Archive

Archive for Decembrie 2012

Credința Lui Eminescu

Decembrie 12, 2012 Lasă un comentariu

eminescu guvernulCine citeşte critică şi istorie literară eminesciană rămâne surprins de cel puţin două tendinţe, explicabile, la urma urmei, fiecare în felul ei, ori prin neînţelegerea locului special pe care îl are preocuparea pentru cele ale credinţei în opera lui Eminescu, ori prin supralicitarea unor aspecte în dauna altora. Este totuşi o distanţă prea mare între a-l crede pe Eminescu ateu şi a-l propune pentru… trecerea în rândul sfinţilor (este şi o asemenea opinie, să nu-i zicem altcumva).
Tudor Vianu (Poezia lui Eminescu, 1930, cap. Luceafărul), ponderat sau poate doar prudent (în epocă  se înregistrează o carte care îl contrazice categoric), afirmă: „Poate că dacă elanul către Dumnezeu ar fi devenit disciplina fiinţei sale, o ultimă căldură binefăcătoare ar fi transformat pesimismul său în speranţă şi gândul către imobilitatea lumii în năzuinţa către perfecţiunea ei”, însă, aşa cum stau lucrurile, „sub valurile sensibilităţii sale, uneori vulcanice, alteori molcome şi dulci, simţim adâncul unei mari răceli”. Criticul vorbise despre „structura tripartită a lumii”, vizibilă în Luceafărul (om, stea, Dumnezeu), dar, în loc să adâncească ideea pe linia unei apropieri de viziunea creştină asupra existenţei, rămâne la moda vremii de a explica totul prin filosofia lui Schopenhauer. Obnubilând ceea ce ar fi izvor creştin la Eminescu, Vianu creionează un portret interior al poetului din care elimină tocmai substanţa care deschide orizonturile metafizice.

Pentru Pompiliu Constantinescu, altfel un critic sagace, M. Eminescu este, nici mai mult nici mai puţin, „poet păgân” (V. Conferinţa la Radio Bucureşti Eminescu – poet păgân, din 14 oct. 1945, reluată apoi în diferite volume), dar „un poet al pământului nostru, legat de matca tradiţiei prin atâtea fire”; nu este un poet creştin, ortodox, „totuşi este al nostru, este cel mai cuprinzător geniu individual de geniu colectiv, fără să fie mistic creştin sau ortodox tematic”; ba, mai mult, „nu poate fi creştin, ci păgân, fiindcă nu cunoaşte nici un păcat, care este o frână în scrutarea Existenţei” (!)

Citește mai mult…

MOARTEA MAREŞALULUI ANTONESCU, un moment de demnitate istorică

Decembrie 12, 2012 2 comentarii

maresal_ion_antonescu_maxLa data de 17 mai 1946, mareşalul Ion Antonescu a fost găsit vinovat de crime de război şi condamnat la moarte de un Tribunal al Poporului. Regele Mihai a refuzat să-l graţieze, evenimentele şi-au urmat cursul şi execuţia sentinţei a avut loc în după-amiaza zilei de sâmbătă, 1 iunie 1946. A doua zi, pe 2 iunie 1946, mareşalul Antonescu ar fi împlinit 64 de ani.


După judecarea procesului de fond la Tribunalul Poporului din str. Ştirbei Vodă, condamnaţilor din procesul în care a fost judecat mareşalul Antonescu au primit dreptul la recurs. Mareşalul a refuzat să facă acest lucru, fiind convins că, oricum, va fi condamnat la moarte şi executat. Totuşi, la rugăminţile insistente ale colaboratorilor săi şi prin avocaţii familiilor acestora, care voiau să facă recurs, Antonescu a cedat şi a semnat împuternicirea pentru avocaţii desemnaţi de tribunal: Paraschivescu-Bălăceanu şi Eugen Ionescu. Aceştia însă s-au retras, dând procură de substituire avocatului Titus Stoika. Sentinţa era însă hotărâtă cu multă vreme înainte.

După condamnare, singurul om care l-ar mai fi putut salva pe mareşal a fost regele Mihai, care avea drept de graţiere. Mareşalul nu a vrut să înainteze cererea către rege. Mama sa, doamna Baranga, a făcut-o în numele său. Regele Mihai, pentru a se eschiva de la soluţionarea acelei cereri, a dispărut din Bucureşti. În ziua execuţiei, Iuliu Maniu s-a dus la Palat pentru a se prezenta regelui şi a-l convinge să semneze graţierea, dar Mihai I nu a fost de găsit.

Evenimentele şi-au urmat cursul şi execuţia sentinţei a avut loc în după-amiaza zilei de sâmbătă, 1 iunie 1946. A doua zi, pe 2 iunie 1946, mareşalul Antonescu ar fi împlinit 64 de ani.
Către orele 17 în după-amiaza zilei de 1 iunie 1946, cei şapte condamnaţi la moarte, au fost conduşi în capela închisorii Jilava, unde preotul a oficiat un serviciu religios, după care condamnaţii s-au spovedit şi au primit sfânta împărtăşanie. Mareşalul, în costumul său bleumarin, cu care fusese şi la judecată, cu pălăria de fetru neagră într-o mână în care purta şi mănuşa, a primit primul împărtăşania. La sfârşitul slujbei, preotul a scos panglica tricoloră aflată în Sfânta Evanghelie şi i-a dat-o mareşalului, care şi-a prins-o pe piept. În timpul spovedaniei, preotul i-a transmis mareşalului, din partea regelui Mihai, regretul de a nu-i fi putut acorda graţierea cerută de mama sa.
Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: SITUAŢIA AGRICULTUREI, A INDUSTRIILOR ŞI A DRUMURILOR DE FIER

Decembrie 3, 2012 Lasă un comentariu

Eminescu Gunoaiele societatiiDe la împroprietărirea ţăranilor (1864) […] se naşte […] un pericol deosebit pentru ţara nostră; anume ţăranii au un petec de pământ (4 fălci) pe care sunt nevoiţi să-l cultive în fiecare an tot pe acela, plantându-l tot cu popuşoi. Ei nu pot schimba cultura de pe un pământ pe altul lăsând pe celălalt să se odihnească, cum fac proprietarii mari.

Prin urmare, pământul ţăranilor este destinat numaidecât să sece după câţiva ani şi să nu mai producă nimica, dacă va fi cultivat tot ca acuma. Dar la noi în ţară nu se ocupa nimeni, nici guvern, nici particulari, de progresele agriculturei. Veniturile moşiilor, în loc de a se întrebuinţa în parte la îmbunătăţirea agriculturei, se cheltuiesc toate în oraşe sau în străinătate.

În Prusia sunt peste 150 şcoli de agricultură şi pomicultură; la noi, într-o ţară exclusiv agricolă, sunt numai cât 2; în Belgia sunt alte aşezăminte care favorează agricultura, precum comisiile provinciale; la noi în ţară – nimic. Exista un minister al lucrărilor publice şi al agriculturei în ţara noastră, dar în realitate este numai cât cu numele.

Citește mai mult…