate să bea de unde doreşte.
Episcopul a băut şi nu a fost vătămat deloc, dar a cerut puţină apă ca să clătească paharul şi i-a spus sultanului:
– Dă-i acum să bea şi vrăjmaşului lui Hristos care ţi-a propus să faci aceasta.
Acela a băut şi a murit pe loc.
Mare este, Doamne, puterea Crucii Tale!
Publicat de Marius Ungurianu pe Facebook la 18.12 2010 

Sursa
cristianstavriu

FAMILIA EMINESCU

decembrie 14, 2010 Lasă un comentariu

– Va prezentam o latura mai putin cunoscuta din viata poetului, a celor care au influentat dezvoltarea si opera sa

Tatal, Gheorghe
Anul 2009 a fost declarat de eminescologi “Anul Eminescu” pentru ca se implinesc 120 de ani de la moartea sa. De ziua sa, astazi, au loc mai multe evenimente in tara si in Bucuresti, printre care lansarea volumelor XV-XX din seria manuscriselor lui Eminescu, la ora 11, la Academie, un omagiu si o slujba ortodoxa la mormantul “Romanului Absolut”, la ora 14.00, si conferinta “Legea lui Eminescu”, la Facultatea de sociologie, la ora 16.00, cu participarea reprezentantilor noului curent al eminescologiei, profesorii Theodor Codreanu, Nae Georgescu, Constantin Barbu, Gheorghe Ene si Ilie Badescu.Surprinzator, la 120 de ani de la moartea poetului si gan­di­to­rului national, nu sunt cunoscute inca multe date privind viata sau moartea sa. In completarea demersului de recuperare a istoriei lui Eminescu, prezentam astazi detalii mai putin stiute despre religiozitatea familiei Eminovici si ce a insemnat reflectarea credintei sale ortodoxe in operele sale, pentru fostii detinuti politici.

“Am fost 10 frati”

Mama, Raluca

“Scumpe Amice”, asa isi incepe fratele lui Eminescu, capitanul Mateiu Eminescu, un memoriu asupra familiei sale adresat lui Corneliu Botez: “Am fost 10 frati si surori”, cei mai multi murind inainte de vreme. Serban a studiat medicina la Viena si la Erlangen, in Bavaria si a murit de tuberculoza, la Berlin. Nicu a studiat dreptul, si, fiind foarte bolnavicios “s-a impuscat in Ipotesti, curand dupa moartea tatei, din cauza de boala”. Iorgu a fost sub-locotenent la Berlin si a murit in urma unei cazaturi de pe cal, dupa ce a zacut doi ani. Ilie a studiat medicina la scoala lui Davila si a murit dupa ce s-a molipsit de tifos de la bolnavii pe care ii trata. Marghioala a murit la sapte ani. Mihaiu a fost al saselea. A urmat Aglaia si apoi Harieta (Henrietta), care a murit in 1890 de pneumonie. Mateiu este al noualea si, ultimul, Vasile, care a murit de mic.

Iata ce scrie Corneliu Botez despre tatal lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, in lucrarea sa, “Omagiu lui Eminescu”, realizata la 20 de ani de la moartea

ganditorului, in 1909: “…obijnuia sa-si invite rudele si prietenii la Ipotesti, unde-i

Eminescu si fratii

primea si ospata bine, mai ales la sarbatori mari, cum e la Pasti ori la Sf. Gheorghe, cand isi sarbatorea ziua numelui. Ii ducea la biserica, unde asculta slujba cu multa evlavie, caci atat dansul cat si mama poetului erau religiosi, nu lipseau duminica si in zi de sarbatoare de la biserica si se supuneau obiceiurilor religioase in mod strict.”

Profesorul eminescolog Nae Georgescu aminteste ca Gheorghe Eminovici avea bisericuta langa casa – dar chiar ca era fiu de dascal de biserica. Tatal sau, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj si s-a stabilit in Bucovina, la Calinesti, prin 1802, unde a ridicat o casuta si, alaturi, o biserica din lemn la care a slujit. In Bucuresti, Gheorghe Eminovici tragea la o adresa din Strada Biserica Enei nr. 1, unde si Eminescu a locuita un timp.

Matusi maicute, unchi calugari

Dintre fetele bisericesti din familia lui Eminescu, ne spune profesorul Georgescu, doi frati ai Ralucai au fost calugari: Calinic si arhimandritul Iachift, acesta din urma fiind staret, si trei surori ale ei au fost calugarite, toate la manastirea Agafton: Fevronia, Olimpia si Sofia – o alta sora a ei, Safta, avand o fiica pe nume Xenia care s-a calugarit de asemenea la Agafton.

Matusa, maica Olimpiada si Unchiul, staretul Jachift

Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, si o sora de ase­menea laica, Marghioala. Avem de-a face, asadar, cu o familie profund religioasa ” si cu o manastire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasa, intre matusi. O alta sora, Safta, a lasat o fiica, Xenia, calugarita si ea la Agafton. Maica Fevronia, la batranete, s-a facut schivnica si a luat numele de Sofia. Cea mai importanta este Maica Olim­piada Jurascu, sora Ralucai. Calugarita la Agafton, iar mai tarziu stareta aici, ea l-a urmarit pe poet toata viata. In copilarie Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, sedea acolo cu saptamanile, participa la viata de obste, asculta povesti, cantece, intamplari reale povestite de calugarite; se poate spune ca era un copil de manastire, ceea ce razbate si in opera sa profunda.

Spovedania de Sfantul Mihail

Profesorul Nae Georgescu mai aminteste si un episod din 1886, la trei ani dupa interzicerea sa, cand, abia ajuns la Manastirea Neamt, pe 8 noiembrie, de Sfintii Mihail si Gavril, Eminescu a cerut sa fie spovedit si impartasit. Prin grija profesorului Paul Miron s-a pastrat pana in zilele noastre un fragment din insemnarea parintelui duhovnic de la Neamt: “Pe ziua de Sf. Voievozi in anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamtu, la bolnita, l-am spovedit si l-am impartasit pe poetul M. Eminescu. (…) Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac si trist. Si mi-au sarutat mana si au spus: Parinte, Sa ma ingropati la tarmurile marii si sa fie intr-o manastire de maici, si sa ascult in fiecare seara ca la Agafton cum canta Lumina lina. Iar a doua zi…”

Victor RONCEA

ADEVĂRUL DESPRE EMINESCU

decembrie 14, 2010 Lasă un comentariu
Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare si intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformata si manevrata de toate regimurile politice care s-au succedat in Romania. Restabilirea adevarului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziaristilor. Ca multi alti ziaristi, Eminescu a intrat in malaxorul aparatului represiv al politiei politice si a devenit o problema si o afacere de Stat.

Cea mai insemnata parte a activitatii sale a fost dedicata gazetariei si politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist – ocupatia sa principala pana la sfarsitul vietii. Debuteaza la Curierul de Iasi apoi, in 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor sef si redactor pe politica pana in1883. In mod brutal, in iunie 1883, munca sa este intrerupta si este introdus cu forta intr-un ospiciu. Politia, sub comanda Puterii de stat, il transforma astfel pe Eminescu intr-unul dintre primii detinuti politici ai statului modern roman. Oricum, este primul ziarist caruia i se pune calus in gura in aceasta maniera dura. Metoda va fi perfectionata sub comunism.

Conservator

Eminescu isi asuma ca pe o profesiune de credinta lupta pentru Romania, amendand atat liberalii cat si conservatorii pentru politica de cedare in interesul marelui capital in chestiuni arzatoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar si cu rigoare, scria cu o forta devastatoare. Maiorescu noteaza – “Eminescu s-a facut simtit de cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verba”. “Stapan pe limba neaosa” si cu o “neobisnuita caldura sufleteasca”, Eminescu insufletea dezbaterea publica si totodata izbea necrutator “iresponsabilitatile factorilor politici, afacerismele, demagogia si logoreea paturii superpuse”. Pe scurt, un ziarist de marca, o voce puternica, un spirit radical si incomod. Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta ca redactor-sef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator – a aratat clar pozitia lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

De la Nistru panâ la Tisa

Eminescu duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critica aspru Parlamentul pentru instrainarea Basarabiei, este intransigent atat fata de politica de opresiune tarista (,,o adanca barbarie”) cat si fata de cea a Imperiului Austro-Ungar si, totodata, isi acuza colegii, fruntasii conservatori, ca participa la infiintarea de institutii bancare in scop de specula. Situatia sa la ziar devine critica in 1880, mai ales dupa ce ataca proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, in care acesta pleda pentru subordonarea intereselor Romaniei si sacrifica romanii aflati sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Cata vreme guvernele de la Budapesta ii oprima pe romani, ingradind accesul la scoala si Biserica, blocand cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibila si nici recomandabila, avertiza jurnalistul.

Lovit la Timpul

Viena insa atrage ca un magnet si conservatorii se cupleaza cu liberalii – ,,la ciolan”, cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, inalt fruntas conservator, devine ambasador al liberalilor la Viena si cere sa i se puna surdina lui Eminescu (intr-o scrisoare catre Titu Maiorescu ii atrage atentia: “si mai potoliti-l pe Eminescu!”). Scarbit, acesta protesteaza: ,,Suntem barbati noi sau niste fameni, niste eunuci caraghiosi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianti, saltimbanci de ulita sa ne schimbam opiniile ca pe camasi si partidul ca cizmele?”. Ca urmare, in noiembrie 1881 Eminescu este inlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar noul redactor-sef il ataca pe Eminescu in chiar ziarul pe care acesta il condusese.

Societatea Carpatii – serviciul secret roman al Daciei Mari

In 1882, Eminescu participa la fondarea unei organizatii cu caracter conspirativ, inscrisa de fatada ca un ONG de azi – Societatea Carpatii. Societatea isi propunea – conform Statutului, sa sprijine orice,,intreprindere romaneasca”. Se avea insa in vedere situatia romanilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerata subversiva de serviciile secrete vieneze, organizatia din care facea parte Eminescu este atent supravegheata. Sunt infiltrati agenti in preajma lui Eminescu, inclusiv in redactie. Manifestarile organizate de “Societatea Carpatii” ingrijorau in mod deosebit reprezentanta diplomatica a Austro-Ungariei in Romania. ,,Societatea Carpatii” era un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea la tara, dar executa si actiuni conspirative.

Urmarit de spionii Austro-Ungariei

Intr-o nota informativa secreta din 7 iunie 1882, redactata de ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von Mayr, catre ministrul Casei imperiale si ministrul de Externe din Viena se raporta: “Societatea Carpatii” a tinut la 4 iunie o sedinta publica, careia i-a precedat o consfatuire secreta. Despre aceasta am primit din sursa sigura (ceea ce inseamna nota unui agent infiltrat in organizatie – n.n.) urmatoarele informatii: subiectul consfatuirii a fost situatia politica.

S-a convenit acolo sa se continue lupta impotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu in sensul de a admite existenta unei ,,Romanii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precautie. Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a facut propunerea de a se incredinta studentilor transilvaneni de nationalitate romana, care pentru instruirea lor frecventeaza institutiile de invatamant de aici, sarcina pe timpul vacantei lor in patrie, sa contribuie la formarea opiniei publice in favoarea unei ,,Dacii Mari”. Sacareanu, redactorul adjunct de la “Romana libera”, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora romanii de acolo ii asteapta cu bratele deschise pe fratii lor”. (Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)

Tradatorii

Un alt un raport confidential catre Kalnoky, ministrul de Externe al Austro- Ungariei, informa despre o alta adunare a ,,Societatii Carpatii”, din care rezulta ca un anume Lachman, redactor la ziarul “Bukarester Tageblatt” si foarte activ spion austriac, avea ca sarcina urmarirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. In contextul notei informative se mai numeste un agent din vecinatatea imediata a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepresedintele “Societatii Carpatii”, despre care se scrie negru pe alb ca este nici mai mult nici mai putin decat spion austriac. (Numele acestuia reapare ulterior in procesul verbal adresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestarii lui Eminescu: “informat de d.d. G. Ocasanu si V. Siderescu ca amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienatie mintala”).

Nationalistii, urmariti si de rusi

Eminescu avea o statura publica impresionanta si era perceput drept un cap al conservatorismului dar si al luptei pentru unitate nationala, coordonata ulterior printr-o intreaga retea de societati studentesti din orase centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politica a romanilor. Pe langa ,,Societatea Carpatii”, au mai aparut la Budapesta Societatea “Petru Maior”, la Viena “Romania juna”, la Cernauti “Junimea”,”Dacia”, “Bucovina si Moldova”, in Transilvania societatea “Astra” si, in vechea Romanie, “Liga pentru unitatea culturala a tuturor romanilor in vechea Romanie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizatii se aflau in obiectivul serviciilor secrete ale Rusiei tariste si Austro- Ungariei, fiind intens infiltrate si supravegheate. Colectia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios.

Incomodul Eminescu

Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, il insarcinase pe F. Lauchman in acest sens: ,,Eminescu este in permanenta urmarit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observatie miscarea “iridenta” a ardelenilor din Bucuresti si ale carui rapoarte sunt astazi cunoscute”. O nota informativa a baronului von Mayr denunta articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului in Romania. In 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor romanesti in Transilvania si il ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamna guvernul liberal pentru politica externa si interna, denunta cardasia conservatorilor cu liberalii si devine o povara incomoda pentru toata lumea. Tiradele si intransigenta sa deranjau pe toata lumea. Eventualitatea ca acesta sa devina candva parlamentar – ca multi alti ziaristi, ar fi fost nefasta pentru puterile externe din jurul Romaniei, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil si neconvenabil intereselor acestora.

Stia ca i se pregateste ceva

Eminescu este informat si simte ca i se pregateste ceva. In 28 iunie 1883 se strange latul. Este luat pe sus de politie si bagat cu forta la ospiciu. Sunt incalcate desigur toate normele legale si i se insceneaza unul dintre cele mai murdare procese de defaimare si lichidare civila, la care au participat inclusiv “apropiati” interesati prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importanta pentru istoria si politica Romaniei nu doar datorita arestarii lui Eminescu. Exact in aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul roman timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegrama lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul. In cursul verii, Imperiul Austro-Ungar a executat manevre militare in Ardeal, pentru intimidarea Regatului Romaniei, iar presa maghiara perorase pe tema necesitatii anexarii Valahiei. Imparatul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de amenintari, in care soma Romania sa intre in alianta militara, iar Rusia cerea, de asemenea, satisfactii.

Interzis si internat

Guvernul a desfiintat “Societatea Carpatii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucuresti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odata cu arestarea si internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii si perchezitii ale sediului “Societatii Carpatii” au fost devastate sediile unor societati nationale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagra a Vienei si au fost intentate procese ardelenilor. Exact in aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze Tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta, formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Tratatul insemna aservirea Romaniei Austro-Ungariei in primul rand, ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucurestiul era dominat de ardeleni, care, ridicau vocea din ce in ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor asupriti de unguri. Eminescu era in centrul acestor manifestari. Tratatul urma sa interzica brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar conditia semnarii tratatului era anihilarea revendicarii Ardealului de la Bucuresti.

Suprimarea incepe de la 33 de ani

“Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Asa-zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tanarul redactor – potentiala mare figura politica a Romaniei Mari, tocmai in anul cand implinea 33 de ani, varsta jertfei lui Ioan Botezatorul si a lui Iisus. Tratatul a fost semnat pana la urma in septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor in Ardeal. Ce urmeaza in anii urmatori este un cosmar – bine regizat, in care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberata si va duce la moartea sa. Politia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele si toate documentele – cica sa nu fie distruse – depunandu-le la Academie dupa ani buni. Eminescu nu si-a mai vazut niciodata corespondenta, cartile, notele. In manuscrisele din acei ani, cele care au scapat nedistruse de Maiorescu sunt insemnari derutante, care arata nivelul la care era hotarat sa actioneze Eminescu ca lider al “Societatii Carpatii”. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecintelor unei aliante a Casei Regale din Romania cu lumea germana, proiecte cu adevarat “subversive”, mergand pana la o rasturnare a lui Carol. Este usor de inteles ca actiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipica a “masurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar si de atunci. Nimic nou sub soare pe campul “operativ”.

Otravit cu mercur

Se lanseaza zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantica, se inventeaza povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este batut in cap cu franghia uda, i se fac bai reci in plina iarna, este umilit si zdrobit in toate felurile imaginabile. Nu mai are unde sa scrie, se resemneaza cu situatia sa de condamnat politic si isi asuma destinul – nu fara insa a lupta pana in ultima clipa. In 1888, Veronica Micle reuseste sa il aduca pe Eminescu la Bucuresti, unde urmeaza o colaborare anonima la cateva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul, rupand o coalitie destul de fragila, de altfel, a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este “bietul Eminescu”. Si tot atat de repede acesta este cautat, gasit si internat din nou la balamuc, in martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politica pusa la index. Defaimarea sa nu a incetat nici astazi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continua si azi. I se fac rechizitorii si procese de intentie si este denigrat de anti-romani.

Eminescu nu a fost nebun

Abia recent s-a dovedit, prin contributia unor specialisti in medicina legala – cum este Vladimir Belis, fost director al Institutului de Medicina Legala, sau cu aportul doctorului Vuia, ca mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasa speta.

Punand cap la cap toate dovezile stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica”. Lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 iunie 1889, existand un raport depus la Academie, nesemnat insa. Creierul sau, dupa autopsie, s-a constatat ca are 1495 de grame, aproape cat al poetului german Schiller. Iar apoi este “uitat” pe fereastra, in soare. Creierul sau era o dovada stanjenitoare a falsitatii teoriei sifilisului – deoarece aceasta boala mananca materia cerebrala. In manualele de astazi continua prezentarea deformata a adevarului in ce il priveste pe Eminescu. Insa propagarea operatiunii de dezinformare in care cad multi, din necunostinta de cauza, este inceputa de pe vremuri de serviciile secrete al Austro-Ungariei si continuata apoi de dusmanii Romaniei. “Tinta” Eminescu inca preocupa diferite cancelarii si “grupuscule elitiste” – in fapt extensii ale unor grupuri de putere care isi perpetueaza misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale Romaniei.

http://www.Mihai-Eminescu.Net

Mihai Eminescu între atac la persoană şi asasinare (I)

decembrie 14, 2010 4 comentarii

Atit in cadrul scolii generale nr. 195 din Bucuresti, cit si in mass-media comunista din Romania anilor copilariei mele, Mihai Eminescu era mereu prezentat ca si “poetul national roman”. De la parinti, insa, mai aflasem ca Mihai Eminescu fusese si ramasese “cel mai mare jurnalist roman”. Cind le-am cerut parintilor sa-mi dea articole de-ale sale, mi-au raspuns: “N-avem! Sint interzise. Mai mult, pina si colectia sa de poezii i-a fost cenzurata, in frunte cu marea sa ?Doina ?. Sint materiale care ii sperie pe comunisti, dupa cum i-a speriat si pe politicienii din timpul sau”. In acest an, cercetatorii Cezarina Barzoi si Ionut Baias (publicatia “Permanente” nr. 1-2/2005) au lansat o investigatie cu privire la circumstantele dinaintea mortii si chiar cu privire la cauza decesului marelui Eminescu, punind sub semnul intrebarii versiunea oficiala, acceptata unilateral pina acum, conform careia Mihai Eminescu ar fi murit atit “accidental”, cit si din cauza “nebuniei”. Mai mult, cei doi autori avanseaza ipoteza conform careia Mihai Eminescu ar fi fost supus unei campanii de calomnieri (atac la persoana) in perioada anterioara mortii sale. Sa revizuim deci aceste analize.

Calomnierea (atac la persoana)

Prezenta ziaristului si a omului politic Mihai Eminescu in climatul socio-politic al anilor 1880 incomoda teribil cercurile politice romanesti supuse presiunilor oportuniste exterioare si interne de a compromite unitatea si integritatea poporului roman. Eliminarea lui Eminescu parea sa fie o necesitate iminenta pentru acestia, datorita fenomenalei sale popularitati si charisme. Ne aflam in apropierea semnarii unor tratate politice mult negociate de statul roman, care pur si simplu nu mai aveau loc pentru un Mihai Eminescu nobil, patriot, idealist si sincer. Distrugerea sa nu se putea infaptui, insa, printr-un procedeu rapid, direct si evident. Fabricarea “nebuniei” sale reprezenta singura optiune, intrucit se putea invoca ori de cite ori ar fi venit vorba de scrierile marelui ziarist, iar postum se putea spera, intr-o intrare a acestuia in obliviunea istoriei la romani. Daca Eminescu era nebun, nimic din ceea ce a scris nu trebuie luat in considerare, deci “nu-i nimic bun de la un nebun”. Procesul de asasinare fizica si morala a lui Mihai Eminescu explodeaza, se pare, in ziua de 28 iunie 1883. Ziarul “Romanul” (sic!), care se afla in polemica acerba cu Eminescu, scrie pe 1 iulie: “Aflam cu sincera parere de rau ca dl. Mihai Eminescu, redactor la ziarul “Timpul”, tinar plin de talent si inzestrat cu un deosebit geniu poetic, a cazut greu bolnav. Speram ca boala sa nu va fi decit trecatoare si ca in curind vom putea anunta deplina sa insanatosire”. Acesta era semnalul scoaterii din viata publica a marelui ziarist. “Timpul” insusi vine cu o declaratie abia pe 2 iulie 1883, in care spunea: “Cu incepere de astazi, 1 iulie, directiunea politica si redactia ziarului “Timpul” este incredintata d-lui Mihail Paleologu”. Opinia publica presupune astfel ca Eminescu este scos din presa romaneasca. Nicaieri, nimeni nu dadea inca nici un motiv, nici o explicatie asupra imbolnavirii sale subite. “Timpul” revine cu un comunicat a doua zi, pe 3 iulie: “Unul dintre colaboratorii acestei foi, poetul Mihai Eminescu, a incetat de a mai lua parte in redactie, atins fiind in mod subit de o grava boala. Ne place insa a spera ca lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi decit de scurta durata si ca ne va fi data fericirea de a anunta revenirea sa sanatos la functiunile de pina acum”. Trebuie sa observam faptul ca in textul ambelor comunicate Eminescu este numit poet, chiar daca este evident faptul ca functia pe care o indeplinea in cadrul “Timpului” era cea de jurnalist. Ziua decisiva este, dupa cum am spus deja, 28 iunie 1883, cind se petrec o seama de lucruri bizare, atent mestesugite pentru a fabrica “nebunia” eminesciana. Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmatoarea rugaminte: “Domnul Eminescu a innebunit. Va rog, faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte rau”. Maiorescu gaseste in acest bilet pretextul perfect pentru a pune planul sau in aplicare. Pe de alta parte, insa, se stie ca Eminescu era, in acea zi, nu in vizita la doamna Szoke, ci la “Baia Mitrasewschi”, linga strada Stirbei Voda, nu departe de sediul Societatii “Carpatii”, societate interzisa de oficialitati in aceeasi zi. Eminescu fusese dus acolo de catre Grigore Ventura pentru a-l discredita, ceea ce ii si reuseste, dar numai partial. Eminescu isi “iese din minti”, Ventura il paraseste. Anunta apoi imediat politia ca trebuie sa ridice un “nebun” de la “Baia Mitrasewschi”. Anunta in acelasi timp pe Secaseanu si Ocaseanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv, ajutindu-l pe Eminescu sa isi revina in fire. Ventura era redactorul ziarului ” Independence Roumaine”, ziar al carui director, Emille Galli, fusese expulzat din Romania in aceeasi zi fatidica de 28 iunie. Galli nu este singurul expulzat in acea zi, aceeasi soarta au avut-o si ziaristul Zamfir C. Arbore, prietenul poetului, si cu siguranta multi alti patrioti romani autentici. Toate aceste evenimente s-au petrecut pe fondul semnarii iminente de catre Romania a Tratatului cu “Tripla Alianta” (Germania, Austro-Ungaria, Italia), negociat mai bine de doi ani si jumatate de catre “Junimisti”, condusi de Carp, tratat si sustinut in totalitate de Titu Maiorescu. Sarbatorile nationaliste de la Iasi, insa, de la inceputul lunii iunie 1883, cind s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare si cind Eminescu, perfect sanatos, a citit la “Junimea” poemul sau, “Doina”, au iritat puterile centrale. Alaturi de Eminescu s-a aflat si Petre Gradisteanu, care a avut un discurs la fel de inflacarat. Von Bismarck este gata sa declare razboi Romaniei, daca nu se fac urgent retractari si nu se dau asigurari ferme ca se va intra imediat in sfera de influenta a Germaniei si Austro-Ungariei (adica, de-a se supune noilor stapini). Se cere ferm desfiintarea Societatii “Carpatii”, un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata si in ascuns pentru ruperea Ardealului de la Imperiul Austro-Ungar si alipirea lui la Tara. Rolul central in aceasta Societate il avea Eminescu. Iata ca Romania se supune exigentelor straine, interzice Societatea “Carpatii”, elimina din scena pe multi simpatizanti francofoni. Petre Gradisteanu, impreuna cu D.A. Sturdza, pleaca la Viena sa ii ceara personal “scuze” imparatului pentru discursul de la Iasi. Dar cu Eminescu “ce te faci?”. Toate astea se intimplau pe 28 iunie 1883, ziua caderii lui Eminescu. Revenind la “boala” lui Eminescu, nimeni nu lamureste insa opinia publica asupra “bolii” lui, despre care se afirma numai ca este o “boala grava”. In luna iulie, Titu Maiorescu initiaza o lista de subscriptie pentru a stringe banii necesari internarii lui Eminescu la Viena, lista pe care o publica in facsimil. In numarul din luna august al revistei “Literatorul”, Alexandru Macedonski publica o epigrama prin care va arunca in aer linistea asternuta asupra bolii lui Eminescu. Textul epigramei este urmatorul: “Un X… pretins poet acum,/ S-a dus pe cel mai jalnic drum…/ L-as plinge daca-n balamuc,/ Destinul sau n-ar fi mai bun,/ Caci pina ieri a fost nauc,/ Si azi nu e decit nebun”. Este momentul mult-asteptat de Ventura, care incercase, inca din 28 iunie, sa convinga publicul asupra nebuniei eminesciene, atunci insa cei doi prieteni sositi in graba la “Baia Mitrasewschi” reusisera sa-i dejoace planul si sa-l salveze pe Eminescu, dindu-l de gol pe Ventura pentru aceasta calomnie. Ventura nu mai voia de unul singur sa fie el cel care declara deschis “nebunia” lui Eminescu, intrucit fusese deja implicat in evenimentul mai sus-mentionat. Asadar, epigrama a fost pretextul perfect, ca sa se re-erijeze in protector al lui Mihai Eminescu, imediat dupa aparitia ei Ventura atacindu-l grav pe Macedonski. “Nu este nici o indoiala, prin aceasta epigrama este vizat nefericitul nostru coleg si prieten, Eminescu”. Iata ca Ventura, cel care anuntase politia de existenta “nebunului”, se retrage acum in ipostaza “prietenului indignat” aratind spre Macedonscki cu degetul acuzator: “Iata cine il face ?nebun ? pe bietul Eminescu, eu m-am spalat pe miini”. Macedonski, la rindul sau, incearca sa se apere si el, spunind ca ” …este o epigrama veche care a fost publicata fara stirea mea, epigrama care in plus nici nu il vizeaza pe Eminescu” (sic!). Au urmat manifestatii publice cu torte si geamuri sparte, la casa lui Macedonski, de catre suporterii indignati de calomniile contra lui Mihai Eminescu. Bastonat prin cafenele pe biata lui spinare, oprobriul public a atras multa lume in aceste evenimente, a fost un spectacol bucurestean demn de faima de “duri” a bucurestenilor din toate timpurile. Ventura si Macedonski intra intr-o polemica puternica, insa raul era deja facut, Eminescu era in ochii tuturor un (posibil) nebun tolerat de societate. In codul de moravuri publice si politice ale epocii, “boala grava” a nebuniei il indeparta definitiv de la viata publica pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva insemna, implicit, si destituirea lui din functie. Iata, asadar, ce realizeaza Grigore Ventura: dislocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opozitie. Polemica se stinge, iar la 1 septembrie presa incepe sa discute deschis problema ”
nebuniei” lui Eminescu. “Telegraful” este primul care anunta: “Mai multi prieteni din capitala, amici ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru intretinerea amicului lor in casa de sanatate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare in aceasta frumoasa si nobila actiune” (sic!). Maiorescu reuseste sa dea lovitura de gratie lui Eminescu la sfirsitul anului 1883, cind publica un volum de 64 de poezii eminesciene, intre care “Mai am un singur dor”, “Se bate miezul noptii” etc. Abilitatea sa a fost extrema, aceste poezii erau menite sa distruga imaginea unui Eminescu nationalist, adversar de temut al liberalilor, teroretician genial al problemelor societatii romanesti, patriot complet. Astfel, Maiorescu reuseste sa scindeze opera eminesciana, limitind-o la poezie. Din acel moment si pina in zilele noastre, Eminescu este cunoscut de toata lumea drept “marele poet”, “poetul national al Romaniei”, stergindu-se aproape complet opera sa ziaristico-politica, la fel de valoroasa si bogata ca si cea poetica. (Va urma)

Gabriel Teodor Gherasim, New-York

Mihai Eminescu între atac la persoană şi asasinare (II)

decembrie 14, 2010 2 comentarii

Una din primele persoane care au sesizat lovitura de maestru a lui Maiorescu a fost Ibraileanu, care scria: “Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al paturilor superpuse, apostolul nationalismului, dusmanul marelui partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale poporului sa publice: ?Mi te da cu totul mie ?, ?Nu zi ba de te-o cuprinde ?. (…). Or, chiar si acestea, nepotrivite pentru un luptator politic, cum era el atunci: ?Mai am un singur dor/ In linistea serii/ Sa ma lasati sa mor ? ori ideea de sinucidere din ?Se bate miezul noptii ? (…). Nu cumva acum, la maturitate, si cind avea un stagiu de om public, ca teoretician al unei grave ideologii sociale si nationale – nu cumva credea ca nu i-ar fi sezut frumos sa publice si elegii amoroase ori invitatii la dragoste si alte poezii ?usoare ? – si unele traduse?”. Volumul de poezii are un succes teribil, multe versuri devin suport pentru romante ieftine, cintate in cafenele si saloane, pierzindu-si profunzimea. Eminescu este internat intr-o serie de sanatorii din tara si strainatate, insa starea sanatatii sale era foarte buna, dupa cum marturiseste Ioan Slavici: “Repausul medicamentos sustinut cu indirjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din Bucuresti la Viena si apoi la Florenta l-a adus in tara sanatos”.

Eminescu insusi, viu si dornic sa reintre in presa, isi va asculta “prohodul” in aceasta paranteza a anilor interzisi, 1884-1888. Citeodata se va revolta, va sparge vitrinele librariilor, isi va lua volumul de poezii din raft si-l va arunca in noroi, calcindu-si-l in picioare: atunci fortele de ordine vor interveni prompt si-l vor duce pe “insurgent” la politie. Cum altfel ar fi actionat un om care se stia si se vedea zilnic “vizat” pentru distrugere (la persoana si poate in persoana)?. Asa s-a intimplat la 8 noiembrie 1886, de ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril, la Iasi: poetul a fost “impachetat” pe loc si dus, ca alienat psihic, la stabilimentul rudimentar de la Minastirea Neamt. Pe linga aruncarea in noroi a propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i s-a mai adus acuzatia ca “se lua de femei pe strazile Iasilor”, le “apuca de turnura rochiilor”, le “atingea in mers” etc., fara ca vreo dama sa faca reclamatie in acest sens politiei. Ajuns la Neamt, Eminescu isi gaseste linistea. Continua sa scrie in ciuda tuturor. Acolo, la Minastirea Neamt, poetul va definitiva, zic editorii, poezia “De ce nu-mi vii?”, pe care o va trimite spre publicare lui Iacob Negruzzi, la “Convorbiri Literare”, cu acest biletel: “Iti trimit deodata cu aceasta mai multe versuri carora, de ti se par acceptabile, le vei face loc in ?Convorbiri ?. Indealtminterelea, ma aflu bine si sanatos in mijlocul acestor munti si-ti doresc asemenea”. Eminescu era perfect sanatos in perioada in care a locuit la Minastirea Neamt, 1886-1887. Gala Galaction vorbeste despre un Eminescu intreg la minte in momentele respective, marturie stau si actele de bucatarie ale stabilimentului, intocmite de mina poetului. “Intors in casa Henriettei de la Botosani in 1887, Eminescu este supus unui consult medical din care reiese ca era sanatos psihic. In urma unei subscrieri, initiata de elevii Scolii artelor frumoase din Botosani, s-au strins 400 de lei. De mare ajutor au fost acesti bani, caci au permis sa i se aplice un tratament special, multumita caruia starea sanatatii poetului s-a imbunatatit in modul cel mai vadit, caci astazi Eminescu era tot atit de senin cum a fost inainte de boala cea grea de acum patru ani. In 13 iulie, Eminescu, insotit de sora sa si de dl. Grigore Focsa, doctorul de aici, a sosit in orasul nostru cu trenul de la ora 1 p.m. A doua zi, la ora 11 a.m., a avut loc, in casa d-lui St. Emilian, un consult, la care au luat parte d-nii medici: dr. Filipescu, medic primar al orasului Iasi, col. dr. Otremba, medic-sef al Corpului IV Armata, dr. Rigler, dr. C. Bottez si Dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicina. Desi mai multi din acesti domni medici aveau sa plece din Iasi inca in 13 iulie, totusi si-au aminat plecarea pentru a-l putea asista pe Eminescu al nostru. In urma unei cercetari minutioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii au ajuns la concluzia ca sanatatea lui nu e deloc alterata si ca trebuie a-l supune unui tratament radical numai in ce priveste boala lui cea neglijata, care se manifestase la picioare”. Eminescu era deci sanatos psihic si perfect capabil de a crea. In 1888, Veronica Micle reuseste sa il scoata pe Eminescu din casa surorii sale si il va duce de mina pe poet la Bucuresti, unde el isi va regasi pana de ziarist. Urmeaza o colaborare anonima la citeva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul facindu-l, pentru o clipa, pe Guna Vernescu sa demisioneze rupind o coalitie destul de fragila de altfel a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este “bietul Eminescu” si repede acesta este cautat, gasit, internat la sanatoriul doctorului Sutu, in martie 1889. (Va urma)

Gabriel Teodor Gherasim, New-York

Mihai Eminescu între atac la persoană şi asasinare (III)

decembrie 14, 2010 2 comentarii
La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului presedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei “cure” pacientului Mihai Eminescu, aflat in casa de sanatate a doctorului Sutu din strada Plantelor. Se constituie un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, St. Mihailescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu si Mihail Braneanu, care, convocati conform articolului 440 din Procedura Civila (jurnalul 2783/89), depun la sectia a doua a tribunalului un proces-verbal in care sint de parere ca “boala fiind in recidiva, reclama interdictia pacientului si rinduirea unui tutor care sa poata primi de la stat pensia lui viagera si sa se poata ingriji de intretinerea interzisului”. Procesul-verbal al consiliului este scris in intregime si depus de Titu Maiorescu, care era si avocat. Dupa semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) si depunerea raportului medico-legal, iscalit de doctorii Sutu si Petrescu, urmeaza celebrul interogatoriu pentru evaluarea starii psihice a pacientului. Iata interogatoriul lui Eminescu, in ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile inainte de moarte:

– Cum te cheama?

– Sint Matei Basarab, am fost ranit la cap de catre Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus sa ma impuste cu pusca umpluta cu pietre de diamant cit oul de mare.

– Pentru ce?

– Pentru ca eu, fiind mostenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu sa nu-i iau mostenirea.

– Ce-ai de gind sa faci cind te vei face bine?

– Am sa fac botanica, zoologie, mineralogie, gramatica chinezeasca, evreiasca, italieneasca si sanscrita. Stiu 64 de limbi.

– Cine e Poenaru care te-a lovit?

– Un om bogat, care are 48 de mosii, 48 de riuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate si care are 48 de milioane. Trebuie sa subliniem faptul ca acest interogatoriu este construit in intregime pe modelul masonic al cifrelor, ca simbolisme esoterice. Are un anumit numar de cuvinte si litere, corespunzind cifrelor masonice 48 si 64. Raspunsul poetului a ridicat nenumarate semne de intrebare. Eminescu nu era, cu siguranta, mason. Exista ipoteza conform careia Eminescu ar fi raspuns prin codul acesta de sorginte Masonica. Aceasta ipoteza nu poate sta insa in picioare, pentru simplul fapt ca intregul interogatoriu se inscrie in criptologia masonica, si nu doar raspunsurile jurnalistului. Este un interogatoriu fabricat in totalitate. Se poate observa si de catre neinitiati, de exemplu, ca exista 48 de stele in constelatia “Gemenilor”, semn astrologic de importanta mare simbolistica masonica (semnul “Gemenilor” este semnul dualitatii, al dublei realitati, al realitatii tangibile si simbolice). Or, se cunoaste realitatea dubla a membrilor masoneriei din lume, intre rolurile de fiecare zi si cele de “initiati”. Conform numerologiei esoterice, de asemenea, numarul 48 simbolizeaza arta “comunicarii”. Or, Mihai Eminescu devenise un pericol in jocurile politice, tocmai pentru excelarea sa ca si “comunicator” al drepturilor romanilor in propria lor tara, ca sa folosim insesi cuvintele lui Eminescu: ” De la Nistru pin’ la Tisa …”. De asemenea, numarul 64 reprezinta chenarele alb/negru ale binecunoscutului joc de sah; or, acest joc, originar din China (si nu din Egipt, dupa cum se crede eronat), este un joc puternic simbolic, unde “nebunul” sade la curtea regelui si este sacrificat pentru beneficiul “regelui/reginei”. Pseudo-diagnoza de “nebun” si sfirsitul prematur al Marelui Eminescu, pentru “apararea statu-quo-ului politic” (”regele” se temea ca sa nu-i iau mostenirea”), este auto-explicativ. Conform aceleiasi numerologii esoterice, numarul 64 reprezinta mintea in miscare. Or, cum Eminescu si-a folosit mereu mintea in miscare pentru descrierea tristelor persecutii ale poporului roman, cit si pentru motivarea compatriotilor sai inspre eliberare, si asta prin mijloacele sale de comunicare, numerele date, 48 si 64, au nu numai un sens, dar si diverse simbolisme esoterice, ceva ce nici un om nebun n-ar fi fost capabil sa raspunda. Cu toate astea, raspunsurile (in cazul in care chiar apartin poetului) pot contine un simbure de adevar. Matei Basarab a fost intotdeauna domnitorul favorit al lui Eminescu, domnitor cu care se identifica. Se presupune ca respectivul Poenaru chiar l-a lovit pe Eminescu in cap, cu o piatra, eveniment ce a plasat-o pe victima, si nu pe atacant (sic!), in curtea sanatoriului. Petre Poenaru este un personaj real, era tenor, din familia mare a actorilor, asadar lume frecventata de Eminescu. Nu era un strain, un oarecare, ci il cunostea pe poet. Nu se explica insa prezenta acestuia la sanatoriu. Cit despre pusca umpluta cu “pietre de diamant”, din nou raspunsul nu este unul in dodii, ci cu simbolism esoteric; el aminteste de o balada populara: “A plecat la vinatoare/ Sa vineze caprioare/ Caprioare n-a vinat/ Si el singur s-a impuscat/ Cu un pistol de diamant/ Cu gloante de briliant”. Iata-l pe Eminescu pus in postura vinatorului care se autovineaza singur, care cade in propria-i cursa. Teorie aberanta, care nu poate sta in picioare. Eminescu nu putea calcula aceste raspunsuri dupa canoanele masonice, pur si simplu pentru ca nu putea anticipa intrebarile. Si chiar daca am accepta ipotetic ca Eminescu a facut respectivele calcule si ar fi raspuns in functie de fiecare intrebare, aceasta ar demonstra un singur lucru: deplinatatea facultatilor mintale ale poetului. In conditii normale, in care incidentul cu Poenaru ar fi real, Parchetul ar fi trebuit sesizat din oficiu si ar fi trebuit macar interogat si autorul prezumtiv al crimei, numitul Petre Poenaru. Nu exista un asemenea interogatoriu. Trei zile mai tirziu, Eminescu moare subit. Doctorul Vines, care a fost de fata in acel moment, avea sa povesteasca in 1926 exact cum s-au petrecut lucrurile: “Eminescu se asaza pe pat si peste citeva minute cade intr-o sincopa si moare imediat”. Varianta oficiala asupra mortii lui Eminescu este insa “dementa paralitica” (sic!). Inainte insa de a analiza putin moartea lui Eminescu, sa luam in discutie perioada 1884-1889, numita “de mare intunecime” a creatiei eminesciene. Marturiile din epoca atesta insa contrariul: cei care l-au vizitat pe Eminescu la Botosani vorbesc de o puzderie de hirtii scrise de catre poet, unele luate de A.C. Cuza si descifrate, altele luate de rudele poetului. Chiar in strada Plantelor, in mai-iunie 1889, vizitatorii lui Eminescu cel “bolnav” vorbesc de maldare de hirtii scrise de catre el, aruncate la cos ori maturate de femeia de serviciu. Argumentul “creativitatii” cade dintr-un condei in fata abundentei de marturii documentare si, cu el, diagnosticul medical. Intr-adevar, un “paralitic general”, un “abulic in ultimul grad”, acesta este un pacient care nu mai creeaza, nu mai face diferenta intre viata si vis etc. Alexandru Vlahuta, vizitindu-l in spital, il gaseste comunicabil, pregatit sa scrie poezii. Ilarie Chendi, care a stat in gazda pe strada Stirbei Voda nr. 72, pe linga Cismigiu, la aceeasi adresa pe care o avusese si Eminescu in anii ‘80 ai secolului XIX, va povesti cum batrinele gazde, niste nemti, incep a-si aduce aminte: “Si mi-au spus, intre altele, ca dupa moartea lui Eminescu, care a avut loc in 1889, au venit la dinsii doi domni care erau prietenii lui Eminescu si, impachetind toata saracia ramasa in urma lui, au umplut doua cufere cu carti si cu manuscrise si au plecat”. “Legendele” eminesciene vorbesc, insa, pina astazi de “caiete” cu poezii ale poetului, pierdute, furate, ascunse in aceasta perioada. Biografii sai trec sub tacere pina si faptul ca in buzunarul de la haina in care si-a dat duhul, in 15 iunie 1889, se aflau scrise de mina lui poeziile “Viata” si “Stelele in cer”. Prima criza a lui Eminescu, din 1883-1884, cind a fost internat la Dr. Sutu, apoi la Ober Doebing, linga Viena, cit si recidiva din 1886-1887, cind a fost internat la Minastirea Neamtului, institutul pentru alienati, corespund in schimb unei psihoze maniaco-depresive, cu siguranta NU bolii incurabile; in amindoua cazurile a parasit spitalul aproape complet restabilit, cu facultatile intelectuale normale. In 1887, medicii din Iasi, dr. Iuliano Bogdan (semnat doctor de Paris), Hynek, dar mai ales dr. Francisc Iszac au pus diagnosticul unei alienatii mintale provocate de gome sifilitice pe creier si la picioare, incepind un intempestiv tratament antisifilitic, cum se facea pe atunci, cu frictiuni de mercur, in doze enorme, cu efecte, de altfel, nule in sifilisul nervos (oare de ce “nu stia” acest lucru doctorul Izsac?!), dar cu urmari catastrofale toxice. Inca din Renastere se stia, insa, dupa cum povesteste Benvenutto Cellini, ca si-a tratat cu fumigatii de mercur boala galica, dar ca efectul privea doar stadiul primar sau secundar, mai putin pe cel tertiar si deloc sifilisul localizat cerebral. Supradozajul medicamentos a jucat un rol nefast in evolutia bolii poetului. De altfel, tocmai infestarea sistemului nervos central in intoxicatia cronica cu mercur explica modificarile de comportament, depresia mentala, insomnie si citeodata halucinatii, care, dupa cum stim, au dominat tabloul simptomatic dupa 1887. Cum reiese din notele doctorului Vines, starea lui Eminescu s-a agravat in clinica, astfel ca i-a aparut o stare deliranta cu dureri in tot corpul, tremuraturi, incetinirea reflexelor pupilare (la internare, normale), tulburari grave sfincteriene, abolirea reflexelor osteo-tendinoase (la internare exagerate) toate simptome explicate dupa noi tocmai datorita injectiilorde mercur pe care le primeste in clinica, fara rezultat asupra bolii psihice, dar cu grave efecte secundare. (Va urma)

Gabriel Teodor Gherasim, New York

Mihai Eminescu între atac la persoană şi asasinare (IV)

decembrie 14, 2010 Lasă un comentariu

Dupa cum se stie, lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 iunie 1889, existind un raport depus la Academie. Acesta este nesemnat. Autopsia evidentiaza “o degenerescenta grasa a peretilor cordului, deveniti fragili si galbeni, si prezenta unor placi intinse si proeminente atit la baza valvulelor aortice, cit si pe fata interioara a aortei anterioare. In fine, din partea hepatului si a rinichilor s-a observat, de asemenea, o degenerescenta granulo-grasoasa considerabila”. Daca modificarile la nivelul aortei apartin unei ateromatoze incipiente, deloc neobisnuite, rinichii albi, cit si modificarile ficatului sint caracteristice pentru o grava intoxicatie mercuriala. Creierul lui Eminescu este “uitat” pe fereastra, in soare, si, dupa citeva zile de nefixare, este trimis lui Gh. Marinescu, pentru a fi examinat. Subliniem faptul ca, in 1889, Marinescu avea 26 de ani, fiind incepator, asistentul lui Babes. Daca prof. Babes nu a primit creierul, pot fi avute in vedere doua posibilitati: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tinarului asistent (ceea ce era de neconceput in cazul creierului lui Eminescu), ori si aceasta este ipoteza spre care inclinam pe undeva, “anumiti” oameni, sa nu spun o “intreaga protipendada”, se temeau de diagnosticul severului prof. Victor Babes, care era personificarea omului de stiinta corect si competent. Gheorghe Marinescu declara despre creierul poetului, multi ani mai tirziu: “Creierul mi s-a adus de la Institutul Sutu intr-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvolutiunilor. Putrefactia era datorata caldurii celei mari, probabil ca s-a scos prea tirziu dupa moarte… Creierul era intr-adevar voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezenta ca leziuni macroscopice o meningita localizata la lobulii anteriori… Din nenorocire, creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am facut studiul istologic, ceea ce e o mare lacuna…”. Sarmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic obiectiv! Eminescu nu a murit insa de paralizie generala, Gheorghe Marinescu se inselase. Punind cap la cap toate dovezile strinse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sint cit se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues, si nu a avut o dementa paralitica”. In ceea ce priveste alcoolismul, acesta nici nu intra in discutie. Presupusul sifilis al lui Eminescu este scos din mineca imposturii si botezat “ad-hoc congenital”.

Concluzii:

Asadar, Eminescu a fost scos din viata publica si declarat nebun pentru ca atitudinea lui pentru unirea tarii-mama cu Transilvania nu era bine vazuta de conducerea de atunci a Romaniei, de junimistii P.P. Carp si Titu Maiorescu, care incercau din rasputeri incheierea unei aliante militare cu Germania si Austro-Ungaria. De remarcat in acest sens este o scrisoare a lui P.P. Carp catre Titu Maiorescu in care ii atrage atentia: “Si mai potoliti-l pe Eminescu”. Iar Maiorescu, l-a “potolit”, fabricindu-i nebunia si scapind astfel de o voce “periculoasa”, care il contrazicea tot mai des. Evident ca la baza asasinarii lui Eminescu au stat puterile conspirative internationale si acolitii lor politici de la puterea tarii, care se simteau in pericol tot mai mare, ca urmare a atacurilor lui Eminescu si a deconspirarii de catre o voce credibila si indragita de catre poporul roman, a actiunilor lor antinationale. Astfel, Eminescu a fost scos din viata publica intre 1883 si 1889, in anul asasinarii sale, fiind declarat nebun si, ca urmare, incapabil de a mai crea ceva. Or, marturiile din acea perioada ne arata un Eminescu in plina creatie, lucru care nu ar fi fost posibil daca era “nebun”, caci un nebun e rupt de contactul cu realitatea si nu mai simte nevoia de creatie. Asadar, creatia artistica din acea perioada, insotita de numeroasele dovezi (ale medicilor si prietenilor) ale sanatatii sale mentale ne arata faptul ca Eminescu a fost asasinat printr-un proces lent de otravire. Asasinarea operelor si a valorii nationale a lui Eminescu a continuat si continua si in prezent, prin trecerea sub tacere a activitatii sale de jurnalist politic si a atitudinilor sale nationaliste. Continua prin prezentarea sa in scoli in mod voit deformat, in ipostaza numai de poet genial, sarac si fustangiu. Continua si prin eliminarea din opera sa poetica a acelor poezii cu caracter profund national, cum ar fi poezia “Doina”. Continua prin atacurile tot mai dese si abia disimulate ale asa-zisei “elite culturale romane” (in general pseudo-intelectuali de sorginte comunista). (Va urma)

Gabriel Teodor Gherasim, New York

Mihai Eminescu între atac la persoană şi asasinare (V)

decembrie 14, 2010 Lasă un comentariu
Asasinarea operei eminesciene continua prin lipsa noastra de cinstire a marelui roman Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei si a dorintelor sale pentru neamul romanesc. In prezent, tinerii romani nu cunosc nimic despre titanica activitate culturala, politico-sociala si istorica a lui Eminescu, ei vorbind tot timpul despre poezie (care, chipurile, nu este nici prea valoroasa) si despre mondenitatile lui (reale sau imaginare). Inainte de a ma grabi sa-i discreditez pe elevi, insa, m-am gindit la modul cum este predat Eminescu in scoala: “Poetul nepereche”, “Cel mai mare poet”, “Personalitate completa a culturii romanesti” etc. Daca adaugam la zecile de epitete pe care le rosteste la ora un profesor si interminabilele comentarii pe care bietul elev trebuie sa le inghita cu toptanul, fara prea multe intrebari, avem o imagine a modului defectuos in care va fi perceput Eminescu de copii.

Dupa cum spuneam, nici mie vreun profesor nu mi-a argumentat vreodata de ce Eminescu este un poet atit de mare. Nici unul nu mi-a spus ca jurnalistul Eminescu era cel putin la fel de profund ca poetul Eminescu. Poate nici ei nu stiau aceste lucruri. Dar cei care fac manualele de asa natura stiu exact care este adevarul si actioneaza in consecinta. Cu siguranta ca membrii Academiei Romane de azi stiu si mai bine ce inseamna sa scoti tone de carti despre poezia lui Eminescu, evitind, pe cit se poate de dibaci (ca in timpurile precursoare mortii Marelui Eminescu), texte la fel de importante, in care se pune degetul pe rana societatii romanesti si se dau solutii de vindecare (unele valabile pina si in ziua de azi). Modul ignorant defectuos, sau intentionat defectuos in care se preda Eminescu echivaleaza cu un atentat asupra culturii si istoriei romanesti. Atentat minutios elaborat de propagande neo-comuniste obscure si a caror fata incepem sa o intrezarim in manualele alternative. Nu vorbim aici despre prezentarea lui Eminescu numai in scoala primara, gimnaziu sau liceu, ci si in universitati. Otrava imprastiata ajunge cu mare usurinta in toate revistele literare si culturale. Marii oameni de cultura cad in capcana acestor omisiuni criminale de a accentua operele jurnalistului Eminescu. Eminescu trebuie prezentat copiilor in cu totul alt mod. Nu de “poetul genial” are atita nevoie copilul, cit mai ales de luptatorul neobosit pentru neam si tara. M-as bucura ca in loc de recitarile papagalicesti ale poeziilor lui Eminescu, lumea sa reproduca tot mai mult textele sale politice, sa ia aminte la lupta si la sacrificiul sau. Cind marile manifestatii de reunificare a romanilor basarabeni ai perioadei 1989-1992 adunau in Piata Marii Adunarii Nationale din Chisinau sute de mii de oameni zi de zi (fara ecou la Cotrocenii kaghebistului Ion Ilici Iliescu), acestia se adunau in numele lui Eminescu cel Intreg, si nu numai de dragul poeziilor sale. Sotii basarabeni romani Doina si Ioan Aldea Teodorovici au platit si ei, poate cu propria viata, tot aceasta dragoste pentru Eminescu cel Intreg, pentru ca majoritatea versurilor din cintecele lor de redesteptare nationala erau inspirate din lucrarile poetului. Moartea lor prematura a survenit itntre Bucuresti si Chisinau, din cauza unui nefericit “accident” de masina. Iar cind manifestarile studentilor si ale anticomunistilor de la “kilometrul 0″, din “zona libera de comunism” din Piata Universitatii din Bucuresti, au adunat si ele in anii ’90, zi de zi, sute de mii de protestatari (din nou, fara ecou la acelasi Cotroceni al kaghebistului Ion Ilici Iliescu), tot de dragul Eminescului cel Intreg s-au adunat, si nu numai de dragul “poeziilor” lui. Minerii si securistii lui Ion Ilici Iliescu au imprastiat multimea cu batai de ciomege, facindu-se vinovati si de multe ucideri ale unora dintre ei. Care este adevarul cu privire la cauza mortii lui Eminescu ramine de definitivat, insa cu siguranta ca intr-o investigatie forensica riguroasa si obiectiva – inclusiv raportata la limitele tehnologice ale contemporanilor lui Eminescu -, siguranta afisata cu privire la cauza mortii lui Eminescu fiind cauzata de “sifilisu , “nebunia” sau fiind de natura “accidentala”, ar fi disparut fara urma. Versiunea “oficiala” a mortii lui Eminescu trebuie adusa – chiar doua secole mai tirziu – la lumina adevarului. (Sfirsit)

Gabriel Teodor Gherasim, New York

http://www.Mihai- Eminescu.Net

Postat la 15 ianuarie 2007

Categorii:Fără categorie Etichete:, , ,

EMINESCU A FOST VICTIMA POLITICA

decembrie 14, 2010 Lasă un comentariu

In preajma zilei simbolice de nastere a lui Mihai Eminescu (cea reala fiind 20 decembrie, dar a fost trecut in acte la 15 ianuarie), profesorul Nicolae Georgescu, eminescolog cu state vechi, ofera cateva date despre cercetarea sa asupra personalitatii lui Eminescu.
Jurnalul National: Domnule Nicolae Georgescu, sunteti un eminescolog recunoscut. Vorbiti-ne despre descoperirile facute de dumneavoastra in domeniu.
Nicolae Georgescu: Ca bibliotecar la Academia Romana, prima descoperire facuta de mine, care m-a obsedat si pe care am verificat-o cativa ani prin toata presa timpului si in toate documentele de arhiva pe care le-am avut la dispozitie, a fost importanta zilei de 28 iunie 1883 in viata lui Mihai Eminescu. Aici lumea noteaza lapidar ca in aceasta zi Eminescu a innebunit si au urmat sase ani de calvar, de chin, de incercari de a reveni in viata culturala, asa-numitii ani negri din viata lui Eminescu. Ei bine, aceasta zi de 28 iunie 1883 este o zi importanta a istoriei si politicii Romaniei moderne. In aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu Romania timp de 48 de ore, Germania ameninta cu razboiul, prin Bismark, care trimite o telegrama lui Carol I. Societatea Carpatii este desfiintata in aceeasi zi, a fost expulzat din tara Emil Galli, directorul ziarului Independance Roumaine, care a creat scandalul diplomatic ce sta la baza tuturor aceste evenimente, a fost expulzat Zamfir C. Arbore, au fost devastate sediile unor societati nationale, s-a pornit proces ardelenilor. In aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Noi tinem minte dintre toate aceste evenimente doar ca a innebunit Eminescu. Nebunia lui Eminescu nu mai este accident privit in seria evenimentelor petrecute in acea zi, si cand stii despre acest tratat secret de alianta, intelegi mult mai bine sorgintea nebuniei lui. Ce voia acest tratat? Ca Romania sa se orienteze politic spre Austro-Ungaria in primul rand. Cu alte cuvinte, Romania nu mai putea sa-si revendice Ardealul. Acest tratat, care a fost semnat in septembrie 1883, muta lupta ardelenilor in Ardeal. Bucurestiul era de 10 ani dominat cultural de ardeleni, care, pe langa cultura, stiinta si administratie, ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor care erau asupriti de unguri… Or, tratatul le interzice brusc sa protesteze in Bucuresti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici fuge din Bucuresti in 1883 si intemeiaza Tribuna (1884), in jurul ei se organizeaza primele lupte pentru Ardeal. Si timp de 10 ani se va desfasura Miscarea memorandista, incheiata, dupa cum se stie, la 1894 cu procesul bine cunoscut. Ziua de 28 iunie este deci ziua mutarii luptei lor in Ardeal. Conditia semnarii tratatului era deci amortirea vocii pentru Ardeal in Bucuresti. “Directiva de sus” s-a reverberat in diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.

Declararea? In sensul ca nu era cu adevarat nebun?

Iata cum este cu aceasta declarare. Stirea despre boala lui Eminescu apare in ziarul Romanul cu care Eminescu polemiza, la 29 iunie, ziarele sunt antedatate, deci chiar la 28 aparea ziarul de la 29 iunie. “Aflam ca Domnul Mihai Eminescu…” Stirea va fi confirmata de Timpul peste trei zile, “Unul dintre redactorii acestei foi a incetat a mai lua parte la redactiune, atins fiind in mod subit de o grava boala”, asa suna. Deci, este un anunt de destituire, nu mai face parte din redactie. Exista insa un consens in epoca: un om atins de nebunie nu mai are voie sa faca parte din nici o functie publica, or Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta, fusese in 1881-1882 redactorul-sef al ziarului Timpul, care era organul oficial al Partidului Conservator. Iar Maiorescu spune clar atunci cand se organizeaza Partidul Conservator: “Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

Se poate spune ca Eminescu a fost o victima politica?

Fara nici o indoiala. Eminescu a avut sase ani la rand de lupta pentru a reveni in atentie, nu a avut nici pe departe paralizie generala cum s-a spus, n-a avut sifilis. A fost dupa aceea arestat. Eminescu a fost arestat de Politia Romana de opt ori! In diverse contexte: a fost luat din teatre, de pe strada, din berarii. Dupa ce se indragosteste si vine de la Viena in Bucuresti, este trimis la Iasi. Pe urmele lui la Iasi a fost trimis seful Politiei Romane, Radu Mihail. Eminescu era urmarit in primul rand de agentii austro-ungari, sunt rapoartele lor gasite in arhiva, apoi de agenti romani. Era un om foarte incomod prin activitatea lui ziaristica.

PORTRET:  Nicolae Georgescu (n. 1950) este profesor universitar la Universitatea Hyperion, Facultatea de Filologie, si decanul acestei facultati. Este un reputat eminescolog, a scris 15 carti privind opera si personalitatea lui Eminescu. Este doctor in Filologie cu teza “Eminescu si editorii sai. Nucleul maiorescian pana la Perpessicius” (1997). Unul dintre sfetnicii sai in cercetarea dedicata lui Mihai Eminescu este Dimitrie Vatamaniuc. Descoperirile lui Nicolae Georgescu in eminescologie au facut valva prin anii ’80, fiind comentat intens in presa culturala a vremii.

ww.Mihai-Eminescu.Net

Postat în 15 ianuarie 2007