Arhiva

Archive for februarie 2011

Părintele Petroniu Tănase

februarie 22, 2011 Lasă un comentariu

Parintele Petroniu Tanase, fostul egumen al Schitului romanesc Prodromu din Muntele Athos, a trecut la cele vesnice, marti, 22 februarie, in jurul orelor 16.00.

Parintele protosinghel Petroniu Tanase s-a nascut in anul 1914, in comuna Farcasa, in judetul Neamt. Ravna monahala, ce i-a cuprins sufletul inca din tinerete, l-a dus pe acesta in obstea Manastirii Neamt, unde se va si calugari. Parintele va ajunge apoi in Manastirea Antim, din Bucuresti. Cu toate ca a renuntat la lume, tanarul monah a urmat cursurile Facultatii de Teologie, alaturi de alte studii in Matematica si Filosofie.

Parintele Petroniu Tanase

Parintele Adrian Fageteanu, intrebat despre Parintele Petroniu Tanase, va spune: „Avva Petroniu Prodromitul? Cel mai smerit. Cel mai smerit. Cel mai smerit.” Tot el nu va spune ca, in anul 1937, perioada in care obstea Manastirii Antim a fost cea mai numeroasa, numarand 38 de monahi, cel mai smerit dintre ei si singurul care nu se indreptatea pe sine era Parintele Petroniu Tanase; la acea data, Parintele Petroniu avea doar 23 de ani.”Toata actuala randuiala a bibliotecii i se datoreaza. Poate de aceea, desi e staret, continua sa se ocupe tot el de ea, aceasta fiind parte din viata sa, din ascultarea sa.”

Dorul pentru o viata imbunatatita, asemeni marilor parinti nevoitori, i-au indrumat pasii spre Gradina Maicii DomnuluiSfantul Munte Athos. Parintele Petroniu Tanase va ajunge in Sfantul Munte in anul 1978, el facand parte din a doua generatie de monahi trimisa de Patriarhia Romana spre a revigora obstea Schitul romanesc Prodromu.

Schitu Prodromu - Sfantul Munte Athos

Din anul 1984, parintele Petroniu Tanase a fost  si protosinghel, si duhovnic, si bibliotecar. Nicolae Baciut, vizitand si admirand ordinea din biblioteca, va spune: „simt din nou ca sunt roman, cu tot cu pamantul pe care-l calc. Chiar daca Citește mai mult…

Directivele NKVD pentru ţările din Europa de Est

februarie 21, 2011 Lasă un comentariu

 

În iunie 1947, NKVD (precursorul KGB) distribuia, in regim strict secret, setul de directive destinat sovietizarii tarilor din sfera de influenta a Moscovei. Aceste directive intitulate „Moscova 2-6-1947 (Strict secret) K-AA/CC113, indicatia NK/003/47”, au fost elaborate de Lavrenti Beria, unul dintre cei mai cumpliti (si eficienti) calai comunisti. Numele sau este indisolubil legat de „victoria sovietelor”. Lucrand in sistemul represiv sovietic inca din 1921, a fost numit de Stalin sef al NKVD-ului in 1938, unde a functionat pana in 1953. Este direct responsabil de uciderea a milioane de oameni. Sub directivele lui s-au organizat serviciile represive in toate tarile din Estul Europei.

 

Lavrenti Beria

 

Dupa 1940, intr-un singur an, peste 200.000 romani basarabeni si bucovineni au fost deportati pe intinsul Rusiei, pana la Vladivostok, pierzandu-li-se urma. S-a elaborat un „Plan de munca” in anuarie 1941, care a sistematizat si organizat la modul cel mai monstruos sistemul de deportare. Metoda de elaborare a listelor nominale era diabolica: „Este necesar sa deportam fiecare membru al familiei, ca pe un principal deportat, impreuna fara sa-i informam de separarea care urmeaza. Toata familia in aceiasi masina, pana la vagoane. Abia acolo il separam pe capul familiei, apoi pe ceilalti, sub pretextul inspectiei sanitare”.
Citește mai mult…

EMINESCU, DEPOSEDAT POST-MORTEM DE 2.000.000 EURO

februarie 21, 2011 Lasă un comentariu


Deşi pare o fantasmagorie, nu este. Există un cont Eminescu care a ajuns, prin capitalizare, la o valoare de 2.364.900 euro. În octombrie 1892, Titu Maiorescu, împreună cu mai mulţi prieteni ai poetului, a cumpărat de la statul român un titlu de “rentă română perpetuă 5%”, destinat comemorării poetului în fiecare an, la 15 ianuarie, şi pentru “menţinerea în bună stare a monumentului” (mormântul de le Cimitirul Bellu). Pe 17/29 decembrie 1892, Comitetul Eminescu, prin „subscrişii“ T.G. Rosetti, I.C. Negruzzi, Dr. I. Neagoe, N. Mândrea, A. Chibici-Revneanu şi Titu Maiorescu, înaintează primarului Capitalei o scrisoare oficială, prin care îi solicită acestuia să binevoiască „a primi acest titlu de rentă în depozitul Primăriei“.


În volumele I şi II ale „Caietelor Mihai Eminescu“, tipărite la Editura Eminescu în perioada 1972-1974, există o referire la existenţa unui patrimoniu financiar, a unui fond Eminescu, constituit la scurtă vreme după moartea poetului, cu scopul de a-l comemora etern. Mi-a atras atenţia, asupra acestui detaliu necercetat până acum, bunul meu prieten Dan Toma Dulciu, un pasionat “consumator” de Eminescu. Fondul cu pricina a fost depus la Primăria Capitalei, la sfârşitul anului 1892, sub titlul de „rentă română perpetuă 5%“. Traseul banilor s-a pierdut sau a fost lăsat să se piardă pe drumul istoriei. Fondul Eminescu este interesant nu atât prin suma depusă iniţial – 1.000 de lei/ aur (care ar fi echivalentul a 34.067 lei actuali) – cât prin efectele financiare produse de dobânda de 5%.

 

 

Rangul post-mortem al lui Eminescu

Istoria constituirii Fondului Eminescu a început odată cu moartea poetului, la 15 iunie 1889. Împrejurările penibile, prin care oamenii politici ai vremii dădeau din colţ în colţ pentru a găsi o sumă cu care să achite înmormântarea poetului naţional, l-au determinat pe un oarecare C. Dimitriu să dea cu împrumut suma de 1.000 de lei, salvând astfel onoarea guvernului şi a lui Maiorescu. Întâmplarea a făcut ca, în aceeaşi perioadă, să moară şi un fost ministru, Constantin Brăiloiu, astfel că, la 23 iunie, s-a emis o ordonanţă de finanţare, având ca scop expres cheltuielile de înmormântare ale celor doi, după cum urmează: „2.000 lei pe numele doamnei Ecaterina Brăiloiu (văduva fostului ministru – n.r.)/ 1.000 lei pe numele C. Dimitriu, căruia i se restituie, fiind avansaţi de domnia sa./Total 3.000 lei“. Rangul post-mortem al lui Eminescu era evaluat, aşadar, la jumătate din cel al unui fost ministru. Decretul de deschidere a creditului de înmormântare a fost semnat de rege la 9 august… Adică la aproape două luni de la înmormântare. Birocraţia românească are, după cum se vede, tradiţii imemoriale.

Citește mai mult…

CÂT COSTĂ EMINESCU?

februarie 21, 2011 Lasă un comentariu


În 1989, an declarat de UNESCO „Anul internaţional Eminescu“, Uniunea Sovietică a emis o monedă omagială cu portretul lui Eminescu, având valoarea nominală de o rublă. Moneda e rară şi foarte puţin cunoscută în România. Rubla Eminescu a fost pusă în circulaţie în URSS pe 26 decembrie 1989 (în prima zi după execuţia lui Ceausescu). A fost bătută la monetăria din Leningrad – azi Sankt-Petersburg -, iar tirajul a fost de două milioane de monede, din care 200.000 de o calitate specială. Chipul lui Eminescu avea ca model imagologic fotografia acestuia din 1869. Este, desigur, o trimitere simbolică spre dimensiunea valoarii “de piaţă” a lui Eminescu, dar e regretabil că acest demers a fost făcut nu în România, ci în URSS.

Trecând de la simbolic la concret, este greu, aproape imposibil, pentru orice om sau instituţie, să facă o evaluare globală a tuturor “produselor” purtând marca Eminescu, de la publicarea primei sale poezii, în revista “Familia” a lui Iosif Vulcan (25.02.1866), până astăzi. Sunt 141 de ani de circulaţie neîntreruptă, în care numele său nu s-a estompat nici o clipă. Iar în toţi aceşti ani, au apărut zeci de mii de cărţi, ale multor mii de autori care s-au lăudat că l-au cunoscut pe Eminescu, au inventat amintiri cu el, l-au judecat, l-au adjudecat, l-au contestat.
Nu ne putem face, deci, o imagine în date şi cifre despre Eminescu, decât pornind de la un eşantion reprezentativ, ca să zicem aşa. Iar acest singur reper serios de evaluare a circulaţiei poetului naţional din secolul XIX până în secolul XXI este biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu. Este vorba de 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care s-au adăugat, până acum, încă 6.000 de unităţi biblioteconomice.

Citește mai mult…

BRAND LA BRAND TRAGE. Valiza de călătorie a lui Eminescu era Louis Vuitton, iar ceasul de aur avea marca Breguet

februarie 21, 2011 Lasă un comentariu

 

Pe 15 iunie se împlinesc 121 ani de la moartea bizară şi neelucidată a poetului. Evident, instituţiile culturale îl sărbătoresc, fiecare cum se pricepe. Majoritatea festivităţilor comemorative au un iz convenţional şi conformist, pentru că însăşi data acestei comemorări a devenit canonică. Printre evenimentele de acest fel legate de data morţii, una a fost în mod spectaculos insolită, atât în ceea ce priveşte ineditul detaliilor, cât şi prin noua perspectivă pe care o conferă personalităţii lui Mihai Eminescu. Este vorba de expoziţia „Novele eminesciene”, care a avut loc pe 10 iunie la Biblioteca Metropolitană Bucureşti, al cărei custode este Dan Toma Dulciu.

Printre obiectele care compun această expoziţie se numără primul film documentar despre Eminescu, realizat de Octav Minar în 1914 (Subsemnatul a fost primul care a semnalat în spaţiul public existenţa acestui film, „dezgropat” de la Arhiva Naţională de Filme de Ion C. Rogojanu şi Dan Toma Dulciu), masca mortuară a lui Eminescu (colec]ia Adrian Boeriu), o copie a fotografiei de la Praga din 1869, realizată (în 1896) în atelierul unui vestit fotograf din Craiova pe nume Heitler, o fotografie inedită din 1888, în care-i putem vedea pe Eminescu, Veronica Micle, Caragiale şi Vlahuţă (colecţia Adrian Boeriu), inelul de aur cu monogramă al poetului, dar mai ales valiza de călătorie şi ceasul de aur.

 

Masca mortuară a lui Mihai Eminescu

Valiza de piele, atribuită mărcii Louis Vuitton

Acestea din urmă sunt valoroase în primă instanţă prin ele însele, demonstrând că Mihai Eminescu nu era un sărăntoc rebel, aşa cum ni l-au prezentat manualele comuniste, ci un aristocrat boem care, atunci când răbda de foame îngropându-se printre manuscrise, nu o făcea împins de nevoie, ci de febra creaţiei. Dar ceea ce plasează personalitatea poetului în zona „high-life” este rafinamentul unor accesorii şi, mai ales, marca acestora. Geanta de călătorie, de pildă, Citește mai mult…

„România nu mai există azi decât cu numele” – interviu cu Părintele Iustin Pârvu

februarie 21, 2011 Lasă un comentariu

 

 

Parinte, cu durere observam ca Romania nu mai are puterea si valoarea de altadata, pentru ca ea nu face decat sa execute ordinele marilor puteri ce conduc intreaga omenire, fara sa se mai opuna catusi de putin si se accepta niste masuri impotriva Romaniei, in defavoarea noastra, atat material cat si spiritual. Credeti ca mai exista o Romanie libera?

Romania, azi, nu mai exista decat cu numele, si nu numai Romania, de altfel. Realitatea popoarelor nu mai este controlata de ele insele, ci ele sunt conduse de centrul european. Nu se poate vorbi despre o Romanie libera pentru ca guvernul Romaniei este condus de marile puteri care stau ascunse in spatele Uniunii Europene sau al altor uniuni internationale. Democratia nu exista in realitate, ea este numai in aparenta si ne da noua impresia ca suntem liberi. A ramas doar o rezistenta formala a natiunilor, astfel incat sa le mai poti numi Romania, Bulgaria, Serbia. Realitatea este doar in mainile comitetului central care dirijeaza toata viata popoarelor. Este o evidenta inabusire a vointei popoarelor si o tendinta evidenta de amestecare a neamurilor, ca oamenii sa nu isi mai recunoasca mai intai identitatea ca neam, iar mai apoi identitatea ca om, creatie a lui Dumnezeu. Nu vedeti experimentele americanilor, ca iau un grup de copii dintr-o tara si ii pun sa invete in alta tara , ca sa amestece culturile si obiceiurile natale? Pe ei nu ii intereseaza pacea si bunastarea popoarelor, asta e numai o teorie goala pentru prostimea asta a lumii. Natiunile, la ora actuala, sunt descompuse.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Un model de guvernare: domnia lui Grigorie Ghica al III-lea (I)

februarie 21, 2011 Lasă un comentariu

 

În această vreme a ideei monarhice cad cele două domnii a lui Grigorie Ghica Voievod (n.r. a doua jumatate a sec. XVIII-lea); iar cronicele noastre, în limba lor frumoasă, ne arată pe acest domn întrunind în sine calităţile mari ale monarhilor…

„Mult se silea cu dreptatea ţării – zic ele ;… – dăjdiile cum le-au găsit nu le-au mai urcat, ci încă le-au uşurat şi prea bine se îndreptase ţara, ştiind fieşcare darea lui pe an. Greci nu adusese mulţi, numai câţi erau de trebuinţă curţii sale, şi numai de aciia cari voiau să slujească cu leafa lor; iar cărui nu-i plăcea astfel se ducea la ţara lui. Într-adevăr au fost om foarte înţelept şi învăţat şi, iubind ca şi alţii să se îndestuleze cu învăţătura, au făcut minunate şcoale, aducând dascăli învăţaţi, făcând orânduieli acestora şi ucenicilor, ca să-şi ştie fiecare leafa şi orânduiala lui. Au dat ispravnicilor mare poroncă ca să fie cu dreptate săracilor, neîngăduind pe nime să-i calce şi să-i năpăstuiască, căci de va auzi cât de puţin că au păzit hatârul cuiva şi va veni vreun sărac să jăluiască, atuncea cu mare pedeapsă îi va pedepsi, făcând mari dreptăţi tuturor; arătând tuturor boierilor ca să se păzească fiştecare de a lua mită de pe la săraci cât de puţin; şi, de va veni la urechiele Măriei Sale, să fie în ştiinţa tuturor că se va pedepsi cu mare pedeapsă, necăutându-i nici pic de hatâr , de va fi boieri mare ori şi rudă; de vreme ce Dumnezeu l-a trămis într-acest pământ ca să păzească pre săraci şi să-i fie milă de dânşii. Satelor de pe la ţinuturi încă le-au pus bani după putinţa lor, dându-le ţidule de câţi bani să deie pe an, şi de câte ori într-un an, şi pentru ce să deie acei bani, atâţa pentru haraci, atâţa pentru sârhaturi şi atâţa pentru zaherele şi altele, dându-le poroncă ca să-şi stringă fiştecare sat câţi oameni vor putea, şi între ei să se uşureze, şi ispravnicii să nu aibă voie nici a-i scădea, nici a-i adăugi, nici să vândă nimărui un capăt de aţă. Şi aşa ieşau o mulţime de bani, şi ţara foarte se tocmea, şi se împlea de locuitori, şi le era foarte de uşurare, cât nu le fusese de multă vreme nici la un Domn de cei ce au fost mai ‘nainte , cari se mirau singuri pământenii la aceasta. Au scos şi o vamă acest Domn, de lua de tot carul ce venea în Iaşi câte o para de bou, şi câţi boi avea carul atâte parale da, şi orânduise oameni de treabă de strângeau aceşti bani, şi cu banii aceştii plătea podelele şi făcea poduri pe toate uliţele.
Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Despre proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine asupra poporului istoric

februarie 20, 2011 Lasă un comentariu

 

D. Nicu Xenopulos, criticul literar de la ,,Românul”, binevoieşte a se juca de-a baba oarba cu cititorii Telegrafului-Fundescu, în socoteala mea. Se preface a se supăra pe un pasaj din darea mea de seamă asupra novelelor lui Slavici; s-a supărat în realitate pe alt pasaj şi sfârşeşte prin a mă face bulgar şi a descrie după cum îi place esteriorul şi deprinderile mele.

Ceea ce spune d. N. Xenopulos în privirea mea sunt creaţiunile unei fantazii nervoase, escitate prin lovirea ce i-am aplicat-o în darea mea de seamă. Căci dumnealui nu s-a supărat pe ceea ce citează ,,Telegraful”, ci pe-un pasaj pe care nu-l citează şi care e următorul: ,,Şi noi am avea ceva de citat in contrarium la teoria d-lui Maiorescu: romanurile genealogice ale lui Emile Zola. Ar fi interesant a se constata ce minţi, dar mai cu seamă ce caractere s-ar naşte din încrucişarea rasei ovreieşti cu cea neogrecească, încrucişare ce se operează uneori în România. Fără îndoială, amestectura între două rase egal de vechi, egal de decrepite fizic şi moraliceşte, ar produce nişte exemplare de caracterologie patologică, care ar fi o adevărată pepinieră pentru viitorul redacţiunii <Pseudo-Românului>”.

Asta dar v-a supărat, onorabile, iar nicidecum, după cum vă prefaceţi, aluziile la cafeneaua Procope. Aţi văzut în acest pasaj, ceea ce şi este în el, o aluzie la originea dvs., lucru de care mi-a părut că trebuie să v-aduc aminte şi iată de ce. În critica d-voastră asupra novelelor lui Slavici, citesc următoarele: «Acolo unde d. Slavici voieşte să facă spirit el devine nesuferit. Stilul parcă merge pe brânci şi nuvela e atât de lungă încât chiar nemţii au zis că putea să fie mai scurtă… Nu era nevoie, pentru a esplica, să inventăm o teorie ad-hoc, aceea a romanului ţărănesc, precum a făcut-o d. Titu Maiorescu în studiul său Literatura română etc». Astfel, toată atitudinea dv. e de sus în jos, ca şi când aţi avea a da seama despre scrierile unor oameni inferiori d-voastră; e scrisă cu acea cârnire din nas proprie scriitorilor izraeliţi din toate ţările, cu acea suficienţă care se crede superioară oricui. În acest instinct de suficienţă greco-ovreiască am lovit prin pasajul de mai sus. Dar cine eşti d-ta pentru ca, de la vârsta care-o ai şi cu cunoştinţele ce nu le ai, să-ţi fie permis a-ţi da aere de superioritate? Cine eşti? Ceea ce nu puteţi tăgădui a fi, pentru că nu puteţi tăgădui fizionomia, nici o puteţi şterge cu buretele.

De aceea v-aţi şi supărat foc pe spusele mele, căci adevărul doare pe când eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci de la aşa oglindă nici nu mă pot aştepta la alt reflex. Dar acest reflex nu schimbă deloc realitatea; el nu mă opreşte de-a fi dintr-o familie nu numai română, ci şi nobilă, neam de neamul ei. Să nu vă fie cu supărare, încât vă asigur că între strămoşii din Ţara de Sus a Moldovei, de cari nu mi-e ruşine să vorbesc, s-or fi aflând poate ţărani liberi, dar jidani, greci ori păzitori de temniţă măcar nici unul. Deşi eu însumi nu dau în genere nici o importanţă acestor lucruri, ele sunt reale şi se pot schimba tot atât de puţin ca şi evreul d-voastră fizic şi intelectual […] C-un cuvânt, nu în d. Xenopulos in abstracto am lovit, ci în defectele înnăscute rasei, cari nu se pot schimba. Aceste defecte trebuiesc temperate, trebuiesc intimidate prin lovituri dureroase, pentru a nu deveni stricăcioase vieţii noastre publice […]

 

Această lămurire îmi dă mie ocazia de-a mă rosti asupra unui adevăr pe care-l cred nestrămutat şi care-mi pare de cea mai mare importanţă pentru dezvoltarea ulterioară a poporului nostru. Am avut neplăcuta datorie – căci pentru individ poate deveni o continuă neplăcere – de-a constata un adevăr despre care mă mir că nu-l formulaseră alţii înaintea mea, de vreme ce plutea în aer şi se impunea de sine însuşi, de-a constata adecă că tocmai în România poporul românesc n-a ajuns decât cu rare escepţii de-a da espresie fiinţei sale proprii. În viaţa publică, în şcoli, în literatură chiar, s-a superpus o promiscuitate etnică, din părinţi ce nu vorbeau în casa lor româneşte, şi această pătură superpusă e cuprinsă de-un fel de daltonism intelectual faţă cu calităţile unuia din cele mai inteligente şi din cele mai drepte popoare, poporul românesc.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Guvernul cari ni trebuie

februarie 20, 2011 Lasă un comentariu

 

Observăm că unirea între grupurile opoziţiei nu-i face multă plăcere ,,Românului”. Onorabilii confraţi găsesc că deosebirile între sinceri-liberali şi sincer-conservatori sunt atât de mari încât nu e cu putinţă a se stabili o programă comună, că grupurile sunt una numai în negaţiune, pentru a forma un partid obstrucţionist ş.a.m.d. Când lipseşte ideea răsare numaidecât un cuvânt nou care nu prea are înţeles, dar care ţine locul ideii. ,,Obstrucţionişti” e bine şi felicităm pe confraţi pentru îmbogăţirea dicţionarului de porecle. Trăim în ţara poreclelor, ne-am deprins cu toate, încât, precum am suportat titlul de reacţionari, fără a o fi, credem că putem suporta fără pagubă şi pe acesta. Unde-a mers mia, meargă şi suta.
Din nou ni se spune bunăoară că dorim întoarcerea stării de lucruri înainte de 1700, că ,,vorbim cu deliciu de un Domn român de sânge, înconjurat de-o aristocraţie istorică, ba ,,Românul” are chiar aerul de-a ne face o imputare din aceasta. Să ne-nţelegem: nu dorim nici una, nici alta.
Dar de ce n-am aminti cu iubire trecutul? Fără îndoială vechii Domni cari şi-a întins armele până-n Dunăre şi Nistru, ei, ,,scut creştinătăţii” precum îi numea biserica şi evul mediu, n-au existat pentru a face ruşine generaţiei actuale, şi acea aristocraţie, cu independenţa ei de caracter, cu curajul ei, ale cărei privilegii consistau în datorii cătră ţară mai grele decum alţii aveau a le purta, asemenea n-ar fi vro pagubă dac’ar exista şi astăzi. Dar de la părerea de rău după veacuri trecute de neatârnare până la dorinţa nerealizabilă de-a restabili trecutul e o mare deosebire. Daca ne place uneori a cita pe unii din Domnii cei vechi nu zicem cu asta că vremea lor se mai poate întoarce.
Nu. Precum lumina unor stele ce s-au stins de mult călătoreşte încă în univers, încât raza ajunge ochiul nostru într-un timp în care steaua ce au revărsat-o nu mai există, astfel din zarea trecutului mai ajunge o rază de glorie până la noi, pe când cauza acestei străluciri, tăria sufletească, credinţa, abnegaţiunea nu mai sunt. Degeaba pitici moderni ar îmbrăca zalele lor mâncate de rugină, daca nu pot umplea sufletele cu smerirea şi credinţa celor vechi.
Ci nu de ei poate fi vorba când discutăm ceea ce se petrece în zilele noastre; nu virtuţile lor de eroi şi de sfinţi pot fi măsura virtuţilor confiscate ale ilustraţiunilor actuale. Nu abnegaţiunea, onestitatea vulgară, care e dator s-o aibă orice om de rând, nu eroismul, sentimentul celei mai simple datorii, iată ceea ce căutăm în zădar la adversarii politici. Nu restabilirea trecutului; stabilirea unei stări de lucruri oneste şi sobre, iată ţinta la care se mărgineşte oricine din noi.
Citește mai mult…

Mărturiile unui fost ofiţer al serviciilor secrete sovietice în legătură cu operaţiunea de înlăturare a lui Ceauşescu

februarie 20, 2011 4 comentarii

 

nicolae ceausescu hands up 300x201 Mărturiile unui fost ofiţer al serviciilor secrete sovietice în legătură cu operaţiunea de înlăturare a lui Ceauşescu Presa rusă publică, în premieră, mărturiile unui ofiţer al serviciilor ruse care a participat la operaţiunea comună a CIA, KGB, GRU şi serviciile maghiare de înlăturare a dictatorului român.

În Budapesta, la direcţia de informaţii a trupelor sudice, Roman era cel mai tânăr ofiţer. Un locotenent major în poziţia de maior, nu e de glumă! „Ce carierist”, cârteau căpitanii bătrâni. Cu toate astea, nici ei nu putea nega faptul că nimeni nu cunoştea atât de bine limbile străine precum acest tânăr.

Roman vorbea foarte bine germana şi franceza, iar maghiara şi româna, ca şi rusa, de altfel, îi erau limbi materne. S-a născut şi a crescut în Transcarpatia, în oraşul Muncaci, iată de ce nici nu ştia cât sânge maghiar sau românesc îi curge prin vine. La petreceri, prietenii îl întrebau: ce naţionalitate are? Citându-l cu ironie pe Bismarck, locotenentul major spunea că „românii nu sunt o naţionalitate, ci o profesie”.

În acea perioadă, în  România, spre deosebire de Ungaria, nu existau trupe sovietice. Din această cauză un ofiţer al spionajului militar cu greu îşi putea exercita sarcina de monitorizare a programului nuclear românesc. Cele mai utile rămân vizitele în Transilvania şi întrevederile cu maghiarii români. La Timişoara, serviciile secrete sovietice dispuneau de o reţea largă de agenţi secreţi.

Citește mai mult…

Tânărul Stalin – un Al Capone din Caucaz

februarie 20, 2011 Lasă un comentariu

 

Stalin, în 1912,în Sankt Petersburg, fotografie din arhivele poliției imperiale țariste.

Toată viaţa sa, până la decesul fulgerător din martie 1953, Stalin a fost extrem de vigilent în a bloca din faşă orice încercare de cercetare, documentare şi publicare a biografiei sale din tinereţe, care ar fi putut aduce atingere biografiei oficiale a dictatorului de mai târziu. Sub acest aspect, ultima carte a lui Sebag Montefiore, publicată la editura McArthur & Company din Toronto, cu titlul „Young Stalin“ (Stalin Tânăr), este o premieră mondială pentru că descrie în detalii cum a devenit gruzinul Osip Giukaşvili din Osetia dictatorul sovietic Iosif Vissarionovici Stalin din capitala URSS-ului.

Viaţa de familie a lui Stalin

Prima lui soţie, Ekaterina „Kato“ Svanidze, va muri de tifos la vârsta de 22 de ani în anul 1907. Fiul rezultat din această căsătorie, Yakov „Yaşa“ Giukaşvili va fi abandonat de Stalin la moartea lui Kato şi crescut de rudele soţiei sale. În familia bunicilor materni din Osetia, Yaşa Giukaşvili va creşte ca un băiat timid, tăcut şi ascultător. Va fi îndrăgit de toţi cei care l-au cunoscut, mai ales de fraţii săi vitregi rezultaţi din a doua căsătorie a lui Stalin cu Nadia Alilueva. În perioada interbelică, Yaşa va face prima încercare de sinucidere trăgându-şi un glonte în cap, dar a fost salvat de medici. La auzul acestei tentative de sinucidere, Stalin a fost auzit exclamând: „Băiatul ăsta nici să tragă ca lumea nu e în stare!“. În iulie 1941, Yaşa cade prizonier la nemţi, fără ca naziştii să ştie cine este tatăl lui. În lagărul de prizonieri de la Sachsenhausen, Yaşa este recunoscut de generalul Vlasov care trecuse de partea hitleriştilor cu întreaga divizie pe care o comanda în cadrul Armatei Roşii. Hitler i-a propus lui Stalin să-l elibereze pe feldmareşalul von Paulus căzut prizonier la Stalingrad în schimbul lui Yaşa. Răspunsul lui Stalin a fost prompt şi laconic: „Eu nu schimb un mareşal cu un soldat!“ După doi ani de prizonierat, Yaşa se va sinucide în 1943, aruncându-se în gardul de sârmă ghimpată prin care trecea curent electric. Sebag Montefiore a identificat existenţa unor copii din flori făcuţi de Stalin cu alte femei din Siberia unde el s-a aflat în exil. Pe unii dintre aceşti copii, toţi băieţi, Stalin i-a ajutat discret, pe alţii i-a ignorat complet. Generalul KGB Serov i-a prezentat lui Hruşciov, în anul 1956, lista completă a acestor copii din flori, în urma unei anchete secrete efectuate de KGB după moartea lui Stalin. Din această anchetă, cel mai şocant caz este al unei minore de 13 ani, pe nume Lidia Pereprîghina, din Turuhansk, sedusă de Stalin pe atunci în vârstă de 34 de ani, aflat acolo în exil. A rezultat un fiu menţionat în biografia dictatorului scrisă de Essad Bey în anul 1931. Acest caz a stârnit un mare scandal, fiind calificat de poliţia ţaristă la timpul respectiv drept un viol calificat contra unei minore (pag. 297). Autorul explică prin aceste detalii de ce Stalin a tolerat atâta promiscuitate în jurul său, când a ajuns stăpânul Kremlinului. Celebrităţi ale istoriei URSS precum Kalinin, Voroşilov, Kirov etc. sunt demascaţi acum ca afemeiaţi incurabili, care îşi recrutau victimele din corpul de balet al Teatrului Balşoi din Moscova. Ca să nu mai pomenim de şefii poliţiei secrete, Henrik Yagoda, Nikolai Iejov sau Lavrenti Beria, care apar acum ca oameni complet deranjaţi mintal şi de o promiscuitate de neimaginat. La arestarea acestora s-au făcut liste amănunţite cu ce anume s-a descoperit la percheziţia biroului acestora de la Lubianka. Simpla lectură a acestor liste menţionate de Sebag Montefiore demonstrează că acei poliţişti nu erau oameni normali. Iar şeful lor suprem, I.V. Stalin, era la curent cu Citește mai mult…

Nu a fost nici revoluţie, nici lovitură de stat. A fost un atac terorist efectuat de KGB, CIA, AVO şi UDPCIA

februarie 20, 2011 Un comentariu

Ma adresez conducatorilor Uniunii Europene, ai Federatiei Ruse si ai Statelor Unite ale Americii, in calitate de cetatean roman ajuns la virsta la care nu mai am nimic de pierdut, hotarit, deci, sa spun faptelor pe nume si sa arat pe cei vinovati de caderea Romaniei la nivelul sub care nu se mai poate cobori. Pina in 1989 Romania era o tara care facea parte din lagarul comunist, condusa de un dictator, precum toate suratele din lagar, apreciata din consideratie sau ingrijorare, cu o populatie, in continua crestere, de peste 23 milioane oameni, hraniti la limita modestiei, exclusiv din resurse interne, fara vreo datorie externa. Astazi, „dupa 20 de ani, in Romania, industria este lichidata, agricultura – distrusa, invatamintul – la pamint, sistemul de sanatate in faliment, iar in ce priveste politica externa, Romania a disparut de pe harta diplomatica a lumii din cauza lipsei de initiative” , dupa cum spune istoricul academician Florin Constantiniu. Domnia sa si-a exprimat convingerea ca „singura solutie este inca o revolutie”, ceea ce ar trebui sa trezeasca constiintele puternicilor zilei, acestia fiind obligati sa ia masuri care sa inlature o astfel de posibilitate, stiind ca o revolta a celor obiditi, avind in vedere numarul si gradul de nemultumire (cutitul la os) ar declansa un razboi fratricid, din care ar cistiga numai dusmanii dintotdeauna ai Romaniei. Aceiasi care au provocat si asa zisa revolutie din ’89.

In luna mai 2005, la 60 de ani de la odiosul acord de la Yalta, presedintele Statelor Unite a afirmat ca „acordul de la Yalta a fost una din cele mai mari greseli ale istoriei” pentru ca „de dragul stabilitatii” marile puteri „au sacrificat libertatea natiunilor mici” din Europa Centrala si de Est, carora le-a fost impus comunismul. Nu au fost suficiente suferintele romanilor, timp de 45 de ani, de dominatie bolsevica, pentru ca atunci cind George Herbert Bush si Mihail Gorbaciov s’au inteles, tot de dragul stabilitatii (?), sa elibereze tarile satelit de sub tutela URSS, tot ei, intru bucuria dusmanilor Romaniei, au hotarit, la Malta, sa desfiinteze regimul Ceausescu. Este o datorie de onoare si o problema de constiinta pentru cei doi mari ai anului 1989, sa recunoasca, cel putin dupa ce vor lua cunostinta de cele ce urmeaza, ca in Romania nu a fost o revolutie, nu a fost o lovitura de stat, ci a fost un veritabil atac terorist efectuat de KGB, CIA, AVO ungar si UDP iugoslav, pe fondul unei revolte populare, provocata tot de agenturile straine. In decembrie 1989 Romania a fost invadata de trupe sovietice, de teroristi – romani si unguri antrenati pentru lupte de gherila in Ungaria, de agenti speciali (rusi, unguri si iugoslavi), toti in colaborare cu teroristii autohtoni, reactivati din cei care au fost studenti si aspiranti la Moscova (colegii agentului KGB, Ion Iliescu).

Acum, la 21 de ani de la singerosul atac terorist din dec.’89, victimele – tinta ale celor care au acaparat puterea, cer sa li se faca dreptate, sa fie recunoscut si raspindit in lume, adevarul, iar infaptuitorii atacului terorist, indivizi si state sa ia masuri de indreptare, morala si materiala. Fostul presedinte al URSS, Mihail Gorbaciov, cel care a initiat atacul terorist ce a distrus din temelii Romania si a provocat pierderea a peste 1500 de vieti omenesti, trebuie sa recunoasca public, ca masura de reformare a sistemului comunist, in numele careia a creat imense pagube umane si materiale in sud-estul Europei, a fost o regretabila eroare politica de talie mondiala. Daca e nevoie, ii putem reaminti ca, in nov.2001, la Conferinta Internationala privind tranzitia si consolidarea democratiei, Ion Iliescu l-a felicitat pe Mihail Gorbaciov pentru „declansarea analizei critice de profunzime a sistemului comunist”. „Evolutiile perestroikai si glasnosti-ului au demonstrat ca sistemul politic al totalitarismului comunist nu este reformabil. Sensul profund si ultimul tel ramine Europa Unita. Pacat ca Ceausescu, aflat la o si mai mare profunzime, nu poate auzi confirmarea sustinerilor lui. Pentru Romania, recunoasterea utopiei este insuficienta consolare, motiv pentru care se impune un proces la Tribunalul International de la Haga care sa judece Revolutia (atacul terorist) din dec. ’89. Proces pe care il cer victimele atacului terorist precum si cei 62% din populatie care, miine, l-ar vota pe Ceausescu pe post de presedinte al tarii.

De ce atac terorist si nu revolutie:

Citește mai mult…