Arhiva

Archive for decembrie 23, 2011

EMINESCU ŞI CRĂCIUNUL

decembrie 23, 2011 Lasă un comentariu

Despre poetul românilor niciodată nu s-a spus că ar fi credincios în sens pur dogmatic. Ca orice scriitor, fie şi de geniu, el avea libertatea neîngrădită. Tocmai întru această libertate apropierea sa de marile momente sacre ale anului creştin sunt cu atât mai interesante.

Eminescu şi Crăciunul

În apropierea Crăciunului avem astfel datoria să citim pagini care nu sunt încorsetate, ci ne ajută să desluşim fiorul unei mari sărbători care pătrunde universul labirintic al scrisului. Chiar şi Mihai Eminescu face parte dintre acei scriitori pentru care influxul spiritual a intrat în substanţa operei printr-un fenomen delicat de refracţie, şi nicidecum într-un mod simplist, rectiliniu. Sufletul poetului nu acceptă lucruri luate de-a gata, şi cu cât poetul este mai talentat, cu atât şi simbioza dintre el şi sacralitate este mai tensionată. Sau, dimpotrivă, exprimă o seninătate dincolo de orice privire duioasă sau sentimentală. Într-o zi de mare sărbătoare încerc să găsesc în cărţi ceea ce inima nu mai are fiindcă a pierdut sau a obosit. Ceea ce eu nu mai pot să fac altcineva este în măsură să-mi reamintească. Aceasta şi explică aplecarea în aceste zile către poezia lui Eminescu. Eminescu şi Crăciunul, Eminescu şi colindele, Eminescu şi Sfânta Fecioară, Născătoare de Dumnezeu… Poezia adevărată deschide sufletul nostru spre sărbători, şi nu-l îndepărtează. Scria aşadar Eminescu într-o poezie scurtă din anul 1878, e vorba deci de o antumă: „E vremea colindelor căci gheaţa se întinde asemeni oglinzilor, şi tremură brazii mişcând rămurelele, căci noaptea de azi-i când scânteie stelele…” Asupra unei idei vreau să mă opresc. În noaptea de azi scânteie stelele… Ce înseamnă aceasta? Nu cumva e vorba de o mare intuiţie poetică potrivit căreia într-o noapte de o asemenea intensitate a transparenţei TOATE stelele care ard pe cer vestesc Naşterea Domnului şi nu doar una singură? După cum la Bobotează, de care ne despart doar două săptămâni, întreaga apă a creaţiei este sfinţită şi nu doar aceea din recipientele destinate dăruirii celor care aceasta aşteaptă… Eminescu, simţind scânteierea generală a nopţii, a înţeles ce înseamnă liturghia cosmică, specifică lumii răsăritene, în aşa fel încât pereţii bisericilor nu mai separă lumea din interior de cea din afară, ci dimpotrivă, asigură o permeabilitate fertilă şi fericită pentru ca tainele dinăuntru să comunice în exterior şi marea vibraţie a cosmosului să pătrundă în biserică. Aşa citesc un asemenea vers şi nu-l expediez în categoria banalităţilor, cum iconoclaştii noştri de serviciu atât aşteaptă.

Citește mai mult…