Archive

Archive for Decembrie 2011

Fericitul martir Mircea Vulcănescu: Dupa toate cate s-au pierdut – Colind

Decembrie 27, 2011 Lasă un comentariu

 

Fericitul martir Mircea Vulcănescu

Colind sarac,

suflet sarac.

Sa pot, m-as fi facut colac.

Si-n miez de nuca as fi vrut sa ma

prefac,

dar n-am putut,

caci nu-i pe plac.

 

Colind sarac,

Suflet sarac.

 

Si totusi n-am putut sa tac

ci iti trimet un gand,

flamand,

ca dorul unui vechi pastor,

colindator,

ce sta veghind

si asteptand,

sa vada cerul coborand.

 

Colind sarac,

Suflet sarac.

 

Colind al sufletului meu

eşti gol de sârg, de drag eşti greu;

gol cum e bunul Dumnezeu

născut în staul, printre oi,

nu în palate, ci-n nevoi,

ca să ne fie nouă Frate

şi să ne scoată din nevoi

şi din păcate.

 

 

Colind sărac,

suflet sărac.

 

 

Prunc de o zi

Domn nefăcut

S-a întrupat Cel Nevăzut

şi din Fecioară S-a născut.

Din slavă plină, din tărie,

ni S-a născut în sărăcie,

Sol coborât din vecinicie,

Vis împlinit,

Hristos în cuie răstignit,

în ieslea rece ne-nvelit,

un bou suflând

îngeri în jurul Lui veghind,

păstori cântând,

amurg pe cerul ruginit…

şi… «trei crai de la răsărit»

ce «spre stea au călătorit»…

 

 

Colind sărac,

suflet sărac.

 

 

Vin la-nchinat

Şi, dar din sufletul curat

I-au adus aur, să domnească,

Smirnă ca să tămăduiască,

Tămâie, ca să-nvioreze,

Rugă, ca să se-nduioşeze.

Tot ce-nfloreşte, să rodească.

Tot ce-i pierdut, să se-mplinească

Ce este strâmb, să se-ndrepteze.

Săracii să se-ndestuleze.

Furtuna să se liniştească.

Duşmanul să se biruiască.

Toată ispita să-nceteze.

Doar bucuria să cuteze.

Şi robi suntem, ca şi regi,

să ne găsim din nou întregi

prin Taina Lui de căpătâi

în slava noastră cea dintâi.

 

 

Colind sărac,

suflet sărac.

 

O stea azi ni s-a arătat.

E steaua lor? E steaua cui?

A tuturor? A nimănui?

Argat, fecior de împărat,

e steaua Lui…

 

I-al nostru! Atât L-am aşteptat

şi-L aşteptăm neîncetat

în fiecare an odată

să se nască

să ne pască

şi să ne mântuiască

pe noi, — robii Lui

pierduţi hai hui —

ce-I ducem lipsa greu, când nu-I

că de răsare câte-o stea

pornim grămadă după ea.

 

Iar de-L găsim,

Îl răstignim,

în cruci,

pe la răscruci.

nasterea2

 

Sursa: Război întru Cuvânt

Categorii:Fără categorie Etichete:, , ,

Mihai Eminescu: Colinde, colinde…

Decembrie 27, 2011 2 comentarii

Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Căci gheaţa se-ntinde
Asemeni oglinzilor
Şi tremură brazii
Mişcând rămurelele,
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele.

Se bucură copiii,
Copiii şi fetele,
De dragul Mariei
Îşi piaptănă pletele.
De dragul Mariei
Ş-a Mântuitorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului.

Sursa: CERTITUDINEA

Categorii:Fără categorie Etichete:, , ,

EMINESCU ŞI CRĂCIUNUL

Decembrie 23, 2011 Lasă un comentariu

Despre poetul românilor niciodată nu s-a spus că ar fi credincios în sens pur dogmatic. Ca orice scriitor, fie şi de geniu, el avea libertatea neîngrădită. Tocmai întru această libertate apropierea sa de marile momente sacre ale anului creştin sunt cu atât mai interesante.

Eminescu şi Crăciunul

În apropierea Crăciunului avem astfel datoria să citim pagini care nu sunt încorsetate, ci ne ajută să desluşim fiorul unei mari sărbători care pătrunde universul labirintic al scrisului. Chiar şi Mihai Eminescu face parte dintre acei scriitori pentru care influxul spiritual a intrat în substanţa operei printr-un fenomen delicat de refracţie, şi nicidecum într-un mod simplist, rectiliniu. Sufletul poetului nu acceptă lucruri luate de-a gata, şi cu cât poetul este mai talentat, cu atât şi simbioza dintre el şi sacralitate este mai tensionată. Sau, dimpotrivă, exprimă o seninătate dincolo de orice privire duioasă sau sentimentală. Într-o zi de mare sărbătoare încerc să găsesc în cărţi ceea ce inima nu mai are fiindcă a pierdut sau a obosit. Ceea ce eu nu mai pot să fac altcineva este în măsură să-mi reamintească. Aceasta şi explică aplecarea în aceste zile către poezia lui Eminescu. Eminescu şi Crăciunul, Eminescu şi colindele, Eminescu şi Sfânta Fecioară, Născătoare de Dumnezeu… Poezia adevărată deschide sufletul nostru spre sărbători, şi nu-l îndepărtează. Scria aşadar Eminescu într-o poezie scurtă din anul 1878, e vorba deci de o antumă: „E vremea colindelor căci gheaţa se întinde asemeni oglinzilor, şi tremură brazii mişcând rămurelele, căci noaptea de azi-i când scânteie stelele…” Asupra unei idei vreau să mă opresc. În noaptea de azi scânteie stelele… Ce înseamnă aceasta? Nu cumva e vorba de o mare intuiţie poetică potrivit căreia într-o noapte de o asemenea intensitate a transparenţei TOATE stelele care ard pe cer vestesc Naşterea Domnului şi nu doar una singură? După cum la Bobotează, de care ne despart doar două săptămâni, întreaga apă a creaţiei este sfinţită şi nu doar aceea din recipientele destinate dăruirii celor care aceasta aşteaptă… Eminescu, simţind scânteierea generală a nopţii, a înţeles ce înseamnă liturghia cosmică, specifică lumii răsăritene, în aşa fel încât pereţii bisericilor nu mai separă lumea din interior de cea din afară, ci dimpotrivă, asigură o permeabilitate fertilă şi fericită pentru ca tainele dinăuntru să comunice în exterior şi marea vibraţie a cosmosului să pătrundă în biserică. Aşa citesc un asemenea vers şi nu-l expediez în categoria banalităţilor, cum iconoclaştii noştri de serviciu atât aşteaptă.

Citește mai mult…

Greşala fatală a lui Ceauşescu

Decembrie 22, 2011 1 comentariu

În primăvara lui 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat că România şi-a încheiat plata datoriei şi nu mai este nimănui datoare. Mai mult, Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze, aşadar. Totul având drept scop să ferească ţara, în viitor, de riscurile pe care, cu atâtea sacrificii, le-a înfruntat în anii ’80, anii atât de cumpliţi pentru noi toţi, când Ceauşescu, somat de creditori, a angajat societatea românească în cursa contra-cronometru de plată a datoriilor.

Mi-aduc bine aminte de tonul cu care „Europa liberă” a comentat, la început, această situaţie: ni se prevedea un faliment total, falimentul unor neputincioşi, al unor prăpădiţi care au contractat, cu inconştienţă, datorii peste puterile lor de a le returna! Iar faptul că, paralel cu plata datoriilor, se continuau giganticele investiţii – canale de navigaţie, centrală atomică, metrou, noul centru civic, hidrocentrale, etc. – părea dovada certă a nebuniei megalomane a lui Ceauşescu şi a laşităţii noastre că îl suportăm!

Prin anii ’87 – ’88, tonul „Europei Libere” a devenit altul: i se reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea economiei româneşti de a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi faptul că ne plătim datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie, zicea alde d-l Orăscu, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite creditele primite, ci numai dobânzile.

Citește mai mult…

Originea cuvantului Ler

Decembrie 20, 2011 Lasă un comentariu

Despre originea cuvantului „ler” s-au formulat pana acum mai multe ipoteze, unele dintre ele lasand deoparte cercetarea lingvistica si indreptandu-se mai mult spre sensuri fantastice. Astfel, in vreme ce unii sustin ca originea cuvantului „ler” sta in cuvantul slav „lel”, numire data zeului dragostei, altii sunt de parere ca acesta se trage din numele roman „Aurelian”. Cuvantul a fost pus in legatura si cu „larii”, personaje intalnite in saturnaliile romane din ziua de 23 decembrie.

In anul 1901, parintele profesor Dimitrie Dan face o noua analiza asupra originii cuvantului „ler”, ajungand la concluzia ca acesta se trage din lauda cultica ebraica „Halleluiah!”, care inseamna „Laudati pe Domnul!”

In anul 1920, academicianul Alexandru Rosetti considera ca varianta propusa de preotul Dimitrie Dan privind originea cuvantului „ler” este cea mai potrivita. Rosetti sustine ca, in limba romana, cuvantul „ler” deriva din latinescu „aleluia”, al doilea „l” fiind inlocuit de „r”. Acest fenomen fonetic, numit „rotacizare”, des intalnit in epoca daco-romana, s-a pastrat, pe alocuri, pana in zilele noastre.

Cuvantul ebraic „halleluiah”, folosit in mod special ca refren de lauda, in psalmi si in cantari liturgice, a fost transcris mai intai in limba greaca, putand fi intalnit in Septuaginta inca din secolul al III-lea i.Hr., sub forma de „alliluia”. In scrierile nou-testamentare, cuvantul apare amintit astfel: „Am auzit, in cer, ca un glas puternic de multime multa, zicand: Aliluia! Mantuirea si slava si puterea sunt ale Dumnezeului nostru!” (Apocalipsa 19, 1).

In traducerile latine, incepand cu „Itala” si cu „Vulgata” lui Ieronim, aceasta din urma devenita normativa in Biserica Apuseana, cuvantul a fost transcris sub forma „alleluia”. Ajungand pe teritoriul tarii noastre, prin intermediul soldatilor romani, in perioada daco-romana (secolele II-VI), cuvantul este transformat in „aleruia”. Mai apoi, prin prescurtare, el este intalnit ca „aler” si „ler”.

Aceasta transformare, petrecuta prin rotacizarea literei „l” poate fi observata si in cazul altor cuvinte, precum: „solem” (soare) si „molam” (moara). Anularea literei incipiente „a” este iarasi o caracteristica a limbii romane de inceput, precum se vede si in alte cuvinte preluate: „raie”, din „aranea”; „toamna”, din „autumnus”; „prier”, din „aprilis”.

Fiind intalnit pe toata aria daco-romana din stanga Dunarii, cuvantul „ler” dovedeste vechimea colindelor noastre religioase din secolele II-VII. Precum cuvantul „aleluia” este intalnit in aceeasi forma, atat in cantecele religioase slave, cat si in colindele romanesti, tot asa este intalnit si cuvantul „ler”. De asemenea, aceste doua cuvinte pot fi intalnite si in mai multe regiuni din Franta.

In limba romana, cuvantul „ler” poate fi intalnit mai ales sub forma consemnata de Dimitrie Cantemir, si anume: „Ler, aler Domnul.” De comun acord, cu sau fara a comunica intre ei, autorii colindelor religioase au compus in mod asemanator, pastrand forma de inceput a cuvantului, si anume „Ler, Doamne”.

Teodor Danalache

Sursa: CrestinOrtodox.ro

MIHAI EMINESCU: TESTAMENTUL LUI IOAN OTETELIŞANU

Decembrie 19, 2011 Lasă un comentariu

 

Otetelişenii sunt cunoscuţi ca patrioţi ai Ţărei Româneşti şi de-aceea nu ne prinde mirarea de-a vedea la ce frumoase scopuri au destinat acest boier bătrân averea sa. Încă pe la anul 1830 vedem figurând un Otetelişanu în Societatea filarmonică, vedem cum începătorul teatru românesc tipăreşte repertoriul său, nepretenţios şi cu toate acestea ales, dintr-un fond al căminarului Otetelişanu.

 

Uzufructul averei răposatului Ioan Otetelişanu, reprezentând o rentă de 150 până la 200 de mii de lei noi, rămâne după testament la dispoziţia soţiei sale. Iar după moartea acesteia, averea aceasta va forma un fond pentru crearea unui institut de fete cărora — zice testamentul — li se va da învăţătura şi creşterea ce se cuvine unor mame de familie fără pretenţii şi fără lux. Escedentul eventual al averei se va capitaliza şi va constitui pentru elevele acelui institut un fond de zestri, cari însă nu vor putea fi nici mai mari nici mai mici decât de două sute de galbeni.
D-nii Ioan Cîmpineanu şi Ioan Calinder sunt numiţi prin testament administratorii bunurilor lui Otetelişanu. Ei vor avea a stabili programul de studii al institutului, repartiţia veniturilor, constituirea zestrilor. Vor putea să delege din parte-li persoane care să perpetueze dreptul de administraţie şi să mănţie unitatea de direcţie a fondaţiunei Otetelişanului.

 

În acest bărbat recunoaştem generaţia trecută a Ţărei Româneşti; binevoitoarea, patriotica generaţie care forma floarea Ţărei Româneşti înainte de 1848. De la anul acesta începând, românii au pierdut simţul istoric. Cuvinte nouă fără cuprins, oameni noi fără trecut şi fără valoare, o limbă păsărească în locul vrednicei limbe a strămoşilor, instituţii nepotrivite cu trebuinţele modeste ale ţăranului dunărean au înăbuşit frumoasele şi spornicele începuturi ale unei literaturi într-adevăr româneşti, ale unui naţionalism nu de fraze banale, ci d-un cuprins real. Nu-i minune dacă în mijlocul unei dezvoltări care, cu suflarea sa nelegiuită, au rupt fir cu fir toate tradiţiile istorice, au risipit piatră cu piatră vechea comoară a averei sufleteşti şi materiale a poporului românesc, oamenii mai vechi s-au dat uitării, încât abia se mai auzea de ei, şi că vin a reîmprospăta numele lor în memoria unor urmaşi nedemni prin tristul şi ultimul act de iubire către neamul lor, prin testament.

Fie-i ţărâna uşoară şi amintirea neuitată.

[CURIERUL DE IAŞI, 16 iunie 1876]

Sursa:  CERTITUDINEA

DECEMBRIE 1925. Moartea lui Serghei Esenin

Decembrie 16, 2011 Lasă un comentariu

 

 

Între Serghei Esenin şi Nicolae Labiş există multe asemănări. Ambii au fost consideraţi mari talente ale literaturii, iar acum sunt printre cei mai mari poeţi ai ţărilor pe care le reprezintă şi nu numai. Atât Labiş, cât şi Esenin au murit în luna decembrie, de tineri, în condiţii suspecte. Moartea lui Labiş a fost clasată ca accident, iar cea a poetului rus ca sinucidere. Însă, după căderea “cortinei roşii” au apărut mai multe mărturii care arată că cei doi au fost asasinaţi.
O moarte stranie

Serghei Esenin s-a născut în 1895, iar 30 de ani mai târziu, pe data de 27 decembrie 1925 a fost găsit spânzurat într-o cameră de hotel din Leningrad, actual Sankt Petersburg. Moartea sa a fost clasată drept sinucidere, însă asupra acestui aspect au existat din totdeauna mari îndoieli.
Citește mai mult…