Prima pagină > Fără categorie > EMINESCU, DEPOSEDAT POST-MORTEM DE 2.000.000 EURO

EMINESCU, DEPOSEDAT POST-MORTEM DE 2.000.000 EURO


Deşi pare o fantasmagorie, nu este. Există un cont Eminescu care a ajuns, prin capitalizare, la o valoare de 2.364.900 euro. În octombrie 1892, Titu Maiorescu, împreună cu mai mulţi prieteni ai poetului, a cumpărat de la statul român un titlu de “rentă română perpetuă 5%”, destinat comemorării poetului în fiecare an, la 15 ianuarie, şi pentru “menţinerea în bună stare a monumentului” (mormântul de le Cimitirul Bellu). Pe 17/29 decembrie 1892, Comitetul Eminescu, prin „subscrişii“ T.G. Rosetti, I.C. Negruzzi, Dr. I. Neagoe, N. Mândrea, A. Chibici-Revneanu şi Titu Maiorescu, înaintează primarului Capitalei o scrisoare oficială, prin care îi solicită acestuia să binevoiască „a primi acest titlu de rentă în depozitul Primăriei“.


În volumele I şi II ale „Caietelor Mihai Eminescu“, tipărite la Editura Eminescu în perioada 1972-1974, există o referire la existenţa unui patrimoniu financiar, a unui fond Eminescu, constituit la scurtă vreme după moartea poetului, cu scopul de a-l comemora etern. Mi-a atras atenţia, asupra acestui detaliu necercetat până acum, bunul meu prieten Dan Toma Dulciu, un pasionat “consumator” de Eminescu. Fondul cu pricina a fost depus la Primăria Capitalei, la sfârşitul anului 1892, sub titlul de „rentă română perpetuă 5%“. Traseul banilor s-a pierdut sau a fost lăsat să se piardă pe drumul istoriei. Fondul Eminescu este interesant nu atât prin suma depusă iniţial – 1.000 de lei/ aur (care ar fi echivalentul a 34.067 lei actuali) – cât prin efectele financiare produse de dobânda de 5%.

 

 

Rangul post-mortem al lui Eminescu

Istoria constituirii Fondului Eminescu a început odată cu moartea poetului, la 15 iunie 1889. Împrejurările penibile, prin care oamenii politici ai vremii dădeau din colţ în colţ pentru a găsi o sumă cu care să achite înmormântarea poetului naţional, l-au determinat pe un oarecare C. Dimitriu să dea cu împrumut suma de 1.000 de lei, salvând astfel onoarea guvernului şi a lui Maiorescu. Întâmplarea a făcut ca, în aceeaşi perioadă, să moară şi un fost ministru, Constantin Brăiloiu, astfel că, la 23 iunie, s-a emis o ordonanţă de finanţare, având ca scop expres cheltuielile de înmormântare ale celor doi, după cum urmează: „2.000 lei pe numele doamnei Ecaterina Brăiloiu (văduva fostului ministru – n.r.)/ 1.000 lei pe numele C. Dimitriu, căruia i se restituie, fiind avansaţi de domnia sa./Total 3.000 lei“. Rangul post-mortem al lui Eminescu era evaluat, aşadar, la jumătate din cel al unui fost ministru. Decretul de deschidere a creditului de înmormântare a fost semnat de rege la 9 august… Adică la aproape două luni de la înmormântare. Birocraţia românească are, după cum se vede, tradiţii imemoriale.

Maiorescu şi „mergerea de vreo zece ori la cimitir“

Episodul următor a fost constituirea, în acelaşi an, 1889, a unui Comitet de iniţiativă, pentru ridicarea unui monument Eminescu, comitet alcătuit din următorii: Teodor G. Rosetti, N. Mandrea, I.C. Negruzzi, Dr. I. Neagoe, I.L. Caragiale, A. Chibici-Revneanu, M. Brăneanu, N. Săveanu şi Titu Maiorescu. Comitetul „a hotărât să deschidă liste de subscrieri de câte 50 de bani de persoană“. „Mormântul lui Eminescu are trebuinţă de un monument de piatră, înconjurat de grilaj şi de plantaţii, care să însemneze locul ultimului repaos al marelui poet naţional“ – se motiva în scrisoarea-tip care însoţea listele de subscripţie. „Fiind convinşi de sentimentele Dvoastră patriotice, sperăm că veţi binevoi a face şi Dvoastră ca iniţiativa noastră să poată reuşi“. Din cele 1.280 de liste de subscripţie, doar 280 au fost completate cu diverse sume, adunându-se, în total, 7.392 lei şi 20 de bani. Din aceştia, 270 de lei fuseseră depuşi de Titu Maiorescu. Dar, conform dării de seamă „asupra sumelor încasate şi cheltuite cu monumentul funerar Eminescu“ (din 14/26 iunie 1892), Maiorescu şi-a „decontat“ singur donaţia: „Pe lângă suma de lei 270 ce am primit-o de la Dl. Titu Maiorescu pentru imprimate, taxe poştale etc., şi care s-au cheltuit în acest scop, după cum arată alăturatele acte justificative etc.“. Din suma rămasă (6.094,15 lei), 5.000 lei s-au cheltuit cu construcţia monumentului propriu-zis, 816 „cu esecutarea grilajului“, 190 cu soclul grilajului şi 88,15 „cu diverse alte plăţi“. Acestea din urmă cuprindeau, printre altele, „lei 35 trăsura ptr. mergerea de vreo zece ori la cimitir“. „Mergerea“ era decontată, evident, de acelaşi mare om de cultură Titu Maiorescu.

 

 

Semnat de primar şi de „Şeful Comptabilităţei“

Rămăseseră astfel 1.211 lei şi 5 bani. „Din prisosul arătat“, după cum se poate citi în procesul-verbal din 16/28 noiembrie 1892, Comitetul Eminescu a decis că „se vor întrebuinţa 211 lei 5 bani pentru înfrumuseţarea monumentului funerar, adăogându-i-se o placă cu inscripţiunea de pe el în litere de metal“. Mai departe, avem prima referire la Fondul Eminescu: „Iar pentru restul de 1.000 lei s-a cumpărat un titlu de rentă română perpetuă 5%, de aceeaşi valoare, care va fi depus la Onorab. Primărie a Capitalei, sub a cărei administrare se află cimitirul cu mormântul lui Eminescu. Venitul anual de 50 lei al acestui titlu de rentă va fi întrebuinţat prin îngrijirea Primăriei pentru menţinerea în bună stare a monumentului şi a plantaţiilor de pe mormântul poetului“. Pe 17/29 decembrie 1892, Comitetul Eminescu, prin „subscrişii“ T.G. Rosetti, I.C. Negruzzi, Dr. I. Neagoe, N. Mandrea, A. Chibici-Revneanu şi Titu Maiorescu, înaintează primarului Capitalei o scrisoare oficială, prin care îi solicită acestuia să binevoiască „a primi acest titlu de rentă în depozitul Primăriei“. La data de 8 ianuarie 1893, Primăria îi adresează „D-Sale D-lui Titu Maiorescu“ următorul răspuns: „Domnule,/Am onore a ve comunica, că s’a primit la Cassa Comunală un titlu de rentă Română perpetuă 5% sub Nr. 112 cu cuponul de Octombrie 1892, ‘naintat Primăriei de Comitetul pentru ridicarea monumentului Poetului Mihail Eminescu pe lângă hârtia registrată la Nr. 57610/92“. Documentul e semnat de primar şi contrasemnat de „Şeful Comptabilităţei“.

 

 

O paritate de peste două milioane de euro

Actul la care am făcut referire a fost, în ultimii 20 de ani, extrem de puţin solicitat de persoane din afara instituţiei Arhivele Naţionale ale României. Am avut surpriza (în 2007, când am făcut o investigaţie în acest caz) să constat că, din 1979 încoace, doar un oarecare Muller (probabil cetăţean german) l-a cercetat înaintea mea, iar asta se întâmpla în 2001. Dispariţia urmelor documentare ale traseului financiar al Fondului Eminescu este, fără îndoială, determinată şi de ignorarea acestuia din neştiinţă. Dar, conform principiilor elementare de drept, un titlu de rentă perpetuă nu-şi încetează funcţiunea nici dacă cei care l-au iniţiat îl anulează. De fapt, el nu poate fi anulat. Ceea ce oricum nu s-a întâmplat sau, în orice caz, nu există niciun document în acest sens. Iar dacă acest titlu funcţionează, atunci efectele sale sunt extrem de interesante. Căci, dacă el a fost „abandonat“ prin uitare, dobânda de 5% ar face ca suma de 1.000 lei/aur, de la depunerea de acum 119 ani, să crească, prin capitalizare, la 332.295 lei/aur. Ceea ce s-ar „traduce“ în 9.778.875,9 lei actuali. Am folosit, pentru a ajunge la această „paritate“, faptul că 1 leu era echivalent, în 1892 (şi multă vreme după aceea), cu 0,3226 g/aur. Asta înseamnă că un gram de aur costa atunci 3,0998 lei. Aceeaşi cantitate de aur (un gram) costă astăzi 105,6 lei, adică 1 leu de la vremea aceea este egal cu mai mult de 34 de lei actuali. Restul calculului vine de la sine. Putem merge chiar mai departe, constatând că un leu de atunci ar fi echivalent cu 8,24 euro, dar aceasta este o altă poveste. În orice caz, Fondul Eminescu ar putea fi evaluat astăzi (dacă nu a fost deturnat în alte scopuri decât cele prevăzute în actul iniţial) la 2.364.900 euro.
Revin la Dosarul 715 de la Arhivele Naţionale. Există posibilitatea ca acel titlu de “rentă română perpetuă” să fi fost prescris după război, să zicem, odată cu anularea, de către Regele Mihai (la presiunea sovieticilor), prin decret regal, în 1946, a tuturor titlurilor emise de statul român. În această situaţie, titlul cu pricina ar trebui „retrocedat“ prin aducerea lui la zi. Altfel, statul nostru de drept se complace (şi prin aceasta) într-o impostură vizibilă şi extrem de jenantă. Pentru că, ignorând cazul, chiar şi după semnalarea lui publică, instituţiile se fac părtaşe la o deposedare perpetuă.

Titlu de valoare cu termen de scadenţă sine die

„Statul român n-a fost desfiinţat şi nici n-a dispărut de pe hartă – ne-a declarat Dan Toma Dulciu, cel care ne-a sugerat ideea acestui demers. Orice instituţie a statului preia, prin vremelnicii administratori, atât activele, cât şi pasivele instituţiei respective. Este şi cazul Fondului Eminescu, asumat, ca responsabilitate, de Primăria Capitalei. Acest fond, care este, de fapt, un cont cu titlu de rentă perpetuă, continuă să-şi producă efectele – aşa cum îi spune şi titulatura – perpetuu, indiferent de regimul care guvernează ţara. Nu ştiu exact cum erau elaborate titlurile în secolul al XIX-lea, dar, dacă e să facem o analogie cu cele contemporane, «renta română perpetuă» intră în categoria titlurilor de valoare cu termen de scadenţă sine die. Efectul lor nu poate fi întrerupt decât printr-un act de autoritate publică“. Dan Toma Dulciu a făcut analogia cu cazul datoriilor publice ale României faţă de Suedia, angajate în perioada 1929-1931. Acestea au continuat să crească, prin penalităţile determinate de neachitare, şi s-au stins abia în 2003, în urma plăţii în tranşe a 120 de milioane de dolari. Aşadar, schimbările de regim nu au dus la ştergerea de la sine a acelor datorii publice. În cazul Fondului Eminescu, reactivarea lui (dacă a fost întrerupt vreodată) echivalează cu o retrocedare.

 

 

„Primăria doar a preluat spre administrare titlul“

La Primăria Capitalei nu s-a găsit însă nicio dovadă a titlului cu pricina, în ciuda sprijinului acordat de viceprimar, care l-a desemnat pe Dimitrie Buzdugă, directorul Direcţiei Buget, să facă cercetările de rigoare. „Cred că problema nu e la noi – ne-a spus dl Buzdugă -, ci la Ministerul Finanţelor, unde ar trebui să se găsească arhiva titlurilor emise de statul român. Primăria doar a preluat spre administrare titlul cumpărat de comitetul Eminescu, dar nu ea l-a emis. Trebuie cercetate la sursă toate titlurile emise în anul 1882 de statul român“. Domnul director are dreptate, dar numai parţial, credem noi. Pentru că, într-adevăr, din scrisoarea adresată de Maiorescu, în numele membrilor Comitetului Eminescu, reiese clar că titlul a fost cumpărat de aceştia, dar la fel de adevărat este că el a fost încredinţat Primăriei, după cum reiese din aceeaşi scrisoare: „… ne permitem a vă ruga să binevoiţi a primi acest titlu de rentă perpetuă în depozitul Primăriei, iar din venitul anual de 50 de lei de la cupoanele acestei rente să binevoiţi a însărcina pe îngrijitorul cimitirului să menţie în bună stare monumentul şi plantaţiile în chestie şi să împodobească mormântul în ziua de 15 iunie“. Iar scrisoarea adresată de primar lui Titu Maiorescu, pe 8 ianuarie 1893, confirmă atât data de emisiune a titlului (octombrie 1892), cât şi numărul documentului (112). „Pisica moartă“ – dacă ne e permisă expresia în acest context – se află în ambele curţi, aşa că ambele instituţii ale statului român au toate motivele (şi obligaţiile) să elucideze problema.

„Există proba materială“

Ion C. Rogojanu, preşedintele fondator al Asociaţiei Ospeţia din România (şi prim-vicepreşedinte al Asociaţiei de Bibliofilie şi Ex Libris), a donat, aşa cum se ştie, judeţului Botoşani singura bibliotecă Mihai Eminescu din România – un tezaur de peste 14.000 de cărţi de si despre Eminescu, precum şi cărţi şi publicaţii din epoca în care a trăit poetul. Opinia sa, în această chestiune încâlcită, este nuanţată, dar totodată tranşantă: „Primăria este, deocamdată, cea care trebuie să lămurească problema. Spun asta pentru că proba materială că Primăria a primit gestiunea titlului există. Deci această instituţie trebuie să răspundă ce s-a întâmplat cu acel titlu, fie că a fost prescris, fie că funcţionează. Dar, conform denumirii, el nu putea fi nici prescris, nici anulat de iniţiatori. Există, bineînţeles, şi o responsabilitate a Ministerului Economiei şi Finanţelor, iar situaţia trebuie clarificată între aceste instituţii ale statului român, în colaborare, eventual, cu Ministerul Justiţiei. Şi nu neapărat la sesizarea unui ziarist de investigaţii, ci pentru că este datoria lor. Aşa cum este de datoria tuturor fundaţiilor, asociaţiilor culturale sau de altă natură, care poartă denumirea de Mihai Eminescu să ia atitudine în acest sens. Pe de altă parte, nici Academia Română nu trebuie să stea cu mâinile în sân, nici Uniunea Scriitorilor, nici Ministerul Culturii, dacă Eminescu înseamnă cu adevărat pentru aceste instituţii ceea ce declară ele că înseamnă”.

Autor: Miron Manega
Preluat din publicaţia online CERTITUDINEA
Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: