Archive

Archive for August 2016

Din corespondența Mareșalului Ion Antonescu. Scrisoare către Brătianu și Maniu

August 14, 2016 Lasă un comentariu

maresal_ion_antonescu_max

“Am lasat fara raspuns scrisorile dumneavoastra anterioare. Am facut-o din intelepciune, fiindca urmaream unirea, si nu vrajba. Puteam sa va raspund, aducand justitiei pe toti vinovatii de catastrofa morala si politica a tarii, printre care sunteti, in primul rand, si dumneavoastra. Natia o doreste si o asteapta de la mine. Nu am facut-o totusi, fiindca nu am voit sa atat si mai mult spiritele si, mai ales,nu am voit sa dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii nostri. Am lasat ziua acestor rafuieli mai tarziu. Abuzati, insa, de rabdarea, de tacerea si de intelepciunea mea si, rand pe rand, la scurte intervale de timp, imi trimiteti, cand dumneavoastra, cand dl. Maniu, avertismente, sfaturi si acuzatiuni. In virtutea carui drept? Ce reprezentati in aceasta tara, dumneavoastra, toti fostii oameni politici, in afara de interesele dumneavoastra egoiste si un trecut politic total compromis si dureros?!

Uitati, domnule Bratianu, ca eu sunt omul muncii mele si martirul greselilor acelora care au primit in 1918 Romania Mare si au dus-o, dupa 22 de ani de conducere, in prapastia de unde am luat-o eu in 1940, pe cand dumneavoastra sunteti din profitorii si daramatorii unei mosteniri mari.

In mai putin de un sfert de secol, fiecare in parte si toti la un loc, ati prabusit lupta, sacrificiile si suferintele duse si indurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politica. Orice aparare incercati si orice diversiune faceti dumneavoastra, conducatorii politici de ieri, purtati pe umeri aceasta raspundere.

Dumneavoastra, liberalii, mai mult ca altii, fiindca si din opozitie si de la guvern, prin actiunea dumneavoastra de dirijare si de indrumare a vietii noastre politice, economice, morale si spirituale, exercitata direct si indirect, de pe bancile ministeriale, din birourile bancilor si din culisele politice, ati dus tara la catastrofa din 1940.

Stati fata in fata cu constiinta dumneavoastra, depanati cu corectitudine, pas cu pas, atat actele dumneavoastra, cat si pe ale acelora cu care, rand pe rand, v-ati intovarasit si v-ati acuzat, in fata natiei dezolate, scandalizate si inmarmurite; rasfoiti toata colectia ziarelor din ultimii 40 de ani, incepand cu Universul si terminand cu Viitorul si cu ziarele jidovesti pe care se sprijinea nationalistul domn Maniu si va reamintiti: cine sunteti dumneavoastra si dumnealui; cate pacate ati facut; cum v-ati calificat singuri si cum v-a calificat natia; cate raspunsuri aveti.

Pentru a va usura munca, va reamintesc, domnule Bratianu, ca, impreuna cu dl. Maniu, v-ati acuzat public si zilnic, in presa, in intruniri, in parlament, de: „incapacitate”; „talharie”; „falsificari” si „furturi de urne”, in Bucuresti, pentru obtinerea puterii; „demisii in alb”; „batai si omoruri”; „calcarea legilor si Constitutiei”; luari de comisioane” la toate furniturile statului;„traficarile de influenta” practicate de partizanii, deputatii, ministrii si presedintii corpurilor dumneavoastra legiuitoare;„scandalurile cu contingentarile” cu „graul britanic”; modul cum ati facut reforma agrara si cum „ati profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionarile oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civica, provocata de faptul ca atunci cand erati in opozitie dirijati ocult statul, in profitul intereselor d-umneavoastra si ale jidanilor din ale caror consilii de administratie – mari si mici – faceati parte ar de pe fotoliile ministeriale incurajati si favorizati, acopereati si musamalizati afacerile lor si ale d-stra, in detrimentul statului.

Adaugati, la acest bogat si concludent stat de serviciu al partizanilor si al adversarilor dumneavoastra de ieri, cu care – ca totdeauna cand va gasiti in opozitie –sunteti azi prieteni: cazurile, pe care natia le tine numai in dormitoare, ale domnilor Tatarescu, Barsan, Boila, Aristide Blank si afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobanzile oneroase care au prabusit economiile, avutul si munca tuturor, de la taran la marele proprietar, de la micul pana la marele negustor roman; ravagiile facute de conversiune si de concesionarea bunurilor statului, pe care am inceput sa le rascumpar eu; imprumuturile externe, oneroase si umilitoare; introducerea controlului strain la Banca Nationala si Caile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. si veti avea, domnule Bratianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am platit atat de scump si pe care natia intreaga o are permanent in fata ochilor sai.

Totusi, domnule Bratianu, cu totii credeti ca toate acestea au fost uitate si, cu perfidia politicianista de alta data – de totdeauna – atat de bine cunoscuta, va asezati cu cinism pe acest trecut si – de la cel dintai dintre dumneavoastra, pana la cel din urma – incercati sa acuzati si sa sabotati, pe sub mana, opera de indreptare si consolidare la care s-a antrenat toata natia si sa taiati elanul unui om care nu a avut, nu are si nu va avea nici mosii, nici vii, nici pivniti de desfacere, nici bani depusi, nici industrii, nici consilii de administratie, nici safeuri, in tara si strainatate, nici cupoane de taiat, nici timp de pierdut la club si care nu si-a pricopsit nici cumnatii, nici nepotii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.Chiar daca am gresit, gresesc sau voi gresi, nu pot fi acuzat, domnule Bratianu, de nici unul dintre dumneavoastra. Fiti incredintati, sunteti infierati si pusi chiar de generatia actuala pe banca acuzatilor. Daca va fi sa fiu si eu pe aceasta banca, pentru ca fac tot ceea ce un om putea sa faca, nu numai pentru a salva un neam de la dezunire si de la prabusire, dar si pentru a-l intregi si a-i asigura o viata noua, in onoare si in munca, atunci in nici un caz nu veti fi dumneavoastra acuzatorii si in nici un caz nu voi fi pus alaturi de dumneavoastra si acuzat de aceleasi greseli ca dumneavoastra.

Fac aceasta afirmare nu pentru ca ma simt vinovat cu ceva fata de tara, dar pentru ca stiu ce au suferit, din antichitate si pana azi, de la Socrate si Demostene, pana la Clemenceanu, atatia nenumarati – mici si mari – oameni care si-au servit poporul cu credinta, cu devotament si cu folos si, mai ales, pentru ca nu au uitat ca in Iasi, in tragica primavara din 1918, si chiar la Bucuresti, dupa Unire, s-a cerut trimiterea in judecata si condamnarea fratelui dumneavoastra, atat pentru ca facuse razboiul, cat si pentru dezmatul creat de nepriceperea dumneavoastra a tuturor, chiar de catre aceia care cerusera intrarea in lupta; care il acuzasera in 1914–1915 de lunga si dezmatata perioada de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea in razboi si care, ca culme a cinismului lor, erau ei insisi vinovati de modul cum fusese administrata si ruinata tara. Eu si multi altii inca nu am uitat ridicolul acestei indrazneli pe care istoria l-a inregistrat.

Oricum ar fi insa eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastra si nici pus pe aceiasi banca cu dumneavoastra, pentru ca nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei si nici seful unei bande de corbi odiosi, care au ajuns la conducere prin „minciuna”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic si iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest si de vointa unanima a unei natii care, pentru a se salva, a facut apel la mine, iar nu la dumneavoastra sau la dl. Maniu, si nici la domnii care stau in jurul dumneavoastra si cu care ati facut si faceti sistem.

Niciodata, pentru a fi salvata, natiunea, armata si corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastra sau al d-lui Maniu, in ultimii ani ai tragicei guvernari, care s-a sfarsit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastra v-ati strecurat si v-ati alaturat acestei multimi, cu discretia impusa de instinctul raspunderii pe care o aveti si a dorintei legitime de a va salva si nu ati facut nici un gest pentru a va valorifica drepturile la conducere, cand aceasta multime spulbera un regim care era de fapt al dumneavoastra si cand aclama un om nou, care eram eu.

Cand am intrat in razboi, cu prudenta caracteristica a politicienilor valorosi nu v-ati manifestat nici pentru, nici contra. Dupa ce am reluat Basarabia si Bucovina, v-ati grabit sa-mi cereti, si dumneavoastra, si domnul Maniu, sa ma opresc la Nistru. V-am aratat consideratiunile militare, politice, economice si morale pentru care nu puteam sa o fac si v-am invitat, pentru a treia oara, sa luati conducerea, raspunderea si riscurile unei asemenea actiuni. Bineinteles, ati refuzat.

Dupa omorurile de la Jilava si imediat dupa rebeliune, mi-ati trimis memorii prin care imi aratati situatia si-mi dadeati noi sfaturi. V-am oferit sa luati conducerea si sa faceti cum credeti ca este mai bine. Si unul, si altul v-ati scuturat.

Luandu-va dupa cativa ofiteri, fara prestigiu militar care au deraiat dupa linia principiilor sanatoase strategice, morale si politice, pe care poate ca nici nu le-au avut vreodata, mi-ati cerut sa retrag armata din Rusia si m-ati indemnat sa ma „aranjez” cu Anglia si cu America. Ar fi o greseala si o felonie, iar greselile si feloniile se platesc scump.

Suntem la peste 1.500 km de tara, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la usa, depozitele sunt ale germanilor, caile ferate sunt in mana lor, aviatia are forta de distrugere pe care ar trebui s-o cunoasteti. Retragerea fortelor din situatia lor actuala ar insemna parasirea frontului. Exact ceea ce au facut rusii in Moldova in 1917-1918.

Va intrebati ce s-ar intampla daca germanii ar face cu noi astazi in caz de parasirea frontului, ceea ce am facut noi, atunci, cu rusii? Va dati seama ce s-ar alege de armata noastra, de disciplina noastra, de soldatii si caii nostri, de tunurile noastre, daca am incerca, in conditiile aratate mai sus, sa parasim frontul fara asentimentul Comandantului german?

Situatia aceasta, a oamenilor care la cea dintai greutate se descurajeaza, ar denota usurinta totala, nepricepere militara si prostie. Solutia ar fi criminala, domnule Bratianu, fiindca nu s-ar prabusi numai armata s-ar prabusi insasi tara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat si am ajunge in situatia Serbiei si Greciei. Poftiti, domnule Bratianu, va ofer din nou conducerea statului si a guvernului.

Retrageti dumneavoastra armata si „aranjati-va” cu Anglia. Numai ca trebuie sa intreb si armata si poporul. Sunt gata sa le pun aceasta intrebare, deschis si categoric, daca si dumneavoastra sunteti gata sa va luati raspunderea. A ma fi „oprit la Nistru” si a „retrage astazi fortele din Rusia” inseamna, pentru un om care mai poate inca judeca, a anihila dintr-odata totul, sacrificiile facute de la trecerea Prutului, actiune in contra careia nu v-ati pronuntat public; insemneaza a ne dezonora pentru vecie ca popor; insemneaza a crea tarii, in cazul victoriei germane, conditii dezastruoase, fara a ne asigura, in cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptam, nici granitele care vor voi sa ni le lase rusii, nici libertatile noastre si nici macar viata familiilor si a copiilor nostri; in sfarsit, insemneaza, din cauza nestabilitatii si a feloniei pe care ma sfatuiti sa o practic – si aceasta este cea mai mare crima – a asigura tarii in viitoarea comunitate europeana o pozitie morala care ii va ridica drepturile idealurilor sale si ar putea sa-i fie chiar fatala.

Gestul pe care-l cereti sa-l fac, domnule Bratianu, va face din neamul romanesc o victima a tuturor, fiindca concomitent cu dezorganizarea, prabusirea si distrugerea armatei, ar incepe instaurarea anarhiei in tara. Comunistii, legionarii, jandarmii, ungurii, sasii ar incepe agitatiile, lupta, distrugerea ordinei, a linistei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitura de picior unui neam care cu adevarat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.

Iata, domnule Bratianu, la ce ar da nastere gestul pe care mi-l cereti sa-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare si al unui om de stat, nu numai inconstient, dar nebun. Conducatorul nefericit al Frantei – si mai nefericite de azi –a declarat, intr-o recenta chemare la realitate a unui popor, care a cazut si el victima josnica a unei guvernari venale, iudeo-democratice si masonice, ca are convingerea ca daca „Germania ar fi infranta, Sovietele ar impune maine legea in Europa si s-ar termina astfel cu independenta si patriotismul natiunilor”. Am avut si am aceasta convingere.

Raman la aceasta convingere, fiindca noi, mai curand ca altii, mai total ca altii, vom fi zdrobiti: pentru ca suntem punte intre slavi si zagazul care le sta de secole in calea expansiunii lor, catre vestul si sud-vestul Europei; pentru ca avem bogatiile pe care le avem; si pentru ca vom fi trambulina salturilor lor viitoare.

Tragand invataminte din trecut, cunoscand tendintele slave, plecand de la consideratiunile facute mai sus si indrumat de instinctul de conservare si de logica bunului-simt, nu puteam, domnule Bratianu, ca un conducator responsabil, sa ma „opresc la Nistru” si nici nu pot „sa retrag armata din Rusia”. Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinta sa o faca cineva si ar fi o greseala ireparabila pe care nu eu si dumneavoastra, ci neamul ar plati-o scump.

Maresalul Petain, intr-una din valoroasele sale cuvantari, a dat speculatorilor situatiunile grele lectia care li se cuvenea si care a fost aplaudata de toti oamenii cu constiinta clara si nepatata. Raspunzand unor critici ale actiunii sale, el a spus:

„Cand Franta este in nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni si himere”. Nici la noi, domnule Bratianu, nu mai este loc pentru „minciuni si himere” si, mai ales, nu mai putem sa ne platim luxul de a face si prostii. V-am raspuns, domnule Bratianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastra de la 24 septembrie, dar si la cele anterioare. Este raspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns si care este constient de greutatile si pericolele ceasului de fata, precum si de indatoririle si de raspunderile lui.

V-am raspuns, cum v-am raspuns, fiindca nu ati inteles nici tinuta si nici intelegerea cu care am voit sa trec atat peste greselile trecutului, cat si peste marii vinovati de ele. Ca oamenii cei mai lipsiti de pacat, marile si numeroasele greseli politice care s-au comis sub dumneavoastra, continuand a considera comunitatea romaneasca ca pe o turma de sclavi, pe care – impreuna cu celelalte organizatii politice, cu firma nationalista, insa in acord cu oculta iudeo-masonica, cu care numai pe fata erati in lupta – ati exploatat-o, ati mintit-o, ati demoralizat-o, ati exasperat-o si, in cele din urma, din neputinta, ati dus-o, mana in mana cu trinitatea Tatarescu – Urdareanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 si la rebeliunea din 1941, indrazniti astazi, cand s-a pus regula in tara si viata nimanui nu mai este in pericol, sa ridicati capul, de dupa saltarele consiliilor de administratie, ale industriilor si ale multiplelor afaceri, pentru a ma acuza.

Ei bine, domnule Bratianu, cand cineva a fost seful unui partid care,nde la mare la mic, de la primaria din sat pana la cabinetul ministrilor, are raspunderea destrabalarii administrative, dezmatul moral, a iudeo-masonizarii tarii, a venalitatii, a compromiterii viitorului neamului si a catastrofei granitelor, nu mai are calitatea sa vorbeasca si in numele comunitatii romanesti, sa dea sfaturi de conducere altora si mai ales sa-i acuze ca lucrurile nu merg cum trebuie.” (Arhiva Istorică Centrală; fond Președinția Consiliului de Miniătri, Cabinet I. Antonescu, dos. 61/1940, f. 88-221)

Sursa: www.badpolitics.ro

Cum l-a manipulat Antonescu pe Hitler. România a ieşit plină de aur din război

August 14, 2016 1 comentariu

Hitler a avut 20 de întâlniri cu Antonescu. Mai multe decât cu orice alt șef de stat sau conducător militar. Iar Mareșalul a știut să profite din plin. 

Grație inteligenței sale, sprijinită de combinația de dârzenie și abilitate cu care Mareșalul a manevrat în relațiile cu Hitler, a reușit performanța uluitoare de a face din România o țară mai prosperă decât era la începutul războiului. O țară care și-a dublat rezervele de aur (lucru nereușit de nici un alt stat beligerant), care a reușit să stocheze armament pentru recucerirea Ardealului de Nord, o țară în care nu doar hrana a fost din abundență, dar în care a crescut și consumul obiectelor de lux. Sărăcia, foamea, cartelele au venit odată cu ocupația sovietică.

 Cum a fost posibilă o asemenea performanță, unică printre statele beligerante, explică amă nunțit Mircea Vulcănescu însuși în procesul celui de-al doilea lot al foștilor membri ai Guvernului Antonescu, în care a fost acuzat de „hitlerism” și de „declararea și continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice”.

FOTO: Mircea Vulcănescu, frumos și elegant, în tinerețe

Pledoaria sa din 15 ianuarie 1948, în fața Curții de Apel București, Secția a IX-a Criminală, care a durat patru ore, este un document excepțional. Aici se găsesc explicațiile Miracolului Economic al României, pe timp de război și sub ocupația germană de facto. Pentru documentare, am folosit Mircea Vulcănescu – Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, 1992.

„Statul sunt eu!”

Primul detaliu lămuritor este organizarea Guvernului, condus cu mână forte de Mareșalul Antonescu. Acesta impune să fie singurul care face politică efectivă, restul membrilor Cabinetului trebuind să fie experți care să propună măsuri. Deciziile și răspunderile și le asuma exclusiv Antonescu.

Iată ce spune Mareșalul într-o ședință de Consiliu din 1941: „Când veți fi chemați să răspundeți de ceea ce ați făcut, eu sunt acela care va răspunde pentru dvs. toți. De aceea pretind să știu tot ce faceți în sectoarele dvs. de activitate. Pentru că numai eu guvernez în țara asta.” . Pentru ca în ședința din 12 septembrie 1941, să repete: „Politică face Mareșalul!”

Antonescu era un om orgolios, obsedat de disciplină, dar care știa să asculte:

„Îndrăznind să-l întrerup, într-un Consiliu de Miniștri în care expusese un lucru inexact, pentru a restabili adevărul, miam atras din partea lui replica aspră: «Când te-ai născut dumneata, ca să îndrăznești să tai cuvântul din gura mareșalului Antonescu?» Ceea ce remarc că, în speță, era just. Faptul nu m-a putut însă împiedica să revin, îndată ce furtuna s-a potolit, pentru a spune ceea ce aveam de spus.”

Rezultatele economice excepționale ale României se datorează și unei grile de principii de colaborare cu Germania aplicate cu strășnicie.

Iată care erau principiile colaborării industriale:

1.„Nu se colaborează decât în domeniile unde dezvoltarea întreprinderilor românești nu este asigurată în timp de pace, fie din lipsa materiilor prime, fie din aceea a debușeurilor.”

2. „Nu se colaborează decât dacă partenerul străin aduce industriei românești: materia primă, utilajul tehnic, priceperea tehnică (specialiști, licențe, brevete), finanțare sau comenzi – pe care industria românească nu și le poate procura din interior.”

3. „Și numai dacă colaboratorul străin se angajează să formeze personalul tehnic românesc la dânsul în întreprinderi.”

4. „Nu se alienează fondul bogățiilor românești, în sensul că nu se cedează majoritatea acțiunilor întreprinderii.”

5. „Nu se cedează conducerea generală a întreprinderilor din mâinile românești.”

Iată și principiile colaborării economice:

1. „Nu se exportă nimic în Germania decât după ce se rezervă cantitățile necesare consumului intern și după ce se rezervă și cantitățile de export necesare pentru acoperirea importurilor trebuitoare țării, pe care aceasta nu și le poate procura din Germania.”

2. „Schimburile se fac în mod echilibrat, la prețuri fixe; fiecare spor de preț dintr- o parte trebuie compensat de un spor corespunzător de cealaltă. Se admit depășiri momentane într-un sens sau altul, dar ele trebuie să fie compensate în cursul anului contractual.”

3. „În acoperirea exporturilor, se primesc mărfuri necesare pieței și investițiilor statului; unelte agricole, mașini, piese de schimb, dar și rente, averi mobiliare și răscumpărări de datorii externe.”

4. „Petrolul, materialul necesar războiului, se exportă pe armament.”

5. „Efortul net de finanțare, făcut din interior pentru aceste schimburi se acoperă cu aur și devize libere.”

Tot Germania a fost scoasă datoare

Drept urmare, România este secătuită. Dimpotrivă. Exporturile sunt mult mai mici decât înainte de război. Astfel, dacă în perioada interbelică exportam între 100 și 300.000 de vagoane de grâne anual, „în patru ani (1941 – 1944), România exportă în total 85.000 de vagoane (…) Pentru a ne da seama de situație, ajuge să spunem că după 23 august 1944, în nouă luni, până la capitularea Germaniei, România a furnizat aliaților, oficial 63.000 de vagoane cereale”, arată Vulcănescu. Începuse „frăția” cu URSS.

Exporturile de lemn în Germania sunt nici 10% din cele interbelice. La fel se întâmplă și pentru produsele alimenta-trebuia să alimenteze mașina de război germană, exporturile au scăzut, de la 7 milioane de tone în 1936, la o medie anuală de 3 milioane. De notat, consumul intern crește de la 1,7 la 2,5 milioane tone anual.

În schimb, cresc importurile, care permit economiei românești să funcționeze. Cu excepția produselor coloniale, interceptate de blocada aliată, unde importurile scad cu o zecime, la țesături și pielărie – reduse cu un sfert, respectiv o treime – celelalte importuri cresc. Se înregistrează importuri record la cocs, fier în bare, vehicule etc.

Pâinea albă, zahărul, săpunul se vând la liber, fără cartelă. Toate produsele se ieftinesc. Doar la bijuterii sau ceasuri elvețiene se înregistrează creșteri de prețuri. Ceea ce spune multe despre nivelul de trai din România.

Dar abilitatea formidabilă a României a fost ca, în condițiile acestui flagrant dezechilibru între importuri și exporturi, să iasă cu balanța financiară dreaptă. Cheia a reprezentat-o jocul prețurilor: prețurile medii ale produselor românești exportate au crescut de cca 5 ori la produsele de bază, în vreme ce, la import, prețurile produselor metalurgice și materiilor prime (baza importurilor) abia s-au dublat față de 1938. Acesteia i s-a adăugat și jocul decontărilor și al sistemului de cliring (troc) care opera în paralel între cele două țări. Astfel, la 23 august, tot Germania era datoare României, cu 56 miliarde de mărci germane.

„Să nu ne răzbunați!”

Mircea Vulcănescu fusese condamnat pe 9 octombrie 1946, în primă instanță, la opt ani temniță grea.

Excepționala sa pledoarie se dovedește inutilă, iar în ianuarie 1948, Curtea de Apel menține pedeapsa. Strălucitul spirit enciclopedist, sufletul grupării Criterion, în care fusese coleg cu Mircea Eliade, Cioran, Mihail Sebastian, Sandu Tudor, Eugen Ionescu, Dan Botta, Petru Comarnescu, Haig Acterian sau Constantin Noica, se vede aruncat din nou în temniță, ca urmare a trei legi ticăloase (312/1945, 455/1946 și 29/1947) semnate de Regele Mihai la presiunea comuniștilor, și cărora le-a căzut victimă toată floarea intelectualității românești.

Cu câțiva ani în urmă, același Rege îl decora pe Vulcănescu.

FOTO: Mircea Vulcănescu și soția sa Margarita: o dragoste care a supraviețuit morții filosofului

Devine deținutul K9320 de la Aiud, „Pușcăria Intelectualilor”. Acolo avea să moară la numai 48 de ani. După o trecere pe la Jivala care îi va fi fatală. Prietenul și colegul său de celulă John Halmaghi povestește în 1977, în revista „Discursul contemporan” de la Paris:

„A apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuți cu ciomege și bastoane de cauciuc până la leșin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitați, acolo au stat, între urină și fecale, trei zile și trei nopți. Nemâncaţi, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toți prin murdărie, de la un colț la altul, spre a se încălzi și spre a nu lăsa trupurile să se prăbușească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult şi le-a întreţinut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat seama de tragicul situaţiei în care se găseau.

«Nu există nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forțeze administrația la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există. Eu nu mai pot rezista fizicește. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi așeza jos, pe pântece, în ultimele clipe ale vieții mele și în felul acesta voi veți avea un loc să vă odihniți, pe trupul meu. Rog pe Dumnezeu să primească sufletul meu și să vă ajute pe voi să supraviețuiți…»”.

Se îmbolnăvește de pleurezie, dar i se refuză transferul la Spitalul Penitenciar Văcărești și este trimis înapoi la Aiud. Pe 28 octombrie, moare la numai 48 de ani, lăsând ca testament zguduitoarele cuvinte: „Să nu ne răzbunați!”

Mircea Vulcanescu Sa nu ne razbunati

Cum a fost pregătit Momentul Ardeal

În perioada 1941 – 23 august 1944, România a reușit să-și răscumpere creanțe din străinătate și să-și procure, tot din străinătate, aur și devize convertibile în aur de cca. 11 vagoane (din care 8 ½ din Germania). Ca urmare, stocul de aur al BNR s-a dublat, de la 13 ½ la 24 ½ vagoane.

„Este o situație unică, nemaiîntâlnită în nici o altă țară, chiar victorioasă, cum e cazul Angliei, care nu a putut să-și acopere nevoile decât cedând din aurul și portofoliile străine pe care le poseda în alte țări, rămânând și îndatorată”, arată Vulcănescu în fața instanței.

Ca urmare a acestei realități, prin rezervele acumulate, prin cantitățile importate de armament german importate și netrimise pe front, România devine o bază importantă de aprovizionare a aliaților pentru războiul dus în Vest, după 23 august.

Într-un raport realizat Institutul Românesc de Conjunctură – condus de comuniști, printre care Lucrețiu Pătrășcanu -, se arată: „Convențiile economice, aparent defavorabile, au jucat, în realitate, în favoarea României.”

Însuși Hitler i-a reproșat asta lui Antonescu la ultima lor întrevedere (5-6 august 1944): „Contribuția economică a României către Axă a fost meschină.”

În raportul unei Legații neutre (neprecizată), interceptat de serviciile secrete românești și citat în instanță, se spune: „Ceea ce România a izbutit să obțină de la nemți în cursul negocierilor economice cu Germania ține de domeniul miracolului.”

Antonescu dorea ca, după înfrângerea Germaniei, România să fie pregătită de un nou război, cel al eliberării Ardealului. Iată ce declară generalul Sănătescu, premier din 23 august și șeful Statului Mahor în timpul războiului împotriva Germaniei din 1944- 1945:

„Campania împotriva nemților și ungurilor a putut să fie dusă de țara noastră cu materialul de război ce ne-a rămas de la predecesorii noștri (…) După 23 august, țara nu a fost în stare să creeze, nici să procure nici un fel de armament și chiar din cel existent am fost nevoiți să dăm o bună parte.”

În stenograma ședinței Consiliului din 25 iulie 1942, ministrul de Externe Mihai Antonescu arată ce răspuns a fost împuternicit să-i dea lui Martin Luther, reprezentantul diplomației germane, la oferta unor compensații teritoriale în Răsărit.

„Așezat de veacuri în Carpați, poporul român nu e un popor de stepă și leagănul neamului nostru nu poate fi un obiect de schimb. Nici Mihai Antonescu, nici în trecut și nici azi, și nici Mareșalul n-au renunțat la Ardealul de Nord. Aceasta constituie o poziție ireductibilă.”

Adrian Pătruşcă

Sursa: evz.ro