Arhiva

Archive for Februarie 2013

Nae Ionescu despre Eminescu: ÎNTRE FILOSOFIE ŞI ZIARISTICĂ

Februarie 9, 2013 Lasă un comentariu

Cred că e potrivit un text din Nae Ionescu,  pe care nu l-am prea întâlnit citat, atunci când se discută gazetaria lui Eminescu. Iată ce scrie filosoful, în finalul articolului Între filosofie şi ziaristică, din Cuvântul, nr. 1493, 19 iunie 1929:

ÎNTRE FILOSOFIE ŞI ZIARISTICĂ

Există un domeniu al vieţii noastre spirituale în care Eminescu este cu deosebire viu si actual: ziaristica. În aşa măsură, încât aproape toată generaţia tinerilor gazetari români stă sub egida lui.

Dar dacă trăiesc din moştenirea lui spirituală, gazetarii aceştia au şi un merit: au descoperit, în parte cel puţin, şi în orice caz au popularizat, pe cugetătorul Eminescu. Şi asta nu e puţin.

Nu e puţin pentru că prin contribuţia gazetarilor cultura românească a fost cruţată de eroare; şi anume de eroarea de a căuta valoarea de gânditor a poetului în versurile sale şi în încercările sale de filosofie sistematică. Adică tocmai acolo unde nu se poate găsi nimic.

Este o trăsătură proprie inculturii, de a se speria admirativ de filosofia de şcoală şi de „jargonul” filosofic. Aşa ne-am speriat şi noi- generaţia dinaintea noastră- de faptul că Eminescu a studiat filosofia şi a scris „o nuvelă filosofică”- Sărmanul Dionis– o satiră filosofică- Scrisoarea I – şi a încercat să traducă Critica raţiunii pure. De fapt, însă, stadiul evoluţiei lui spirituale nu se angrenează convenabil în lumea abstracţiei pure şi sistematice. De aceea încercările lui filosofice amintite mai sus sunt lipsite şi de consistenţă şi nu au nici un fel de contact cu românismul. Totul are la el, în această privinţă, un iz de şcoală şi încă de şcoală nedisciplinată şi prost făcută.

Sărmanul Dionis şi Scrisoarea I sunt- pentru un analist ceva mai pătrun- zător- o jalnică adunare neconsolată şi neorganizată de reminiscenţe criticiste, hegeliene şi… budiste; în care se pun cap la cap- fără a se suda(aă vrea de altfel să văd cum?)- tot felul de principii disparate.

Faptul că o structură spirituală aşa de profund românească, cum a fost aceea a lui Eminescu, s-a putut lăsa furată pe drumuri aşa de străine esenţei noastre, ca cele amintite mai sus, e pentru mine o dovadă că cu această activitate, a filosofiei sistematice, poetul nostru nu a avut decât foarte slabe afinităţi elective şi un contact numai periferic.

Unde însă gândirea lui apare întreagă, vie, plină de sevă, e în gazetărie. Acolo totul se încheagă într-un tot organic şi specific românesc. Nu mai avem de-a face cu concepte şi cu abstracţii livreşti, cu reminiscenţe de prin caiete de cursuri rău controlate; ci cu realităţi puternic simţite şi gândite unitar. Nici o legătură, de nici un fel, între minunatele lui articole de gazetă, pulsând de gândire vie, originală, crescând din realitatea sufletească a rasei noastre, şi searbăda însăilare de jargon a lucrărilor lui “filosofice”.

O să întrebaţi ce filosofie se poate face într-un articol de gazetă? Multă. Eminescu a făcut în orice caz mai multă decât toţi profesorii noştri de filosofie de pe vremea lui. Ciudat este doar faptul că între atâtea instituţii sociologice de la noi, nu s-a găsit nici una care să provoace un studiu sintetic al acestei opere. Mă întreb însă când a avut universitatea noastră contact cu viaţa reală, pentru ca să se gândească şi la această problemă.

NAE IONESCU

Întrebarea din final ar putea fi reluată şi azi, adăugând: când a avut intelectualitatea noastră, ce vânează burse, contact cu viaţa reală, ca să vadă şi actualitatea gazetăriei eminesciene?

Sursa: Omul si Cetatea via Ziaristi Online

Anunțuri
Categorii:Fără categorie Etichete:, , , , ,

ANTONESCU, ALTFEL (5). Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu ii serveste o lectie istorica si de istorie lui Mihai de Hohenzollern

Februarie 9, 2013 Lasă un comentariu

Hitler Stalin Roosevelt Churchill Antonescu Mihai - Prof Buzatu - Ziaristi Online

Distanţarea de evenimente, în spaţiu şi în timp, mai cu seamă în cazul celor decisive ori aşa-zis controversate, este netăgăduit în avantajul istoricului. Întrucât beneficiul perspectivei îi îngăduie depăşirea „presiunii” factorilor subiectivi, iar absenţa foştilor „actori” şi obişnuitele condiţionări provocate de anume interese imediate politice, militare, morale,  religioase etc. ori, mai rău, dispariţia, provocată sau nu, a unor materiale, toate acestea sunt compensate de deschiderea arhivelor şi de lipsa cenzorilor, reali ori virtuali. Intervin şi alte nenumărate avantaje, dar nu stăruim. Precizăm că, de această dată, avem în vedere lovitura de stat de 23 august 1944 despre care, din momentul producerii şi până în prezent, s-a scris o bogată şi inegală literatură, participanţii lăsându-ne importante mărturii (unele în multiple variante!), iar documentele păstrate în fondurile publice ori personale depăşesc cifrele obişnuite – aproximativ 10 000 edite şi inedite „numai” pentru ziua impactului: pregătirea şi arestarea Mareşalului Ion Antonescu şi a unora dintre colaboratorii săi apropiaţi, cele dintâi desfăşurări interne şi externe sau urmările (cf. Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu – Forţa destinului. O biografie, Iaşi, Tipo Moldova, 2012, p. 547-548). Se mai impune  precizarea că, în general, materialele publicate, pagini memorialistice ori studii ştiinţifice, nu au rezistat timpului, trebuind să suporte corecturi, majore ori minime, deşi au existat şi excepţii (Grigore Gafencu, Constantin Pantazi, Pamfil Şeicaru, Gheorghe Barbul, Ion Gheorghe, Ion Pantazi, George Duca). Cum istoria se dovedeşte, de regulă, părtinitoare cu … învingătorii, prăbuşirea regimului antonescian a fost înălţată la rangul de zi naţională, consecinţele relevate au fost admise numai cele exclusiv … pozitive (salvarea României, scurtarea duratei ostilităţilor, aportul la lichidarea fascismului şi salvarea civilizaţiei etc.), iar rolurile/rosturile participanţilor au fost împărţite şi chiar măsurate diferenţiat – regele Mihai şi camarila, partidele politice „burgheze” ori cele de „stânga” (PNŢ, PNL, PSD şi PCR), pentru a se impune decisiv atenţiei cititorului, îndeosebi după 1954, „meritele”  comuniştilor … români (cu toate că, în rândul celor aproximativ 1 000 de indivizi, prevalau evreii, unguri şi ruşii basarabeni), şi asta după ce, prin 1945-1953, contribuţia URSS, a lui I. V. Stalin şi a Armatei Roşii fusese impusă oficial şi recunoscută drept fundamentală pentru „eliberarea de sub fascism” şi „construcţia noii Românii”, deşi totalmente subjugată Kremlinului.

Maresalul Ion Antonescu Regele Mihai

Citește mai mult…

Minciunile democrației și limbajul lor perfid

Februarie 6, 2013 Lasă un comentariu

minciuni-ale-democratieiÎntr-o epocă controlată tot mai mult de mass-media, este esențial modul cum este mânuit limbajul, folosit adesea de autorități pentru a denatura grav sensurile. Răspunzătoare pentru moartea a milioane de oameni începând din 1945, SUA au devenit statul terorii numărul unu din lume. În anii 1980, fostul angajat CIA, John Stockwell, a estimat numărul morților la șase milioane. Conform unui articol recent, de la bombardamentele în masă din Asia de Sud-Est până la trimiterea de „escadroane ale morții” în America de Sud, armata SUA și CIA au fost răspunzătoare, direct și indirect, pentru un număr reestimat la 10 milioane de morți [1]. În zilele noastre, aceasta nu se numește crimă în masă. În mod ironic, SUA a deturnat sensul cuvântului „teroare” pentru a-și justifica tirania prin așa-numitul „război împotriva terorii”.

La acestea zece milioane puteți adăuga nenumărate alte vieți care au fost sacrificate pe altarul profitului urmărit cu orice preț de corporații, care nu se folosesc de armată pentru a bombarda popoarele și țările subjugate lor, ci de anumite politici. Dar aceasta nu este teroare. Este „ajustare structurală”.

Citește mai mult…

ANTONESCU, ALTFEL. „Să ne toarcem din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie drumul viitorului”. Prof. Gh. Buzatu special pentru ZIARISTI ONLINE

Februarie 3, 2013 Lasă un comentariu

 

 

   

„Să ne toarcem

din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie

 drumul viitorului”

(Ion Antonescu, 10 mai 1941).

 

 

Dimensiunile faptelor şi fenomenelor survenite în România în prima jumătate a veacului XX nu pot fi surprinse dacă, dintre actorii scenei istorice, îl ignorăm pe Ion Antonescu. Mareşalul – strălucit militar şi om de stat, exemplu de curaj şi abnegaţie, militant neobosit, împotriva tuturor şi peste toate, al  cauzei Unirii depline a Românilor, pentru Drepturile şi Dreptatea lor – a probat, în faţa Românilor, devotaţi de la naşterea lor ca popor, profundele-i convingeri creştin-ortodoxe, şi care, desigur, veneau de departe, în prima ordine chiar de la ai săi, pentru a coborî în moşi-strămoşi … Iar, prin aceasta, Antonescu întruchipa o verigă în lanţul generaţiilor care, dacă se pierd în trecutul îndepărtat şi necunoscut, nu şi-a aflat evident  încheierea prin nu mai ştiu ce decizie barbară a unui aşa-zis tribunal al poporului privind condamnarea sa la moarte pentru … crime de război inventate de Mai Marii  Lumii, învingători în 1945. Pentru a elimina orice confuzie, pe de altă parte, nu cred de fel că Antonescu, ca lider politic şi militar în 1941-1944 al Războiului din Est al Românilor, ar trebui cumva inclus în rândul inocenţilor, dar este inacceptabil să-i ignorăm recunoaşterile, precum îndeosebi în Ultimul cuvânt rostit în faţa numitului „tribunal” în sensul că: „ … Las Ţării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă!” Să fi avut în seamă în acel moment ex-mareşalul  Katyn, Dresda, Hiroşima şi Nagasaki ori pe Adolf Hitler, cu care a fost aliat? Mai mult decât sigur, nu. Deşi, pe de altă parte, lui Antonescu i s-a atribuit în ultimele decenii, cu o dărnicie suspectă, un holocaust, pentru care unii istorici se află şi acum în aprigi dispute, ineficace câtă vreme se ignoră faptele şi documentele.

Citește mai mult…

ANTONESCU, ALTFEL (2). “Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aici şi vom pleca cei din urmă”. Prof. Gh. Buzatu special pentru ZIARISTI ONLINE

Februarie 3, 2013 1 comentariu

 

În cursul anilor 1940-1944, cât timp a fost Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Conducător al Statului Român, Ion Antonescu a fost adeseori considerat – în mediile de stânga ori de dreapta, de „sus” sau de „jos”, civile ori militare, interne sau  externe – tiran ori dictator. Situaţia s-a … deteriorat mai apoi, când, cum se ştie ori se spune, după război mulţi viteji se arată, la „procesul” din mai 1946 ori în presa de după 23 august 1944, în abordările memorialistice ori, mai grav, în rândul istoricilor, Mareşalul avea să fie inclus fără reticenţe în categoria dictatorilor fascişti, alături de Hitler sau Mussolini.

Citește mai mult…

Mareşalul Ion Antonescu: „Faţă de cine să mai falsificăm istoria?”. Prof. Gh. Buzatu: ANTONESCU, ALTFEL (3)

Februarie 3, 2013 Lasă un comentariu

 

Maresalul-Ion-Antonescu-in-fata-plutonului-de-executie-1-iunie-1946 

 Nu falsificăm istoria. Nu aceasta este ceea ce urmărim … Faţă de cine să mai falsificăm istoria?

Faptul nu este ieşit din comun. Înaintea atâtor politicieni sau militari, istorici sau publicişti de după 1944, Ion Antonescu, în cadrul şedinţei Consiliului de Miniştri din 5 septembrie 1941, s-a pronunţat fără rezerve: Nu falsificăm istoria. Nu aceasta este ceea ce urmărim … Faţă de cine să mai falsificăm istoria?” Este cazul să ne întrebăm dacă Mareşalul intuia propriul destin, întrucât Războiul din Est urma dus până la capăt, iar, în funcţie de desfăşurările şi rezultatele acţiunii, detaliile – pe ici-pe acolo, dacă nu cumva în totalitate ori în esenţa lor? – aveau să fie denaturate … Ceea ce s-a întâmplat după 1944, dar şi după luminoasa loviluţie din decembrie 1989 sau în contextul actual al Noii Ordini Internaţionale, pe care fiecare o înţelege cum vrea şi o respinge cum poate.

Citește mai mult…

ANTONESCU, ALTFEL (IV). Profesorul Gh. Buzatu prezinta pentru Ziaristi Online un document al Trupelor Romane pe Frontul de Est scos din Arhivele Speciale ale Moscovei

Februarie 3, 2013 Lasă un comentariu

 

Ion Antonescu - Colita Timbru via Ziaristi Online

 

Este indiscutabil că, în raport cu rezultatele remarcabile ale istoriografiei contemporane, nu mai este cazul să insistăm asupra războiului României, alături Germania şi aliaţii ei, împotriva URSS declanşat la 22 iunie 1941. Atunci, generalul Ion Antonescu a intervenit pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, străvechi ţinuturi româneşti care, la 28 iunie – 3 iulie 1940, fuseseră ocupate, sub ameninţarea forţei, de către forţele militare ale lui I. V. Stalin, acesta beneficiind nemijlocit de asistenţa Reichului lui Adolf Hitler şi de slăbiciunea sau indiferenţa Puterilor Occidentale. Nu se poate pune în discuţie, aşadar, că la un război s-a răspuns cu un altul, al URSS în contra României şi viceversa, ci, obligatoriu, ca urmare a agresiunii neprovocate a lui Stalin, trupele române, aflate sub comanda lui Antonescu, au pornit acţiunea pentru alungarea cotropitorului din Răsărit şi pentru lichidarea pericolului comunist. Aceste obiective nu s-au împlinit, dimpotrivă, România, fiind în eşec, a fost ocupată integral de Armata Roşie (1944-1958), decăzută la nivelul de stat satelit şi pe deplin comunizată de învingătorii de la Kremlin. Ceea ce nu poate avea drept consecinţă ignorarea faptelor de eroism ale trupelor române după 22 iunie 1941, toate cuprinse în inegalabila Epopee a Estului …

Ion Antonescu si Adolf Hitler - Munchen, 12 iunie 1941 - via Ziaristi Online
Ion Antonescu şi Adolf Hitler,

după dezbaterea şi programarea

problemelor Estului (München, 12 iunie 1941)

 

Citește mai mult…