Prima pagină > Fără categorie > MIHAI EMINESCU: Tratamentul românilor din Imperiul Austro-Maghiar (II)

MIHAI EMINESCU: Tratamentul românilor din Imperiul Austro-Maghiar (II)

 

,,Ce mi-i Hecuba?” – zice evreul, ce-i pasă lui de seriosul german, de energicul ceh din Boemia, de cavalerescul polon, de melancolicul rus, a sa ţintă una este; succesul, strălucirea, banul. Cumcă aceşti oameni se numesc astăzi ,,germani” e curat întâmplător şi trebuie atribuit puternicei ridicări a vecinului imperiu germanic; tot aceşti oameni se numesc în Ungaria “maghiari noi” de blestemele populaţiilor ruinate de la un capăt al imperiului până la cel[l]alt. Astfel dar, era firesc ca predecesorii lui Hohenwart, care în viaţa lor n-au simţit instinctul respectării proprietăţii, să răspundă într-un rând bucovinenilor că „fondul religionar greco-oriental nu ar fi al bisericei, ci al guvernului”.

Noi nu ne putem nici închipui măcar o asemenea lipsă de orice simţ de pudoare. Într-adevăr, la noi moşiile mănăstireşti s-au prefăcut în avere a statului, dar numai moşiile bisericei statului român, care a luat asupră-şi întreţinerea fără deosebire a tuturor şcolilor, spitalelor, mănăstirilor mai însămnate, puindu-se capăt esploatării prin călugări străini, care se îmbogăţeau aici în ţară şi ridicau cu banii noştri institute greceşti.
Dar guvernul român nici a gândit vrodată să ieie în administrarea sa averea bisericilor catolice, protestante, lipoveneşti etc., care nu sunt biserici ale statului român. Şi nici în Austria n-ar fi cutezat nimeni până la aceşti parveniţi să ridice pretenţii asupra averei unei biserici neatârnate, neconfundabile cu statul austriac.

În fine, cabinetul Hohenwart, care din nenorocire pentru naţionalităţi, avu o durată atât de scurtă, dacă nu le-a dat românilor siguranţa averei lor strămoşeşti, cel puţin a neutralizat rapacitatea predecesorilor săi, căci în vremea lui s-au pus în faţa lumei, într-o adunare de proprietari, preoţi şi ţărani în număr de 4.000 inşi din toate unghiurile pământului clasic al Bucovinei, drepturile necontestate, neatacabile ale bisericei răsăritene asupra fondului religionar .

Iată dar cum stau lucrurile.
Trecând Bucovina sub Austria, Divanul Moldovei şi Vodă se vede că s-au îngrijit ca, prin tractatul de cesiune, Austria să fie obligată de a mănţinea în aceste ţinuturi statu quo. Guvernul austriecesc au găsit în Bucovina stări de lucruri cu totul fericite în privirea îndestulărei materiale ale locuitorilor.
Au găsit mănăstirile pline de averi, o numeroasă clasă de ţărani cu totul liberi, mazilii , ruptaşii şi răzeşii, bresle de meşteşugari, starostii de negustori, c-un cuvânt o feudalitate cam târzietică în viaţa ei, dar liniştită şi liberă. Ceea ce era vechi în vechea Moldovă era legătura pe care clase întregi o aveau cu statul. Mazilii şi ruptaşii, boierii cu scutelnicii lor erau obligaţi de a servi gratis în orice ocazie statului, era, să vede, rămăşiţa a organizaţiei militare de sub domniele vechi. Aceste legături dintre domnie şi populaţie, prerogativile acestei din urmă erau neînţelese pentru noii guvernanţi, obligaţi a ţinea statu quo; afară de aceea, ei sperau a deduce, din drepturile domniei moldoveneşti, drepturi ale împărăţiei Austriei. Cu acest scop guvernul austriecesc face, la 1782, întrebare Divanului Moldovei ca să-l lumineze în materiile juridice, dar mai ales în materie de succesiune. Din toate acele întrebări (26 de toate) se vede cum noii guvernanţi umblau ca mâţa pe lângă păsat, doar s-ar putea deduce cumva dreptul de proprietate a „Stăpânirei” asupra pământurilor mănăstireşti, răzăşeşti şi a locurilor din târguri…

Din răspunsurile Divanului se vede că, deşi tot pământul Moldovei au fost înainte de vremi nepomenite ,,domnesc”, prin daniile luminaţilor domni, prin descălecare de oraşe şi sate, au devenit proprietăţi particulare, la care „stăpânitoriul ţărei” nu are nici un amestec, şi că fiecare om ,,slobod” din Moldova este volnic să dispuie de averea sa cum îi place, fără să întrebe pe ,,stăpânitoriul ţărei”…

Asupra propunerilor Consiliului Suprem, Iosif II pune rezoluţia:
“Se ia spre ştiinţă şi la vreme se va lua sama ca aceste venituri mănăstireşti să se întrebuinţeze cu folos: însă numai spre folosul confesionarilor şi numai în provinţia în care s-au desfiinţat mănăstirile”...

Totodată, citim în decretul Consiliului Suprem cătră generalul Enzenberg :
“Nu o dată, ci de mai multe ori s-au dat de înţeles administraţiunii că intenţia Maiestăţei Sale nu este nici decât de a turbura proprietatea privată sau şi numai de a îngădui să se purceadă cu puterea şi cu sila la vreuna din economiile de pe moşiile preuţeşti”.

În fine, citim în decretul Consiliului Suprem de Curte din 8 mai 1784 următoarele:
“După instrucţiunea de mai nainte, trebuie să se ieie sama ca primirea şi cheltuielile tuturor banilor scolastici, mănăstireşti şi preuţeşti, să se poarte separat de ai casei destrictuale administrative, şi toate mandatele trebuincioase de bani din casa fondului religionari să se facă prin Consistoriu”.

Mai clar nu s-a putut garanta proprietatea, întrebuinţarea, administraţia averilor eparhiei Rădăuţilor. Amploiaţii se numesc, şcolile se înfiinţază, plăţile se fac numai cu espres mandat al Consistorului şi a episcopului, guvernul e un notariu oficial al afacerilor, nimic mai mult.

Pentru a arăta însă cum se întrebuinţază aceste averi, vom lăsa să vorbească pe un ţăran din Bucovina, pe primariul din satul Crasna, Grigorie Iliuţ :
“Numai despre un lucru am auzit vorbindu-se mai puţin, adică despre şcoalele noastre din ţară, despre şcoalele noastre bisericeşti pentru creşterea şi luminarea poporului nostru dreptcredincios. Dară şi despre acest lucru să nu aşteptaţi o cuvântare iscusită, căci noi ţăranii n-avem atâta învăţătură ca să putem vorbi cu iscusinţă. Cuvântul meu va fi scurt, dară adevărat, din inimă.
Noi ştim cu toţii că din banii fondului nostru bisericesc s-au înfiinţat în Suceava un gimnaziu, în Siret o şcoală normală şi în Cernăuţi o şcoală reală şi o şcoală normală cu o preparandie. Ştim cu toţii şi aceasta că prin parohii s-au înfiinţat, pe cheltuiala comunelor bisericeşti, peste o sută de şcoale primare, dintre carile mai mult de jumătate sunt sprijinite şi din fondul nostru religionar.
Aceste şcoale sunt confesionale, adică bisericeşti, şi până acum se purtau toate trebile lor de preuţi şi de învăţătorii drept credincioşi sub privigherea preonoratului Consistoriu. În urma legilor împărăteşti mai nouă, din 25 mai 1868 şi din 14 mai 1869, atât biserica cât şi fiecare parohie are tot dreptul de a înfiinţa şcoale proprie bisericeşti şi a le derege după legile generale.
Cu toate acestea, şcoalele noastre săteşti, susţinute parte de parohieni, parte din fondul nostru religionar, seamănă a ni se înstrăina cu totul. În multe ţinuturi din ţară sunt puşi privigheatori de şcoale şi de altă lege şi de altă limbă. Aceştia despun acum şi de şcoalele nostre bisericeşti, fără de a mai întreba de cei ce reprezintă comunele parohiale şi biserica noastră din ţară. Pe cât văd şi pricep, lucrul merge într’acolo ca şcoalele noastre bisericeşti să treacă în rândul şi numărul celor nebisericeşti, şi ce vrea să zică aceasta? Nici mai mult nici mai puţin decât că, pe lângă priveghetorii scolastici de altă lege şi de altă limbă, încetul cu încetul să ni deie şi învăţători de altă lege şi de altă limbă, şi de va merge lucrul ca până acuma, în curând ne vom pomeni şi cu învăţători jidani . Eu ştiu că nu voiţi şi nu doriţi una ca aceasta, însă după legile mai nouă pot fi în şcoalele nebisericeşti jidani învăţători.
Dară să vă mai spun încă una. În Viena a fost mai deunăzi o adunare mare de învăţători. Şi din Bucovina au fost câţiva. În acea adunare s-a hotărît ca în şcoalele nebisericeşti să nu se mai înveţe religiunea. Şi dacă acea hotărâre se va primi, atunci preoţii nici nu vor intra în şcoală ca să înveţe pe copiii noştri religiunea. Şi eu vă întreb, oare ne-ar fi de folos astfeli de şcoale? Ce s-ar alege din copiii noştri cu învăţători de altă lege şi de altă limbă? Eu nu mă pot înţelege cu aceea ca să lăsăm pruncii noştri fără învăţătură, ci vă întreb, oare să ne lăsăm noi şcoalele noastre bisericeşti? Nime nu poate aştepta de la noi una ca aceasta, ci, dimpotrivă, trebuie să dorim şi să cerem ca în fiecare parohie să avem câte o şcoală bună bisericească.
Una, numai una, ne mănâncă pre noi ţăranii, ştiţi ce? Sărăcia. În cele mai multe sate sunt oamenii noştri săraci, şi n-au de unde face şcoale şi susţinea pre învăţători. Dară, bun este Dumnezeu, şi fondul nostru bisericesc este avut. El este menit şi pentru şcoale. Aşadară de vom rămânea pe lângă astfeli de şcoale, ce ni convin mai bine în împregiurările în care ne aflăm, fondul nostru ni va sta într-ajutor cu bani pentru susţinerea lor, de care vom putea zice cu drept cuvânt că sunt ale noastre şi nu străine”.

Văd că vă înţelegeţi cu toţii ca să avem şcoale confesionale sau bisericeşti. Văd că cunoaşteţi că numai ele ne sunt de folos. Acum nu ne rămâne alta decât să poftim pe comitetul ce se va alege ca în adresa ce se va face cătră minister să, se scrie şi această dorinţă a noastră, adică că poporul nostru drept-credincios doreşte şi voieşte a avea, ca până acum, şcoale confesionale sau şcoale bisericeşti.
O asemenea adresă s-a făcut la ministeriu şi se vor face încă multe cu aceeaşi menire de a putrezi la acte.

Deci starea românilor din Bucovina o rezumăm în acest fel:

1. Deşi libertatea oricărui cult e garantată prin constituţia austriacă, deşi credincioşii fiecărei biserici sunt îndreptăţiţi de a-şi administra averile şcolare şi eclesiastice, numai românii în tot imperiul sunt supuşi unui regim escepţional.

2. Deşi gimnaziul din Suceava, şcoala reală din Rădăuţi, şcoala normală din Cernăuţi şi altele sunt plătite din fondul religionar, numirile profesorilor se fac de-a dreptul de cătră ministeriul din Viena, precum nu se ‘ntîmplă la nici un popor, la nici o şcoală confesională. Numai românii sunt supuşi în privirea şcolilor lor unui regim escepţional, şi aceasta pentru ca în ele să se păstreze limba de propunere germană.

3. Arhiereii, după scriptură şi canoanele bisericii răsăritene, se aleg; în Bucovina arhipăstorul e numit de-a dreptul, pe când în aceeaşi ţară lipovenii îşi aleg pe vlădica lor de la Fântâna Albă, şi evreii îşi aleg rabinii. Numai românii şi în această privire, sunt trataţi în mod escepţional.
E de prisos să mai vorbim despre înfiinţarea cu scopuri politice a aşa numitei universităţi, în care s-adună toţi profesorii supernumerari de licee de prin Kolomeia şi Kecikemet pentru a figura ca profesori de universitate, nici de liceul de la Cernăuţi, care în vremea din urmă geme de suplinitori rusneci, nici de neaplicarea obligativităţii învăţământului la şcoalele rurale româneşti şi aplicarea strictă la cele ruseşti.

CURIERUL DE IAŞI, noiembrie 1876


Preluat din publicaţia online CERTITUDINEA

 

 

Anunțuri
  1. Iulie 9, 2011 la 4:05 pm

    Eh, cand te gandesti la Legea Educatiei de acum si cum sunt tratati maghiarii in Romania…….

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: