Prima pagină > Fără categorie > Mihai Eminescu între atac la persoană şi asasinare (I)

Mihai Eminescu între atac la persoană şi asasinare (I)

Atit in cadrul scolii generale nr. 195 din Bucuresti, cit si in mass-media comunista din Romania anilor copilariei mele, Mihai Eminescu era mereu prezentat ca si “poetul national roman”. De la parinti, insa, mai aflasem ca Mihai Eminescu fusese si ramasese “cel mai mare jurnalist roman”. Cind le-am cerut parintilor sa-mi dea articole de-ale sale, mi-au raspuns: “N-avem! Sint interzise. Mai mult, pina si colectia sa de poezii i-a fost cenzurata, in frunte cu marea sa ?Doina ?. Sint materiale care ii sperie pe comunisti, dupa cum i-a speriat si pe politicienii din timpul sau”. In acest an, cercetatorii Cezarina Barzoi si Ionut Baias (publicatia “Permanente” nr. 1-2/2005) au lansat o investigatie cu privire la circumstantele dinaintea mortii si chiar cu privire la cauza decesului marelui Eminescu, punind sub semnul intrebarii versiunea oficiala, acceptata unilateral pina acum, conform careia Mihai Eminescu ar fi murit atit “accidental”, cit si din cauza “nebuniei”. Mai mult, cei doi autori avanseaza ipoteza conform careia Mihai Eminescu ar fi fost supus unei campanii de calomnieri (atac la persoana) in perioada anterioara mortii sale. Sa revizuim deci aceste analize.

Calomnierea (atac la persoana)

Prezenta ziaristului si a omului politic Mihai Eminescu in climatul socio-politic al anilor 1880 incomoda teribil cercurile politice romanesti supuse presiunilor oportuniste exterioare si interne de a compromite unitatea si integritatea poporului roman. Eliminarea lui Eminescu parea sa fie o necesitate iminenta pentru acestia, datorita fenomenalei sale popularitati si charisme. Ne aflam in apropierea semnarii unor tratate politice mult negociate de statul roman, care pur si simplu nu mai aveau loc pentru un Mihai Eminescu nobil, patriot, idealist si sincer. Distrugerea sa nu se putea infaptui, insa, printr-un procedeu rapid, direct si evident. Fabricarea “nebuniei” sale reprezenta singura optiune, intrucit se putea invoca ori de cite ori ar fi venit vorba de scrierile marelui ziarist, iar postum se putea spera, intr-o intrare a acestuia in obliviunea istoriei la romani. Daca Eminescu era nebun, nimic din ceea ce a scris nu trebuie luat in considerare, deci “nu-i nimic bun de la un nebun”. Procesul de asasinare fizica si morala a lui Mihai Eminescu explodeaza, se pare, in ziua de 28 iunie 1883. Ziarul “Romanul” (sic!), care se afla in polemica acerba cu Eminescu, scrie pe 1 iulie: “Aflam cu sincera parere de rau ca dl. Mihai Eminescu, redactor la ziarul “Timpul”, tinar plin de talent si inzestrat cu un deosebit geniu poetic, a cazut greu bolnav. Speram ca boala sa nu va fi decit trecatoare si ca in curind vom putea anunta deplina sa insanatosire”. Acesta era semnalul scoaterii din viata publica a marelui ziarist. “Timpul” insusi vine cu o declaratie abia pe 2 iulie 1883, in care spunea: “Cu incepere de astazi, 1 iulie, directiunea politica si redactia ziarului “Timpul” este incredintata d-lui Mihail Paleologu”. Opinia publica presupune astfel ca Eminescu este scos din presa romaneasca. Nicaieri, nimeni nu dadea inca nici un motiv, nici o explicatie asupra imbolnavirii sale subite. “Timpul” revine cu un comunicat a doua zi, pe 3 iulie: “Unul dintre colaboratorii acestei foi, poetul Mihai Eminescu, a incetat de a mai lua parte in redactie, atins fiind in mod subit de o grava boala. Ne place insa a spera ca lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi decit de scurta durata si ca ne va fi data fericirea de a anunta revenirea sa sanatos la functiunile de pina acum”. Trebuie sa observam faptul ca in textul ambelor comunicate Eminescu este numit poet, chiar daca este evident faptul ca functia pe care o indeplinea in cadrul “Timpului” era cea de jurnalist. Ziua decisiva este, dupa cum am spus deja, 28 iunie 1883, cind se petrec o seama de lucruri bizare, atent mestesugite pentru a fabrica “nebunia” eminesciana. Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmatoarea rugaminte: “Domnul Eminescu a innebunit. Va rog, faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte rau”. Maiorescu gaseste in acest bilet pretextul perfect pentru a pune planul sau in aplicare. Pe de alta parte, insa, se stie ca Eminescu era, in acea zi, nu in vizita la doamna Szoke, ci la “Baia Mitrasewschi”, linga strada Stirbei Voda, nu departe de sediul Societatii “Carpatii”, societate interzisa de oficialitati in aceeasi zi. Eminescu fusese dus acolo de catre Grigore Ventura pentru a-l discredita, ceea ce ii si reuseste, dar numai partial. Eminescu isi “iese din minti”, Ventura il paraseste. Anunta apoi imediat politia ca trebuie sa ridice un “nebun” de la “Baia Mitrasewschi”. Anunta in acelasi timp pe Secaseanu si Ocaseanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv, ajutindu-l pe Eminescu sa isi revina in fire. Ventura era redactorul ziarului ” Independence Roumaine”, ziar al carui director, Emille Galli, fusese expulzat din Romania in aceeasi zi fatidica de 28 iunie. Galli nu este singurul expulzat in acea zi, aceeasi soarta au avut-o si ziaristul Zamfir C. Arbore, prietenul poetului, si cu siguranta multi alti patrioti romani autentici. Toate aceste evenimente s-au petrecut pe fondul semnarii iminente de catre Romania a Tratatului cu “Tripla Alianta” (Germania, Austro-Ungaria, Italia), negociat mai bine de doi ani si jumatate de catre “Junimisti”, condusi de Carp, tratat si sustinut in totalitate de Titu Maiorescu. Sarbatorile nationaliste de la Iasi, insa, de la inceputul lunii iunie 1883, cind s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare si cind Eminescu, perfect sanatos, a citit la “Junimea” poemul sau, “Doina”, au iritat puterile centrale. Alaturi de Eminescu s-a aflat si Petre Gradisteanu, care a avut un discurs la fel de inflacarat. Von Bismarck este gata sa declare razboi Romaniei, daca nu se fac urgent retractari si nu se dau asigurari ferme ca se va intra imediat in sfera de influenta a Germaniei si Austro-Ungariei (adica, de-a se supune noilor stapini). Se cere ferm desfiintarea Societatii “Carpatii”, un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata si in ascuns pentru ruperea Ardealului de la Imperiul Austro-Ungar si alipirea lui la Tara. Rolul central in aceasta Societate il avea Eminescu. Iata ca Romania se supune exigentelor straine, interzice Societatea “Carpatii”, elimina din scena pe multi simpatizanti francofoni. Petre Gradisteanu, impreuna cu D.A. Sturdza, pleaca la Viena sa ii ceara personal “scuze” imparatului pentru discursul de la Iasi. Dar cu Eminescu “ce te faci?”. Toate astea se intimplau pe 28 iunie 1883, ziua caderii lui Eminescu. Revenind la “boala” lui Eminescu, nimeni nu lamureste insa opinia publica asupra “bolii” lui, despre care se afirma numai ca este o “boala grava”. In luna iulie, Titu Maiorescu initiaza o lista de subscriptie pentru a stringe banii necesari internarii lui Eminescu la Viena, lista pe care o publica in facsimil. In numarul din luna august al revistei “Literatorul”, Alexandru Macedonski publica o epigrama prin care va arunca in aer linistea asternuta asupra bolii lui Eminescu. Textul epigramei este urmatorul: “Un X… pretins poet acum,/ S-a dus pe cel mai jalnic drum…/ L-as plinge daca-n balamuc,/ Destinul sau n-ar fi mai bun,/ Caci pina ieri a fost nauc,/ Si azi nu e decit nebun”. Este momentul mult-asteptat de Ventura, care incercase, inca din 28 iunie, sa convinga publicul asupra nebuniei eminesciene, atunci insa cei doi prieteni sositi in graba la “Baia Mitrasewschi” reusisera sa-i dejoace planul si sa-l salveze pe Eminescu, dindu-l de gol pe Ventura pentru aceasta calomnie. Ventura nu mai voia de unul singur sa fie el cel care declara deschis “nebunia” lui Eminescu, intrucit fusese deja implicat in evenimentul mai sus-mentionat. Asadar, epigrama a fost pretextul perfect, ca sa se re-erijeze in protector al lui Mihai Eminescu, imediat dupa aparitia ei Ventura atacindu-l grav pe Macedonski. “Nu este nici o indoiala, prin aceasta epigrama este vizat nefericitul nostru coleg si prieten, Eminescu”. Iata ca Ventura, cel care anuntase politia de existenta “nebunului”, se retrage acum in ipostaza “prietenului indignat” aratind spre Macedonscki cu degetul acuzator: “Iata cine il face ?nebun ? pe bietul Eminescu, eu m-am spalat pe miini”. Macedonski, la rindul sau, incearca sa se apere si el, spunind ca ” …este o epigrama veche care a fost publicata fara stirea mea, epigrama care in plus nici nu il vizeaza pe Eminescu” (sic!). Au urmat manifestatii publice cu torte si geamuri sparte, la casa lui Macedonski, de catre suporterii indignati de calomniile contra lui Mihai Eminescu. Bastonat prin cafenele pe biata lui spinare, oprobriul public a atras multa lume in aceste evenimente, a fost un spectacol bucurestean demn de faima de “duri” a bucurestenilor din toate timpurile. Ventura si Macedonski intra intr-o polemica puternica, insa raul era deja facut, Eminescu era in ochii tuturor un (posibil) nebun tolerat de societate. In codul de moravuri publice si politice ale epocii, “boala grava” a nebuniei il indeparta definitiv de la viata publica pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva insemna, implicit, si destituirea lui din functie. Iata, asadar, ce realizeaza Grigore Ventura: dislocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opozitie. Polemica se stinge, iar la 1 septembrie presa incepe sa discute deschis problema ”
nebuniei” lui Eminescu. “Telegraful” este primul care anunta: “Mai multi prieteni din capitala, amici ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru intretinerea amicului lor in casa de sanatate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare in aceasta frumoasa si nobila actiune” (sic!). Maiorescu reuseste sa dea lovitura de gratie lui Eminescu la sfirsitul anului 1883, cind publica un volum de 64 de poezii eminesciene, intre care “Mai am un singur dor”, “Se bate miezul noptii” etc. Abilitatea sa a fost extrema, aceste poezii erau menite sa distruga imaginea unui Eminescu nationalist, adversar de temut al liberalilor, teroretician genial al problemelor societatii romanesti, patriot complet. Astfel, Maiorescu reuseste sa scindeze opera eminesciana, limitind-o la poezie. Din acel moment si pina in zilele noastre, Eminescu este cunoscut de toata lumea drept “marele poet”, “poetul national al Romaniei”, stergindu-se aproape complet opera sa ziaristico-politica, la fel de valoroasa si bogata ca si cea poetica. (Va urma)

Gabriel Teodor Gherasim, New-York

Anunțuri
  1. Aleeda
    Decembrie 14, 2010 la 8:53 pm

    Am simtit acest articol… in sfarsit cineva. Pe cuvant ca nu l-am „citit”, l-am simtit. L-am adulmecat, de parca l-as fi gandit eu. Multumesc de senzatie si… de privirea adevarului in fata, in sfarsit… cineva.

  2. Aprilie 23, 2011 la 7:27 pm

    Felicitari pentru blog si initiativa!

    EMINESCU SECRETUL POLITIC

    ECONOMISTUL MIHAI EMINESCU

    Aceste carti sint publicate cu CopyLIBER (au copierea, traducerea, difuzarea neingradite si gratuite).

    Daca aveti html-ul dezactivat: cu PASTE asezati link-ul in browser si, apoi, apasati ENTER.

  1. Decembrie 14, 2010 la 9:21 pm
  2. Septembrie 20, 2011 la 7:23 pm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: