Arhiva

Archive for Noiembrie 2011

MIHAI EMINESCU: Emil Max, doctor în medicină şi în hirurgie, profesor artei moşitului

Noiembrie 28, 2011 Lasă un comentariu

O diagnoză superficială

Se zice că, sunt acum două săptămâni, o domnişoară din hotelul Rusia, simţindu-se în stare anormală, a chemat şi consultat pe d. dr. Otremba, care a constatat o graviditate cam de trei luni; în urmă, consultând pe d. dr. Max, acesta, fără a ţine samă de împrejurări, au întrebuinţat un instrument metalic care a provocat avortare. Fătul, productul concepţiunei, se păstrează şi astăzi la d. dr. Ratcu, unde se poate vede.

Dacă aceasta este adevărat, parchetul ar trebui să nu stea inactiv, căci faptul constituie un delict pedepsit de lege. În caz contrar să se constate că d-rul nu este culpabil şi că este o acuzaţiune nefundată ce i să aduce, ce[e]a ce nu trebuie să esiste.
[CURIERUL DE IAŞI, 8 septembrie 1876]

Citește mai mult…

Anunțuri

Pr. Arsenie Papacioc: RAIUL ESTE PLIN DE PĂCĂTOŞI POCĂIŢI

Noiembrie 23, 2011 Lasă un comentariu

Din cartea ” Cuvant despre bucuria duhovniceasca” , de arhim Arsenie Papacioc

–         Prea  Cuvioase Parinte, vorbiti-ne despre spovedanie. Cum trebuie sa ne spovedim?

–         Mai intai, sa fiti bine spovediti. O spovedanie este, cum am zice, ca un fel de catehism, adica sa te cercetezi mereu:  „Ce-am facut?” .

Aceasta stare de cercetare este o stare de prezenta. Sa fiti bine spovediti! Nu faceti cu nici un chip o spovedanie asa, traditionala, rationala, ci afectiva: „Domnule, asta am facut!”.  Sa spuneti pacatul cu gustul lui, cu mustul lui, ca de multe ori chiar marturisirea dupa un indreptar de spovedanie poate fi o spovedanie rationala. Deci sa fiti bine spovediti! Asta-i taina care mantuieste! Ce iertati voi episcopilor, preotilor, duhovnicilor iert si Eu. Aceste pacate dezlegate nu se mai iau in vedere, spune si Sfantul Ioan Gura de Aur, nici la Vamile Vazduhului, nici la Judecata de Apoi, unde  cel mai mare lucru cu care trebuie sa ne prezentam este dezlegarea de pacate.

Da-ti seama ce usor poti sa te mantuiesti!

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: ONOARE EVREIASCĂ

Noiembrie 21, 2011 Lasă un comentariu


Evreul Otto Max, unul dintre antreprenorii grădinei „Chateaux aux fleurs” este de-o impertinenţă rară. Deşi un public foarte numeros vizitează acea grădină, fiindcă e în mijlocul oraşului, acest tânăr se poartă într-un mod foarte necuviincios şi a dat până acuma loc la mai multe conflicte, din cari în genere a ieşit pălmuit. Un caz s-a mai întâmplat acum câteva luni, când a aruncat o garafă în capul unui consumator, delict pentru care a fost pedepsit cu 600 de franci amendă. Mai zilele trecute impertinenţa acestui tânăr evreu i-a atras câteva palme de la un căpitan. În fine, duminică sara a provocat din nou un conflict, căci a avut obrăznicia de-a pălmui, ce-i drept numai pe-un coreligionar al său, pe d-nu Moritz Brander, pentru că acesta se esprimase că jocul actorilor merită fluierat. Astăzi aflăm însă un ciudat detaliu asupra onorii evreieşti. Moritz Brander, agent al societăţii Dacia, s-a împăcat cu Otto Max, pentru 200 de franci, pe care cel dentâi i-a pus în buzunar, renunţând de-a face acţiune corecţională. Nouă ni se pare însă că lucrul nu se poate sfârşi astfel. Acest delict s-a întâmplat în public, care era să-l trateze pe Otto Max într-un mod foarte patriarcal, dacă nu credea că justiţia îşi va face datoria. De aceea atragem atenţia organelor poliţieneşti şi judecătoreşti asupra acestui caz şi cerem pedepsirea lui. Altfel lumea care vizitează grădina ar putea fi expusă din nou la insultele acestui obraznic.

[CURIERUL DE IAŞI, 8 septembrie 1876]

Preluat din publicaţia online CERTITUDINEA

 

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , , ,

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (X). Miliţa, jefuită şi în timpul vieţii, şi postum

Noiembrie 20, 2011 Lasă un comentariu

 

„Mâinile Miliţei erau mici, delicate, fine şi în continuă mişcare – îşi continuă Adrian Costea evocarea. Ochii ei albaştri, cu schimbătoare reflexe de oţel, petrol şi turcoaz, purtau o privire uneori mirată, alteori neîncrezătoare sau, nu rareori, transparentă pur şi simplu. Alteori ochii ei trădau o melancolie de necuprins, cu profunzimea unei fântâni infinite. Era mică de statură, fragilă, cu părul alb şi adesea în dezordine. Extrem de schimbătoare, putea fi uimitor de modestă, familiară şi caldă, pentru a deveni brusc directă, sarcastică, ironică, violentă, tragică şi agresivă. Alteori căpăta statura unui Goliat, prin atitudinea ei voit înţeleaptă. Fineţea şi delicateţea sa mă înduioşau adesea, iar sinceritatea ei m-a făcut de foarte multe ori să plâng. Din spatele biroului de la mezanin, mă fixa cu o privire de oţel şi, cu ochii întredeschişi, trimitea spre mine valuri de ordine, comenzi, sfaturi, critici şi amintiri, totul într-un amalgam care putea să dureze câteva ore. Am cunoscut, însă, şi o privire de multe ori mirată şi naivă, dar şi neîcrezătoare. În afară de privire, un lucru care mă lua întotdeauna prin surprindere, era râsul ei inegalabil, instantaneu, fulgerător, ironic, dar şi de o indefinibilă tandreţe. Am surprins-o de nenumarate ori trecând prin momente de mare tristeţe, mai ales atunci când, cu o lupă, se uita la ultimele scrisori şi fotografii, care o legau de un trecut ce părea să fie foarte îndepărtat”.

  

Citește mai mult…

DINU C. GIURESCU: „Am sentimentul că sunt în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor noastre”

Noiembrie 18, 2011 Lasă un comentariu

Iniţiativa de a desfiinţa judeţele se înscrie într-un şir de acţiuni care sunt menite, pe de-o parte, să destrame unitatea teritorială a ţării şi, pe de altă parte, să şteargă identitatea noastră naţională. Se anulează, cu o trăsătură de pix, toată această întocmire care are o vechime între 600 şi 700 de ani, intrată în conştiinţa noastră, a mea.

Eu sunt din Vlaşca mai întâi, apoi din Argeş, şi pe urmă, evident, sunt din România, fiindcă Vlaşca şi Argeşul sunt parte din România. Ce facem? Ştergem cu buretele, ştergem cu pixul – tot? Unde voi fi? Din regiunea 1, cetăţeanul cu codul numeric personal cutare, pe care îl înscriu cu două-trei semne acolo, într-o listă şi, în felul acesta, am robotizat întreaga Românie. Eu nu mai aparţin unui judeţ, nu mai aparţin României. Aparţin unor sigle, unor numere înscrise… E trist!

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: VISUL MILENAR AL RUSIEI (II)

Noiembrie 14, 2011 Lasă un comentariu

Alături cu dezvoltarea faptelor în afară, nu va fi de prisos de-a urmări teoriile pe care autori ruşi însemnaţi le fac asupra Cestiunii Orientului.

În opul său ,,Rusia şi Europa”, apărut în Petersburg la 1871, d-nul N. I. Danilevski spune următoarele:
Germanii sunt moştenitorii Romei, slavii ai Bizanţului şi între ei există o luptă de sute de ani. Carol cel Mare, care 300 de ani după căderea Romei formează noul imperiu romano-germanic, creând temelia noului princip de stat european, au fost în mod foarte caracteristic cea întâi cauză pentru despărţirea Răsăritului de la unitatea ecumenică şi de la unitatea credinţei.

Contimporan lui Carol cel Mare a fost Rurik, întemeietorul de state, împrejurul creaţiei căruia s-au grupat slavismul ameninţat în neatârnarea sa dinspre apus. Creştinismul nu-l primiră slavii de la Roma, ci de la rivalul Bizanţ, şi cei doi apostoli slavi Metodiu şi Ciril au avut să lupte tocită viaţa lor cu dorinţa de predominare şi intoleranţa germanilor.

Socotind preponderanţa culturei şi civilizaţiei germanice, desigur slavismul şi biserica grecească n-ar fi putut să reziste agresorilor lor, dacă providenţa însăşi n-ar fi pus o stavilă puternică şi neînlăturabilă agresiunei germanismului spre Orient. Islamul (a cărui chemare istorică filozofii şi istoricii europeni o caută ‘n zădar), Islamul a fost chemat să puie un veto curentului germanic spre Răsărit, spre a scăpa pe celelalte rase slavice de soarta Poloniei catolizate şi atrase în sistemul Europei apusene cu pierderea puterei dinlăuntru a vieţei sale. Până şi patriarhul Anthimie au recunoscut acest adevăr, când (în vremea celei dentâi răscoale greceşti) au spus: pronia a trimis domnia osmanilor ca zid de apărare împotriva eresurilor Apusului şi în locul imperiului bizantin, slăbit în credinţă.

Citește mai mult…

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (IX). Miliţa, leliţa…

Noiembrie 14, 2011 Lasă un comentariu

 

Se prea poate ca maniera oarecum brutală de a prezenta personajul Brâncuşi să fie taxată drept iconoclasm (ceea ce s-a şi întâmplat) şi să-mi atragă unele ostilităţi. Consider însă că Brâncuşi trebuie iubit în cunoştinţă de cauză. Faptul că a strivit-o realmente, cu personalitatea lui, pe Miliţa Petraşcu poate fi judecată, în perspectivă obişnuită, ca o mare cruzime. În realitate, coliziunea dintre personalităţile lor era o luptă între doi uriaşi, în care cel mai puternic a ieşit învingător. Nu prea putem cuprinde şi înţelege această luptă în toate datele ei, pentru că o judecăm cu măsura dimensiunilor noastre. Şederea îndelungată a Miliţei lângă Brâncuşi n-a făcut decât să confirme şi să întărească celebrele cuvinte ale acestuia, atunci când l-a părăsit pe Rodin: „La umbra copacilor mari nu creşte nimic”.

Pe de altă parte, muşamalizarea „petelor” lui Constantin Brâncuşi denunţă neputinţa noastră de a-l accepta aşa cum a fost şi condiţionează valoarea operei sale de o morală comună pe care-l obligăm, postum, s-o respecte. Îl obligăm pe cel mai mare sculptor modern al lumii să fi fost perfect ca însăşi esenţa zborului. Îl înghesuim cu forţa într-un mulaj care nu este tiparul lui, ci al nostru. Sau, vorba lui Adrian Costea: „Vitrina în care l-am pus pe Brâncuşi este, de fapt, o oglindă. Şi ce poţi vedea într-o oglindă”. Pe scurt, „Sfântul din Montparnasse” a fost un artist uriaş, dar n-a fost un om perfect.

Citește mai mult…