Prima pagină > Fără categorie > Un gânditor creştin înainte de creştinism: SOCRATE

Un gânditor creştin înainte de creştinism: SOCRATE

„Stăpânirea pe care o avea asupra patimilor trupeşti este mereu subliniată. Rareori bea vin, dar când se întâmpla să o facă, dovedea pe oricine şi niciodată nu a fost văzut beat. În iubire, chiar şi când ispitele erau maxime, rămânea «platonic», dacă e să-i dăm crezare lui Platon. A fost un om desăvârşit: în dualismul dintre sufletul ceresc şi trupul pământesc dobândise o stăpânire deplină a sufletului asupra trupului. Dovada supremă a acestei stăpâniri este nepăsarea sa faţă de moarte.“ Cuvintele acestea îi aparţin marelui filosof englez Bertrand Russell. În minunata sa carte „Istoria filozofiei occidentale“, în 2 volume, el prezintă vieţile gânditorilor importanţi ai omenirii. La începutul acestei istorii, primul filosof prezentat este Socrate. El merită atenţia noastră, fiind considerat un gânditor creştin înainte de creştinism. Viaţa sa ne poate edifica dacă această opinie este corectă sau nu.

Socrate s-a născut în Atena în jurul anului 470 î.Hr. Mama sa, Phainarete, era moaşă, iar tatăl său, Sophroniscos, era sculptor. Socrate a urmat cursul studiilor oricărui tânăr din vremea sa şi a învăţat gramatică, muzică, geometrie. Eforturile minţii trebuiau combinate cu cele ale trupului în Atena acelui moment. După finalul războaielor medice, suferind pierderi, populaţia Atenei era într-o perioadă de refacere. Ulterior, după terminarea acestor cursuri, Socrate a avut parte de două îndrumătoare total opuse din punctul de vedere al caracterului. Aspasia din Milet era o curtezană, iar Diotima din Matineea, preoteasă. Aspasia l-a învăţat pe Socrate că dragostea îi face pe oameni mai buni şi aceasta trebuie să fie legea şi măsura vieţuirii dintre oameni. Platon precizează că Aspasia dispunea de o elocinţă deosebită. Diotima din Matineea i-a sădit lui Socrate respectul faţă de divinitate. Ea apare ca personaj în Banchetul de Platon, unde povesteşte naşterea lui Eros, zeul iubirii.

Soldatul filosof

Puţini oameni ştiu că Socrate nu a fost doar un filosof priceput, ci şi un soldat experimentat. Astfel, Socrate a participat la trei campanii militare. Slujea în armată ca infanterist. La asediul Potideei, petrecut între 432 şi 429, îi salvează viaţa lui Alcibiade, iar în lupta împotriva tebanilor de la Delion, în 424, îi salvează viaţa lui Xenofon. Doi ani mai târziu, în 422, participă la asediul oraşului Amfipolis. Xenofon relata despre Socrate: „M-a întrecut nu numai pe mine, în îndurarea muncilor militare, ci şi pe toţi ceilalţi. Ori de câte ori, din cauza întreruperii legăturilor undeva, eram siliţi să ajunăm, cum se-ntâmplă la război, nimic nu erau ceilalţi pe lângă dânsul în privinţa rezistenţei. Cât priveşte modul cum răbda asprimea iernii, făcea adevărate minuni. Am avut multe prilejuri să-l văd, dar odată mi-aduc aminte că era pe un îngheţ înspăimântător; toţi ceilalţi sau nu ieşeau din case, sau, dacă vreunul se încumeta să iasă, îşi lua cele mai năstruşnice veşminte, cea mai călduroasă încălţăminte, înfăşurându-şi picioarele fie cu postav, fie cu blăniţe de miel. Socrate a ieşit cu dânşii având aceeaşi haină pe care o purta obişnuit şi înainte; şi a ieşit desculţ şi a umblat pe gheaţă mai lesne decât cei încălţaţi. Soldaţii se uitau cam urât la el, ca la unul care le-ar arăta dispreţ.“ Nu dispreţ voia să le arate Socrate, ci cât de puţin preţuia el grija trupului.

Gânditor neîntrecut

Oracolul din Delfi, întrebat care este cel mai înţelept dintre oameni, a răspuns: Socrate. Nu era doar cel mai înţelept, ci şi cel care gândea cel mai mult dintre toţi. În timp ce majoritatea atenienilor preferau să petreacă în ospeţe lungi şi dese, Socrate prefera să gândească. Uneori, enorm de mult. „Într-una din zile s-a întâmplat un lucru demn de auzit. Socrate începu a sta pe gânduri într-un loc şi rămase acolo în picioare, meditând, chiar din revărsatul zorilor. Apoi, cum nu se lămurea asupra obiectului cercetării sale, nu s-a mai urnit din loc, ci a stat reflectând mai departe. Şi se făcuse miezul zilei şi oamenii se uitau la dânsul, minunându-se, şi-şi spuneau unul către altul că Socrate stătea în acel loc din zori, meditând la te miri ce! Şi când unii dintre cei ce-l văzuseră îşi sfârşiră, către seară, lucrul, după ce mâncară, îşi scoaseră afară paturile de campanie (era vară atunci), atât ca să se culce la aer, cât şi spre a urmări dacă Socrate rămâne şi noaptea acolo. Iar el rămase până se făcu ziuă şi apăru soarele. Atunci zise întâi o rugăciune şi apoi se făcu nevăzut“ (Platon, Banchetul, 220). Nu putem şti la ce s-a gândit Socrate o zi şi o noapte întreagă. Cert este că la nici un filosof nu mai întâlnim această aplecare spre meditaţie şi cugetare. Toţi marii gânditori au cugetat mult, dar foarte puţini asemenea lui Socrate.

Metoda dialectică

Socrate obişnuia să aducă oamenii la cunoaşterea de sine pe calea dialogului. Socrate obişnuia să stea de vorbă cu tinerii, deoarece era foarte dezamăgit de alegerile politice din cetate. Uneori, conducătorii erau desemnaţi prin tragere la sorţi şi orice incapabil putea ajunge să conducă Atena. De aceea, Socrate începea, de regulă, prin a întreba unde trebuie să meargă pentru a-şi repara încălţămintea. Cineva răspundea că, în mod normal, la cizmar. Socrate continua cu întrebări legate de repararea mobilei, a hainelor şi a altor lucruri. De fiecare dată urmărea un răspuns pueril. În cele din urmă, venea marea întrebare: „Corabia statului cine trebuie să o repare şi să o conducă?“. Astfel începea Socrate educaţia tinerilor. Îi punea să înveţe, să caute cele mai bune metode şi să îşi facă sarcinile cu profesionalism şi pasiune. Corabia statului nu putea fi lăsată pe mâna oricui.

Procesul raţiunii înţelepte

Mulţi invidiau metodele lui Socrate. În cele din urmă, trei atenieni s-au ridicat împotriva lui şi l-au dat în judecată. Cei trei erau: Meletos, un poet obscur, Lycon, un retor mediocru, şi Anytos, un tăbăcar bogat. Acuzaţia era următoarea: „Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaşte zeii recunoscuţi de cetate şi de a introduce divinităţi noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea“. Socrate a respins toate acuzaţiile. De nerecunoaşterea zeilor putea fi acuzat şi Aristofan, ale cărui comedii se jucau atunci prin cetate. Introducerea divinităţilor noi era o simplă invenţie, iar coruperea tinerilor nu se putea dovedi în nici un fel. Durerea lui Socrate nu era pricinuită de faptul că era acuzat la 71 de ani şi îi era cerută moartea după atâtea sacrificii pentru Atena. Durerea cea mai mare o constituia ideea unei morţi pe nedrept care păta istoria dreptăţii în Atena. „Am de gând să vă mai spun unele lucruri care vor stârni poate şi strigăte; eu vă rog, nu faceţi asta. Să ştiţi bine că, dacă mă veţi osândi la moarte ca fiind astfel precum v-am spus că sunt, nu mie îmi veţi aduce vătămare, ci vouă înşivă. Mie, nici Meletos, nici Anytos nu-mi vor aduce vreo pagubă, căci n-ar putea. Nu cred că dreptatea divină a hotărât să fie un ins mai bun oropsit de unul mai rău. Aş putea fi osândit la moarte, aş putea fi surghinuit, mi s-ar putea răpi cinstea cetăţeniei, lucruri pe care şi Meletos şi oricare altul le socotesc nenorociri mari; eu însă nu le consider aşa; eu cred că mult mai mare nenorocire e să faci decât să înduri o nedreptate, cum este aceea ce se încearcă acum să se facă, adică să se omoare pe nedrept un om“. Socrate nu ţinea deloc la onoarea sa, nu se considera o persoană căreia merită să i se facă o favoare, lăsându-i-se viaţa. Sufletul său era lipsit de viclenie.

Proorocia lui Socrate

Socrate a fost declarat vinovat de 281 dintre judecători şi nevinovat de 278. Conform legii, putea propune o pedeapsă în bani în schimbul păstrării vieţii. Socrate propune o pedeapsă în valoare de 30 de mine, o sumă relativ măruntă. Judecătorii au privit acest gest drept o ofensă adusă tribunalului. L-au condamnat din nou la moarte, cu 80 de voturi diferenţă. Socrate îşi va bea cupa plină cu otravă făcută din cucută. Înainte de a face acest gest, ţine un ultim discurs atenienilor. Aici se vede întreaga nobleţe a acestui om care a fost creştin întru toate şi căruia nu i-a lipsit decât botezul pentru a fi considerat un creştin desăvârşit. „Acum vreau să vă proorocesc vouă, celor care m-aţi osândit, căci mă aflu, într-adevăr, în clipa în care oamenii obişnuiesc să proorocească, şi anume atunci când se află în faţa morţii. Vă spun deci, vouă, oameni care mă trimiteţi la moarte, că va veni asupra voastră, îndată după moartea mea, o pedeapsă mult mai grea decât cea la care m-aţi osândit pe mine. Dacă vă închipuiţi aşadar că, ucigând oameni, veţi opri pe cineva să vă mustre că nu trăţi drept, atunci nu judecaţi bine; căci această scăpare nu e tocmai cu putinţă şi nici frumoasă nu e, ci aceea ar fi şi mai frumoasă şi mai uşoară, nu a-i pedepsi pe alţii, ci a-ţi da toată silinţa să fii cât mai bun tu însuţi.“

Sursa: Ziarul LUMINA

Preluat din publicaţia online CERTITUDINEA

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: