Prima pagină > Fără categorie > ANTONESCU, ALTFEL. „Să ne toarcem din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie drumul viitorului”. Prof. Gh. Buzatu special pentru ZIARISTI ONLINE

ANTONESCU, ALTFEL. „Să ne toarcem din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie drumul viitorului”. Prof. Gh. Buzatu special pentru ZIARISTI ONLINE

 

 

   

„Să ne toarcem

din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie

 drumul viitorului”

(Ion Antonescu, 10 mai 1941).

 

 

Dimensiunile faptelor şi fenomenelor survenite în România în prima jumătate a veacului XX nu pot fi surprinse dacă, dintre actorii scenei istorice, îl ignorăm pe Ion Antonescu. Mareşalul – strălucit militar şi om de stat, exemplu de curaj şi abnegaţie, militant neobosit, împotriva tuturor şi peste toate, al  cauzei Unirii depline a Românilor, pentru Drepturile şi Dreptatea lor – a probat, în faţa Românilor, devotaţi de la naşterea lor ca popor, profundele-i convingeri creştin-ortodoxe, şi care, desigur, veneau de departe, în prima ordine chiar de la ai săi, pentru a coborî în moşi-strămoşi … Iar, prin aceasta, Antonescu întruchipa o verigă în lanţul generaţiilor care, dacă se pierd în trecutul îndepărtat şi necunoscut, nu şi-a aflat evident  încheierea prin nu mai ştiu ce decizie barbară a unui aşa-zis tribunal al poporului privind condamnarea sa la moarte pentru … crime de război inventate de Mai Marii  Lumii, învingători în 1945. Pentru a elimina orice confuzie, pe de altă parte, nu cred de fel că Antonescu, ca lider politic şi militar în 1941-1944 al Războiului din Est al Românilor, ar trebui cumva inclus în rândul inocenţilor, dar este inacceptabil să-i ignorăm recunoaşterile, precum îndeosebi în Ultimul cuvânt rostit în faţa numitului „tribunal” în sensul că: „ … Las Ţării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă!” Să fi avut în seamă în acel moment ex-mareşalul  Katyn, Dresda, Hiroşima şi Nagasaki ori pe Adolf Hitler, cu care a fost aliat? Mai mult decât sigur, nu. Deşi, pe de altă parte, lui Antonescu i s-a atribuit în ultimele decenii, cu o dărnicie suspectă, un holocaust, pentru care unii istorici se află şi acum în aprigi dispute, ineficace câtă vreme se ignoră faptele şi documentele.

Deşi documentele semnate de Antonescu îi reflectă semnificativ voinţa şi opiniile, convingerile şi acţiunile. Şi, desigur, nu pro forma, mai cu seamă că acest actor al scenei istorice se adresa unui popor în majoritate creştin-ortodox. De altfel, începând cu urarea rostită la 6 septembrie 1940 în replică la Jurământul depus de tânărul rege Mihai I, el a apelat sau şi-a dorit: „Dumnezeu să ajute Naţiei, Majestăţii Voastre şi Mie”! Tot atunci, Proclamaţia către Ţară se încheia: „Cu credinţa în Dumnezeu, în dreptul sfânt nepieritor al Neamului …” Pentru ca, apoi, la 7 septembrie 1940, Chemarea către Ţară să reţină că „Dumnezeu ne-a ajutat să curmăm o stare care tulbura grav destinul românesc”. Iar Apelul din 15 septembrie 1940, prilejuit de formarea guvernului naţional-legionar, punea la temelia „noii domnii”, cu prioritate, „legea credinţei”. La 1 Decembrie 1940, în Cetatea Unirii de la Alba Iulia, Conducătorul Statului aprecia că „a vrut Dumnezeu” să determine cursul ultimelor evenimente interne, pentru a relua în Cuvântul de Anul Nou 1941: „Dumnezeu este în noi, în credinţa noastră. Să ne schimbăm, să ne înălţăm, să ne mântuim”, convins fiind că – după prăbuşirea României Mari „graniţele unui Neam se zidesc mai întâi în suflete şi mor în suflete … Unitatea şi forţa Neamului aduc plinătatea drepturilor … Ţara are nevoie de toate sufletele, de toate braţele, de toate puterile. Un  An Nou, cu faptă nouă. Cu Dumnezeu înainte, să strigăm Trăiască România!”

22 iunie 1941 a marcat – peste orice consideraţii teoretice, ideologice, militare, etice ori holocaustologice –, deopotrivă cu 24 ianuarie 1859, 9   mai 1877, 15 august 1916, 1 decembrie 1918 sau 22 august 1968, una dintre Zilele astrale ale istoriei naţionale.

Aşa după cum este cunoscut, în 1940 URSS a săvârşit împotriva României, neprovocată în vreun fel, un act de agresiune făţişă, ocupând cu forţele militare ţinuturi româneşti străvechi: Basarabia în întregime, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi mai multe ostroave din zona Gurilor Dunării. Agresiunea URSS a declanşat reacţia în lanţ care, în scurt timp, în vara-toamna anului 1940, a condus direct la prăbuşirea României Mari. În momentele în care s-a pregătit şi a început Războiul în Est, la 22 iunie 1941, URSS încă nu era aliată cu SUA şi Marea Britanie, tabăra Naţiunilor Unite închegându-se în urma agresiunii hitleriste şi întărindu-se în perioada următoare, când România se afla deja în urmărirea agresorului sovietic. Reiese că nu se poate susţine cum că, din start, de la 22 iunie 1941, România s-ar fi pus în stare de beligeranţă cu Puterile Occidentale (cu Marea Britanie şi SUA, în primul rând). Campania României în Est – Războiul Sfânt, cum a fost denumit din cele dintâi minute – a beneficiat, indiferent de “culoarea” aliatului (A. Hitler) ori de stadiul deplorabil al pregătirii armatei noastre, de susţinerea poporului român în întregime, de acordul partidelor politice ale momentului şi al monarhiei, mai puţin de suportul comuniştilor şi al altor indivizi aflaţi în solda Moscovei ori subjugaţi propagandei staliniste. Având în vedere situaţia concretă şi ţelurile campaniei (eliberarea provinciilor răşluite şi zdrobirea comunismului), războiul României din 1941-1944 a purtat, de la un capăt la altul, un caracter naţional şi popular. România n-a luptat decât pentru a-şi recupera fiii şi pentru a-şi impune recunoaşterea dreptului; ea nu s-a angajat nicidecum într-un război rasial, nici într-unul în afara legilor internaţionale. S-a întâmplat, aşa după cum anticipase, în decembrie 1916, la Iaşi fiind, inegalabilul Nicolae Iorga, şi anume că bătălia Românilor se desfăşura, atunci, ca şi, adăugăm noi, după 22 iunie 1941, pentru „DREPTUL NOSTRU ÎNTREG. ATÂT, ŞI PENTRU NIMIC MAI MULT, NU”!

 

La ordinul lui Ion Antonescu,

Conducătorul Statului Român şi

Comandantul de Căpetenie al Armatei,

Războiul Sfânt a început !

 

Aşa după cum au relatat şi demonstrat reputaţi istorici, Războiul Sfânt al României a fost unul paralel cu acela al Germaniei. Războiul din Est n-a fost victorios, este adevărat, dar faptele românilor nu au rămas fără efect, mai ales că ei au trebuit să plătească cu vârf şi îndesat pentru cutezanţa lor. O mai fac şi azi! După desprinderea de Germania, la 23 august 1944, România  a fost ocupată de URSS, de unde până atunci fusese satelit al Berlinului, a suferit amputări teritoriale în Răsărit şi enorme daune de război, i s-a impus regimul comunist, exportat de Kremlin, astfel că Ţara în ansamblu – după expresia lui Adrian Păunescu – a fost dată «cu un secol înapoi». Iar Lordul Războiului din Răsărit, Mareşalul Ion Antonescu, arestat în Palatul Regal la 23 august 1944 şi apoi anchetat la Moscova (1944-1946), a fost retrimis la Bucureşti, pentru a i se intenta farsa  procesului din 6-17 mai 1946.

Ca lider al unui război popular şi naţional – în fond, după Campania eroică din 1916-1919, cel de al doilea război al României pentru Reîntregire –, Ion Antonescu, deopotrivă cu Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin-Piki Z. Vasiliu, a fost executat ca şi …”criminal de război”, din raţiuni străine faptelor sale şi probelor aflate la dispoziţia instanţei improvizate.

În 1941, cu siguranţă, Antonescu se dovedise, înainte de orice, omul faptelor. La 22 iunie 1941, el a răspuns exemplar pentru riscul imens asumat – un război împotriva URSS, pentru distrugerea pericolului comunist şi eliberarea provinciilor istorice ocupate de Kremlin în 1940. Cum am precizat, Războiul României a fost unul drept de la un capăt la altul, în mod precis de la 22 iunie 1941 şi până la trădarea internă, cu ramificaţii internaţionale, din 23 august 1944. De altfel, chiar la 1 iunie 1946, în ziua execuţiei, care a amintit, potrivit voinţei Învingătorilor de moment, de un veritabil masacru, Mareşalul Antonescu a transmis mamei sale, în cursul ultimei lor întâlniri, la Jilava, această declaraţie cu valoare de testament: « DACĂ MOR, ESTE PENTRU BUCOVINA ŞI BASARABIA. DE-AR FI SĂ REÎNCEP, AŞ FACE LA FEL! »

Valea Piersicilor/Valea Plangerii, Jilava, 1 iunie 1946

 În context, se impune această precizare: Războiul din Est al României nu a avut absolut nici o legătură cu holocaustul brun, nazist, nefiindu-i nici cauză şi nici efect. A suportat însă toate consecinţele holocaustului roşu, sovietic, atât după 1944, dar şi … anticipat, în 1940-1941, în Basarabia,  Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei ocupate de Armata Roşie în urma notelor ultimative ale lui V. M. Molotov din 27-28 iunie 1940.

Este mai puţin cunoscut că, în noaptea de 21/22 iunie 1941, în orele care au precedat nemijlocit atacul din zorii zilei, Ion Antonescu, în prezenţa generalului Eugen Ritter von Schobert şi a unor ofiţeri germani şi români, în trenul de comandament « Patria », garat în staţia Piatra Neamţ, a prevestit acţiunea militară «dreaptă şi sfântă» proiectată: « Domnule General, Domnilor, vă anunţ că în această zi a sosit ceasul luptei pentru a şterge pata de dezonoare de pe fruntea Ţării şi de pe stindardele Armatei. Peste puţin timp, în faptul acestei zile, Armata Ţării va primi ordinul să treacă Prutul spre a împlini trupul Ţării, aşa cum a fost lăsat de la Basarab …» Au urmat, în fapt, două documente de amplă rezonanţă istorică, atât Ordinul către Armată dar şi Proclamaţia către Ţară, esenţiale din multiple puncte de vedere, dar înainte de orice pentru declanşarea operaţiunii militare şi constatarea intervenţiei stării de casus belli între România şi URSS, pentru definirea precisă a ţelurilor de război – eliberarea provinciilor istorice şi a Românilor subjugaţi prin forţă în 1940 de către Imperiul roşu stalinist şi sensul cruciadei anticomuniste, angajată pentru prevenirea pericolului unei  viitoare cotropiri sovietice. Ambele documente, exprimând forţa şi hotărârea în acţiune, l-au dezvăluit fără dificultate pe autorul mesajului, care, dacă acceptăm, cum se cuvine, că stilul reprezintă Omul, atunci acesta a fost  Antonescu, care, de altfel, după cum vom constata, a intervenit  personal în text. După cum a fost şi în intenţia autorului, documentele erau şi au rămas, o dată cu desfăşurarea evenimentelor, apoi cu trecerea deceniilor, inclusiv a celor ce vor să vină, piese de referinţă pentru orice antologie a demnităţii naţionale. Cum cititorul dispune mai jos de textul integral al Ordinului lui Antonescu, vom stărui asupra îndemnului cuprins în Proclamaţia către Ţară : « Români ! Vă chem la luptă. La lupta sfântă, în contra prăvălitorilor civilizaţiei şi bisericii, ai dreptăţii şi propriilor noastre drepturi. La lupta sfântă pentru Neam şi pentru Rege. La lupta mare şi dreaptă, alături de Marea Naţiune Germană, pentru dreptatea viitorului românesc». Este, după cum avertizat, rândul lui Antonescu să intervină, motivându-şi personal rolul şi rostul : «…V-am cerut să-mi dăruiţi nădejdea voastră, încrederea voastră, făgăduindu-vă să lupt pentru reînălţarea Patriei. Şi m-aţi ascultat. Dumnezeu m-a ajutat ca la un an numai de la prăbuşirea graniţelor – anul umilirii, al suferinţei şi învăţăturii româneşti – să pot îndrepta din nou Neamul nostru pe calea luptei şi sfintelor noastre drepturi. Am purtat de-ajuns pe braţele mele zbuciumate frământatele ruine ale României Scumpe şi Mari […] A sosit vremea să-mi împlinesc jurământul. Pornim la luptă. În acest ceas de încercare, jur să vă duc la biruinţa sfinţirii drepturilor noastre asupra bătrânei Moldove, să fac din nou in pământul Basarabilor vatra morţilor şi leagănul copiilor noştri şi din codrii Bucovinei straja nepieritoare a gloriei româneşti. Mulţumesc Domnului că m-a învrednicit să sparg atât de repede cătuşele roşii ale anarhiei şi pradei cotropitoare […] Dumnezeu ne-a dat ani grei de încercare cruntă. Ne-a deschis drumul de furtună spre zori de înălţare. Să-l urmăm cu încredere, Români! Cu gândul ţintă la drepturile Neamului … Să pornim la luptă, Români! … Cu Dumnezeu înainte. Urmaţi-mă! Războiul Sfânt a început!»

Mai apoi, în cursul Războiului Sfânt, în momentele de succes ori de eşec, Mareşalul a revenit constant, îndeosebi în Proclamaţiile către Ţară şi în Ordinele către Armată din zilele de 31 decembrie-1 ianuarie ale anilor 1941-1942-1943 sau de Anul Nou 1944. El a expus stadiul ostilităţilor şi a exprimat neabătut convingerea în succes, dar şi pericolul cotropirii ruseşti. Toate aceste documente au fost editate şi comentate de istorici (vezi amplul Jurnal de război al Mareşalului, I-IV, 2011-2012 sau Directivele de război Mareşalul Antonescu în faţa Istoriei, 2002). Pe măsura agravării situaţiei militare pe Frontul de Est, după  noiembrie 1942-februarie 1943, Mareşalul a intervenit, de exemplu, la 6 februarie 1943, cu Ordinul destinat tuturor unităţilor operative din zona Caucazului, precizând că în Războiul din Est se hotăra „fiinţa Neamului nostru, iar pierderea lui înseamnă pentru noi moarte”, întrucât „ruşii învingători ne-ar aduce bolşevismul în ţară, ar nimici pătura conducătoare, ne-ar pune pe evrei stăpâni şi ar da Neamul pradă slavizării şi deportărilor în masă”. Anterior, chiar la 26 ianuarie 1943, primindu-l în vizită pe ziaristul italian Lamberti Sorrentino, Mareşalul i-a declarat: „Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate să ajungă  acolo numai traversând sau înghiţind România […] Eu nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori […] Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi, trebuie să recunoaştem, îi  continuă genial. Este rusul rus dintotdeauna … Eu voi  arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România, zăgăzuirea ruşilor…”

Temerile Mareşalului s-au adeverit, din nefericire, întocmai,   pentru el şi pentru toţi Românii, confruntaţi cu tragedia din 1944, căreia îi mai suportă consecinţele. Iată de ce după atâtea decenii  este cazul să admitem, în sfârşit, că Mareşalul Antonescu, cu toate cele bune ori rele, ale lui sau ale epocii sale, reprezintă, infinit mai mult decât un capitol de istorie, UN AVERTISMENT, pentru noi toţi, pentru astăzi şi mâine, PENTRU TOTDEAUNA!

Tabloul votiv al Bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena

Ctitori – Maria şi Ion Antonescu (Bucureşti, 1943)

Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu / Exclusiv Ziaristi Online

Addenda: Cum a murit Antonescu

La  2 iunie 1946 ar fi împlinit 64 de  ani. Mareşalul Ion Antonescu a fost  executat în ziua de 1 iunie 1946  alături de alţi colaboratori, de  autorităţile comuniste şi ocupantul  sovietic. Execuţia s-a produs la  ora 18.00 în Valea Piersicilor, circa  500 de metri în interiorul  închisorii Jilava. A murit cu “Trăiască  România !” pe buze ca şi  colegii săi, Mihai Antonescu, generalul Vasiliu  şi profesorul Alexianu.

Evenimentul din după-amiaza zilei de 1 iunie 1946 este descris eroic  chiar în Cartea Albă a Securităţii publicată în 1997: “După prima salvă   de foc, toţi cei patru s-au prăbuşit la pământ. Mareşalul s-a ridicat   din nou în picioare, strigând grupului de execuţie: Mai trageţi,   călăilor, căci nu sunteţi în stare să mă omorâţi aşa de uşor! Se comandă   o nouă salvă de foc, după care se prăbuşesc din nou. (…) Se hotărăşte   ca comandantul detaşamentului să-I împuşte pe fiecare cu revolverul  său.  Acesta trage în mareşal şi, apoi, în ceilalţi toate cele 14  gloanţe.  Medicul se apropie din nou şi constată că tot mai trăiesc.   Generalul Vasiliu, zâmbind, s-a lăsat legat la ochi, spunând că îi este   indiferent, dar după câteva clipe şi-a dat legătura la o parte. Când  au  început salvele de foc, adevăraţii ostaşi români care păzeau  închisoarea  şi-au scos căştile, au făcut cruce şi toţi plângeau. Toţi  condamnaţii  au murit ca nişte eroi. În ziua de 2 iunie, mareşalul  împlinea 64 de  ani. După executare, cadavrele au fost arse la crematoriu, iar urnele cu cenuşă au fost duse la Ministerul de Interne…”

Marturia operatorului Ovidiu Gologan (Padurea spanzuratilor, Moara cu noroc), omul care a filmat moartea Maresalului

Ion Antonescu declarase deja înainte de acest eveniment: “Cer să fiu   condamnat la moarte şi refuz dinainte orice graţiere. În felul acesta   voi fi sigur că voi muri pe pământul Patriei!”. Graţie mărturiei   colonelului Magherescu, gorjean  şi apropiat al lui Antonescu, aflăm   filmul evenimentelor povestit de Ovidiu Gologan, operatorul care a   imortalizat pe peliculă execuţia din 1 iunie 1946: “Tremuram tot. Îmi tremurau genunchii, îmi tremurau mâinile… Deşi era   foarte cald, clănţăneam de frig. Îmi era frig şi frică…Dacă mi se bloca   aparatul. Mă gândeam şi la aceste lucruri cuprins de o cumplită panică.   Dacă ratam fimarea, s-ar fi socotit că săvârşeam un sabotaj. Am  încercat  să mă controlez. Clipele de aşteptare se scurgeau cu greu.  Deodată, a  apărut grupul celor patru condamnaţi, cu Mareşalul în  frunte. Inima  parcă a încetat să mai bată. Eram numai ochi, ochii  dilataţi, întreaga  fiinţă se concentrase în ei. Grupul se apropie  solemn. Când Mareşalul a  ajuns la câţiva paşi de mine, am pus aparatul  în funcţie. Toate  gesturile mele erau maşinale. Obiectivul aparatului  interpus între mine  şi realitate îmi dădea impresia că visez. Am filmat  mereu. Aparatul  ţârâia cu hărnicie. Acolo, în obiectiv, nu mai era  Mareşalul, ci o  fiinţă eterică, desprinsă din această lume. L-am prins  bine în obiectiv,  dar ochiul meu îl vedea doar pe El. În mersul acesta  ceremonios, a juns  la locul indicat. Grupul s-a aliniat cu faţa la  pistolari. Nu mi-am dat  seama dacă erau paznici sau civili care  îmbrăcaseră vestoane militare,  oricum, militari nu erau. Când s-a  apropiat momentul, am auzit vocea  Mareşalului limpede şi pătrunzătoare:  Domnilor, suntem gata! Ochiţi cum  trebuie! Trăiască România! Foc!. A  comandat impasibil, ca şi cum n-ar fi  fost vorba de persoana sa.  Ceilalţi trei se închinau, făceau semnul  crucii. Patru rafale scurte de  pistol automat, în liniştea de cimitir a  acestui colţ de închisoare.  Mihai Antonescu, generalul Piki Vasiliu, Gh.  Alexianu au căzut retezaţi  şi trupurile lor au rămas în nemişcare.  Aparatul ţârâia necontenit,  urmăream împietrit scena de coşmar. Se  petrecea ceva incredibil.  Mareşalul se ridicase într-un genunchi şi,  înălţându-şi fruntea, a  strigat: N-aţi nimerit domnilor! Ochiţi mai  bine, terminaţi odată!  Pistolarul din dreapta sa s-a desprins de rând, a  înaintat câţiva paşi  şi a tras în tâmplă, dându-i lovitura de graţie.  Aparatul zumzăia,  sfârâia într-una, iar eu, la capătul puterilor, nu-mi  dădeam seama că  totul se încheiase…”

Surse Addenda: Maresalul Ion Antonescu Blogspot si 24 Cadre Blogspot

Marturie publicata in Larry Watts, Ion Dumitru Verlag, “În serviciul Mareșalului Ion Antonescu”, München, 1985, pag. 410

Surse Foto: FOTOGRAFII INEDITE cu Maresalul Ion Antonescu si Prof Mihai Antonescu la eliberarea Cernautiului si la resfintirea Catedralei din Chisinau si Aniversarea a 25 de ani de la Unirea Basarabiei cu Tara. Foto: Willy Pragher via Arhivele Germane

EXCLUSIV. Prof Gh Buzatu: 23 AUGUST 1944:  JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI (1). Însemnările din celulă ale Mareşalului Ion Antonescu din seara de 23 august 1944. DOCUMENT OLOGRAF

In genunchi pentru Basarabia si Bucovina. Fotografii inedite de Willy Pragher din 22 iunie 1941, ziua declansarii Razboiului Sfant

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: