Arhiva

Archive for Octombrie 2014

Caracteristicile esenţiale ale neamului românesc descrise de părintele Dumitru Stăniloae

Octombrie 24, 2014 Lasă un comentariu

parintele-dumitru-staniloaePărintele Dumitru Stăniloaie a fost unul dintre cei mai mari teologi ai seolului XX, supranumit , “Patriarhul teologiei ortodoxe romanesti”.  Filosoful Heidegger spunea  că este   “al doilea”   mare gânditor al secolului trecut (gândindu-se la sine ca fiind primul). A fost deasemena şi profesor universitar, traducător, scriitor şi ziarist.

 

Detenţia politică.  Pe 5 septembrie 1958 , odată cu noul val de arestări, este reţinut de Securitatea comunista alături de membrii mişcării  Rugul Aprins , din care nu făcea parte, dar la ale cărei întâlniri participa. În 1959   este dus la penitenciarul Aiud, unde este ţinut luni întregi în regim de izolare. Este eliberat în 1963.

 

Caracteristicile  esenţiale  ale  poporului român

“Înrădăcinarea în spaţiul propriu”

Prima caracteristică esenţială a poporului român identificată de părintele Dumitru Stăniloae cuprinde această “înrădăcinare în spaţiul propriu”, considerată drept o calitate, dar şi un defect în acelaşi timp.

Astfel, românii sunt foarte ataşaţi de locurile lor natale, mulţi dintre ei alegând să nu-şi părăsească niciodată ţara, chiar şi în detrimentul unui trai mai bun.

Cei care aleg să trăiască în străinătate suferă două alienări fundamentale: fie un dor nemăsurat după locurile natale, fie o înstrăinare. Aşa cum subliniază părintele: “Trecerea la o simplitate conformă fie Orientului, fie Occidentului înseamnă o modificare esenţială a fiinţei românilor.

Orice simplitate este o simplitate etnică originară, dată împreună cu locul în care s-a format. Românii se menţin în complexitatea fiinţei lor numai prin acest spaţiu-punte, aşa cum anumiţi pomi nu se pot menţine decât la răscrucea vânturilor” (op. cit., p. 7).

Cu alte cuvinte, românii îşi pot păstra integral simplitatea caracteristică neamului lor doar în locul în care s-au născut.

Orice înrădăcinare într-un spaţiu străin este imposibilă fără pierderea unei mari părţi din propria moştenire ontologică.

Spiritul de sinteză. Raţiune şi luciditate

Părintele Stăniloae detaliază în continuare alte trăsături fundamentale ale neamului român. Considerând că, în esenţă, pe teritoriul nostru s-au întâlnit două moşteniri cuprinzătoare: cultura latină şi Ortodoxia, părintele Stăniloae precizează că din ele s-a format un spirit de sinteză propriu nouă.

“Spiritul de sinteză complexă al neamului nostru nu se explică numai din persistenţa lui din vremuri imemoriale în spaţiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi din îmbinarea în el a caracterului latin şi a creştinismului ortodox” (op. cit., p. 16).

Prin aceste două moşteniri fundamentale îmbinate într-o sinteză eficientă, românii se deosebesc fundamental şi de celelalte popoare occidentale sau răsăritene: “Noi nu suntem nici unilateral raţionalişti ca latinii din Occident sau ca grecii, care au influenţat latinitatea occidentală, nici unilateral mistici ca slavii sau ca popoarele asiatice şi africane – de un panteism şi mai total prin religiile lor impersonaliste -, ci unim luciditatea raţională a latinităţii personaliste cu sentimentul de taină prezentă în toate, dar cu o taină luminoasă, în care se poate înainta la nesfârşit şi care nu ne anulează ca persoane originare în sentimentul unităţii de comuniune pe care îl trăim” (op. cit., p. 17).

Această combinaţie neaşteptată de raţiune şi luciditate este una dintre trăsăturile de bază ale românilor. Gândirea nu este afectată de mister, ea nu se opreşte în faţa tainei, ci se îmbracă în aceasta. Orice gândire care este doar efectul unei lucidităţi lipsite de taină ne poate dezvălui doar valoarea tragediei, nu a bucuriei existenţei.

Cultura română

Sunt suficiente voci ale intelectualilor români crescuţi în Occident care consideră că noi nu am avut niciodată cu adevărat o cultură.

Mergând pe linia lui Mircea Eliade, una dintre puţinele excepţii de la această linie falsă, părintele Stăniloae consideră că: “Eliade accentuează faptul că toată cultura impresionantă a Occidentului din ultimele secole şi-a luat impulsul din Renaştere, ca şi faptul că ea a devenit o cultură a păturii intelectuale, de care poporul nu se împărtăşeşte; câtă vreme cultura românească a păstrat caracterul popular nu numai pentru că ea este opera poporului şi din ea se împărtăşeşte tot poporul, ci şi pentru că toată activitatea culturală scrisă ce s-a desfăşurat în Ţările Române “s-a făcut pentru luminarea şi întărirea sufletească a poporului”.

Câtă vreme în Apus Racine, Montaigne, Goethe, Dante rămân străini de universul spiritual al ţăranului francez sau german, la noi, Creangă este gustat de tot poporul” (p. 19). Această dorinţă inconştientă care există în popor de a forma o cultură accesibilă tuturor este ceva aproape unic. La noi, adevăraţii autori de opere importante au oferit o hrană accesibilă aproape tuturor.

Nu există practic români care să nu fi auzit măcar de Eminescu, Creangă, Coşbuc sau Arghezi şi sunt chiar mulţi cei care au citit măcar câteva din scrierile lor. Nu acelaşi lucru se observă în Occident, unde mulţi scriu doar pentru specialişti, ignorând pătura largă a poporului.

Încă un aspect negativ este că popoarele occidentale nu mai citesc prea mult, ignorându-şi propriile moşteniri culturale, considerate acum prea dificile şi pretenţioase. Simplitatea culturală specifică românilor nu există în Occident.

De altfel, părintele continuă: “Preocuparea aceasta de educare a poporului în spiritul unei înalte spiritualităţi se încadrează în toată mentalitatea Bisericii din Răsărit, a cărei literatură a urmărit în mod principal formarea unui om desăvârşit.

În Occident, nici în Evul Mediu, nici în epoca modernă, inaugurată de Renaştere, nu s-a urmărit formarea unui astfel de om. Literatura Evului Mediu urmărea exclusiv apoteozarea legendară a membrilor clasei feudale, lăudându-le orgoliul dornic de glorie, de onoare şi de stăpânire, celor simpli neoferindu-le decât lauda supunerii” (p. 31).

Echilibrul spiritului românesc

Poporul român a fost criticat adeseori pentru lipsa sa de iniţiativă, pentru faptul că nu a dat dovadă de suficient curaj în anumite momente istorice în care acest lucru părea că trebuie făcut. De la Emil Cioran încoace, s-au încumetat mulţi intelectuali să afirme că poporul român fie nu are o cultură, fie că niciodată nu a jucat un rol important în istorie.

Ceea ce nu au remarcat aceştia este splendidul echilibru al acestui neam, care, în ciuda atâtor nenorociri care au venit peste el în istorie (şi nu au fost puţine!), nu a fost deloc afectat.

“Echilibrul românesc nu e un echilibru al mediocrităţii. Chiar dacă soluţia aleasă pare cea mai simplă, cea mai puţin spectaculoasă, simplitatea aceasta cuprinde în ea cumpăna între luarea în considerare a o mulţime de posibilităţi. (…) Alegerea unor sinteze echilibrate, sănătoase, şi a atitudinilor în care se cumpănesc stări spirituale mai complexe, care prin corespondenţa lor cu sinteza de împrejurări continuu nouă fac posibil un progres şi o creştere spirituală a omului, este superioară lăsării în seama violentelor porniri unilaterale. (…) Românul consideră că echilibrul constituie normalitatea existenţei” (pp. 41-42).

Alegerea unei soluţii de mijloc surprinde poate gândirea complicată a oamenilor culţi care preferă tot felul de variante pretenţioase şi dificile, dar aceasta indică o eficienţă. Românii sunt oameni eficienţi.

Ei ştiu că păstrarea echilibrului înseamnă alegerea unor soluţii care să îl susţină în continuare. De aceea nu sunt persoane înclinate să rişte, să efectueze schimbări bruşte doar de dragul de a observa ceva nou. Simţim în schimbările dese potenţialitatea unei ispite.

Printre trăsăturile poporului român enumerate de părintele Stăniloae se numără: legătura cu spaţiul natal, echilibrul extraordinar al deciziilor şi sinteza magnifică dintre luciditate şi gândire suspendată în faţa misterului. Toate acestea au un efect asupra dezvoltării intelectuale înalte a acestui neam.

Pentru a rezuma cele spuse mai sus ne întoarcem la părintele Stăniloae care sintetizează astfel: “Poporul român a primit prin literatura bizantină o educaţie în acest sens; el a primit o educaţie în vederea unui umanism echilibrat, de stăpânire asupra pornirilor unilaterale, pătimaşe, stăpânire fără de care omul nu poate valorifica toate potenţele naturii sale, adică umanitatea sa integrală.

Poate această capacitate a minţii nepătimaşe de a valorifica toate potenţele naturii umane se numeşte, în spiritualitatea bizantină şi apoi şi în cea românească, “minte întreagă” (p. 44).

 Ziarul Lumina

Manual de fericire pentru clasa I

Octombrie 24, 2014 Lasă un comentariu

Mihnea are 8 ani. În pauzele dintre ore, inspectează concentrat gardul verde de pe marginea aleilor, ca să găsească gărgărițe și păianjeni. Vorbește cu pasiune despre formele și culorile gândacilor, este foarte direct și spontan, are ochii vii și puterea de a te scana dintr-o privire. Când se așază în bancă, are un aer posac și condescendent.  Îi face pe plac învățătoarei – stă adică relativ cuminte și își copiază șirurile de cuvinte de pe tablă, socotește în ritm cu ceilalți, iar când primește reproșuri de orice fel, are de obicei o privire ironică, pe sub sprâncene și înțelepciunea omului care-și zice ”treacă de la mine!”. Mihnea e un elev bun, dar nu unul fericit.

Sofi are 6 ani. Abia a intrat la școală. Părinții ei au crescut-o ca pe un partener în familie. I-au dat impresia că alege mereu alături de ei și autoritatea unor puncte de vedere.  Învățătoarea  ei are 50 de ani și crede că bunul ei nume are la bază o autoritate incontestabilă. S-a mândrit mereu că este ascultată și respectată de copii. Astăzi, la ora de Pictură, Sofi a refuzat să termine lucrarea. Nu e prima oară când  își testează refuzurile pe Doamna și urmărește cu oarecare satisfacție ce efect are replica ”m-am plictisit”. Îi place s-o vadă încruntându-se și pierzând controlul tuturor motivațiilor impuse cu sârg și solemnitate de atâția ani.

Bianca e clasa a III-a. Este un lider înnăscut. Vorbește mult și bine, adună în jurul ei, spontan, copii de toate vârstele. Are pentru ei o sumedenie de idei de jocuri. Le confecționează de-acasă tot felul de cartonașe și bilețele pentru nu-știu-ce competiții inventate de ea. Poartă pălării interesante și are mereu un aer preocupat, de adult care pune veșnic ceva la cale.  În bancă, însă, e cu totul o altă poveste. Doamnei ei nu-i place deloc aerul ăsta de om cu alte priorități. Din simplul motiv că Bianca nu-și calibrează niciodată atât de frumos pasiunile și pe tema din caiet. Acolo pierde litere pe drum, expediază cu talent exerciții neterminate și tratează cu nedumerire nedisimulată nenumărate urme de pix roșu.

Cunosc sute de copii ca ei (mulți încă vizibili în clasele primare, pentru că la gimnaziu, învață deja să se camufleze sau să reprime cine sunt cu adevărat). Unii sunt teatrali și expresivi: pot  interpreta orice poveste gesticulând sau dansând (deși se fâțâte în bancă sau trântesc glume tare incomode pentru cel de la catedră); alții modelează extraordinar în plastilină sau desenează povești complexe, în mișcare, cu personaje inedite (au însă un aer absent și tare plictisit când o ascultă pe Doamna); unii au o mulțime de curiozități și întrebări pe orice altă temă (sunt însă prea volubili și întrerup ora parcă prea des), etc.

Toți copiii aceștia învață în școlile românești – unii mai devreme, alții mai târziu – că este ceva în neregulă cu ei. Ei nu se încadrează în modelul acceptat de învățători și profesori: acela al unui individ convenabil, concentrat pe sarcini de rutină și adaptat fără probleme la stilul directiv: copilul care înghite adevăruri fără să-și fi pus prea multe întrebări, copilul dirijabil, copilul purtat de mână, cu ochii închiși, printre capitole, teme, teste, examene, concursuri  și lăsat de sistem, la urmă, în drumul mare, singur și c-o diplomă în mână.

Am stat adesea de vorbă cu învățătoarele acestor copii. Toate au în cap paradigma unui dirijor aflat în fața unei orchestre, ai căror muzicieni țin același instrument. Niciuna nu-și asumă riscul de a pune în mâinile fiecărui copil un alt vehicul sonor. E foarte greu să armonizezi vibrații diferite și să obții un fir melodic descifrabil. E de mii de ori mai comod să cântăm toți aceeași partitură, la aceleași clape. De asta s-au inventat inspectorii pe care îi primim cu așa înfrigurată încântare: ei sunt măsura liniștii noastre personale că trebuie să procedăm cu toții la fel. Ar fi extrem de tulburător să avem libertăți. Ne plac reglajul extern și participarea sincronă la un act mecanic și dezumanizant.

Puțini știu că nimeni și nimic nu le oprește pe aceste doamne să-și reorganizeze materia după bunul plac sau după cele mai spectaculoase și antrenante scenarii. Nimeni și nimic nu poate opri o învățătoare să predea tematic: să integreze în orele de matematică informații și curiozități din lumea vie; să aducă la orele de Citire texte alternative din orice alt domeniu de cunoaștere; să exploreze la orele de Muzică vibrațiile corzilor și legile care produc sunete, să experimenteze conștient, la orele de Sport, legi fundamentale ale fizicii. Nimic nu le oprește să le povestească la Desen copiilor despre chimia pigmenților, volume și planuri sau la orele de Civică să dea fiecărui profil de copil suficientă validare emoțională și încrederea că este loc sub soare și pentru Sofi, și pentru Mihnea și pentru Bianca. Sau mai ales pentru ei.

Puțini părinți știu că manualele nu sunt obligatorii, iar exercițiile din ele nu sunt nici pe departe un scop în sine. Nimeni nu poate obliga niciun profesor să urmeze un manual. El este un instrument – mai bun sau mai prost – de care orice pedagog se poate lipsi în totalitate. Singurul document obligatoriu este Programa școlară. El este extrem de general formulat și foarte permisiv. Îi poți atinge obiectivele organizând învățarea în zeci de moduri. Poți introduce, fără probleme la clasă, vocea fiecărui copil: poți porni de la curiozitățile lor, poți folosi gărgărița găsită de Mihnea în curte  – ca pretext inteligent pentru orice început de oră. Poți folosi magnetismul social al Biancăi la organizarea echipelor de lucru și o poți provoca pe Sofi să alunge plictiseala din clasă cu idei originale. Poți face o oră în așa fel încât fiecare copil să aibă o voce și fiecare privire să strălucească.

Problema este alta. Nu știu câți profesori sau învățători au ei înșiși moduri de operare atât de flexibile în gândire și acțiune. Mulți dintre ei mi-au răspuns dezarmant că nu cunosc materia în sine, ci manualul. ”Eu nu știu Fizică – mi-a spus o prietenă profesoară – eu știu manualul de Fizică.” Cu alte cuvinte, copiii noștri sunt în majoritate pe mâna unor funcționari care operează rigid cu textul legii în mână. Fără interpretări și fără conexiuni. Or, inteligența și creșterea interioară înseamnă în primul rând o rețea spectaculoasă de idei și informații, de legături multiple și circulație activă în toate direcțiiile a ”aha-urilor”.

Pe de altă parte, de ce să ne batem capul, dacă totuși obiectivele noastre sunt diplomele, nu materia cenușie din spatele lor? Nici părinții nu sunt foarte circumspecți când vine vorba de nota 10. Se bucură pur și simplu, fără să dorească să afle ce există dincolo de ea. De aceea, învățătoarea aceasta de care vorbeam, nu simte nicio urgență să inoveze, nici nu se deranjează să așeze învățarea pe mecanisme alternative, altele decât cele descrise algoritmic în manual.

Este incredibil cât de bine ne-am sincronizat în aberație și prostie la nivel național: cât de bine funcționează controlul inspecțiilor școlare și câți oameni bat drepți din picioare, cu ochii închiși, fără să-și pună nicio întrebare. Ce-ar fi să folosim acest teribil adevăr în avantajul nostru: adică să introducem – ironic – schimbarea tot prin pârghiile supunerii și ale conformismului orb? Am înțeles. Nu avem bani, nu vrem să reducem numărul de catedre, n-are sens să deranjăm interese politice.

Putem însă face ce știm noi mai bine de 25 de ani încoace: putem scrie legi și regulamente. De ce să nu le scriem despre învățarea tematică, interdisciplinară și transcurriculară? De ce să nu producem cu același nesaț proceduri stufoase despre cum să creștem mințile copilor pornind de la principiile sănătății mentale și emoționale? Dacă s-ar tipări o mare și clară viziune, în litere de-o șchiopă, pe holurile școlilor, despre cum plănuim cu toții să alungăm prostia din clase și din cancelarii?  Sunt sigură că s-ar găsi imediat o echipă suficient de conștiincioasă care să reorganizeze disciplinele actuale încrucișând puțin informațiile și armonizând tematic conținuturile. Eu sunt zilnic în contact cu zeci de astfel de oameni. Ar face-o toți cu mare plăcere, chiar și dacă ar trebui să suporte vreo confiscare politică sau asumare cinică de merite. Niciun cost n-ar fi prea mare, când vine vorba de copii.

Dacă marii pedagogi în viață ai acestei țări s-ar apuca să scrie câteva ghiduri explicite, câteva didactici practice despre cum altfel poți alcătui scenariul unei lecții? Mură-n gură chiar și pentru prietena mea de Fizică. Scenarii prietenoase despre mecanismele gândirii și rețete care aduc curiozitățile și întrebările copiilor în prim-plan? Ce ne-ar costa să introducem schimbarea pe furiș, sub forma care place și este familiară tuturor: regulamentul, legea, controlul?

Adică, dacă am fost atât de sistematici și coerenți în prostie, de ce să nu folosim aceleași pârghii productive și pentru inovație?

via contributors.ro

PARTIDUL OAMENILOR CINSTIȚI!

Octombrie 22, 2014 Lasă un comentariu

Stefan Secareanu PPCD (49)Organismul politic al oamenilor cinstiți din Țara asta a fost trădat și batjocorit de Roșca! Au rămas din el umbrele unor tineri amăgiți și schilodiți sufletește, cu chipurile kaky-izate de un BANDIT POLITIC ORDINAR care îl așteaptă pe Putin să treacă Nistrul cu tancul! Am ajuns zilele când Țara asta nu îsi mai are CÂINII EI DE PAZĂ! După 30 noiembrie trebuie să fondăm PARTIDUL OAMENILOR CINSTITI! Cei care vor veni să guverneze după 30 noiembrie vor ramâne cu voturile, nu și cu INIMILE noastre! INIMILE NOASTRE se vor îndrepta spre PARTIDUL OAMENILOR CINSTIȚI pe care începem să îl creăm chiar din ACEST MOMENT!

22 octombrie 2014

DEPRESIA LAVROVILOR

Octombrie 21, 2014 Lasă un comentariu

Ieri, ministrul rus de Externe Lavrov s-a stropșit din nou, amenințător, asupra Chișinăului. A scuipat scârbos cu minciunisecareanu inima de aur turnate de rețeaua neokaghebismului dughinist care a împânzit electoral Republica Moldova. Ne-a batjocorit instituțiile, ne-a speriat cu ”scenarii ucrainene”. Până la această oră nu am știință de vreo reacție a Chișinăului. Nu știu dacă mai are cine reacționa. Pe toți i-a pălit dragostea de alegători. Ograda este pustie, câinii nu mai latră. ”Lavrovii” dau busna pe porțile deschise căutând cu labele tremurânde cheile de la casă… Moscova-i în depresie. Ne pierde… Privirile-i halucinante sunt înfricoșător de periculoase…

Ștefan Secăreanu

21 octombrie 2014

ELEGANȚA ELECTORALĂ

Octombrie 12, 2014 Lasă un comentariu

secareanu tinerii moldovei 14 septembrie 2014Mai mulți prieteni și neprieteni de pe Fb mi-au cerut explicații (unii s-au răstit la mine) în legătură cu replicile mele din cadrul unei emisiuni de vineri la Publika prin care am sugerat ce ar fi bine să facem ca după alegerile din 30 noiembrie să menținem vectorul european al Republicii Moldova. Pentru a nu admite risipirea votului pro-Europa, formațiunile de această orientare, care nu au șanse să atingă pragul electoral, dar care s-au avântat deja eroic în bătălie, ar fi rezonabil să se retragă elegant din cursă, dând posibilitatea entităților politice de aceeași orientare, cu șanse reale, și vizibile din start, de accedere în Parlament, inclusiv PL-ului, să acumuleze cât mai multe puncte. Asta am sugerat, prin replicile mele, referindu-mă bineînțeles la PLR. Este convingerea mea fermă! Voi insista asupra acestui punct de vedere de câte ori mi se va cere părerea. Cu respectul de rigoare pentru toată lumea bună și mai puțin bună de pe aceste liste electorale și pentru susținătorii ei. Numai astfel vom putea evita și un eventual blocaj la alegerea șefului statului. Ne bucurăm că ”spețnaz”-ul electoral eurasiatic, parașutat de Putin, este fragmentat ca niciodată. Cu tot cu plutonul lui dughinist în uniformă kaky! Dar asta nu înseamnă în niciun fel că și segmentul proeuropean ar trebui să fie tot atât de divizat. Orice vot pentru integrarea europeană este și un vot pentru ieșirea noastră din țarcul Moscovei! Iată de ce acesta va fi unul de aur! Cei supărați, să mă ierte! Politica făcută cu (la) supărare este sortită eșecului…

Ștefan Secăreanu

12 octombrie 2014

Mircea Vulcănescu, despre „misiunea esențială a școlii”

Octombrie 8, 2014 Lasă un comentariu

„V-aţi aştepta, poate, de la un părinte să vă spună că aşteaptă ca şcoala să dea copiilor lui mijloacele spre a fi cât mai fericiţi.mircea-vulcanescu-3

Fericirea, doamnelor şi domnişoarelor, este un program pe care îl flutură înaintea neamului nostru mai ales străinii. Fericirea o făgăduiau Principatelor străinii,când voiau să le ocupe.Ipsilante îşi propune fericirea poporului din Principate, asuprit de mai marii lui. Kiselev îşi propune să ne fericească, pe noi care nu ne ştim ferici singuri. Alţii, mai noi, din afară, la fel. Şi manifestele care se răspândesc pe ascuns acelaşi lucru îl proclamă: fericirea.

E ciudat că nici Tudor, nici Horea şi nici unii din reformatorii noştri sociali nu făgăduiesc românilor fericirea. Ei făgăduiesc libertate, frăţie. Scăpare de hoţii şi de nevoi. Nu fericire. Asta e cu totul altceva! Ceea ce cer ei e reintrarea în uman, reintrarea în măsură, reintrarea în datorie!

De aceea nu voi pretinde şcoalei româneşti să pregătească pe copii pentru fericire! Înseamnă însă oare că prin aceasta mă alătur idealului „utilitarist” şi cer şcolii să-mi pregătească fetele pentru o anumită îndeletnicire? Nici asta. Utilitarismul este un eudemonism căruia îi e ruşine de dânsul.

Acum, să ne înţelegem: fericirea e un lucru spre care, conştient sau nu, tindem cu toţii ca spre starea noastră adevărată. Spre fericire tindem toţi.

Dar, români şi creştini, ştim că fericirea nu este din lumea asta. Asta aş voi, ca şcoala să facă să simtă pe copii că fericirea cea adevărată nu e cea de aici şi că fericirea realizabilă aici nu e posesiunea unui maximum de existenţe, ci o anumită măsură lăuntrică, un echilibru al fiinţei, care o ţine mereu stăpână a posibilităţilor ei, îi evită robia lăuntrică.

Înfrăţirea idealului de educaţie sovietic cu cel american”

Ştiu că o ideologie cu care suntem acum în luptă şi care nu e fără influenţe piezişe asupra sistemului nostru de educaţie ar voi să asigure – prin şcoală – omului fericirea de aici, afirmând că orice altă poziţie e mincinoasă şi urmăreşte aservirea omului de către om prin „înşelăciunea speranţelor lumii viitoare”.

Totul trebuie organizat pentru viaţa de aici.

Unii din cei care au trecut Nistrul [adică la sovietici, n.red.] au rămas chiar impresionaţi de caracterul serios şi practic în care învăţământul altora e organizat pentru asigurarea fericirii în viaţa de aici.

Şi un vânt prădalnic bate la încheieturile învăţământului nostru de stat, în sensul prefacerii lui în învăţământ exclusiv practic.

Dacă această tendinţă cuprinde în ea ceva just, în măsura în care un învăţământ abstract, lipsit de contact cu viaţa, e un învăţământ fără folos, tendinţa de a face din orice învăţământ un învăţământ profesional este o adâncă primejdie, contra căreia trebuie să dăm alarma.

Acei însă care, trecând Nistrul, au căutat să desluşească mai adânc chipul omului care stă sub această potrivită îndeletnicire, au rămas înfioraţi de vacuitatea completă a reacţiei umane, de lipsa omului lăuntric, pe care scriitorii contemporani o semnalau încă de mult în formule extreme ale civilizaţiei americane.

Nu suntem aci în alt război decât în acela pe care-l ducem de zeci de ani împotriva vedeniei acesteia a lumii, în care produsele fierăriei au statuificat pe faur.

Iar înfrăţirea idealului de educaţie sovietic cu cel american nu este numai efectul unei trecătoare frăţii de arme, ci vedenia adâncă a unei idei de om golită de întreaga ei umanitate şi prefăcută în robot.

Trebuie deci să distingem între învăţământul „utilitarist” şi învăţământul de misiune.

Şi, chiar dacă şcoala s-ar strădui în viitor să dea copiilor numai pregătire profesională, profesorii ar trebui să se crucifice pentru a depăşi această orientare.

Educaţia nu se poate întemeia pe fuga de durere, ci pe obligaţia de a-i face faţă”

Sunteţi profesoare de învăţământ teoretic, şi de învăţământ teoretic de femei. Scopul acestuia, chiar dacă ar fi, în ultimă analiză, să pregătească profesioniste, obiectivul lui este să plăsmuiască chipuri de femei, adică fiinţe umane.

Se poate ca o societate de furnici, sau de termite asexuate, să fie, din punctul de vedere al perfecţiei organizării, superioare alcătuirii sociale omeneşti, unde năzuinţe rămân neîmplinite, unde omul suferă şi se străduieşte. (Sunt chiar savanţi care spun că până la urmă o să ne mănânce furnicile, care – ele – vor moşteni pământul.)

Ceea ce trebuie însă să ştim, cel puţin noi aceştia care creştem oameni, este că tocmai această nepotrivire perfectă, acest pas între ideal şi înfăptuire, această posibilitate de a rata, această libertate pe care o avem în fiinţa noastră, reprezintă în fond ceea ce face demnitatea vieţii şi valoarea care-o face vrednică de trăit.

Şi daca suferinţa şi durerea sunt preţul pe care omul îl plăteşte pentru a-şi răscumpăra chipul, educaţia nu poate fi întemeiata pe o asemenea fugă din faţa durerii, ci, dimpotrivă, pe asumarea hotărâtă şi conştientă a condiţiunii noastre de oameni.

În ce măsură reuşeşte societatea de la Răsărit să evite omului suferinţa şi durerea – pentru care nu-l pregăteşte – o dovedesc faptele înseşi. Nu. Condiţia unei educaţii româneşti nu se poate întemeia pe fuga de durere, ci pe obligaţia de a-i face faţă.

Fiice ale unui neam, în ale cărui condiţii de existenţă şade nestatornicia împrejurărilor – cu excepţia unor scurte răstimpuri, care falsifică perspectivele adevărate –, fetele noastre trebuiesc crescute aşa încât să facă faţă durerii. Nu în nesimţire şi în nepreţuirea inimii. Ci cu acea inimă de foc care topeşte piatra şi cu acea superioară vedenie contemplativă a rostului lor transmundan, care fac pe poet să-şi sfârşească alcătuirea feţei lui din vis, pe care-a împodobit-o cu toate frumuseţile pământului, deşi e sortită strivirii prin bucatele pământului, când ajunge la suflet, prin vorbele: „Şi drept suflet ţi-aş fi pus / Sabia cu vârfu-n sus”.

Vrem omul bun de ceva, adică omul de misiune”

Idealul fericirii e de obicei legat cu idealul de educaţie „personalist” [adică individualist, egoist, în care omul este rupt de comuniunea interpersonală, n.red.] şi idealul de educaţie „utilitarist” cu idealul etic al misiunii.

Noi răsturnăm poziţiile.

Ci părăsind idealul „personalist”, care ar voi ca educaţia să facă oameni pentru sine şi pentru fericirea lor şi constatând că acest ideal dă în realitate monştri, inadaptabili stărilor de azi, în care societatea cheamă pe individ şi tinde să-l absoarbă, şi că idealul omenesc de azi e acela al omului de misiune, stăruim să însemnăm ceea ce ni se pare totuşi căl deosebeşte pe acesta de specialist şi de educaţia menită să-l formeze.

Deosebirea e aceasta, şi asupra ei insist. Educaţia nouă trebuie să creeze nu specialişti, ci oameni. Oameni de nădejde, adică oameni pe care să te poţi bizui la încercare, adică oameni întregi, în stare să facă faţă nevoilor şi durerii.

Aceşti oameni nu trebuiesc însă crescuţi pentru fericirea lor înşişi, ci să fie buni de ceva, să fie pricepuţi să facă faţă într-o anume direcţie a existenţei.

Dar nu pentru ca să-şi tragă din pricepere un izvor de autorealizare, ci pentru ca, oameni fiind, să-şi facă, prin ea, datoria de oameni.

Firele sunt trase de capete şi ţesătura răsturnată.

Dincolo [în Occident, n.red.], „omul personal”, cu egoismul lui pe gheţarii înţelegerii; dincoace [în Comunism, n.red.], robotul, specialistul fără suflet, omul funcţiei, unealta.

Şi nu vrem nici una, nici alta. Ci omul bun de ceva, adică omul de misiune, care mai întâi e om, dar care, pentru că e om, nu stă degeaba, nu caută numai de ale sale, împlineşte o funcţie. Funcţiune variată, care la femeie merge de la rolul intim, casnic, de mamă şi soţie, la cel de inspiratoare, sau de sare a pământului care pune în relief valorile create, şi până la cel al unei misiuni sociale instituţionalizate de funcţionară, profesoară, doctoriţă, artistă, scriitoare sau femeie de ştiinţă.

În acest sens, ce are de dat şcoala copiilor mei?

1. Să le înlesnească dezvoltarea unei minţi sănătoase într-un trup sănătos;

2. Să le deprindă treptat cu problemele pe care le pune omului viaţa.

Deci, nu un mediu izolat, artificial, de seră, ci un mediu care să le redea, în anume limite, însăşi atmosfera vieţii. Au aci ce nu au în familie. Şcoala e un mediu în carecopiii se cresc unii pe alţii, îşi pun unii altora problemele vieţii.

Decăderea femeii din rolul de stăpână a casei în cel de roabă a stupului”

Trebuie şcoala să pregătească fetele pentru viaţa de familie ori pentru viaţa profesională?

Nietzsche, care nu era un prieten al femeii, a numit feminismul acesta, masculinizator, cel mai mare efort de urâţire a femeii de-a lungul timpurilor. Totuşi în istoria modernă au intervenit fapte care impun oarecum femeii o asemenea profesionalizare.

Cel dintâi este numărul femeilor, care în mediile orăşeneşti depăşeşte pe [cel] al bărbaţilor. E o constatare de ordin demografic. Reacţia? Femeia caută, de nevoie, lăturalnic, ce nu află în cămin.

Educaţia sovietică şi educaţia americană tind către acest tip de formaţie feminină. Tind spre el, pentru că felul de viaţă socială respectivă face femeia să trăiască singură, separată de bărbat, şi ca întâlnirea ei cu bărbatul să fie întâmplătoare. E aci o servitute pe care o impune femeii condiţia specială a vieţii de fabrică şi de cetate comercială.

Cu toate că acest tip de viaţă feminină este înfăţişat ca o dezrobire a femeii de sclavia căminului şi-o egalizare a ei cu soarta bărbatului, în fond, nu e vorba decât de supunerea ei la acelaşi gen de robie ca şi bărbatul, de decăderea ei din rolul de stăpână a casei în rolul de roabă a stupului, a uzinei.

În acest tip de societate, femeia nu poate vedea de copii, silită fiind să stea toată ziua-n uzină. Copiii sunt trecuţi la leagăn. Masa se ia în cantine. Convieţuirea se reduce la ceasurile de odihnă şi la petrecerea sărbătorilor. Uzura muncii împiedică femeia să se consacre menajului său.

Este însă inutil să protestăm. Profesionalizarea femeii, chiar dacă am socoti-o neprielnică dezvoltării femeii, este un lucru câştigat, asupra căruia nu se va reveni curând.

Femeia să nu-şi piardă feminitatea”

Ţinta educaţiei femeii intelectuale tinde către abilitarea ei într-unul din următoarele rosturi:

Misiunile moderne ale femeii

I. Definite în raport cu alţii

A. în cămin:

1. soţie

2. mamă

B. Sau, în afară:

1. inspiratoare, sau

2. sare a pământului – punând în valoare creaţiile altora

C. Ori într-o activitate profesională definită:

1. funcţionară

2. profesoară

3. doctoriţă (arhitectă)

4. devotată misiunilor de ajutorare socială; ori

II. Creatoare, definită în raport cu sine

1. femeie de ştiinţă

2. artistă

3. scriitoare

Dacă deci este greu de prevăzut că se va putea reveni în totul la tipul de viaţă oriental, al femeii stăpână a casei, al femeii gospodine, soţie şi mamă de familie, e deci de pretins ca femeia să nu-şi piardă feminitatea.

Problema aceasta – dacă educaţia fetelor trebuie să tindă spre profesie ori spre cămin – mi se pare depăşită. Mi se pare depăşită în sensul că, oricare i-ar fi soluţia, ea nu alterează răspunsul pe care trebuie să-l dăm cu privire la idealul educaţiei feminine.

Pentru că totuşi problema se pune, să aruncăm o privire asupra ei. În toate cazurile, femeia trebuie formată pentru a trăi pentru altul. În idealul educativ al omului de misiune şi bărbatul e sortit să trăiască pentru alţii.

Există totuşi o deosebire mare între bărbat şi femeie, sub raportul acestei trăiri pentru altul. Normal, bărbatul munceşte pentru altul pe un plan impersonal. Activitatea lui e orientată spre idei, spre abstracţii, care intenţionează pe alţii. Femeia e orientată spre alţii concret. […] Într-o viziune concretă, putem spune că omul se defineşte prin gândul şi lucrul său, femeia prin fiinţele sale. Orientarea ei se îndreaptă spre alţii concret. Ca soţie, ca mamă, ca inspiratoare, ca mijlocitoare a circulaţiei valorilor, femeia este îndreptată spre fiinţele concrete.

De aceea, profesionalizarea femeii este o deformare a ei, femeia nu se realizează în profesie decât suferind în condiţia ei de femeie şi, de multe ori, cu alterarea profilului ei feminin.

Femeia este orientată spre altul concret, ea se complace nu în intenţionarea semenului prin opera de cultură, ci în contactul sufletesc direct, actual şi intuitiv cu alţii.

Ceea ce mi se pare caracteristic şi vrednic de reţinut pentru rezolvarea problemei noastre este constatarea acestei neautonomii funciare a femeii.

În opoziţie cu idealul „personalist” [individualist] şi cu idealul specializării profesionale, idealul existenţei misionare reprezintă o relativă feminizare a idealului de om în genere, o deschidere a lui înspre alţii, care prezintă un analog a ceea ce constituie esenţialul sufletului feminin.

Misiunea esenţială a şcolii nu e să transmită cunoştinţe, ci să transmită un anumitchip de om de la o generaţie la alta. Colectivitatea în slujba căreia stă şcoala e naţiunea. Rolul şcoalei secundare este să pregătească formarea elitelor acestei societăţi. Nu conducere politică exercită neapărat elitele, ci influenţe spirituale. Cei care întreţin atmosfera de viaţă în jurul valorilor fac de asemeni parte din elite. Elite de categoria celor care valorifică fiinţele de sine în genere; deci, de categoria acelora care, într-o anumită epocă, poartă, faţă de semeni, chipul adevărat al omului.”

Mircea Vulcănescu, De la Nae Ionescu la «Criterion» (Editura Humanitas, 2003)

Articol publicat în numărul 69 (Octombrie 2014) al revistei Familia Ortodoxă.

Via: irinamonica.wordpress.com

Mircea Eliade despre Eminescu

Octombrie 7, 2014 Lasă un comentariu

După rezistenţele pe care le-a întâmpinat în timpul scurtei şi chinuitei lui vieţi, opera lui Mihai Eminescu s-a impus fulgerător, neamului întreg, iar nu numai păturei culte. Nu ştiu dacă s-a făcut vreodată socoteala exemplarelor tipărite din Poeziile lui Eminescu. Dar în mai puţin de o jumătate de veac, poeziile acestea au fost reproduse în multe zeci de ediţii, de la modestele tipărituri populare până la admirabila ediţie critică a Fundaţiilor Regale, îngrijită de Perpessicius. Astăzi, după ce-au cunoscut atâtea culmi şi atâtea onoruri, Poeziile lui Eminescu, cenzurate în ţară, apar aşa cum le vedeţi, în haina sfioasă a pribegiei. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai puţin semnificativă, dacă n-ar fi luat şi el parte, de peste veac, la tragedia neamului românesc.

Ce înseamnă pentru noi toţi, poezia, literatura şi gândirea politică a lui Eminescu, o ştim, şi ar fi zadarnic s-o amintim încă o dată. Tot ce s-a creat după el, de la Nicolae Iorga şi Tudor Arghezi până la Vasile Pârvan, Nae Ionescu şi Lucian Blaga, poartă pecetea geniului sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaineitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu. Îl iubim cu toţi pe Creangă, îl admirăm pe Haşdeu, învăţăm să scriem de la Odobescu, îl respectăm pe Titu Maiorescu şi anevoie putem lăsa să treacă mult timp fără să-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi.

El şi numai el, ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român.

Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă.

Întreg Universul nostru îl avem în aceste câteva zeci de pagini pe care o mână harnică le-a tipărit şi le împarte astăzi în cele patru colţuri ale lumii, peste tot unde ne-a împrăştiat pribegia. Păstraţi-le bine; este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc.

Mircea Eliade

Paris, septembrie 1949

sursa: Istorii Regasite

via: historia.ro