MIHAI EMINESCU: Dr. Jung despre începuturile românilor şi teoria lui Rösler

D. dr. Iulius Jung, docent privat la universitatea Innsbruck, a publicat în ediţie separată opul său, „DIE ANFÄNGE DER ROMÄNEN, KRITISCH-ETNOGRAPHISCHE STUDIE” („Asupra începuturilor românilor, studiu critic – etnografic”), Viena 1876. În antiteză cu cunoscutul Rösler care, luându-se după două şiruri din Flavius Vopiscus, susţinea că toţi colonii romani trecuseră Dunărea în Moesia şi că Dacia Traiană a fost reocupată de români abia în secolul al 12-lea, d-nu[l] Jung raţionează, după analogia mutării altor popoare, şi susţine continuitatea şi stăruirea românilor pe pământul Daciei Traiane.

Fiindcă adevărul e unul, ca şi linia dreaptă între două puncte, pe când părerile neadevărate, ca şi liniile strîmbe, sunt nesfârşit de multe, de aceea găsim cu multă satisfacere că monografia d-lui Jung dezvoltă un şir de idei aproape identic cu scrierea d-lui Xenopol asupra teoriei lui Rösler.

Stăruit-au românii în aşezările lor din Dacia Traiană sau au trecut Dunărea în vremea lu [i] Aurelian şi au reocupat Dacia în sec. al 12-le? Se ştie că amândouă părţile acestei întrebări au avut apărătorii lor. Thunmann, cel întâi care s-a ocupat în mod ştiinţific cu popoarele Europei răsăritene, susţine că românii sunt copiii romanizării Daciei, F. I. Sulzer respinge continuitatea poporului român în aşezările de astăzi, iar I. Chr. Engel e tatăl cunoscutei teorii a lui Rösler, că Dacia, în vremea lui Aurelian, a fost cu totul deşertată de populaţie romană şi reocupată de ea sub regele bulgar Krumus. Teoria lui Şafarik, că resturile romane rămase în Dacia s-a retras la munte, de unde apoi s-a coborât spre a umple şesurile ţărilor, ca cea mai apropiată adevărului, a fost împărtăşită de slaviştii mai noi precum Kopitar, Miklosich şi de învăţaţii germani Hoff, Wietersheim şi Th . Mommsen.

Rösler, în fine, reîmprospătă teoria lui I. Chr. Engel că românii din stânga Dunării au imigrat în Dacia pe la capătul veacului al doisprezecelea şi în începutul celui al treisprezecelea. Această părere avu asemenea şi susţiitori în d-nii E. Dummler, G. D. Teutsch, O. Lorenz şi Fr. Krones, dar şi contrari în însemnaţii etnografi istorici W. Tomaschek şi Kanitz .

În cartea d-lui Jung va fi deci interesantă compararea luptei de păreri în cestiunea românilor cu o luptă analogă de păreri în cestiunea altor popoare, ca raeto-romanilor, grecilor moderni ş.a.

Soluţiunea unor asemenea probleme va rezulta din trei izvoară: indiciile exprese a unor autori vrednici de credinţă, tradiţia vrednică de crezare de fapte ce stau în legătură, în fine concluziile din analogia unor întâmplări asemănătoare.

D. Jung supune deci cuvintele lui Flavius Vopiscus unei critice într-adevăr ingenioase, puind în paralel indiciile altor scrieri asupra unor evenimente analoge. Astfel, citează pasagiul din scriptură despre robirea Vavilonului şi ale lui Eugipp (biograful sf. Severin) despre emigrarea populaţiei din Noricum şi dovedeşte că amândouă aceste pasage trebuiesc luate cum grano salis. Tot astfel reduce d. Jung cuvintele lui Vopiscus la măsura de adevăr care li se cuvine.

Strălucite prin argumentare sunt concluziile din analogia unor evenimente asemănătoare. Autorul citează Noricul, Raetia, ba tot Imperiul roman în vremea invaziunei popoarelor germanice, şi arată cum nicăiri popoarele nouă, venite asupra celor aşezate, nu le-au nimicit pe acestea, ci le-au cucerit numai.
În toate părţile, autorul păşeşte în argumentare cu comparaţia critică, de aceea cartea sa e nu numai interesantă pentru noi românii, ci metoda critică-comparativă pe care o urmează ar putea servi de normă pentru toţi cari ar voi să cerceteze cestiuni asemănătoare celei de faţă.

[CURIERUL DE IAŞI, 1 noiembrie 1876]

Preluat din publicaţia electronică CERTITUDINEA