Arhiva

Archive for ianuarie 2015

Despre emisiunile ”TEMA ZILEI” și ”TEMA SĂPTĂMÂNII” de la CANAL2

ianuarie 30, 2015 Lasă un comentariu

stefan secareanu portret deputatZilnic sunt întrebat când va fi reluată difuzarea acestor programe în care subsemnatul eram pe post de ”invitat permanent”.

Precizez că am avut un contract în acest sens cu instituția de presă în cauză până la 31 decembrie 2014. Potrivit înțelegerilor, contractul urma să fie prelungit și în 2015, săptămâna trecută fiind înștiințat că difuzarea programelor va fi reluată începând cu 2 februarie.

Ieri, mi s-a comunicat că relația cu subsemnatul este ”înghețată”.

Cu gândul la iminentul dezgheț al relațiilor și sufletelor noastre, țin să mulțumesc, pe această cale, frumoasei echipe de la CANAL2 pentru colaborare și minunatele clipe pe care le-am avut împreună.

Doamne ajută!

Ștefan Secăreanu

30 ianuarie 2015

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , ,

LAȘITATEA PREȘEDINTELUI TIMOFTI

ianuarie 28, 2015 Un comentariu

timofti filat decoratiiMi s-a reproșat că sunt neîndurător cu președintele Timofti pe care l-am avertizat cu demisia sau cu demiterea din cea mai înaltă funcție pe care o deține în stat pentru faptul de a nu face NIMIC pur și simplu în clipele când țara e furată!

Voi susține în continuare că lâncezeala șefului statului, în situația în care cea mai mare bancă, Banca de Economii a Moldovei, fondată și construită pe sudoarea moldovenilor, este jefuită ziua în amiaza mare, este criminală!

Criminală este și tăcerea lui Timofti pe marginea acaparării de către grupările mafiote din sânul Puterii de la Chișinău a Aeroportului Internațional Chișinău, obiectiv strategic al țării!

Mai mult decât atât! De-a dreptul strigător la cer este gestul șefului de țară de a prinde-n piepturile gangsterilor cea mai înaltă decorație a statului chiar în toiul acestui jaf!

Republica Moldova se poate ”mândri” cu un singur lucru: de la INDEPENDENȚĂ încoace nu a dus lipsă de PREȘEDINȚI DE ȚARĂ LAȘI!

LAȘITATEA LUI TIMOFTI este mai păguboasă decât LAȘITATEA LUI SNEGUR, LAȘITATEA LUI LUCINSCHI sau LAȘITATEA LUI VORONIN, pentru că TIMOFTI a fost emanat de o majoritate parlamentară necomunistă, instalată după guvernarea de opt ani a comuniștilor, majoritate zis democratică, reformatoare și proeuropeană, în care OAMENII și-au pus mari speranțe!

Iată de ce LAȘITATEA PREȘEDINTELUI TIMOFTI  provoacă și mai multă dezamăgire în rândul moldovenilor.

Iar dezamăgirea este un rezultat al păcatelor noastre. Parintele Rafail Noica spunea: „Când suntem dezamăgiți, să ne uităm unde eram amăgiti, iar atunci, durerea dezamăgirii va putea deveni un moment al mântuirii noastre, să nu mai fim amăgiti. Deci o putință de a ne lumina.”

Ștefan Secăreanu

28 ianuarie 2015

FILAT, MAI FLEXIBIL DECÂT ANALISTUL SĂU GÂRNEȚ

ianuarie 23, 2015 Lasă un comentariu

filat lupu acordÎn sfârșit,  am ajuns la ceea ce nu s-au așteptat alegătorii care au votat la 30 noiembrie pentru cele trei partide zis proeuropene. În urma circului de două luni, din cele trei, a căzut unul. Au rămas două: PLDM-ul lui Filat și PD-ul lui Lupu.

Ultimele două zile toți au așteptat cu gura căscată răspunsul PLDM-ului la apelul PD-ului pentru formarea unei alianțe de guvernare minoritare susținute de comuniști.

PLDM-ul nu a stat mult pe gânduri și a decis! Merg de mână cu PD-ul, fără PL și sprijiniți de PCRM.

”Liderul PLDM, Vlad Filat, și cel al PD, Marian Lupu, au semnat Acordul de constituire a Alianței de guvernare „Pentru o Moldovă Europeană”, citim în presa liberă și de partid.

Concluzia noastră este că, în aceste zile, cât mingea s-a aflat pe terenul PLDM-ului, liderul acestuia, Vladimir Filat, a dovedit că este cel mai flexibil om politic din Republica Moldova.

Acesta a fost în stare să evalueze într-un timp record și cu exactitate de ”finansist” toate beneficiile și toate riscurile afacerii de mai sus cu implicarea comuniștilor.

Șmecherosul de la Lăpușna a mers atât de departe cu flexibilitatea încât i-a întrecut chiar și pe ”analiștii” săi care îl îndemnau, ipotetic, să ”înceapă”, doar, ”dialogul cu PCRM”, nu să și-l termine în formula anunțată azi. 

„În sfârșit, – accentua deunăzi analistul Vasile Gârneț, – dacă nu se mișcă carul din loc, trebuie început dialogul și cu PCRM, pentru a face funcțional Parlamentul și a da țării un Guvern…”

Carul parcă începuse a se mișca, partenerii europeni puseră punctele pe ”I”, liberalii prinser[ a-și  împrăștia ”pretențiile”…

Filat, însă, a mers și mai departe cu flexibilitatea! El a trecut chiar și peste avertismentul analistului!

”Însă dialogul cu comuniștii,  – avertiza Gârneț, – nu trebuie folosit ca armă de presiune la adresa colegilor din (viitoarea) coaliție, nu trebuie transformat într-un șantaj, pentru că societatea s-a săturat de asemenea metode cinice și imorale. Vrem o clasă politică responsabilă, nu niște cartofori lipsiți de scrupule”.

Corect! Metoda lui Fialt este una ”cinică și imorală”! 

Mai rău! Asemenea metode fac parte din arsenalul ”cartoforilor lipsiți de scrupule”, iar clasa politică compusă din  ”cartofori lipsiți de scrupule” este una absolut ”iresponsabilă”!

Ștefan Secăreanu, 

23 ianuarie 2015

Categorii:Fără categorie

PICIORUL DE DINCOLO DE PRAG AL LUI FILAT

ianuarie 22, 2015 Lasă un comentariu

filat iohannis usa sediuDupă umila mea părere, cuvântul hotărâtor în constituirea așa-zisei ”coaliții proeuropene” la Chișinău (cu participarea obligatorie a PL-ului, așa cum așteaptă alegătorii celor trei partide declarat proeuropene) îl are Filat! Partenerul lui Băsescu și al lui Iohannis!

Liderul PLDM a mers, cand a fost chemat, la consultări peste Prut… Și înainte, și după alegeri… Pozele cu Băsescu și Filat erau adevărate lozinci electorale înainte de 30 noiembrie, iar relația cu noul președinte al României a fost una la vedere la alegerile prezidențiale din 16 noiembrie.

Lui Filat, insă, îi convine de minune o guvernare fără Ghimpu! O guvernare confortabilă pe care i-o asigură, de această dată, doar comuniștii!

Se pare că in acest sens are si acordul Bucureștiului,  rolul căruia în ”criza de la Chișinău” este mai degrabă de ”comisar” al americanilor, care au declarat, cu gura lui Socor, că ”preferabil” pentru ”alianță” este Voronin, iar Ghimpu ar fi un ”irațional”…

Asta ar explica de fapt și lipsa inopinată a premierului român Victor Ponta de la ”consultările” de marți de la aeroport…

Dacă Filat, președintele unui partid membru PPE, ar dori cu tot dinadinsul să respecte înțelegerile de marți cu ”europenii” privind formarea noii coaliții, așa cum s-ar cădea să procedeze în asemenea situații un lider de partid cu afiliere internațională care ține cont în mod prioritar de părerea partenerilor externi, acesta ar fi trebuit să pună, pur și simplu, piciorul în prag!

Dar noi nu nu ne facem iluzii! Filat nu este în stare să-și respecte propriul alegător de aici, darămite pe niște naivi cu capul în nori de la Bruxelles…

Așa că, vom avea un ”guvern minoritar”, pentru că așa ”s-a convenit”…

Socor a pus toate accentele… când a trebuit.

In rest, totul e spectacol… de prost gust.

Astazi va fi ”aleasă” conducerea Parlamentului… In fruntea lui va fi cineva de la PD… Comuniștilor li se va da un fotoliu de vicepreședinte…

In timpul cel mai apropiat, domnul Ion Păduraru, cavaler al Ordinului Republicii, o va desemna pe Natalia Gherman la funcția de prim-ministru…

Și totul va fi bine la vamă… și la BEM-BEM-BEM…

Ștefan Secăreanu

22 ianuarie 2015filat_basescu_facebook_com_filatfilat iohannis sediu strangere de mana

filat iohannis aeroportfilat basescuII

filat basescuI

REPUBLICA SOCORILOR

ianuarie 20, 2015 Lasă un comentariu

secareanu stefan poza lui chilat

Așa se face că, de fiecare dată când țara asta trebuie să-și aleagă ce are de ales, cade bob sositor pe capul ei câte un Socor. Dacă nu sunt aruncați cu parașuta, Socorii ne flutură din mâini ori ne arată amenințător din deget de peste mări și țări nu carecumva să îndrăznim a face vreun pas fără știrea lor…

Exact așa au procedat în 2005… Au stat pe capul echipei noastre politice vreo două luni în șir. Zi de zi veneau la sediul nostru ori ne invitau respectuos la ”ceaiuri” prin restaurantele Chișinăului ca să ne determine să-l votăm presedinte pe Voronin, care, peste noapte, devenise omul americanilor…

Avântul formațiunii noastre era în creștere spectaculoasă după istoricele proteste anticomuniste din 2002 și cele împotriva planului Kozak al rușilor de dezmembrare a teritoriului nostru național. Dacă nu ne-ar fi fost furate (la numărare) voturile, dacă nu am fi fost trădați de un lider lumpenizat și șantajabil, am fi devenit un factor decident în cadrul puterii de la Chișinău. Prima dată după independență o entitate politică de respirație națională și creștină, neafiliată structurilor criminale și mafiote ale Sistemului, ar fi putut decide cursul Republicii Moldova…

Eram periculoși, necontrolabili… Trebuia să fim opriți. Cu orice preț.

Socorii ne-au învins… Am fost puși în situația (capcană) să-l votăm președinte pe liderul comunist…

Socorii și-au pus palma-n cur și au plecat. Noi am explodat…

Singurul partid din afara Sistemului a fost distrus de Sistem.

Astăzi Socorii vin parașutați din nou pe capul Republicii Moldova. Ne învață de la Europa Liberă cine sunt ”preferabilii” Sistemului și cine sunt ”iraționalii” Sistemului…

Am înțeles că ”preferabil” este Voronin, iar ”irațional” este Ghimpu…

Credeam că vor insista până-n pânzele albe să fie creată ”coaliția proeuropeană”, așa cum ”aleșii proeuropeni” și-au dat cuvântul în fața OAMENILOR care i-au votat, o bună parte din ei împotriva voinței lor, și mai apoi această ”coaliție proeuropeană” să ”negocieze” cu ”opoziția constructivă” a lui Voronin…

Americanii au bătaie de cap cu ”iraționalii”…

Socorii sunt în exercițiul funcțiunii…

Noi ce să facem, dragi tovarăși?!

Ștefan Secăreanu

16 ianuarie 2015

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , , , ,

EMINESCU, UN APĂRĂTOR AL ORTODOXIEI

ianuarie 20, 2015 Lasă un comentariu

eminescu desenAcum 124 de ani, în ziua de 15 iunie 1889, pleca dintre noi Mihai Eminescu, „cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”. Fără Eminescu, am fi fost mai săraci, mai goi, mai puţin români. Şi-a închiat viaţa slujirii neamului său, pe care l-a iubit ca nimeni altul, arzând ca o flacără pentru idealul libertăţii şi unităţii naţionale.

S-a spus despre el că a fost ultranaţionalist, xenofob, reacţionar, extremist, antisemit. Unii l-au descris drept degenerat, sifilitic, alcoolic şi afemeiat. El se aştepta la această formă de „recunoştinţă” a posterităţii, o anticipase cu amărăciune în Scrisoarea I: „…vor căta vieţii tale/ Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -/ Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.

Ştia ce va urma, ce soartă îl aşteaptă. Dar nu a depus armele. În consecinţă, într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului, angajându-se să îi lichideze pe naţionalişti, Eminescu a fost catalogat drept nebun, discreditat, internat abuziv în diferite sanatorii de boli psihice, unde i-au fost administrate cantităţi enorme de mercur şi unde a fost „tratat” prin bătăi cu funia udă, până la leşin. De ce? Pentru că milita pentru unitatea tuturor românilor, pentru că scria aprig împotriva duşmanilor ţării, pentru că demasca în articolele sale corupţia politicienilor români, dar, mai ales, pentru că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

Cine combate Ortodoxia numai român nu e…”

Eminescu a fost un mare patriot, dar a fost şi un apărător al Bisericii Ortodoxe. Mărturia lui rămâne peste veacuri, ca un adevărat testament, scris parcă anume pentru cei care se încăpăţânează încă să-l considere ateu.

Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187)

Cât priveşte aşa-zisa apartenenţă a lui Eminescu la orice fel de mișcare ocultă, transnațională, cuvintele poetului sunt mai mult decât edificatoare şi mai actuale ca niciodată:

Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.” (14 august 1882, Mihai Eminescu, „Timpul”, în „Opere”, Vol. XIII, pp. 168-169)

Dacă Eminescu ar fi azi printre noi, condeiul lui acid nu i-ar ierta pe cei care lovesc în Biserică, în neam şi în familia creştină. Ar condamna păcatul de moarte al  homosexualităţii, pe cale să fie legiferat şi în România. Ar demasca trădătorii de neam, care îşi spun „patrioţi”. Ar jeli milioanele de copii ucişi prin avorturi. Ar scrie cu durere despre ce a mai rămas din biata noastră ţară, sfâşiată şi jefuită la drumul mare. Ar striga, cum numai el ştia să o facă, sperând că românii se vor trezi din somnul cel de moarte al nepăsării. Că se vor întoarce la credinţă, că vor umple iar bisericile, că se vor întoarce din „neagra străinătate” şi se vor lupta pentru ţara lor, aflată în momente de grea cumpănă. Ar plânge pentru tineretul rupt de istorie şi de trecut, ancorat în valori străine nouă, abrutizat prin tehnicile moderne de corupere în masă. Ar privi, cu lacrimi în ochi, spre satul românesc – o umbră din ce-a fost cândva. Ar căuta peste tot şi n-ar mai găsi decât pe ici, pe colo părinţi şi bunici care să lase generaţiilor tinere comori nepreţuite: datini, obiceiuri, cântece şi doine, balade populare, toată zestrea inestimabilă a românilor de altădată. Ar găsi un neam parcă pustiit, fără memorie, aproape lipsit de suflare. Un neam pe care avem cu toţii datoria să-l readucem la viaţă. Măcar noi, cei ce-l iubim şi cinstim pe Eminescu.

Înaintea negrei străinătăţi care împânzeşte ţara cad codrii noştri seculari şi, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, decreşterea populaţiei îndeplineşte apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc.” (Mihai Eminescu) Vi se pare cumva acest tablou al decadenței cunoscut?

 doxologia.ro

JE SUIS CIOBAN!

ianuarie 18, 2015 Un comentariu

Stefan Secareanu PPCD (49)VITALIE CIOBANU, acest CHARLIE al nostru de pe Bâc, ne învață, de la Paris, în ”tradiția blasfemiei intelectuale”  (Doamne, ce îmbinare monstruoasă și exactă pentru definirea ateismului monstruos promovat de acest soi de experți în ale ”valorilor occidentale”) cum ar trebui înțeleasă libertatea de expresie de către noi, basarabenii, exprimându-și cu ostentație disprețul  față de ”atitudinea confuză a multor concetățeni ai noștri pe seama cauzelor care au provocat atentatele de la Paris”.

Mai rău, comentatorul ateu de la Europa Liberă arată din deget la Biserica Ortodoxă, lăsând să se înțeleagă că ”dictatura majorității”, adică Biserica Ortodoxă, se face vinovată de această ”atitudine confuză a multor concetățeni ai noștri”.

”Biserica Ortodoxă, deși este separată de stat, tinde, după model rusesc și la încurajările Moscovei, să se implice în viața politică, să impună norme în educația publică”, mai zice intelectualul blasfemator. (http://www.europalibera.org/content/article/26793703.html)

Evident, hulitorul de cele sfinte se referă la Biserica Ortodoxă în întregimea ei, deci, și la Biserica Ortodoxă Română, majoritatea din enoriașii căreia au de asemenea o ”atitudine confuză” față de cauzele atentatelor de la Paris.

Potrivit normelor pe care le impune în educația publică Biserica Ortodoxă Română, ai cărei credincioși suntem toată familia și neamurile mele, și educației pe care am primit-o de la părinții mei, cu ateii și cu sectanții nu este indicat să te pui în poară.

 Cu toate acestea, este cu cale să-i amintesc analistului defăimător al Bisericii OrtodoxeMihai Eminescu, unul din cei mai inimoși apărători ai Ortodoxiei, spunea astfel:  ”BISERICA ORTODOXĂ ESTE MAMA POPORULUI ROMÂN!”.

Și mai spunea Eminescu:

“Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu- zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.

Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (M. Eminescu, Liber-cugetător, liberă-cugetare, “Timpul”, 2.02.1879, în « Opere », 1989, vol.X, p. 187).

Ștefan Secăreanu

18 ianuarie 2015

Caragiale despre Eminescu (1890)

ianuarie 17, 2015 Lasă un comentariu
Caragiale despre Eminescu (1890).
“Am cunoscut foarte de-aproape un om de o superioara inzestrare intelectuala; rareori a incaput intr-un cap atata putere de gandire. Era pe langa aceasta un mare poet; cu cea mai nobila si mai inalta fantezie, ajutata de un rafinat instinct artistic, el a turnat intr-o lapidara “forma noua limba veche si-nteleapta”, pe care o cunostea atat de bine si o iubea atat de mult. De felul lui mandru, el fugea de onoruri, stiindu-le cate concensiuni costa. Melancolic si pasionat, desi-n acelasi timp iubitor de veselie si de petreceri usoare, ura din convingere asa-numitele conveniente si poleiala lumii. Niciodata nu primea bucuros laude, nici chiar de la putinii prieteni, foarte putini, pe cari-i avea si-n judecata si sinceritatea carora credea – darmite pe ale acelei multimi de seci fara talent, fara judecata, nici sinceritate, cari se tot vara in viata noastra literatura ca microbii raufacatori in trupul omului sanatos si cari nu se sfiiesc a se fuduli a tout propos cu un prietesug ce nu le-a fost nicicand acordat! Laudele acelora ii inspirau de-a dreptul dezgust.
Dar daca nu dorea onoruri, daca fugea de zgomot si de laude, asta nu era decat din pricina desertaciunii lor, iar nu din vreo falsa modestie ce l-ar fi facut sa n-aiba deplina si manifesta incredere, fata cu toata lumea, in talentul lui. Avea talent si o stia mai bine decat oricine: nici o critica nu-l putea face sa se-ndoiasca de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decat mai putin de ce rcedea el insusi. De aceea opera ce ne-a lasat-o nu denota nici un moment de zitare sau de neincredere in sine".
In imagine, Mihai Eminescu, in 1870.

sursa:

“Am cunoscut foarte de-aproape un om de o superioara inzestrare intelectuala; rareori a incaput intr-un cap atata putere de gandire. Era pe langa aceasta un mare poet; cu cea mai nobila si mai inalta fantezie, ajutata de un rafinat instinct artistic, el a turnat intr-o lapidara “forma noua limba veche si-nteleapta”, pe care o cunostea atat de bine si o iubea atat de mult. De felul lui mandru, el fugea de onoruri, stiindu-le cate concensiuni costa. Melancolic si pasionat, desi-n acelasi timp iubitor de veselie si de petreceri usoare, ura din convingere asa-numitele conveniente si poleiala lumii. Niciodata nu primea bucuros laude, nici chiar de la putinii prieteni, foarte putini, pe cari-i avea si-n judecata si sinceritatea carora credea – darmite pe ale acelei multimi de seci fara talent, fara judecata, nici sinceritate, cari se tot vara in viata noastra literatura ca microbii raufacatori in trupul omului sanatos si cari nu se sfiiesc a se fuduli a tout propos cu un prietesug ce nu le-a fost nicicand acordat! Laudele acelora ii inspirau de-a dreptul dezgust.

Dar daca nu dorea onoruri, daca fugea de zgomot si de laude, asta nu era decat din pricina desertaciunii lor, iar nu din vreo falsa modestie ce l-ar fi facut sa n-aiba deplina si manifesta incredere, fata cu toata lumea, in talentul lui. Avea talent si o stia mai bine decat oricine: nici o critica nu-l putea face sa se-ndoiasca de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decat mai putin de ce rcedea el insusi. De aceea opera ce ne-a lasat-o nu denota nici un moment de zitare sau de neincredere in sine”.

In imagine, Mihai Eminescu, in 1870.

Eroiiromanieichic

Categorii:Fără categorie Etichete:, , ,

REPUBLICA SOCORILOR

ianuarie 16, 2015 Un comentariu

secareanu stefan poza lui chilatAșa se face că, de fiecare dată când țara asta trebuie să-și aleagă ce are de ales, cade bob sositor pe capul ei câte un Socor. Dacă nu sunt aruncați cu parașuta, Socorii ne flutură din mâini ori ne arată amenințător din deget de peste mări și țări nu carecumva să îndrăznim a face vreun pas fără știrea lor…

Exact așa au procedat în 2005… Au stat pe capul echipei noastre politice vreo două luni în șir. Zi de zi veneau la sediul nostru ori ne invitau respectuos la ”ceaiuri” prin restaurantele Chișinăului ca să ne determine să-l votăm presedinte pe Voronin, care, peste noapte, devenise omul americanilor…

Avântul formațiunii noastre era în creștere spectaculoasă după istoricele proteste anticomuniste din 2002 și cele împotriva planului Kozak al rușilor de dezmembrare a teritoriului nostru național. Dacă nu ne-ar fi fost furate (la numărare) voturile, dacă nu am fi fost trădați de un lider lumpenizat și șantajabil, am fi devenit un factor decident în cadrul puterii de la Chișinău. Prima dată după independență o entitate politică de respirație națională și creștină, neafiliată structurilor criminale și mafiote ale Sistemului, ar fi putut decide cursul Republicii Moldova…

Eram periculoși, necontrolabili… Trebuia să fim opriți. Cu orice preț.

Socorii ne-au învins… Am fost puși în situația (capcană) să-l votăm președinte pe liderul comunist…

Socorii și-au pus palma-n cur și au plecat. Noi am explodat…

Singurul partid din afara Sistemului a fost distrus de Sistem.

Astăzi Socorii vin parașutați din nou pe capul Republicii Moldova. Ne învață de la Europa Liberă cine sunt ”preferabilii” Sistemului și cine sunt ”iraționalii” Sistemului…

Am înțeles că ”preferabil” este Voronin, iar ”irațional” este Ghimpu…

Credeam că vor insista până-n pânzele albe să fie creată ”coaliția proeuropeană”, așa cum ”aleșii proeuropeni” și-au dat cuvântul în fața OAMENILOR care i-au votat, o bună parte din ei împotriva voinței lor, și mai apoi această ”coaliție proeuropeană” să ”negocieze” cu ”opoziția constructivă” a lui Voronin…

Americanii au bătaie de cap cu ”iraționalii”…

Socorii sunt în exercițiul funcțiunii…

Noi ce să facem, dragi tovarăși?!

Ștefan Secăreanu

16 ianuarie 2015

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , , , , ,

NAE IONESCU: De ce nu e bun şovinismul

ianuarie 3, 2015 Lasă un comentariu

nae ionescuAm scris, acum în urmă, în această foaie, o serie de articole asupra datelor orientării istorice a politicei noastre extrene. Era o încercare de a desprinde elementele permanente ale vieţii noastre de stat şi de a căpăta din aceste elemente indicaţiuni pentru orientarea noastră. Am afirmat cu acest prilej că latinitatea noastră – principalul argument al celor cari pledează pentru o occidentalizare – este în bună parte o prejudecată. Pentru cine cunoaşte cât de cât strcutura vieţii noastre de stat şi a vieţii noastre spirituale, afirmaţia aceasta nu închidea nimic surprinzător sau de… ruşine. De aceea în presa românească articolele mele au trecut necomentate.

Iată însă că aceste consideraţii au găsit un ecou la… Budapesta. Şi anume în coloanele confratelui „Nemzeti Ujsag”; care comentează punctul nostru de vedere, sub titlul„Abandonarea latinităţii valahe”. Am cetit. Am cetit, şi nu mă pot dumeri nici acum. Ce a înţeles şi mai ales ce a putut scoate confratele budapestan merită, în adevăr, atenţiunea noastră.

Citez: „Cele scrise de ziarul “Cuvântul” sunt foarte instructive; şi de natura a tempera entuziasmul exagerat care a contribuit la orientalizarea şi balcanizarea Ardealului. Articolul va avea de efect că Europa occidentală va lua notă de caracterul oriental al României; şi va înţelege ce greu păcat au făptuit cei cari, în numele democraţiei apusene, au aruncat Ardealul unei ţări cu suflet oriental”.

Eu cred că dacă onoratul meu confrate ungur s-ar fi gândit că lucrurile acestea se cetesc şi dincolo de graniţa ţării sale, ar fi ezitat să le scrie. Pentrucă, vedeţi, peste graniţă se găsesc şi oameni cari să fie sustraşi deformaţiei “patriotice” de perspectivă. Şi dacă nu altceva, dat cel puţin un lucru pot opune aceşti oameni consideraţiilor patriotice de la Budapesta: că Ardealul nu ne-a fost “aruncat” de nimeni, – ca atare “democraţia apuseană” nu a avut nimic de spus în această afacere.

Cu „democraţia apuseană” şi cu „Europa occidentală” avem noi, desigur, socotelile noastre: în care sunt înscrise precis debitul şi creditul. Şi nu am precupeţit niciodată recunoştinţa noastră discretă, sobră şi demnă, dar cu atât mai efectivă, atunci când am fost în situaţia de a fi primit mai mult decât am dat. Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi „Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s-a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi.

Dar confratele de la „Nemzeti Ujsag” ne “denunţă” Europei: vedeţi, valahii aştia nu sunt decât nişte…, orientali: şi dv. le-aţi dat Ardealul! Stranie şi întristătoare atitudine. E destul de dureros să vezi un popor mândru ca cel al maghiarilor – dar oare maghiar să fie redactorul autor al articolului? – coborându-se la rolul de delator. Când însă delaţiunea e de aşa calitate, întristarea noastră devine jale. În adevăr, neamului omenesc nu-i e cruţată nici un fel de umilinţă.

Când noi ne-am exprimat îndoieli în chestia latinităţii noastre şi am afirmat caracterul categoric oriental al civilizaţiei româneşti, am exprimat nu numai un fapt, ci şi necesitatea orientării politicei noastre după realităţi. Nu ne-am gândit un singur moment că a nu fi occidental e o ruşine. Pentru că – am dovedit-o doară! – nu există pentru un popor civilizaţii sau culturi superioare sau inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care el e capabil, în virtutea componentelor lui istorice. A pune însă, peste aceste imperative ale realităţii, în cumpăna valorificării, formula structurală a apusului şi a răsăritului, şi a decide fără nici un fel de discuţie prealabilă în favoarea celei dintâi, iată ce nu poate face decât cineva care nu numai că ignorează primele elemente ale culturii şi civilizaţiei răsăritene, dar e străin şi de dureroasa îndoială în care se frământă de un sfert de veac metafizica europeană.

Evident însă, confratele nostru nu face numai teorie; ci el ar vrea să spună: aţi aruncat Ardealul orientalilor ălora de valahi; şi nu ni l-aţi lăsat nouă. Nouă, – cui? Desigur, nouă – Ungurilor; cari se ştie doară că suntem occidentali. A ni se refuza nouă dreptul de a ne uni cu Ardealul pentru că nu suntem occidentali, şi a ni-l cere dela democraţia apuseană, pentru Unguri ca reprezentanţi ai acestei democraţii, iată, desigur, încă o culme. Pe care o atinge “Nemzeti Ujsag”; care ştiţi ce înseamnă: Gazeta Poporului.

În ce mă priveşte, eu am ştiut întotdeauna că Ungurii sunt de origine turanică (s.n.) şi că reprezintă un popor tânăr, mândru, viguros, şi – în păturile lui adânci – o rasă nealterată. Pentru aceasta i-am şi preţuit întotdeauna; pentru ceea ce aduceau ei în centrul Europei: orizonturi largi de stepă, pasiuni puternice – cari impresionează chiar când se exercită în potriva noastră, – sălbatec romantism nostalgic al unui neam de plugari şi păstori, viaţă atutentică şi un fel de cavalerism, unite toate într-un patriotism halucinant care a dat Europei cea mai înaltă şi mai cuprinzătoare formulă metafizică a misticei statului.

Şi iată-l acum pe confratele meu maghiar aruncând peste bord această magnifică moştenire, pentru a intra – slugă proastă – la occident. De ce? Ca să “capete” înapoi Ardealul. Ca şi cum Ardealul se capătă şi nu se ia, ca şi cum o ţară cu un suflet ca al fraţilor noştri de peste munţi se poate guverna cu mandat dela Europa apuseană, ca o colonie oarecare din Papuașia! Vai!

Nu scriu lucrurile acestea pentru Unguri. Nu-mi voiu permite niciodată să dau lecţii unui neam, mai ales când e străin. Le scriu însă pentru fraţii mei, Românii! Ca să înţeleagă ei ridiculul sinistru la care poate duce şovinismul; şi ca să ne ferească de acest cel mai greu păcat al unei rase.

(Articol publicat în „Cuvântul” din 21 Martie 1930)

via http://www.certitudinea.ro

MIHAI EMINESCU: Rusia, muma mîndriei şi a lipsei de cultură (II)

ianuarie 3, 2015 Lasă un comentariu

EminescuDe mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace, ţinta cuceririlor ruseşti sînt ţările răsăritene ale Europei. Nu mai vorbim despre cuvîntul d-lui Aksalvof, care vede întinzîndu-se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice pînă la Marea Adriatică.

C-un cuvînt, în loc de-a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sînt pironiţi cu flămîngiune asupra Apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir pînă sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe. Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele. Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători cari dau tonul în Rusia.

Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini în formă, în fond însă pentru a cuceri întreg Imperiul otoman într-un mod care să poată fi înghiţit, mai de voie, mai de nevoie, de Europa. După Turcia urmează Imperiul habsburgic, după dînsul cine mai ştie cine? Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sînt diametral opuse. Astfel se dăruie un regat splendid celui mai neînsemnat popor din Peninsula Balcanică, bulgarilor. Se stabileşte în Tratatul de la San-Stefano independenţa României şi c-un rînd după aceea se stabileşte c-un al treilea, fără de noi, dreptul de a-şi trece trupele prin ţara noastră, de a o ocupa cu alte cuvinte, doi ani de zile. Doi ani, văzînd şi făcînd, s-ar preface apoi în zece şi în o sută, pentru că splendidul regat bulgar e plăsmuit aşa de frumos pentru ca să rămîie proprietatea ohavnică rusească.

Se stabileşte principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială, ceea ce presupune că sîntem în drept de a o ceda sau de a n-o ceda. Ne hotărîm de a n-o ceda şi Rusia a ocupat-o astăzi pe deplin.
În fine, susţiind dreptul nostru, vedem ivindu-se colţii prieteşugului. Bucureştii sînt împresuraţi de trupe, în Vlaşca cazacii îşi bat joc de populaţie dînd oamenii afară din case, trenurile noastre cu muniţiuni sînt oprite în drum, c-un cuvînt Rusia a început a întrebuinţa mijloacele ei civilizatrice pentru a ne intimida.

Nu deprindem frica şi pace bună. Teamă ne e numai ca Imperiul habsburgic să nu cadă la învoială cu Rusia, căci despre Anglia nu e vorbă. Ea este în stare a ţinea război pînă ce Rusia-şi va fi zvîrlit în vînt cea din urmă rublă metalică. Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărţeală şi aceste propuneri prefac înţelegerea în complicitate şi complicitatea cu Rusia e tot[dea]una fatală.
N-avem nevoie a pomeni exemplul nostru. Oamenii fără simţ istoric, liberalii consmopoliţi, c-un foarte incolor sentiment de patrie, s-au dat în apele Rusiei şi au declarat un război care ne-a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane şi poate o provincie. Zicem poate, pentru că Europa e interesată ca şi noi în cestiune.

Se poate ca Rusiei să i se întîmple soarta pe care ne-o pregăteşte nouă.
Guvernul a ales o politică pe care o aprobăm ca directivă, deşi-l găsim foarte inept pentru a o executa. Guvernul liberal a intrat în iţele Rusiei şi e prea angajat, încît vecinii se găsesc în drept de a se rosti nediplomatic faţă de cei ce reprezintă ţara, coroana ei şi pe augustul purtător. Aducem aminte convorbirile dintre principele Gorciacof şi generalul Ioan Ghica, care convorbiri aveau un aer deja neînmănuşat. Nu mai vorbim de altele şi mai rele, dar destul că, în momentul în care Gorciacof se răsteşte, cazacul pradă în Vlaşca. Răstirile diplomatului se traduc în acte de brutalitate cînd ajung în rîndurile din urmă.

Deşi nu s-a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranţa că ne aşteaptă vremi grele. Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că, oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe. Deviza noastră este: a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic. Nesperînd nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne-am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sînt nevoiţi să ţie cu noi; netemîndu-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora, generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică.

Articol apărut în TIMPUL pe 7 Aprilie 1878, cu titlul «Tendenţe de cucerire» – fragment

via http://www.certitudinea.ro

MIHAI EMINESCU: BUGETUL ROMÂNIEI ŞI DREPTUL DE A ÎNJURA

ianuarie 3, 2015 Lasă un comentariu

Emin_ed2Se-nţelege că, prin o asemenea manieră de a discuta, înlocuindu-se argumentele prin aserţiuni gratuite, numai scopul discuţiei, luminarea, nu se îndeplineşte.

Am voi să ne-nţelegem odată cu adversarii noştri în această privinţă pe faţă şi limpede.

Dreptul de-a înjura – daca rezultă din ceva, cestiune asupra căreia nu insistăm – nu poate rezulta decît din dovada că adversarul e un mişel în ceea ce priveşte caracterul lui. Căci erorile sale de cugetare, lipsa sa de judecată, defectele minţii dau cel mult dreptul la satiră şi ironie, nu la înjurătură. Cînd cineva scrie rău, de exemplu, e ridicol, cînd plagiază e de defăimat; în cazul întîi spiritul său e de vină şi spiritul e totdeuna moraliceşte nevinovat, în al doilea caracterul său e de vină şi numai acesta e supus judecăţii fie a legilor morale, fie a acelor penale pozitive.

Este însă în discuţia afacerilor publice vorba măcar despre calităţile morale ale caracterului adversarului, mai ales cînd el e în opoziţie?

De zece zile „Românul” continuă zilnic invectivele sale la adresa opoziţiei.

Aceşti oameni n-au cel mai mic patriotism, nici chiar simţămîntul pudoarei.

Necredinţa în naţiune i-a făcut să piarză şi simţămîntul naţional şi chiar ruşinea etc. etc…

E evident că toate epitetele acestea, cari se repet zilnic, cată să ne lase foarte indiferenţi, pentru că în sine sînt indiferente. E indiferent pentru obiectul în discuţie daca adversarul este antinaţional, fără patriotism, lipsit de pudoare, pentru că toate aceste escelente calităţi nu au nici o influenţă asupra afacerilor publice şi ar avea numai atunci cînd ar fi la guvern. Încolo, am declarat-o de atîtea ori că partidul conservator nu are un interes imediat, constrîngător, de-a veni la putere şi că toată lupta lui e îndreptată în contra falsificării regimului constituţional şi gravelor neajunsuri morale şi materiale cari rezultă din sistemul amăgirii şi presiunii. Schimbaţi sistemul şi n-avem nimic cu oamenii.

Că sînt o mulţime de liberali-naţionali cari n-ar fi în stare nici de-a înţelege o schimbare de sistem în senzul aplicării oneste a Constituţiei e o împrejurare care le-ar strica lor individual, nu însă ideilor liberale sau instituţiunilor. Aşadar nici din punctul de vedere al actualităţii, nici dintr-acela al viitorului partidului liberal calităţile sau defectele conservatorilor nu sînt obiect al discuţiunii. Actele partidului roşu şi al guvernului său sînt însă neapărat obiecte ale discuţiunii publice, de vreme ce nu se fac decît în socoteala poporului întreg, cu paguba sau cu cîştigul lui şi, daca argumentaţiunea noastră în privirea lor e exactă, puţin importă cine sîntem, de merităm sau nu calificaţiunile „Românului” căci, oricare ar fi intenţia cu care scriem, argumentele în sine nu au nici un amestec cu acea intenţie şi pot fi combătute prin argumente; şi un argument solid e mai tare decît o mie de oameni.

Aşadar cu argumente vom veni.

Au prorocit – zice „Românul” despre noi – ruina finanţelor şi, de patru ani, partida liberală n-a făcut împrumuturi, n-a pus nici un impozit.

Într-adevăr am prorocit şi prorocim încă compromiterea finanţelor României. Dar să admitem, pentru un moment, că prorocirea noastră e o calomnie şi aserţiunea ,,Românului” un adevăr. Se ştie că adevărul n-are frică de cercetare, căci, cu cît mai mult îl priveşti, cu atîta mai limpede iese la suprafaţă. De aceea să ne înţelegem asupra termenilor şi să cercetăm aserţiunea ziarului guvernamental.

Ce este un împrumut?

E un contract în scris sau verbal cu care primeşti de la cineva bani sau orice alte valori, cu îndatorirea de-a înapoia cele luate cu sau fără dobîndă.

Statul era dator creditorilor săi sume în numărătoare. În loc de-a le plăti însă peşin el emite pentru 26.260.000 bilete ipotecare, deci el a luat de la fiece detentor al unei asemenea hîrtii echivalentul în numerar, îndatorindu-se de-a plăti acel numerar atunci cînd va vinde moşiile ipotecate. Deci, pînă în momentul în care acele bunuri vor fi vîndute şi biletele ipotecare retrase, pînă în momentul ce tranzacţiunea va fi consumată, aceste bilete reprezintă un împrumut de 26.260.000. Dar e dobînda mare, dar e mică, împrumutul rămîne împrumut, chiar dac-ar fi fără de nici o dobândă.

E însă îndeajuns acest singur caz pentru ca aserţiunea generală a „Românului” „partita liberale n-a făcut nici un împrumut” să fie falsă.

Acum să ne întrebăm ce este un impozit ?

Impozit se numesc sumele ce le plăteşte cetăţeanul pentru a subveni la(subvenționa n.n.) sarcinele publice.

S-au urcat taxele postale cu 50%, s-au urcat taxele judecătoreşti, s-au impus o taxă de 5 la sută asupra salarelor, s-au sporit preţul biletelor drumului de fier etc.; aceste taxe sînt sume plătite de cetăţeni pentru a subveni la sarcinele publice, deci impozite.

Prin urmare aserţiunea „Românului” că „partita” n-a impus dări nouă e falsă, căci ajunge un singur exemplu în contrariu spre a o răsturna.

Împrumuturi directe, făţişe, prin anume convenţie cu persoana Y sau X n-au făcut; precum n-au impus nici dări directe nouă. Dar împrumuturi deghizate şi dări indirecte destule.  […].

Asemenea, în anul 1880 se vor afecta 6.862.432 bilete ipotecare pentru acoperirea deficitului, deci iarăşi o cheltuială reală care nu corespunde cu nici un venit real al statului.

Şi, cu toate acestea, „Românul” pretinde necontenit că bugetele se acopăr fără deficite şi fără împrumuturi.

Deturnarea biletelor ipotecare de la adevăratul lor scop: plata datoriei flotante, şi întrebuinţarea lor pentru plata de dobînzi la datorii oculte şi pentru cheltuieli ordinare ale bugetului poate avea drept rezultat un adevărat dezastru financiar.

Datele noastre sînt luate după însuşi raportul d-lui E. Costinescu, raportor al comisiei Camerei şi redactor al „Românului”, deci, întru cît priveşte pe guvernamentali cel puţin, exactitatea cifrelor nu poate fi contestată din parte-le. Iar mistificaţiunile acelui raport se impun la prima vedere fără un studiu amănunţit. Cu toate acestea calculele noastre, făcute după situaţiuni mai vechi, co[i]ncid în ce priveşte numerele rotunde cu însuşi lucrările comisiei bugetare.

Nu sîntem în drept de-a retrimite „Românului” invectivele ce ni le-a adresat în discuţia aceasta?

[TIMPUL, 29 martie 1880]

via  http://www.certitudinea.ro

MIHAI EMINESCU: DESPRE MERITE SI PRIVILEGII

ianuarie 3, 2015 Lasă un comentariu

eminescu (1)[…]. Nimeni nu-i contestă celui mai sărac şi mai neînsemnat cetăţean al statului nostru dreptul şi putinţa de-a ajunge prin muncă şi înţelegere oricât de sus va vrea pe scara socială şi e o curată invenţie de-a mai crede că există cineva în ţara aceasta care să susţie privilegii de clasă, onori şi prerogative deosebite pentru familiile cutare ori cutare. Aceste prerogative s-au îngropat şi au trebuit să se îngroape.

Un popor care a avut nefericirea de-a fi guvernat o sută douăzeci şi unu de ani de străini şi care, prin această împrejurare, a trebuit să-şi piarză simţul său istoric şi conştiinţa marilor datorii cătră stat, ce erau legate de vechea organizare socială, nu mai admite, nici poate admite o organizare pe clase, cari se distingeau nu prin mulţimea drepturilor, ci prin gradul datoriilor.

Care e dar sâmburul cestiunii de controversă?

Nici un altul decât de-a se asigura prin organizarea dinlăuntru ridicarea sigură a meritului şi a muncii la un nivel superior şi a răsplăti această muncă, dându-i o influenţă relativ mai mare în afacerile publice.

Cine însă distinge între merit şi demerit, între fondul serios al învăţăturii şi al curajului şi aparenţele lui împrumutate, între autorul original al bunei sale stări, al sorţii, al învăţăturii lui şi între plagiatorul aparenţelor?

,,Românul” răspunde: „poporul”, în care toate voturile sunt egale şi unul nu valorează mai mult decât altul.
Noi zicem asemenea ,,poporul”, dar aşa cum l-au creat Dumnezeu, nu cum şi-l închipuiesc demagogii c-ar fi făcut după un singur colegiu. Poporul, cu destingerile pe cari natura le-a pus în el când i-a dat unuia mai multă minte, altuia mai mult curaj, unui al treilea un mai vast spirit de întreprindere, armonia c-un cuvânt, nu unisonitatea monotonă. Poporul, da! […].

Nu exista în adevăr decât două forme ale tiraniei şi ale decadenţei unui stat omenesc: despotismul şi demagogia. Şi despotismul egalizează pe oameni, supuindu-i unuia singur, lăsând să degenereze cele mai nobile facultăţi ale lor, patimele bune şi inteligenţa; iar demagogia are acelaş fatal efect prin indiferentismul care-l inspiră naturilor deschise şi mari, văzând în faţă-le biruinţa constantă a mediocrităţii şi a şiretlicului.

Aşadar, încă o dată: nimeni nu gândeşte, nici poate gândi la restabilirea unor privilegii a căror esenţă medievală, datoriile către stat, au dispărut.

Un boier vechi sub domniile române era aproape sclavul statului. Lui i se tăia capul daca un punct al ţării era călcat de străini, el trebuia să servească fără plată în mai toate funcţiile publice, el trebuia să fie gata la orice chemare a Domnului şi răspunzător cu viaţa pentru dreptatea oricărui din actele sale.

Şi prerogativele? Vro bucată pustie de pământ spre şesul ce mărginea ţara către duşmani, pe cari le vindea… pe-un cal alb, precum dovedesc o sumă de documente, şi dreptul de-a coloniza acea pustietate, daca putea şi în condiţiile în care putea. Aceste condiţii au fost poate originea acelor privilegii.

Din momentul în care esenţa acestor prerogative, datoriile cătră stat, au încetat, din momentul ce prerogativele politice s-au prefăcut în drepturi private, ele au trebuit să cază şi au căzut.

Dar de facto mai există familii istorice în România? Cu atât mai bine pentru ele şi pentru ţară. Daca sunt în stare să-şi păstreze averile întregi şi numele vechi curat, e fără îndoială un folos. Dar de jure nu mai există; de aceea cel care nu e vrednic a-şi păstra numele sfinţit de istoria acestor ţări va cădea fără îndoială şi se va duce acolo de unde întoarcere nu mai este, în sânul nimicniciei şi al uitării.

Deci nu în ordinea de idei a privilegiilor de clase mai pot consista deosebirile de vederi între partizile din România, ci numai în organizarea luptei pentru existenţă a poporului românesc în contra piedicelor ce i le opune superioritatea străinilor, lipsa lui proprie de cultură şi de prevedere.

În decursul atâtor ani de luptă nu ne-am ţinut numai pe terenul negaţiunii şi al polemicei, ci am susţinut în mod consecuent şi am rezumat în programul nostru: că voim monarhia constituţională, alegerile pe colegii, pentru ca să nu se neutralizeze înrâurirea firească a învăţăturii şi a muncii; conservarea elementului naţional prin conservarea proprietăţii imobiliare în mânile Lui; conservarea şi dezvoltarea meseriilor ca corespunzătoare cu tot atâtea aptitudini naţionale; mijloace protectoare ca sprijin vremelnic al acestor aptitudini; simplificarea organizării prea costisitoare; crearea unui învăţământ real, paralel cu cel clasic; condiţii de admisibilitate pentru funcţionari administrativi; stabilitatea celor judecătoreşti. […].

Ceea ce putem susţine însă de bună credinţă este că două curenturi de idei există numai în ţară, unul conservator, pe care-l împărtăşeşte „Binele public” cu ” Timpul”, şi unul demagogic, care tinde la republici, la sufraj universal, la lipsa de orice garanţie de onestitate şi învăţătură pentru demnitarii publici, c-un cuvânt la domnia oarbei întâmplări şi a patimilor oarbe în locul stabilităţii şi a progresului prin merit şi prin muncă.

Repetăm o idee a lui Montesquieu, zicând: primejdiile unui stat liber sunt totdauna înlăuntru, nu în afară. A asigura uzul libertăţii şi a înconjura abuzurile, iată menirea unui partid conservator într-o ţară liberă. Nu Cartago a învins pe romani pe cât timp la ei domnea libertatea disciplinată, care i-a ridicat atât de sus; dar a dărâmat Roma şi a umilit-o demagogia în cele două forme ale ei, a maselor şi a despoţilor. […].

[TIMPUL, 14 ianuarie 1882]

via certitudinea.ro

Mihai Eminescu, mesaj de Anul Nou (1883)

ianuarie 1, 2015 Un comentariu


eminescu (1)“Legi eterne mişcă universul de-asupra noastră, legi eterne conduc şi societăţile omeneşti. Suntem mici pe un glob neînsemnat în univers, dar inventăm mereu mijloace ca să ne facem viaţa grea şi dureroasă.

Deşi ne dăm seama că viaţa-i ceva accidental, nu uităm patimile care ne mişcă.

E în sufletul omenesc o ordine de lucruri tot atât de fatală ca şi aceia din lumea mecanică, şi astfel evenimentele care sgudue istoria sunt inevitabile ca şi evenimentele în constelaţia cerească.

Anul ce ‘ncepe nu inspiră multă speranţă, nu anunţă multă bucurie. Poporul nostru este aşezat între furtuna ce vine din apus spre a întâmpina pe cea de răsărit.

Starea noastră nu depinde de noi, va fi determinată de alţii, şi totuşi guvernul se ocupă cu chestiuni care au menirea să agite opinia publică.

E păcat şi nedemn ca ‘n situaţia gravă în care ne aflăm, să mai jucăm comedia luptelor lăuntrice.

Se ‘ncheie şi după datina noastră cu ziua de astăzi un şir de evenimente măsurate după apuneri şi răsăriri de soare şi fixate în memoria noastră cu cifrele acestei măsurători.

Dacă privim regularitatea fenomenelor lumii siderale şi o comparăm eu nestatornicia sorţii omeneşti, am putea crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ.

Cu toate acestea precum o lege eternă, mişcă universul deasupra capet elor noastre, precum puterea gravitaţiunii le face pe toate să plutească cu repejune în chaos, toţi astfel alte legi, mai greu de cunoscut, dar supuse aceleiaşi necesităţi, de la care nu este nici abatere, nici excepţie, guvernează oamenii şi societăţile.

Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neînsemnat în univers,a cărui an întreg de câteva sute de zile nu e măcar un ceas pentru anul lui Neptun de şasezeci de mii de zile, totuşi ce multe şi mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre a-şi face viaţa grea şi dureroasă!

S’ar crede că cu cât cunoştinţele înaintează, cu cât omul câştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre mărimea lui Dumnezeu, ar scădea deşertăciunea care este isvorul urei şi al desbinărilor;

că încredinţându-se că nu numai nimic este, ci chiar mai puţin decât nimic, de vreme ce viaţa omenirei întregi este ceva accidental şi trecător pe coaja pământului, mintea lui va fi isbită cu atâta adâncime de acest mare problem, încât să poată uita patimele mici cari-l mişcă, mai puţin înseninătoare decât o picătură în ocean, de cât o clipă în eternitate.

Dar nu este astfel.

Se vede că aceeaşi necesitate absolută, care dictează în mecanismul orb al gravitaţiutnii cereşti, domneşte şi în inima omului; că ceea ce acolo ni se prezintă ca mişcare, e dincoace voinţă şi acţiune şi că ordinul moral de lucruri e tot atât de fatal ca şi acel al lumii mecanice.

De aceea vedem că marile evenimente istorice, răsboae cari sgudue omenirea, deşi par a atârna de decretul unui individ, sunt cu toate acesteia tot atât de inevitabile ca şi un eveniment în constelaţiunea cerească.

E drept că cei vechi n’aveau cuvânt de-a pune oroscopul şi de-a judeca după situaţiunea aparentă a luminilor ceea ce se va petrece odinioară pe pământ, dar cu toate acestea, în naivul lor chip de-a vedea se ascundea un adevăr, acela, că precum o constelaţiune e dată cu necesitate, tot astfel evenimentele de pe pământ se’ntâmplă într’un şir, pare că de mai nainte determinat.

Dacă, după constelaţiunea împrejurărilor celor din urmă, am pune oroscopul anului ce vine, nu multă speranţă ne-ar inspira, nu multă bucurie ne-ar face.

Din nou chestiunea Orientului sau mai bine a împărţirii împărăţiei otomane e obiectul ce preocupă lumea politică şi se poate ca evenimentele din Egipet să fi fost cel dintâiu stadiu al desfăşurării chestiunii. În adevăr după înfrângerea insurecţiunei, a început a se desemna cu claritate alianţa austro-germană şi a se da pe faţă înarmările Rusiei.

Franţa, gata a fi privitoarea interesată la uriaşa ciocnire dintre lumea slavă şi cea germană, gata chiar a participa – şi fata favebunt – pierdut însă tocmai în preziua anului nou pe bărbatul care reprezenta politica ei de acţiune.

Cu toate acestea, nu credem ca moartea unui om, oricâtă însemnătate suspensivă ar avea pentru evenimente, să le poată înlătura cu totul.

În acest conflict, pe care viitorul îl indică cu claritate, ce se va alege de cei mici?Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de despărţire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit.

Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul răsboiului, oricât de înţeleaptă va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totuşi stabilirea unei preiponderanţe politice, pururea fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar ameninţa cu nimicirea totală.

Oare în preziua unor evenimente, determinante pentru soarta noastră, fac bine oamenii ce ne guvernă de-a pune chestiunea revizuirii constituţiei? Fac bine a propune excluderea din viaţa publică a elementelor celor mai luminate ale poporului, cari s’au dovedit în toţi timpii a fi şi cele mai patriotice, prin suprimarea colegiului I?

Nu numai că nu fac bine, dar chiar şeful acestui guvern a recunoscut-o aceasta, căci însuşi tindea la amânare reformelor, întemeindu-se pe probabilitatea evenimentelor, ce bat la poarta cetăţii noastre.

Cu toate acestea curentul fatal de înoituri, care e caracteristic pentru epoca de spoială în care trăim, împinge pe majoritate la punerea unor chestiuni ce nu pot decât să turbure ţara şi să accentueze deosebirile de interes şi de partid între oameni.

Cu părere de rău cată să constatăm că, cu toată bătrâneţea prematură a năravurilor, inteligenţa politică a acestei ţări arată uneori semne de copilărie.

Ca un sfinx, mut încă şi cu ochii închişi, stă anul viitor înaintea noastră, dar ştim bine că multe are de zis, că cumplite sunt enigmele ce le va rosti, că în prăpastie va cădea cel ce nu va fi în stare să le deslege.

Iar Edipul destinelor noastre se uită în faţa acestui sfinx, şi în loc de a fi pătruns de seriozitatea adâncă, tragică poate a fizionomiei lui, el s’apropie de monstru pentru a-i răspunde cu… jucăriile noastre constituţionale… Fără îndoială ceea ce are să se’ntâmple se va ‘ntâmpla, dar e păcat şi nu e demn ca atunci, când timpurile sunt foarte serioase, un popor să joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru.”

Articolul “La un an nou”, scris de Mihai Eminescu, a fost publicat în “Timpul”, la 1 ianuarie 1883

via cersipamantromanesc.wordpress.com

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , , , ,