Prima pagină > Fără categorie > MIHAI EMINESCU: TEORIA STATULUI ORGANIC (XI). Despre oligarhie şi statul demagogic

MIHAI EMINESCU: TEORIA STATULUI ORGANIC (XI). Despre oligarhie şi statul demagogic

 

Nu vom discuta cu ,,Românul” principii fundamentale de politică, de vreme ce deosebirea punctelor de vedere e foarte mare şi întreaga manieră de a privi stat şi societate ne sunt deosebite. „Românul” şi liberalii în genere îşi închipuiesc că statul e rezultatul unui contract sinalagmatic, al unei convenţiuni stabilite între cetăţenii lui. Noi credem, din contra, că el e un product al naturii, că, asemenea unui copac din pădure, [î ]şi are fazele sale de dezvoltare, asemenea oricărui organism, îşi are evoluţiunea sa. Făcând paralele între istoria deosebitelor state antice şi moderne ne-am convins că popoarele acelea au avut privilegiul de a imprima universului întreg caracterul lor, armele şi inteligenţa lor, signatura lor, cari s-au dezvoltat în mod firesc, ferite şi de demagogie, şi de despotism, şi că forma cea mai normală şi mai sănătoasă a dezvoltării unei societăţi omeneşti este oligarhia.

Mahiavelli însuşi, acest adânc cunoscător al naturii omeneşti în părţile ei rele ca şi în cele bune, dacă aprobă, in usum Delphini, sau mai bine în interesul unităţii Italiei, despotismul Casei de Borgia, pe de altă parte recunoaşte oligarhiei o putere de rezistenţă contra agenţilor discompunerii pe care n-o are nici o altă formă. Un monarh poate fi foarte puternic, dar, izbit cu toată puterea şi bătut într-un punct, împărăţia se clatină.

Statul demagogic e prea dominat de mici interese zilnice şi personale, el e condamnat de-a fi slab înlăuntru şi-n afară. Şi, dacă prin puterea inerţiei, a obiceiului contractat de sute de ani, el continuă a merge câtva timp oarecum de la sine, vine o zi în care el nu rezistă discompunerii. Mărimile lui improvizate şi fără tradiţii, meschine, interesate, ambiţioase n-au întru nimic a specula interesele publice, a trăda chiar patria lor în mâni străine. Între oligarhi se va găsi un trădător sau doi, dar ei vor fi totdeauna neutralizaţi şi zdrobiţi de clasa lor proprie, care nu va îngădui ca, prin ajutor străin, unul dintre ei să se ridice asupra tuturor.

Noi nu zicem aci că poporul trebuie esclus de la dirigerea afacerilor lui. Nicicând libertăţile publice nu sunt mai vii, mai puternic simţite, practicate cu mai mult interes de binele comun de către toţi cetăţenii decât tocmai sub oligarhie. Dovadă viaţa din comiţiile Romei, viaţa politică, sobră în orice punct, în comună şi în comitat în Anglia. Dar sunt cestiuni de politică generală, de război sau pace, de întinse şi mari reforme sociale a căror realizare determină epoce întregi ale istoriei cari nu sunt, nu pot fi puse la cale în comiţii de omul ocupat cu munca zilnică şi cu interesele zilnice.

În state demagogice se formează, pentru rezolvarea acestor cestiuni, o clasă de politiciani, de patrioţi de meserie, fără trecut, fără tradiţii, cari fac din politică o speculă, un mijloc de trai; în statul oligarhic există o clasă de oameni cari, ab antiquo, are sarcina de-a împăca formele trecutului cu exigenţele viitorului, asigurând statului continuitatea de dezvoltare, ferindu’l de sărituri şi de întreprinderi aventuroase şi înlăuntru, şi în afară. În Senatul Romei putem urmări modul în care se creau legile romane. Străbunul propunea reforma, bunul o susţinea în acelaşi Senat, tatăl întrunea deja o mare minoritate, abia fiul o vedea realizată. Trei generaţii treceau până să se voteze o reformă, care apoi intra în adevăr in succum et sanguinem.

La noi, lucrurile se traduc din franţuzeşte într-o noapte şi sunt votate a doua zi cu drumul de fier. De aceea tâmpirea cu care ele se votează, de aceea lipsa de încredere în eficacitatea lor, de aceea multe legi sunt născute moarte. Despre o viaţă şi o evoluţiune proprie a ideilor ce se legiuiesc nu poate fi nici vorbă.

Noi nu zicem că statul român e menit a ajunge vreodată acest ideal. Statele moderne nu se mai dezvoltă, din nefericire, în linie dreaptă, ci prin cotituri, adesea prin concesii, renunţând la maniera lor de-a fi, la signatura existenţei lor. Sunt cristalizaţiuni imperfecte pe lângă câteva cristale perfecte pe cari le prezintă istoria. Asta e chiar deosebirea între naţii mici, fără simţ istoric, şi naţiile mari, c-un profund simţ istoric şi c-un mare viitor. Despre refacerea unei oligarhii istorice pe care ne-o atribuie „Românul” nu poate fi nici vorbă.

Inamici ai frazei şi ai oricării formaţiuni factice şi improvizate, noi vedem foarte bine, mai bine decât ,,Românul” poate, imposibilitatea unei asemenea refaceri şi e un act de rea credinţă de-a ne atribui că voim ceea ce noi înşine ştim că este cu neputinţă.

Cu toate acestea, urmările domniei declasaţilor sunt evidente. Populaţia, şi tocmai populaţia producătoare, scade de la 1864 încoace în proporţii înspăimântătoare, dar ceea ce e mai trist sunt cauzele acestei scăderi, cauze adânci, economice şi sociale, cari fac ca însuşi sâmburul naţionalităţii, rasa, să degenereze. S-a observat de către medicii de regimente că statura oamenilor scade, că aptitudinile lor fizice şi morale degenerează, şi această din urmă împrejurare e mai tristă decât toate celelalte. Nu mai e nevoie a adăuga că aceste rezultate sunt a se atribui şi sărăciei, şi urmărilor ei morale, decăderii vieţii de familie, viciilor.

Dacă ,,Românul” crede că moartea, pieirea fizică a neamului românesc nu este o ironizare amară a sistemului de pân’acum, să-i fie de bine. Noi credem însă că un sistem care, oricât s-ar îmbogăţi patrioţii, are de rezultat moartea reală a unei naţii, e tot ce se poate mai rău şi mai ucigaş ca sistem.

Dar care e originea comună a acestor rele? Declasarea, zicem noi, înmulţirea peste măsură a oamenilor ce trăiesc din munca aceleiaşi sume de producători.

În alte ţări, clasele superioare compensează, prin munca lor intelectuală, munca materială a celor de jos. Întrebăm dacă cele patru clase primare şi cursul de violoncel a d-lui Costinescu compensează zecile de mii de franci ce acest consumator le ia pe an, evident din munca altora. Înaintarea pe scara societăţii române nu este dar datorită meritului, ştiinţei, activităţii; ci un leneş ignorant care învârteşte şurupuri patriotice ajunge prin intrigă şi neadevăr oriunde pofteşte. Aceşti oameni declasaţi sunt totodată instrumentele cele mai bune, cele mai coruptibile, cu cari se servesc străinii pentru a exploata ţara, populaţiile ei autohtone.

Iată nervul răului în contra căruia nu ajută nici proclamarea Independenţei, nici coroana de oţel a regelui, nici ridicarea creditului visteriei, bazat pe cunoştinţa că statul român are bunuri imobiliare de câteva miliarde de înstrăinat, nici frazele patriotice.

Voiţi bani cu 3 la sută? Vindeţi moşiile statului la companii străine şi-i veţi avea. Aceasta nu va dovedi însă că din sine însuşi poporul românesc se dezvoltă, că el însuşi se bucură în plenitudine de măreaţa moştenire pe care i-au lăsat-o harnicii şi vitejii lui străbuni.

 

(Articol apărut fără titlu în TIMPUL, pe 8 mai 1881)

via certitudinea.ro

 

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: