Prima pagină > Fără categorie > Nu Biserica a colaborat cu Securitatea, ci invers!

Nu Biserica a colaborat cu Securitatea, ci invers!

 Ion CojaAm vrut de mai multe ori, după 1990, să intervin în discuţiile purtate în jurul şi mai ales împotriva Bisericii, discuţii care de cele mai multe ori vădeau reaua credinţă şi neştiinţa ori chiar nerozia participanţilor. Atacurile din ultima vreme pe tema „dosarelor de securitate” ale unor prelaţi  îmi înfrâng lehamitea şi reţinerile (nu sunt teolog!), împins de convingerea (sau măcar speranţa) că mă pot face util unor cititori de bună credinţă, să nu se lase „sminţiţi” de zelul denigrator al unor critici năimiţi, mercenari ai scrisului sau numai rătăciţi în mass-media ori chiar în guvern. Cazul aşa zisului ministru al Culturii şi Cultelor, care prin declaraţiile sale nefericite a dovedit un singur lucru: că nu are habar de felul cum se desfăşoară actul(taina) spovedaniei. Le ofer tuturor acestora următoarele păreri:

1. O bună parte a acestor atacuri şi critici aţintite asupra Bisericii Ortodoxe Române sunt (par a fi) expresia unei strategii ad-hoc concepute, conştientă de însemnătatea Bisericii în societatea românească, de rolul ei ca instituţie de ultim şi cel mai puternic reazem spiritual. Sondajele au pus mereu în evidenţă încrederea constantă a publicului românesc nu în partidele politice, nu în ideologii, nu în guvern, parlament sau preşidenţie, ci în Biserică, Şcoală şi Armată. Dacă există adversitate instituţionalizată faţă de noi, românii, şi faţă de România – şi există această adversitate!, ea nu putea să ocolească Biserica, ba chiar a vizat-o cu predilecţie: țintă principală. Aşadar, o bună parte din aceste atacuri la adresa Bisericii se explică prin angrenajul la care sunt articulate: propaganda antiromânească, anti-românismul ca politică instituţionalizată.
2. Prestaţia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist nu poate fi judecată în sine – cum încearcă unii, ci numai prin raportare la celelalte biserici ortodoxe trecute şi ele prin aceleași „probe”, aceleaşi provocări. Adică trebuie făcută o senină și obiectivă comparaţie cu ortodoxia bulgară, albaneză, rusă, ucraineană ş.a.m.d. În țările comuniste aceste biserici ortodoxe, spre deosebire de suratele lor catolică, protestantă etc., sau de alte culte (mahomedan sau mozaic), au fost în situaţia de a supravieţui numai şi numai prin puterile proprii, fără niciun ajutor din afară. Numai şi numai prin osârdia clerului şi puterea de credinţă a poporenilor din fiecare ţară socialistă! Cu acest preţ s-a plătit autocefalia de care se bucură ortodocşii din toată lumea. Așadar, pentru a face o apreciere corectă, comparația cu Bisericile ne-ortodoxe nu este deloc relevantă pentru perioada comunistă. În mod deosebit comparația cu Biserica Catolică este greșită ca tehnică maieutică. (Sic!)
Or, din această perspectivă privind lucrurile – şi nu văd de ce ar fi mai corect alt punct de vedere!, ortodocşii români şi preoţimea ortodoxă română au reuşit mai bine ca oriunde în altă parte a „lagărului socialist” să păstreze credinţa, să practice ritualul şi tradiţia ortodoxă, creştină, să sporească numărul şi frumuseţea semnelor după care pământul românesc se arată a fi, fizic vorbind, o ţară creştină, ortodoxă. Şi când spun semne, am în vedere bisericile şi mânăstirile din Ţară. Oricât se vor mira unii şi oricât ne doare amintirea bisericilor „demolate”, să fim cinstiţi şi să recunoaştem că în decembrie 1989 numărul bisericilor ortodoxe din România era mai mare decât în 1944 sau 1950! Informaţia mi-a furnizat-o Ioan Alexandru în 1988, când mi-a spus şi numărul exact al bisericilor ridicate din temelie sau renovate după 1965. Mărturisesc, nu mi-a venit să cred, dar nu puteam nici să nu-l cred pe fratele Ioan… Aştept să fiu corectat în această chestiune de persoane mai avizate asupra subiectului. În principal interesează numărul acestora, mă feresc să-l citez pe regretatul poet! Ne trebuie o informație exactă, de la un for oficial, competent în materie.
Mai important este însă să constatăm că puterea credinţei a fost aşa de mare la români încât au cedat înfrânte şi ruşinate toate stratagemele oficiale care au încercat să-i lipsească pe români de taina botezului sau a cununiei, de mângâierea troparilor de înmormîntare sau de binefacerile spovedaniei. Şi asta spre deosebire de toate celelalte spații ortodoxe trecute prin calvarul ateismului de stat! Cunosc direct, de la preoţii Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Constanţa, care au slujit toţi patru la cununia mea, că deseori veneau la ei, în mare taină, aşa zişi turişti bulgari sau sovietici, cerându-le să-i cunune ori să-i boteze. Sau chiar amândouă slujbele, pe rând, în acelaşi pătrar de oră. Şi asta pentru că în Bulgaria, vechi teritoriu ortodox, viaţa creştinească a scăpătat sever în anii comunismului atotbiruitor. În Rusia – URSS, situația era și mai dramatică!
Se impune să efectuăm o comparaţie riguroasă în acest sens, inclusiv la nivelul învăţământului teologic ortodox din ţările fost-comuniste, şi sunt convins că se va ajunge astfel la concluzia că în România comunistă s-a produs un veritabil miracol. În multe privințe, se poate înregistra chiar un spor, o creștere(!) a ortodoxiei, a cercetării teologale, de exemplu. Firește, nu în toate privințele, și trebuie făcute distincții clare, repet, de către cei în măsură să cuantifice lucrurile cât de cât și să ne prezinte cifre…
 Personal aş zice că diferenţa faţă de celelalte ortodoxii trecute prin comunism a fost determinată de „structura de adâncime” a credinței omului de rând, a poporenilor, care, la români, s-a dovedit a fi mai puternică. Iar această putere a venit din autenticitatea credinţei la români, din organicitatea acesteia, credinţă care nu putea ceda sau slăbi decât „odată cu viaţa”. Suntem prea vechi creștini ca să cedăm cu una, cu două! Ar trebui …nouăzeci și nouă! Iar creștinarea noastră nu s-a făcut de azi pe mâine, printr-un ucaz împărătesc… Ci printr-o lucrarea îndelungată, printre ante-mergătorii Mesiei numărându-se și un strămoș de-al nostru dac…
Nu sunt vorbe goale aceste aprecieri. Cred în ele şi, deocamdată, nu am altă explicaţie pentru faptul că românii şi-au păstrat credinţa mai bine decât fraţii lor ortodocşi bulgari sau ruşi, albanezi (şi greci din Albania) sau ucrainieni etc. Când spun însă români, îi am în vedere şi pe preoţi, clerul ortodox, precum şi cinul monahal, mânăstiresc. Pe scurt, Biserica Ortodoxă Română.
3. În privinţa relaţiilor cu Securitatea, poate că nu ar strica să pornim de la detaliul că foarte mulţi securişti şi-au botezat copiii. Majoritatea. Unii, pe ascuns. Dar nu se ascundeau de Partid sau de … Securitate, ci de publicul larg, să nu le dea un „prost exemplu”. Se pare că astea erau directivele reale, cele propriu-zis practicate. La fel se petreceau, în mare secret, şi cununiile la activiştii de partid şi la securişti. Era însă un secret al lui Polichinelle… Cât privește înmormîntarea fără preoți, nici Gheorghiu Dej nu și-a putut-o imagina!… Măcar pentru relația sa atât de strânsă cu Patriarhul.
Alt detaliu: ziariştii și comentatorii de ocazie de după 1990 care şi-au imaginat că preoţii ortodocşi turnau la Securitate tot ce aflau de la credincioşi în timpul spovedaniei nu fac decât să se dea astfel de gol că habar nu au ce înseamnă actul spovedaniei. N-au prea dat pe la biserică acești acuzatori închipuiţi. Ca şi ministrul Iorgulescu. Vorbesc neisprăviții din ce au văzut în filme…
În principiu, între Biserică şi Securitate era exclus să nu existe anumite relaţii. Chiar şi o colaborare. Dar trebuie văzut sensul acestei colaborări şi scopul urmărit. Bunăoară, dacă eu, subsemnatul, sunt pus în faţa clasicei „indiscreţii”: aţi colaborat cu Securitatea?, eu voi răspunde nu. Un nu hotărît!
Aş răspunde însă afirmativ la întrebarea Securitatea a colaborat cu dumneavoastră? Da, Securitatea a colaborat cu mine! S-a întâmplat după ce am publicat cartea lui Dumitru Mărtinaş despre Originea românească a ceangăilor din Moldova. Plecând la Cluj-Napoca împreună cu Mircea Mâciu, directorul editurii, în avion l-am cunoscut pe „nea Ionică”, un ofiţer de securitate (colonel?), însărcinat să asiste la lansarea cărţii. De la Mircea Mâciu am aflat că acel „nea Ionică” era specialist în iridenţa maghiară. Mi-a spus „nea Ionică” cine va participa din partea „adversă” şi cam ce întrebări îmi vor pune. Adică el, securistul, m-a informat pe mine! Nu eu pe el!…
Mi-e uşor să-mi imaginez situaţii şi probleme cu care Biserica se confruntă de sute de ani, cum ar fi problema sectelor, de interes şi pentru vremelnica securitate comunistă. În mod evident în asemenea chestiuni Securitatea s-a subordonat Bisericii şi amândouă s-au manifestat în slujba interesului naţional, al oamenilor, al cetăţenilor. Nu-mi închipui că securitatea nu avea habar de sovieticii şi bulgarii care veneau să se creştineze în bisericile româneşti. Dar are vreo importanţă cum a aflat Securitatea de ei? Nici-de-cumul cumului! Ci definitoriu este că, spre deosebire de ceea ce se întâmpla în celelalte ţări socialiste, Biserica Ortodoxă Română a asigurat dreptcredincioşilor ei accesul integral la binefacerile ortodoxiei. Cine are interes şi pune atâta patimă ca acest adevăr să nu fie bine conştientizat de societatea românească?
În fine, dacă se va produce o deblocare totală a arhivelor Securităţii, trebuie luat în calcul şi alt efect, cel mai neaşteptat: vom descoperi că Securitatea nu a făcut numai poliţie politică („nu-i dracul chiar aşa de negru!”), că a făcut şi lucruri bune, iar atunci când vom da peste reversul pozitiv al maleficei instituţii, probabil că vom consemna momente de colaborare a securităţii cu Biserica. Colaborare care, sunt convins, continuă şi azi. O colaborare a SRI şi SIE la opera Bisericii Creştine? O contribuție specifică? Sper!…
Ce lucruri bune a putut face Securitatea?! Trebuie să fii tare nerod ca să nu afli singur răspuns la această întrebare, așa că trec mai departe. Dacă este nevoie, revin oricând!…
4. Recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, petrecută în 1885 şi ridicarea la patriarhat a întâistătătorului ei (1925), au fost în urmă cu un an sărbătorite de societatea românească cu sentimentul că prin cele două consfinţiri se împlinea „desăvârşirea instituţiilor necesare existenţei naţionale absolut independente”. „Sentiment anacronic”!, clama în 2005 un ziarist fără noroc, raportând aceste aniversări la perspectiva iminentă şi irevocabilă a aderării noastre la Uniunea Europeană, o Europă – ne explica nefericitul – „fără naţiuni, formată numai din culturi şi limbi diferite”. Şi asta deoarece, urmând exemplul celorlalte guverne europene, „statul român se pregăteşte să renunţe (sic!) la o parte însemnată din formele suveranităţii naţiunii române şi este foarte probabil (s.n.) să renunţe cu desăvârşire la ideea de suveranitate naţională dacă (s.n.) proiectul de federalizare europeană se va impune în noua structură politică a Uniunii Europene”. După cum se vede, Petre Guran (cine o fi ne-isprăvitul?!) descoperă posibilitatea de a fi anacronic în raport cu o stare de lucruri inexistentă, dar previzibilă, posibilă. Anacronic faţă de viitor! Un viitor în care sunt tot mai mulţi românii care nu mai cred…
Greşeala cea mai mare însă, şi mai descalificantă, este conţinută în aprecierea că „dacă în urmă cu 127 de ani poporul român se arăta dispus să plătească cu sânge pe câmpul de luptă suveranitatea politică a statului care îl reprezenta, astăzi acelaşi popor, în marea sa majoritate, se arată a fi pregătit să pună capăt acestei suveranităţi”. Apreciere bazată pe o premiză falsă: Constituţia din 2003. Ignora domnul ziarist răspunsul adevărat pe care l-au dat românii în 2003 la referendum. Cinstit vorbind, în octombrie 2003 românii au respins Constituţia şi noile prevederi, inclusiv cele referitoare la integrarea noastră în acea Europă fantomatică, fără naţiuni. În faţa lui Dumnezeu, poporul român a răspuns negativ la referendum. De ce dl ziarist şi toţi colegii săi, toată presa, toată mass media, nu consemnază adevăratul rezultat al Referendumului trucat la ordinul lui Adrian Năstase?!
Cu prima ocazie, când la Bucureşti vor guverna persoane alese într-adevăr prin vot democratic, liber exprimat şi corect înregistrat, vom avea posibilitatea şi motivele necesare ca să declarăm nul referendumul din 2003. Şi presa românească, inclusiv domnul Petre Guran, căci pe dînsul îl cităm, dintr-un articol publicat în „Ziua”, va afla astfel că nu există în România aceea nici urmă din „mare majoritatea” de români dispuşi „să pună capăt suveranităţii naţionale”. Nu există nici ca minoritate cât de cât semnificativă!
Teza domnului Petre Guran este că Biserica Ortodoxă Română, ca biserică legată de ideea naţională, intră astfel în contradicţie şi în dezacord, în disensiune cu această „mare majoritate” de bezmetici inexistenţi, inventaţi de Petre Găvan, indivizi care ştiu ei, speră sau cred că „în mai puţin de doi ani naţiunea politică română va fi istorie”. Eu, asemenea români nu am întâlnit însă decât ca muncitori cu gura prin mass media românească!
Pledoaria acestor ziarişti sună ca un ecou brusc resuscitat al cominternismului, care s-a clădit ca ideologie şi strategie pe speranţa bezmetică în dispariţia de pe o zi pe alta a naţiunilor, pe credinţa că internaţionalismul proletar va vindeca toate rănile şi neajunsurile societăţii umane, ale omului, în general. Că acest proiect bolşevic de anihilare şi extirpare a simţământului naţional era absurd şi contra naturii, a firii umane, s-a văzut din aceea că exact sub presiunea sentimentelor naţionaliste (ale românilor din Basarabia, ale balticilor, ale caucazienilor etc.) s-a prăbuşit şandramaua sovietică internaţionalistă, cominternistă.
Trebuie să fii orb să nu vezi că proiectul cominternist nu a fost abandonat odată cu dispariţia statului sovietic, ci este reluat din direcţia opusă, venindu-ne acum din Occident promisiunea unei lumi „eliberate” de povara conştiinţei naţionale. Propagandiştii acestei noi ordini mondiale sunt deseori descendenţi biologici ai cominterniştilor de odinioară. Nu ştiu în ce situaţie se află dl Guran al nostru şi nu încerc să pricep din detalii biografice de unde-i vine aversiunea faţă de ataşamentul Bisericii Ortodoxe Române la valorile naţionale („cuvîntul naţional acţionează pe faţa Bisericii ca un vitriol care desfigurează”!…), dar poziţia sa, mărturisită în „Ziua”, este şubredă prin faptul că mizează pe perenitatea proiectului unei Europe comunitare „în care naţiunea nu mai are vocaţia de a întemeia o putere politică”. Dimpotrivă, chiar dacă acesta ar fi proiectul, o Europă comunitară nu va rezista decât ca organizaţie a naţiunilor europene unite, ca State(le) Unite ale Europei, aşa cum a fost preconizată încă de la început: o Europă a Patriilor, a națiunilor!
Dacă românii, intrând în U.E., vor constata că aceasta încearcă să transforme Europa „într-un continent fără naţiuni, ci format din culturi şi limbi diferite”, românii se vor simţi păcăliţi, minţiţi, şi putem fi siguri că vor fi primii care se vor grăbi să iasă din monstruoasa combinaţie. Au mai făcut-o ei o dată, când au fost cu de-a sila vârîți în CAER. Din exact aceleaşi motive: atentatul la suveranitatea şi identitatea naţională, pentru români inacceptabil şi intolerabil. Le-a plăcut CAER-ul la toți ceilalți, dar nu și românilor!… Mare popor!
…Altminteri, textele acestui Guran şi ale altor breslaşi trebuie citite ca dovezi ale neputinţei unora de a accepta realitatea şi binefacerile naţionalismului, ale românismului. Din seria de articole care au dezbătut prestaţia „activistului” Paul Goma, activist al românismului şi al intransigenţei morale, ne facem datoria să-i recomandăm lui Petre Guran textul semnat de Dan Culcer, rezident în Occident de zeci de ani. Citez deci, spre uzul şi în folosul lui Petre Guran. Dixit deci Dan Culcer către Guran & co., eiusdem farinae: „să înceteze să atace românismul, patriotismul şi naţionalismul ca pe nişte plăgi. Să nu uite că naţionalismul, sau, dacă vreţi, „românismul” este constructor de identitate statală. Că naţionalismul (…) este o reacţie naturală contra dominaţiei străine sau hegemoniei unui grup etnic în sânul aceluiaşi stat (…) Dizolvarea sau simpla slăbire a statului-naţiune nu pot fi acceptate atâta vreme cât cetăţenii României se află în faţa celei mai dizolvante acţiuni anti-identitare la care au fost supuşi vreodată. Statul este apărătorul şi garantul păstrării identităţii naţionale”.
Din păcate, pentru acest soi ciudat de ziarişti, aceeaşi funcţie, de apărător şi garant al identităţii naţionale, şi-a asumat-o şi Biserica Ortodoxă. Şi nu de ieri, de alaltăieri, ci dintotdeauna, încă de pe vremea când nu exista un stat român, dar exista un popor român şi o biserică românească. O numim biserică naţională căci a avut rolul cel mai important în constituirea şi afirmarea românilor ca naţiune cu o identitate proprie inconfundabilă.
Autor: Prof. Univ. Dr. ION COJA
11 noiembrie 2007
Sursă: IonCoja.ro
Via: certitudinea.ro
Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: