Arhiva

Archive for Februarie 2017

Profesorul Dinu C. Giurescu: Se urmăreşte distrugerea simţământului patriei în rândul elevilor României. Decalog

Februarie 16, 2017 Lasă un comentariu

dinu_giurescu_vs_b0854f71fa

1. Reducerea drastică a orelor consacrate predării disciplinei „Istoria românilor“. De la 3 ore pe săptămână în 1989, s-a ajuns la 2 ore pe săptămână, pentru ca astăzi să existe în şcoli o singură oră pe săptămână pentru predare şi verificare.

2. Schimbarea denumirii manualului de la „Istoria românilor“ la titlul general, neutru „Istorie“.

De exemplu „Istorie – clasa a VIII-a“ însemnează manualul de „Istoria românilor“ pentru clasa a VIII-a.

Ne punem cu îndreptăţire întrebarea qui prodest? De ce oare se consideră că elevul este bine să fie ţinut departe de ideea de patrie, de respect pentru faptele strămoşilor, de încrederea în neamul căruia îi aparţine?

3. Eliminarea din manuale sau tratarea marginală, în cea mai fericită situaţie, a temelor naţionale, privind faptele de bravură ale poporului român.

Mărturiile unor mari cărturari (sec. XVI-XVIII) au dispărut din manuale, considerate probabil ca inutile. Tot aşa au fost eliminate descrierile care atestă fapte de eroism. De fapt, orice ar putea deştepta în mintea şi sufletul tânărului simţământul de mândrie şi dragoste de ţară.

4. Istoria contemporană este redată schematic, anost, cenuşiu ca un simplu inventar de evenimente, cele mai multe enumerate, prea puţin explicate.

5. Discriminarea negativă a elevilor români în comparaţie cu cei de alte etnii, cărora, pe bună dreptate, le este îngăduit să importe manuale pentru a-şi cunoaşte istoria.

6. Istoria românilor, ajunsă cenuşăreasă, nu mai este disciplină obligatorie de bacalaureat.

7. Manualele de „Istorie“ sunt neatractive, construite după o curriculă gândită parcă pentru a îndepărta elevii de studiul istoriei.

8. De ani buni piaţa de carte este invadată de o mulţime de lucrări menite de a demitiza până la absurd istoria naţională, sădindu-se ideea că nicicând nu am fost buni la ceva.

9. În fiecare an numărul studenţilor la Istorie se împuţinează. Avem tineri specialişti care practic nu-şi găsesc un loc de muncă corespunzător pregătirii pe care o au. Nimeni nu are nevoie de ei, chiar dacă sunt foarte buni în ceea ce fac.

10. Disciplinele:

Limba şi literatura română

Limba latină

Istoria românilor

Geografia României au ajuns să fie tratate ca materii secundare, prea puţin importante în procesul educativ.

Am avut numeroase discuţii de-a lungul timpului în calitate de profesor cu factori de răspundere din Ministerul Educaţiei. Nu s-a întâmplat nimic. Am încercat ca membru al Parlamentului; aceleaşi promisiuni, fără vreun rezultat practic, fapt ce m-a determinat să demisionez din calitatea de deputat.

Astăzi, constat cu amărăciune că, mergând în ritmul acesta, nu vom mai fi un popor, ci o populaţie uşor de exploatat.

Nu vom mai avea o ţară, ci vom ajunge o colonie marginală şi prăfuită, uşor de stăpânit!

Oare acest lucru se doreşte?

Surse: CotidianulZiaristi Online

Mircea ELIADE: A nu mai fi român

Februarie 14, 2017 1 comentariu

romancuta

A apărut, acum de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali și scriitori; a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existența unui specific național și chiar posibilitatea inteligenței creatoare a elementului românesc. Să ne înțelegem bine: tinerii aceștia nu depășesc naționalul pentru a simți și gândi valorile universale, ei nu spun: “nu mai sunt român pentru că sunt înainte de toate om, și cuget numai prin acest criteriu umiversal și etern”. Tinerii aceștia nu disprețuiesc românismul pentru că sunt comuniști, sau anarhiști, sau mai stiu eu ce sectă social universală. Nu. Ei pur și simplu, regretă că sunt români, și ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă nație de pe lume, chinezi, unguri, nemți, scandinavi, ruși, spanioli; orice, numai români nu.

S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi și a rămâne român. Și caută prin orice fel de argumentare (istorică, filosofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, incapabilă de eroism, de probleme filosofice, de creație artistică, și așa mai departe. Unul dintre ei se îndoiește atât de mult de realitatea unui neam românesc războinic, încât își propune să citească Istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii, și i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria și cultura “românească” nu e de origine română: Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Hașdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. etc. – toți, dar absolut toți sunt streini.

Sunt slavi, evrei, armeni, nemți, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deștepți, sunt șmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.

Dacă le pronunți vreun nume despre care se știe sigur că e românesc, au alte argumente.

Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă este slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câțiva moldoveni care spun cu mândrie: am sânge grecesc, sau: “strămoșu-meu a fost rus”. Singura lor șansă de a fi oameni adevărati este de a-și dovedi că originea lor nu este curat românească.

Nu cred că se află țară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie rușine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-și bată joc de trecutul lui și să mărturisească în gura mare, că ar prefera să aparțină, prin naștere, altei țări.

Toți tinerii aceștia au de făcut obiecții neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deștepți și asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufletești, cine nu capătă insomnii din cauza meditațiilor și agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei și al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu uită: “Neant! Agonia! Zădărnicia!”, cine nu se dă cu capul de pereți ca să afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” și “viata interioară” acela nu poate fi om, nu poate cunoaște valorile vietii și ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt deștepți – ce oroare! Unde poate duce deșteptăciunea? La ce-ti folosește faptul că poți cunoaște, superficial realitatea – când îți lipseste facultatea de a imagina probleme, îți lipseste boala prin care poți întrezări moartea și existența, îți lipsesc înseși elementele dramei lăuntrice? Tinerii aceștia sunt supărati pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte și nu se sinucid din disperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică și etică a disperării. Și pentru că disperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii și culturalizări, drept credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. Tot ce nu se găsește în Pascal, în Nietzsche, în Dostoievski și Heidegger – și toate aceste genii au elaborat o gândire impenetrabilă structurii gândirii românești – tot ce nu se găsește în nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui rus și în meditațiile unui catolic în veșnică îndoială nu înseamnă nimic, nu are valoare filosofică, nu are valoare umană.

Alimentați de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preț o spiritualitate care să se asemene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înțeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totusi cu o inteligență și o simțire proprii. Tinerii au reacționat împotriva curentului de acum zece-doisprezece ani, pornit de la “Gândirea” și “Ideea europeană” (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; publicatiile lui N. Iorga) care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic”, în artă și în gândire și încercase cea dintâi filosofie ortodoxă prin crearea tipologiei românești. Cauzele acestei reacțiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negație a istoriei, relativism în cultură, disolutia conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante și prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. Dealtfel nici n-am încercat azi să cercetăm întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai să denunțăm câteva din aberațiile ultimei mode intelectuale.

Acei care disperează de destinul de a se fi născut români, judecă strâmb meritele și defectele poporului. Ei vor problematică, îndoială, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala și despre eroi are o conceptie cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual credinta și îndoiala au valoare filosofică, deschid căile meditației prin “probleme”; pentru un țăran român, nu există îndoială, el crede firesc (“asa cum curg apele, sau cresc florile”), fără “probleme” (țăranul român este realist; vezi colecțiile de proverbe, ca să înțelegi cum a reacționat el contra încercărilor de idealism, de criticism, aduse de popoarele cu care a intrat în legătură).

Intelectualii au despre eroi o conceptie morală sau magică; și într-un caz, și în altul, ei judecă individualist, iar la limită, demoniac. Am arătat altădată ce cred românii despre eroii neamului; ceea ce cred și despre personagiile biblice și apostolice, că trăiesc într-un rai ca un plai românesc, că gândesc la nevoile lor, familiale, ca și în viață, coboară pe pământ în ceasuri grele, stau de vorbă cu oamenii într-un limbaj familiar etc. Eroii, așa cum sunt înțeleși de popor și eroii așa cum sunt închipuiți de intelectualii tineri – nu au nimic – de-a face între ei. Unii au un eroism pe care li-l dă viata asociată, ceilalti concep un eroism etic, de probleme, de drame și conflicte.

Apoi, tinerii intelectuali judecă totdeauna un popor prin ce creează, nu-l judecă prin ceea ce este, prin supraviețuirea lui. A “crea” este o concepție individualistă; a fi așa cum a lăsat Dumnezeu, este adevărata axă a “spiritualității” poporului. În concepția poporului, nimic nu se creează, nimic nu se face; lucrurile vin și pleacă, lucrurile se întâmplă. Dar aceasta este o problemă prea complicată pentru a o rezolva aici. Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiția noastră umană, acestea sunt posibilitățile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele, sau le putem ignora, pur și simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace – să ne fie rușine că ne-am născut români, numai pentru simplul motiv că nu găsim în valentele românești ceea ce vrea Chestov sau Dostoiewski.

(Vremea, an VI, nr. 304 din 10 Septembrie 1933)