Prima pagină > Fără categorie > “NU, DOMNULE!” – ÎMPOTRIVIREA ŞI RUGĂCIUNEA: CHEILE REZISTENŢEI

“NU, DOMNULE!” – ÎMPOTRIVIREA ŞI RUGĂCIUNEA: CHEILE REZISTENŢEI

Una din cheile fundamentale de lupta cu orice fel de intrupare a raului – sau, mai exact, partea de lucrarea a omului din cadrul unei solutii duhovnicesti – si unul din principiile de rezistenta la orice sistem concentrationar care te terorizeaza (sau care te ademeneste viclean) pentru a

calciu-blog-7816961.jpg obtine de la tine complicitatea si cedarea – devenind astfel apoi propriul tau acuzator si propriul tau tortionar! – ne este “predata” de catre doi dintre oamenii cei mai sfinti si dintre martirii (in sensul larg) temnitelor comuniste, parintele Gheorghe Calciu si parintele Nicolae Steinhardt. steinhardt.jpg

Monahul de la Rohia de mai tarziu a sintetizat aceasta ‘solutie’ intr-o in formula simpla si de efect: “NU, DOMNULE!”. “A TE IMPOTRIVI, a-l tine pe NU in brate“- in sens moral si duhovnicesc – inseamna a te hotari la modul absolut si categoric sa refuzi cea mai mica negociere cu vrajmasul, chiar cand (sau cu atat mai abitir cand) acesta ia masca mieroasa a prietenului, a celui care “iti vrea binele”; a nu primi nimic de la diavol, nici cea mai mica influenta, a nu accepta din capul locului sa intri in dialog cu el. Este solutia fermitatii neclintite si consecvente, a incapatanarii celei bune, a bunului simt “taranesc”, a simplitatii omului credincios care nu se incurca in artificii sofisticate si nu se lasa prada fantasmelor, delirului, imaginatiei, ci care stie una si buna: NU POT SA TRADEZ!

Nu este nimic complicat, nimic sofisticat, nu ne trebuie facultati si doctorate si nici cine stie ce cunostinte dogmatice si filosofice pentru a intelege si a aplica aceasta solutie (e drept, si cartile ajuta foarte mult, daca stii ce sa iei din ele, cum spun chiar aceiasi parinti – si acesta este si rostul Cuvantului marturisitor – nu sa ne umfle mintea de informatii cu care sa ne trufim si sa epatam, ci sa invatam efectiv din experienta altora; cartile sunt foarte de folos, nu diplomele si titlurile cu care se impauneaza si dupa care alearga unii...). Dar e nevoie totusi, in plus, de cu totul altceva, pentru ca aceasta solutie sa nu dea gres: credinta, smerenie si rugaciune, adica… de ajutorul harului dumnezeiesc, pentru ca a te bizui numai pe puterile tale firesti, oricat de mari si de reale (si cu atat mai mult cand ele nu sunt…) inseamna a-ti pregati o cadere si mai teribila. Sa nu uitam cuvantul cu caracter absolut al Domnului Hristos: “Fara Mine nu puteti face NIMIC“! Parintele Gheorghe Calciu si parintele Nicolae Steinhardt sunt printre cei mai buni si mai credibili “invatatori” a impletirii rugaciunii cu lupta proprie de impotrivire consceventa si nesovaielnica, caci ei au aplicat-o “pe viu” si prin ea si-au salvat sufletele si s-au sfintit!

Asa cum afirma parintele Calciu: “Cata vreme e teroare, nu poti fi in liniste, orice ai face, chiar daca ai lucra in sensul teroarei“. Sa luam mare aminte cu totii la acest avertisment al unui om care stie ce inseamna tortura si re-educarea, pentru ca si noi, in lupta cu vrajmasul sau cu uneltele lui de un gen sau altul (oameni sau sisteme) suntem adesea tentati sa credem ca daca vom ceda formal santajului ne vom gasi apoi linistea si vom fi lasati in pace, sa ne traim viata dupa constiinta noastra. Nimic mai fals, nimic periculos decat aceasta amagire! Ce urmeaza dupa cedarea “de forma” este ca poti merge din cedare in cedare pana acolo incat sa devii, la randu-ti (lucru de neconceput initial), tortionar si delator, iar linistea nu o vei mai dobandi niciodata, decat printr-o suferinta ispasitoare si printr-o pocainta de o foarte mare intensitate. Sa cedezi diavolului este aparent cea mai la indemana si mai usoara solutie, cea pe care vrajmasul se straduieste cu tot dinadinsul sa o reprezinte ca fiind “singura scapare“. De fapt este moartea sufleteasca si numai inceputul, preludiul unui lant intreg de caderi. Pentru ca, odata rupa prima za din lant, tot restul se va rupe mult mai usor. Harul se pierde, vointa slabeste tot mai mult, gandurile devin tot mai confuze, indoiala te scindeaza launtric, te rupe in farame, constiinta te sfredeleste cu mustrarile ei, se instaleaza o stare de “ameteala” si de aici, incolo, se aluneca usor “pe toboganul consimtirii” – cum spune acelasi parinte Nicolae. In acelasi timp, diavolul sau omul/sistemul insitutional care lucreaza cu puterea aceluia, capata si mai multa indrazneala si forta si nu se lasa pana ce nu cucereste si ultima reduta… Cum argumenteaza acelasi Parinte, foarte elocvent:

<<Plecăciunea>> (închinarea, cedarea, capitularea imediată) iscă – de data aceasta fără greş – alt rezultat: măreşte pretenţiile adversarului, îi dă acestuia un surplus de energie, de neruşinare, de tupeu. Totodată ea semnifică pasul dintâi pe calea unei înrobiri din ce în ce mai perfecte. O lege inexorabilă se aplică în toate cazurile de cedare: neluptătorului i se va cere mereu altceva, va fi exploatat cu predilecţie, departe de a-şi fi asigurat liniştea va ajunge, ca şi consumatorul de stupefiante, la o stare de totală dependenţă şi-şi va sfârşi mizerabila viaţă ca sclav al unui gangster obraznic şi nesăţios, la consolidarea puterii căruia va fi contribuit şi el, victima”.

Daca aceste este drumul sigur spre moarte, care este calea in sens invers, calea catre Viata vom descoperi citind marturiile acestor parinti marturisitori, calauzele noastre luminoase in Infern. Mai intai parintele Gheorghe Calciu, intervievat de parintele Moise Iorgovan in minunata carte de la Christiana despre viata sa, de unde am preluat si acaesta fotografie inedita a parintelui, de dupa primii 16 ani de inchisoare – aveau sa urmeze alti 5 ani in anii `80… (Redam aici doar mici pasaje revelatoare din capitolele referitoare la reeducare, cu ingaduinta editorilor si cu rugamintea de a ne ierta intarzierea cu care am programat acest ultim episod de extrase din carte, promis inca din noiembrie):

5.jpg

“- Care au fost etapele revenirii, cum ati reluat legatura cu Dumnezeu?

– La mine intoarcerea n-a fost dintr-o data. Refacerea mea a fost mult mai grea decat a altora, pentru ca ruptura mea a fost mai mare. Eram un tanar destul de naiv, un copil de taran cu o credinta puternica, cu o mare incredere in oameni. Eram foarte simpatizat. Chiar dupa ce am cazut se spunea despre mine “ingerul cazut cu ochii albastri“, pentru ca toata lumea m-a socotit ca pe un inger. Acum eram un inger cazut. Si suferinta mea a fost asa de dura si ruptura mea a fost asa de totala, incat eu mi-am revenit mult mai greu.

– Ati ramas la Pitesti pana la sfarsitul reeducarii?

– Da, si apoi am fost dus la Gherla, unde am stat un an si ceva.

– Atunci ati reinceput, ca sa zic asa, relatia cu Dumnezeu?

– Nu. Schimbarea mea totala a fost cand au inscenat procesul reeducarii, in ’56. Pana atunci a fost asa, o scaldare. In momentul cand ei au spus ca actiunea de reeducare a fost opera legionarilor, am spus: “Nu!”. Tot ce au incercat sa mai faca apoi a fost zadarnic, eu am ramas pe pozitia mea. Si la proces tot asa, am fost pe pozitia mea.

– Si inainte de proces, cand incercau sa va pregateasca, sa va convinga sa-l acuzati pe Oprisan de reeducare, ati fost tot pe pozitie de respingere?

De la inceput, din prima clipa am fost impotriva! Am fost pe pozitie, nu m-au scos din decizia asta a mea.

– Ei insa v-au bagat in proces sperand ca veti declara ce vor ei, nu?

– Nu, nici n-au sperat!

– Bine, dar aranjasera toata povestea cu inscenarea, tot teatrul pe care voiau sa-l filmeze ca sa arate si in Occident: “Uite ce au facut legionarii!”…

– De la mine stiau la ce sa se astepte. Pentru ca eu tot timpul am fost impotriva. Ajunsesem chiar ca ma punea anchetatorul sa fac semnatura dupa fiecare fraza. Si ziceam: “Eu semnez dupa fiecare fraza, dar sa nu puneti acolo minciuni!”. Si cand punea altceva decat spuneam eu, scriam: “nu semnez!”.

– Scriati “nu semnez”?!

Da, scriam. Pentru ca in clipa cand am zis o data “nu”, mi-am dat seama ca daca zic altadata “da”, sau fac o cat de mica concesie, s-a terminat cu mine.

– Atunci a fost momentul de har, cand v-ati hotarat sa spuneti “nu”?

Da, absolut! Si am stiut ca daca imi pierdeam aceasta hotarare, picam in strafunduri, pentru ca eram deja slabit.

– Si in momentul acela ati inceput sa va rugati? Atunci ati reluat legatura cu Dumnezeu?

– Nu, incepusem mai inainte inca, dar nu era o legatura stabila, era laxa. Cadeam, iar ma ridicam… Acum insa se vedea ca aceasta putere vine de la Dumnezeu si ca trebuie sa o mentin.

– Deci acesta a fost harul care vi s-a dat atunci, sa spuneti “nu” si prin aceasta, mentinandu-va pozitia, sa va salvati. Asta v-a ales Dumnezeu ca si cale de ridicare…

– Da. Daca eu semnam o singura acuzatie, ma duceam la fund de tot. Si am inteles lucrul acesta si m-am agatat de el.

(…)

– Aceasta intarire o socoteati ca un ajutor de la Dumnezeu, ca un har?

– Era o putere extraordinara! Nici nu stiu de unde venea, ca iti inchipui ca eu eram slab, eram descurajat. Eram din bucati, nu eram un perete intreg!

– Aveati si momente de indoiala, de incercare?

Nici un moment nu mi-am ingaduit lucrul acesta! Daca imi ingaduiam, daca intram iarasi in contradictie cu mine, ma pierdeam.

– Si ca sa va mentineti pe pozitia asta va rugati, nu?

– Da, sigur.

– Aveati o randuiala, spuneati rugaciunea lui Iisus, sau pur si simplu ce va venea in minte?

– Ma rugam cu rugaciunile pe care le stiam. Le repetam, adormeam, iar le repetam. Nici macar nu spuneam asa, la modul personal: “Doamne Dumnezeule; am gresit, sacapa-ma, ajuta-ma!”, nu ma rugam cu cuvintele mele, ci ziceam rugaciunile pe care le stiam pe de rost, de la “Inger, ingerasul meu” pana la Crez. Pe acestea le repetam totdeauna si rugaciunea ma intarea. Asta a durat vreo sapte-opt luni, cat a tinut ancheta.

– A fost, ca sa zic asa, perioada de pocainta si har de dupa cadere…

– Da. Apoi a urmat procesul, unde am ramas pe aceeasi linie. Cand l-au adus ca martor pe Voinea – Voinea a facut niste lucruri grozave, saracul de el! – am spus: “Domnule presedinte, intrebati-l pe martor care e situatia lui acum! Intrebati-l, pentru ca oamenii astia sunt tinuti permanent sub amenintarea executarii sentintei. De la ei ce se poate obtine!?”. Si presedintele zice: “Stai jos!”.

– Credeti ca judecatorii stiau ce a fost la Pitesti?

– Eu cred ca stiau, si nu ma asteptam la dreptate din partea lor.

– Pana la urma de ce avea nevoie Securitatea de aceasta mascarada?

– Asta nu stiu exact. Am discutat dupa aceea si cu Costache Oprisan. El credea ca Securitatea incerca sa faca un sir de procese ca sa nu iesim din inchisoare, dar procesul nostru i-a dat peste cap.

– In ce sens i-a dat peste cap?

– Adica refuzand noi sa acceptam inscenarea lor, lucrurile s-au aflat. Si din momentul asta, ei au stiut ca ne-a revenit curajul si ca s-a creat o rezistenta a acestor martori din inchisoare care au spus: “Nu, domnule, nu este adevarat. Reeducarea a fost facuta de Securitate!“. Asta a fost concluzia noastra, dar poate ca au fost alte lucruri…

– Oricum, sfintia vostra ati iesit din proces cumva refacut sufleteste, intarit si ispasit prin acest efort de a va mentine pe pozitia negarii, nu?

– Asta a fost toata puterea mea.

(…)

– Ce era, de fapt, Casimca?

– Casimca era o sectie speciala a Jilavei. Jilava e o inchisoare la sapte metri sub pamant, deasupra careia pasc vacile si oile. Aici, in pamant, intr-o hruba in forma de semicilindru, erau cinci celule lipite de perete, fara lumina naturala, fara aer. Toata aerisirea se facea prin trei gauri care erau jos, langa usa. Asta era Casimca. Acolo am fost bagati saisprezece oameni. In decurs de doi ani, aproape jumatate din noi au murit. A fost o sectie de exterminare, cu regim dur, bataie, infometare si persecutie speciala.

– Cum ati rezistat?

Acolo unde a fost unire, credinta adanca si rugaciune, s-a rezistat. Securitatea ne-a impartit in asa fel incat in fiecare celula sa fie un om destructiv, fie moral, fie fizic. La noi l-au bagat pe Costache Oprisan, care-si scuipa plamanii – nu fac o figura de stil, realmente in fiecare dimineata scuipa cheaguri de sange si bucati de plamani! In a doua celula erau doi nebuni, in a treia, la fel, unul cu instabilitate psihica. In celula cu cei doi nebuni au murit toti! Noi am rezistat pentru ca ne-am grupat in jurul lui Constantin Oprisan, care a fost un om deosebit, un adevarat sfant!

(…) – Ati mai avut indoieli in credinta acolo, la Jilava?

Eram asa de structurat, incat nu mai admiteam indoiala in mine. N-o admiteam nu pentru ca as fi fost intarit, ci ca sa nu ma prabusesc! Asta era protectia mea.

– Cum vedeati prabusirea aceasta, ca pe o pierdere totala si ajungere la starea de nebunie, sau numai ca pe o ratare?

– Pierdere definitiva si apoi nebunie…

– Deci traiati la modul foarte acut drama asta ca sunteti pe muchie de cutit, chiar si din perspectiva vesniciei?

Din toate punctele de vedere, al caracterului, al societatii, din toate… Inclusiv mantuirea, stiam ca depinde doar de hotararea mea de a ramane pe pozitia asta. Nu aveam incredere in mine ca sunt tare si ca-mi pot permite jocuri politice, de pilda sa spun o minciuna ca sa scap, sau altele.

– In urma acestei hotarari venise si linistea, va linistiseti?

Sigur, acum aveam o linie de la care nu ma mai abateam si nu mai eram tulburat. Singura mea neliniste era sa nu clachez cu ceva.

– Aceasta stare de liniste ati trait-o si ca o bucurie a credintei? Fiindca era totusi un salt urias…

– Dupa infernul caderii si al indoielilor de mai inainte, acum era cu adevarat un paradis. Aveam o linie, un curaj, aveam o tarie. Ma certam regulat cu gardienii pentru Costache Oprisan! Mancam bataie, dar nu ma mai dureau nici loviturile, nici nimic!

(…)

– Dupa Casimca, unde ati fost?

– La Aiud, unde am stat pana la eliberare, in ’63.

– Ati stat tot timpul numai in Zarca?

– Da. De fapt, la inceput m-au dus pe celular. La scurt timp ne-au scos la clubul acela de autocritica. Mie imi parea bine ca ne-au dus acolo, ca mai citeam carti, ziare… In rest, nu ma interesa ce spuneau aia; cateodata, rar, mai cascam gura. Era acolo un individ care conducea demascarile si dupa vreo doua saptamani, mi se pare, imi spune: “Sa-ti pregatesti autoanaliza!”.

– Autoanaliza asta ce viza, ca legionarii sa se autoponegreasca?

– Da, sigur. Ii zic: “Ce autoanaliza sa-mi pregatesc, domnule? Eu mi-am facut demascarea la Pitesti, si dumneata ma pui aici la jocul acesta? Ce sa-ti spun dumitate, ca voi nu faceti nimic fata de ce a fost la Pitesti! Eu nu am nimic de spus si nu ma intereseaza nimic!” Drept urmare, dupa o saptamana m-au dus la Zarca, unde erau trimisi toti “refractarii” si unde am ramas doi-trei ani, pana la eliberare.

– Si cu cei care se autoanalizau, ce se intampla?

– Ramaneau pe celular si aveau parte de un tratament mai putin sever. Apoi erau scosi la cluburile de reeducare. Nu mai era reeducare prin violenta, ca la Pitesti, ci una perfida…

– Adica?

– In sensul ca oamenii care la Pitesti sau la Gherla au fost batuti, au ajuns pana la pragul nebuniei si n-au cedat, cand s-a schimbat sistemul de reeducare, cand a venit Securitatea si le-a promis: Va dam libertate. Renuntati! Ce-i fanatismul asta? (sa fim atenti la aceasta ispita, foarte actuala, de a nu dori sa fii socotit “fanatic”, “habotnic”, “prost”, “inapoiat”, “fundamentalist”, etc., care provine dintr-o mandrie foarte subtila de a nu te identifica cu ‘prostimea’! – nota noastra) Uite, domnule, te duci afara, muncesti, te insori, mananci, bei!”, au cedat la asta. Au rezistat la tortura si n-au rezista la aceasta ispita (!!! – nota noastra). Cantecul sirenei! N-au rezistat. Doar cei care s-au legat in lanturi, ca Ulise, chiar daca sirena i-a ispitit, au ramas mai departe in corabie. Pe cand cei care nu s-au legat, au cazut. Astea sunt marile ispite. Asa se intampla si acum.

– Ce ne puteti spune despre perioada aceasta de la Aiud?

– Pot sa spun ca Dumnezeu m-a scutit aici de orice apasare…

– Apasare in ce sens?

– Pai, nu m-au obligat la acte de refuz, nu m-au mai supus la teroare, adica nu m-am mai simtit presat. Pentru ca m-au scos din celular exact cand au inceput autoanalizele si m-au dus la Zarca! (…)

– Cum caracterizati acum, dupa mai bine de o jumatate de veac, experimentul Pitesti?

– Asa socotesc, ca toata actiunea aceea de acolo a fost lucrarea diavolului. A fost un razboi intre bine si rau. A fost o incercare. A fost un fel de univers in care binele si raul s-au luptat. Batalia s-a dat in inima noastra. Dar inima noastra n-a fost un camp inert, ca un camp de bataie geografic. Ci campul acesta din inima noastra trebuia sa incline de o parte sau de alta, inspre biruinta iadului, sau inspre biruinta raiului. Cred ca in multe imprejurari, din cauza teroarei si a spaimei, inima noastra a dat diavolului castig de cauza. Dar pana la urma Dumnezeu ne-a intors pe fiecare inapoi. Ne-a dat la fiecare sansa de a purta ultima batalie. Caci ultima batalie n-a fost la Pitesti. Ultima batalie a fost in inima noastra, atunci cand am scapat din Pitesti. Si pentru cei mai multi, in inima celor mai multi, ultima batalie a fost castigata de Dumnezeu.

– Considerati deci ca experienta asta v-a ajutat?

– Incontestabil.

Care ar fi rezultatul ei final?

– M-a imbogatit duhovniceste”.

viata-parintelui-gheorghe-calciu-dupa-marturiile-sale-si-ale-altora.jpg

(Viata parintelui Gheorghe Calciu dupa marturiile sale si ale altora, Editura Christiana, Bucuresti, 2007)

*******************************

Nicu Steinhardt cu tatal sau,Oscar.jpg

“Un pahar? N-am spart nici un pahar. . . Nu ţin minte. . . Acesta mi-e răspunsul. . . şi cu adevărat nu ţin minte. Sau totuşi l-am spart? În august, de ziua ei şi a mea? Sau nu l-am spart? Nu ştiu. Ba da, ştiu. Desigur că l-am spart. În august, seara, la masă, uşile înspre terasă larg deschise. Dar totodată parcă nici nu-mi reamintesc. Ţin şi nu ţin minte. Totul în decorul acesta ireal şi subtil, cu grijă ticluit, mă îndeamnă să mă refugiez în confuzie şi să mă pierd în tulburare: şi privirile ei, calde şi compătimitoare, şi privirile lor, iscusite şi galeşe. Toboganul consimţirii se desfăşoară lin înaintea mea; n-am decât să mă las să lunec.

Aş putea să jur că nu-mi aduc aminte – în deplină bună credinţă; cu toate că-mi dau seama că aşa s-au petrecut lucrurile, cum le repetă ea – un pahar de cristal, frumos – cu precizia memoriei unui computer, cu fidelitatea benzii de magnetofon, cu ipocrita sfiiciune a elevului sârguincios care ştie prea bine lecţia. Mă uit la ea – e ea, dar ca în vis; face lucruri neaşteptate, vorbeşte altfel; şi, sincronic cu ea, şi lumea e alta, e suprarealistă. Uite, ăsta e suprarealismul: obiectele, aceleaşi, cunosc altă orânduire, au altă finalitate. Va să zică se poate şi aşa. Acum, da, ceainicul e o femeie, soba e un elefant… Max Ernst, Dali, Duchamp… Dar şi Strigătul lui Munch, îmi vine să zbier, să mă deştept din coşmar, să mă întorc pe vechiul nost’ pământ, bun şi blând, unde, cuminţi, lucrurile sunt ceea ce ştim că sunt şi răspund menirii pe care le-o atribuim din totdeauna… Aş vrea să ies din oraşul acesta neliniştit al lui Delvaux, din câmpul acesta al lui Tanguy, cu membre despicate, moi şi reîntregite după afinităţi bizare, după împerecheri altele decât cele statornicite la noi… La noi, pe pământ. Aici nu poate fi pământul. Asta nu-i ea. Decorul ăsta dostoievskian şi expresionist nu poate fiinţa aievea… Mă înşel, mă semeţesc: îmi dau ifose, imaginez desigur scena aceasta delirantă de dragul unui rol pe care mi-ar plăcea să-l joc…

La urma urmei nici nu ştiu bine de l-am spart sau nu. Din cristal, gros. Dacă recunosc că l-am spart, spun adevărul (adevărul obiectiv) şi, odată ce am rostit adevărul, trebuie să merg mai departe şi să recunosc totul şi deci că Nego a vorbit duşmănos. (Ăsta-i tot scopul şedinţei acesteia de anchetă nocturnă, în care ea mă apără cu atâta suspectă grijă, îmi întinde atât de amical prăjina de salvare; căci ea, vrednică de nota maximă la memorizare şi incapabilă de a uita vreun amănunt, iată că sare rândurile când e vorba de mine şi vorbele mele de atunci, le trece sub tăcere ori le citează trunchiat şi răspunde: „Cine le-a spus? nu-mi pot reaminti. Cineva, careva dintre cei prezenţi, ştiu doar că s-au pronunţat…” Acest „s-au” impersonal şi neutru, ca-n logistică şi-n structuralism, cât e de complice la adresa mea şi cum mă înjoseşte.)

Aşadar, vorbind, intru în claritate şi adevăr şi nu mai există cotlon unde să mă pot piti, păşesc în zona de lumină, ascunzişurile dispar instantaneu. Ori, dacă nu-mi aduc aminte, dacă fac psihic gestul destinderii şi relaxării, mă pierd în fumul confuziei, mă rătăcesc în neaducerea aminte, mă dau pradă dulcelui delir al evanescenţei şi atunci iar recunosc, recunosc pentru că acum totul îmi este egal, pentru că totul e cenuşiu şi aidoma, pentru că nimic nu are însemnătate şi precizie. Pătrund în lumea noului roman şi a literaturii fără personaje: a lui SE, a lui EI şi a CELORLALŢI, unde EUL şi SINELE pier, se confundă în mulţimea nediferenţiată. Personalitatea (ce-i aia?) se cerne mărunt, se fărâmiţează, trece toată prin sită.

Oricum aş face, sunt pierdut.

Eşti pierdut, eşti pierdut, mă leagănă duiosul balansoar al cedării şi oboselii, al scârbei, al uimirii, al prieteniei recunoscătoare. (…)

Pierdut? A! nu. Iată că din fundurile Pantelimonului şi ale Cluceresii – ale mahalalei şi satului – mijeşte deodată un alt gând, o a treia soluţie. A! nu, umilinţa cedării e de la diavol. În jur nu-i ceaţă, în mine nu-i delir: sunt în plină realitate, ce văd e adevărat. Pantelimonul şi Clucereasa îmi şoptesc – asemenea unor colegi de nădejde care suflă precis: ce, te laşi prins de fantasmagorie? Ia vino-ţi în fire. Da, ea e. Da, totul e adevărat. Să fii calm şi cinic şi abil. Repetă, abil. Da, există, mai există o negândită a treia soluţie. Datoria ta în clipa asta e să fii vulgar de calm, de îndemânatec, de nepăsător. Fii ţăran, ovreiaşule. Fii mahalagiu. Nea Matache pe care l-a furat slujnica; nea Pană gâlcevosu pe care vrea să-l înşele vecinul; nea Ionică pe care consoarta nu-l duce de nas; unchieşul Pandele încurcă-lume, moş Urcan bătrânul la care fartiţiile nu ţin. Nu sunt pe Venusberg şi asta nu-i noaptea Valpurgiei. Sunt într-un birou de anchetă al Securităţii, pe calea Plevnei (degeaba, punându-mi ochelarii negri, m-aţi învârtit cu maşina prin curtea cazărmii Malmaison), şi asta-i T., care a trecut de partea lor… De ce? Cum oare? Nu se poate! De ce, nu ştiu şi nici nu mă interesează. Iar cât priveşte imposibilitatea, iată că se poate. Să nu fiu scolastic, untdelemnul îngheaţă, orice ar spune Aristotel.

Paharul? Desigur că ştiu. Desigur că l-am spart. (Un gest stângaci şi cât de ruşinat m-am simţit. A, cioburile nu aduc noroc decât pe nemţeşte.) Dar singura mea datorie acum e să fiu calm, isteţ şi încăpăţânat. Dur. Tare de cap. Ursuz. Laconic. Îmbufnat.

Soluţia a treia. Nici nu recunosc că l-am spart, nici nu mă las pradă ameţelii. Nici tu prostia fricii, nici tu vraja buimăcirii. Ci altceva: minciuna. Minciuna liniştită şi pricepută.

Asta-mi rămâne, asta e calea a treia; să fiu ţăran deştept şi mahalagiu viclean. Calm şi dârz. La înălţimea lor. A ei şi a lor. Nu mai sus. Nu-mi aduc aminte, punct şi gata. Şi nu ştiu. Şi tac. Şi amuţesc. Nu recunosc. Nu cedez. Nu ştiu, dom’le. Nu-mi aduc aminte de nimic. Ca un ţap logodit. Nici în pat, nici sub pat. Nici în car, nici în căruţă. Ca fasolea în ziua de Paşti. Nea Lache la iarmaroc: nu lasă nici o pará din preţ; nea Simache la judecată: nu se lasă el înfundat. Nea Gruia la tocmeală: nu şi nu şi iar nu.

Iată a treia soluţie – neaşteptată şi stranie: minciuna. Minciuna binecuvântată, şoptită de Hristos. (Hristos: El e, nu m-a uitat, bat clopotele toate. Voi fi al Lui. Sunt al Lui. Al Lui am fost mereu. În cea mai infimă dintre fracţiuni de secundă al Lui devin pentru totdeauna.) Minciuna neruşinată, domoală, cât mai iscusită. Feciorul lui nea Tache vameşul. Tata la plecare: să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni. Suprarealismul e de la Paris, delirul o fi bun la Zurich, la cafenea. Aici nu-i acolo. Aici se opreşte trenu-n gară, nu gara la tren. Aici e ţara lui Ion, a Fanarioţilor şi a lui Soarbe-Zeamă, aici Vlad Ţepeş i-a tras pe solii turci în ţeapă, nu le-a spus „trageţi întâi dumneavoastră, domnilor englezi”, iar Petrache Carp i-a arătat lui Vodă Carol că porumbul se mănâncă cu mâna, aici e pe viaţă şi pe moarte, aici nu e decor sofisticat şi suprem de nebunatic, nu-s draperii şi delicii, nu-i paradis ori iad artificial, aici e ca la dugheană, ca la tejghea, ca la obor; ca la proces de clironomie; nu-i cu giuvaericale, e cu pietre, cu bolovani (şi dintr-o dată gândul mă poartă spre Brâncuşi, ţăran hotărât care-şi ciopleşte materialul cu gesturi mari de cosaş). Aici e scăldătoarea Vitezdei: te arunci ori ba. Aici, acum, acum, acum. Aici te declari băiete, aici, pe loc, alegi.

Acum trebuie să mă aleg, să mă proiectez. Mă avânt? Pot? Vreau? Ştiu? Ce curios lucru: văd că dacă vreau să apuc pe calea creştinismului trebuie să mint. Cum a minţit şi poporul acesta (în mijlocul căruia m-am născut şi spre care mă simt mereu atras) – şi bine a făcut – când a fost nevoit să se plece fesului, neamţului, moscovitului. Trebuie să mint aşa cum în matematici soluţia uneori nu poate fi găsită decât mai întâi complicând datele, ocolind miezul problemei. Trebuie să mint. Asta înseamnă că lucrurile nu sunt atât de simple. Lumea nu e simplă. Asta înseamnă că bine a zis Julien Benda când a zis că urăşte pe cei ce complică lucrurile simple, dar nu mai puţin pe cei ce simplifică lucrurile complicate.

Creştinismul, băiete, nu-i tot una cu prostia. Apele râului Târgului şi râului Doamnei nu curg pentru netoţi şi clopotele bisericii Capra nu bat numai pentru babe cucernice. Las’ că şi alea cât îs de surde şi tot o potrivesc.

Ea e pe-un scaun la vreo doi metri în stânga mea; ei în faţă, la birou. A, aţi vrea voi să mă las cuprins de vraja semi-visului, de fumul ameţitor al unei scenografii suprarealiste… Intelectualii or fi slabi, dar cunoaşterea cărţilor nu-i fără de folos, căci poate da, acută, senzaţia unui dejá vú ori măcar a unui dejá imaginé… Iată că prinde bine. Nici buchea nu-i de lepădat. Nu, oi fi eu ovrei şi sensibil, dar aţi uitat (şi ai uitat şi tu, când ai calculat cu ei, căci bunăvoinţa ta ce poate fi de nu mijlocul de a mă atrage alături de tine, de a-mi uşura drumul, de a-mi auri şi a-mi îndulci pilula de fiere care-i de căcat? – uite că am început să vorbesc buruienos, ca niciodată, şi ce stenic e! ce minunat mă simt – chirurgii şi militarii d-aia se vede că înjură, ca să nu piardă contactul cu fapta, să nu se lase furaţi de nepăsare, să nu le fie tot una), aţi uitat că sunt născut la mahala şi trăit la ţară. Pantelimonul şi Clucereasa. Dur. Simplu. Plin de înţeleaptă şiretenie. Mai e timp. Creştinismul nu e neapărat bleg.

Aşadar:

– Nu ţin minte nimic. Nu ştiu să fi spart vreun pahar. Nu l-am auzit pe comeseanul nostru spunând ceva duşmănos.

– Mă, ai fost la masa aceea? Şi nu s-a discutat duşmănos?

– La masă am fost, era ziua mea şi în ajun fusese a ei. Dar nu s-a discutat duşmănos.

– Nu ţii minte?

– Nu.

– Da paharu ţii minte că l-ai spart!

– Nici.

– Mă, ţi-e prietenă. (Şi mi-o arată, dramatic, ceremonios.) Recunoşti că ţi-e prietenă?

– Recunosc.

– Atunci? De ce ar spune că ai auzit ce n-ai auzit? Ce, nu cumva vrei să spui că minte?

– Nu ştiu. Nu spun că minte. Spun că nu-mi reamintesc eu nimic.

Ceainicul e ceainic. Soba nu-i elefant. În pământ încolţeşte grâul. Din piatră se fac case şi se durează statui. Hristos nu-i Dumnezeu al neorânduielii şi al măştilor. Jupân Codârlă greu de cap.

Iar ea? Ea e cu ei – simplu ca bună ziua. E de partea cealaltă. Da, au făcut ei ceva încă nefăcut. Au adus, e drept, în lume ceva nou: până acum, dacă voiai să pierzi un om, te adresai duşmanilor săi: soţiei de care a divorţat, prietenului de care s-a rupt, asociatului pe care l-a târât la tribunal; aportul noului, inovaţia cea mai de seamă, este că pentru a distruge un ins ei nu merg la certaţii, ci la prietenii lui, la nevastă, la copii, la ibovnice, la cei pe care-i iubeşte şi-n care şi-a pus, omeneşte, prosteşte, încrederea şi setea de afecţiune.

Ameţeală. Ameţeala e senzaţia cea mai chinuitoare. Nici o durere nu-i atât de cumplită. Ameţeala. Lumea se învârte, se desface, te desfaci şi tu, eşti rupt în bucăţi. Obiectele se răsucesc, am văzut eu un film expresionist după Crimă şi pedeapsă; toate erau strâmbe: acoperişurile, gardurile, felinarele. Chinul e atroce. Răsturnarea: prietenul te acuză. Blocurile se prăbuşesc. Ea e dincolo, acum e din ce în ce mai plictisită, („Ei ce zici? Uite-ţi marfa!”) mai chircită. Cutremurul spintecă solul şi-ţi spintecă fiinţa, pe o linie mediană.

Hai, hai, Dostoievski nu a predicat ameţeala, ci pe Domnul Hristos. Hai, înţelege şi dă-ţi seama de ce nu-ţi vine a crede: nu eşti prea fricos şi nu eşti sofisticat. A pătruns şi-n tine ceva din bruta vulpenie a mahalagiului, din încăpăţânarea ţăranului. Hai, ştii ce ai de făcut, hai nu te mai amăgi, ai şi ales; poţi rezista şi eşti treaz pe deplin, hai înţelege – oricât te-ar uimi, te-ar speria – dă-ţi seama că ai câştigat, ţine-l pe NU în braţe, e al tău, suprarealismul e doar o teorie, viaţa nu-i tot una cu visul, aici nu-i ceainărie de opium şi nici salon al suavelor miresme, aici e un ticălos de birou de anchetă, statistica dovedeşte că realitatea nu-i vis: Valery avea dreptate.

Ai vrea tu să te refugiezi în frică, în brumă, în coşmar… ai vrea… Ar fi uşor, – ce dulce ar fi să te poţi adăposti între vis şi viaţă, în confuzie sau incert, printre delicioase cadavre sau pe masa de operaţii, între umbrelă şi maşina de cusut, în cada lui Marat transformată în balon zburător, la Samarkand într-un palat din o mie de nopţi şi o noapte, în delir: delirul, izvorul tuturor compromisurilor. Dar nu te mai poţi recuza. Cine ţi-ar oferi adăpost? S-a zis cu tine, ovreiaşule, intelectualule, orăşanule: ai încălţat opincile realităţii, au să-ţi bătătorească tălpile. De-acum s-a isprăvit cu delicateţurile şi iluziile mângâietoare, cu pleoapele lăsate peste lascive, odihnitoare alcătuiri de alte lumi, mai blânde, mai ductile. Nu te mai poţi refugia în imaginar: eşti bun de front, bun de rezistenţă, bun de minciuni sfânte şi grijuliu ticluite, bun de îndărătnicie. Eşti bun de foc. Nu ţi-a mers la reformare, Nuhăm. Înainte, marş!

(…)

– Nu, domnule!

Plăcerea de a şti să spui nu, nu, domnule, anchetatorului care-ţi cere nume, ofiţerului politic care-ţi propune situaţia de turnător, diavolului care te ispiteşte, scîrbelor care fac tot ce sunt şi ele în stare pentru a te scoate din răbdări. (Pilat trebuie să fi citit în ochii omului adus în faţa sa, ochii omului de care ar fi vrut să se descotorosească îmbiindu-l să-şi ceară scuze, să comită o cît de mică josnicie care să-i dea procuratorului putinţa de a-l elibera, Pilat trebuie să fi citit şi simţit acest nu, domnule, emiţător de distanţare)”.

jurnalul-fericirii-coperta1.jpg

(N. Steinhardt, Jurnalul Fericirii, Editura Dacia, 1994)

Cititi si:

Ascultati:

***

Celelalte “episoade” ale “serialului” despre fenomenul reeducarii – ieri azi si maine:

Preluat din PĂZBOI ÎNTRU CUVÂNT

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: