Arhiva

Archive for mai 2018

Virgil Maxim: Imn pentru crucea purtată. Începutul „reeducării” la Târgşor

Mărturisire de credinţă a deţinutului politic Virgil Maxim, care opreşte reeducarea ateistă şi antiromânească din închisoarea COPIILOR de la Târgşor

 

 

 

 

 

Directorul şi subdirectorul au organizat şedinţe formale în care câte unul din elevii din grupul buzoienilor trebuia să ţină o prelegere. Prelucrau vreun capitol din Capitalul lui Marx sau din Maniestul lui Engels, din care copiau câteva pagini sau pasaje; lor li se dădea hârtie şi cemeală sau creion. Directorul, pentru a-şi arăta convingerile faţă de subdirector, nu pentru a convinge pe deţinuţi, punea întrebări la care tot el răspundea cu aerul superiorului. Încercam să mă sustrag invitaţiei de a expune vreun subiect.

Simţeam însă că cercul se  strânge. Din când în când directorul mã provoca cu privirea să răspund la câte o întrebare, dar mă făceam că nu sesizez intenţia lui. Subdirectorul, mai dibaci, fäcându-se că nu-mi dă atenţie, se ridica de la masa cu pânză roşie, se oprea ca din întâmplare în faţa mea, uitându-se pe deasupra undeva în fundul sălii. Îi simţam respiraţia, pe care şi-o stăpânea să nu se declanseze ‘intr-o vâltoare de foc.

Duhul rău care lucra prin ei nu avea încă îngăduinţa să mă ispitească; mă rugam lui Dumnezeu să mă întărească în mărturisirea cea dreaptă.

Prelegerile se programau cu o săptămână înainte. Numele vorbitorului era prin afiş, ilpit pe uşa camerei şi pentru siguranţă prin anunţul verbal, al şefului. Am fost anunţat că într-o sâmbătă sau duminică urma să vorbesc. Era la sfärşitul lui iulie 1948. Şedinţele se ţineau de obicei duminica dimineaţa. În timp ce Mântuitorul cobora în Altarele Sfintelor Biserici, pentru a intra în comuniune cu noi, pentru a ne  salva din ghearele lui satan, noi trebuia să ne lepădãm de El, iar în loc să-L primim pe Împăratul Slavei, să-L blasferniem ridicând osanale lui Veliar şi slujitorilor lui.

M-am rugat, am postit şi m-am gândit mult cum să procedez nu numai pentru a mãrturisi deplin Adevărul Sfânt ci, cu darul lui Dumnezeu, să-i fac pe conducătorii închisorii şi pe cei şapte copii să înţeleagă că ceea ce rnărturisesc esteu nu numai o poziţie personală, ci însăşi condiţia vieţii veşnice. Ştiam că această mărturisire mă va urmări toată viaţa. Am notat pe scurt ideile pe care urma să le dezvolt. Cånd clopotele Sfintei Biserici îi chemau pe târgşoreni la Sfânta Liturghie, reprezentanţii puterii întunericului intrau în cameră. De data aceasta asistau moş Dumitrache, ginerele sãu, Viţel şi un miliţian mai tânăr.

Eram cel mai vârstnic dintre deţinuţii elevi; ĭmplinisem 26 de ani. Nu atrãsesem atenţia asupra mea şi nu eram dumirit de ce erau prezenţi acum şi reprezentanţii „executivului”. Zâmbetul lui moş Dumitrache m-a liniştit. Mi-a umplut sufletul de încredere că mărturisirea mea va găsi un pământ bun, in care să crească sãmânţa Adevărului. Miliţienii au rămas în picioare, iar directorul, cu aroganţă, s-a aşezat; uitându-se spre mine.

– Suntem gata să ascultăm!

În acea clipă m-a fulgerat amintirea întâmplărilor din penietnciarul Aiud, de mărturisire a credinţei în Hristos şi neam. Bucuria şi pacea mi-au cuprins sufleutul şi trupul. Simţeam căldura în tot organismul şi o aripă proteguitoare asupra mea; dar mă temeam să nu greşesc lăsându-mã înşelat de aparenţa lucrurilor favorabile mie. „Nu ne este nouă a sta împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva duhurilor rãutãţii” şi „Deosebiţi duhurile”, cuvintele Sfântului Apostol Pavel îmi răsunau strident în urechile minţii.

M-am ridicat de pe banca pe care stăteam singur (ceilalţi, ferindu-se, făceau corp-aparte), am înaintat şi am citit din Sfânta Scriptură, salvată la percheziţie, versetele 1-8 din capitolul 13 al Epistolei către Romani a Sfântului Apostol Pavel, unde vorbeşte despre supunerea faţă de stăpâniri. Am comentat verset cu verset datoria civică de a ne supune autorităţilor ca unele ce împlinesc legile rânduite de Dumnezeu, spre binele supuşilor. Am analizat ideea că „autoritatea (statului) nu este de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea”.

Luând primul slogan comunist, care propagă ura între oameni, pânã la uciderea în masă a celor ce se împotrivesc acestei stăpâniri satanice care abdică pe faţă de la recunoaşterea lui Dumnezeu şi renunţă la iubirea de aproapele, am făcut rechizitoriu al concepţiei ateo-materialiste. L-am pus faţă în faţă cu Versetele 9 şi 10 din acelaşi capitol: „Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii”. Am încheiat spunând că nu voi consimţi acţiunea de reeducare, nu voi aplauda sau aproba nimic din ceea ce este împotriva conştiinţei mele creştine şi româneşti. Fiind prizonier cu trupul, voi munci şi mă voi supune dispoziţiilor interioare de executare a pedepsei. Dar dacă munca este condiţionată de concesii morale şi spirituale din partea mea, nu o voi efectua, suportând consecinţele, întrucât condiţia de condamnat nu-mi permite să am libertatea de opinie şi nici nu mã face părtaş la vreunul din drepturile omului liber. În afară de mărturisirea de credinţă în Hristos şi iubirea de neam
nu-mi îngădui altă discuţie cu autoritatea de stat.

Când am sfârşit, elevii păreau halucinaţi. Simteam deruta şi încrâncenarea directorului şi concentrarea subdirectorului, dar mă mângâiau privirile lui moş Dumitrache şi ale celorlalţi doi miliţieni, care păreau îngrijoraţi de soarta mea. Am întins subdirectorului, mai aproape de mine, cele două pagini cu ideile prescurtate, intitulate; Mărturisire în cadrul programului de reeducare de la Târgşor 1948. Dacă dosarul meu se publică – şi aş dori acest lucru – se pot găsi.

Directorul, pentru a-şi arăta vigilenta şi credinţa faţă de partid, a sărit ca ars. Pe ton ridicat a început o tiradă de invective şi ameninţări la adresa mea şi a îndrăzneţilor care ar avea curajul să se lupte cu „concepţia ştiinţifică, materialist-dialectică” etc. L-a întrerupt subdirectorul cu un gest: „Lasă cã-l aranjăm noii”. Stãpânindu-se (se vedea că face acest efort), cu ton calm, prefăcut, a spus că-i pare bine că mi-am mărturisit poziţia în felul acesta, ştiind dinainte cu cine are de-a fiace. Mi-a cerut Sfânta Scriptură, „Ia dã-mi cartea aia”, şi, urmărind paragraful citit, se strâmba mirându-se.

Întorcând pagina, a găsit o scrisoare uitată acolo pe care voiam s-o trimit părinţilor prin moş Dumitrache. Le făceam cunoscut părinţilor şi fraţilor, locul şi starea în care mă aflam şi îi încredinţam că Dunmezeu îmi va purta de grijă să vin acasă, chiar dacă va trebui să trec şi prin iad.

Sincer sau nu, subdirecüorul şi-a exprimat admiraţia pentru curajul şi tăria mea sufletească. L-am rugat să pună Mărturisirea şi scrisoarea la dosarul meu. Le-a luat o dată cu Sfânta Scriptură. Nu ştia, Sărmanul, că cei mai mulţi dintre noi în anii de regim celular învăţasem scripturile pe de rost, ca în timpurile primare ale creştinismului.

Au ieşit fără să dea nicio sentinţã. Trebuia consultat un for superior. Din acea zi, însã, au încetat aceste cursuri de reeducare. Adversarul nu avea arme pentru acest fel de luptă. Numai după ce, supus presiunilor fizice, cedezi moral, te dopează cu învăţăturile lui. Fãrã prăbuşirea interioară, din fricã, ignoranţă sau interes oportunist, nu te poate stapâni nimeni.

 

fericițiceiprigoniți.net

Reclame

Cauza decăderii partidelor și suprimarea elitelor organice

 

 

Decăderea partidelor nu poate fi o consecință a incapacității de a ne alinia „standardelor europene” sau de a rezolva „problemele de corupție”. Este, în realitate, rezultatul dispariţiei elitelor organice, a căror rațiune de-a fi e dată numai de ancorarea lor în realităţile şi sufletul românesc.

Ultimele elite reprezentative ale românilor au fost decimate în puşcăriile comuniste. Principiul călăuzitor al elitei care i-a luat locul a fost acela că, dacă ar fi existat o dezvoltare organică, am fi rămas „în urmă cu modernizarea”. Or, idealul suprem este „o țară ca afară”(…)

 

(…)Democraţia ajunge să-şi piardă sensul când nu mai reprezintă voinţă populară. Berdiaev atrage atenția în cartea „Un nou Ev Mediu” că „ideologia (…) apare când nu mai este voinţă populară. Această voinţă se revelează în toată viaţa istorică a unui popor prin forma culturii sale generale şi, înainte de toate, ea îşi găseşte expresia în viaţa religioasă a poporului. Voinţa poporului nu este voinţa momentană a generaţiilor noastre, care s-au rupt de generaţiile anterioare. Înfumurarea, încrederea în sine a generaţiei actuale, dispreţul său pentru valorile ancestrale – tocmai aceasta este minciuna radicală a democraţiei”.

„Instinctul statal s-a stins”

O elită dezrădăcinată, care nu mai ține seama de tradiția acestui popor, de rădăcinile și de sufletul lui, de credința care a prezervat ființa aceastui neam în viforul unei istorii care nu ne-a fost niciodată prielnică, rămâne devotată noului tip de raţionalism, utopiei S.U.E., neoliberalismului corporatist îngemănat cu ideologia corectitudinii politice, în dauna intereselor și țelurilor naționale, după ce realitatea, care sare în ochi oricărui analist onest, demonstrează fără echivoc eşecul proiectului european. Însă acest fapt le creează un handicap iremediabil, care îi face cu totul inapţi să vină cu un plan naţional viabil, menit să împiedice distrugerea acestei ţări.

Ceea ce spunea altădată Mircea Eliade despre politicieni e mai valabil azi decât oricând: „Oamenii aceștia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins”[9].

Cred că pentru a ne reaminti cine suntem și pentru a reafirma ţelurile de folos ţării noastre, trebuie, mai întâi, să reînviem şi să menţinem vie cultura critică inițiată de Eminescu și, în același timp, să redeșteptăm în sufletul nostru cuprins de oboseală și blazare valorile pentru care s-au jertfit mucenicii și mărturisitorii neamului românesc.

 

Citește mai mult aici

Trist de tot: Cărțile Rezistenței Anticomuniste, interzise la Salonul de Carte Bookfest 2018 de la București!

 

 

Comunicat de presă

 

În numele Editurii Sânziana, anunțăm publicul iubitor de carte că participarea noastră la Bookfest 2018, în perioada 30 mai – 3 iunie, nu mai este posibilă. Cărțile Rezistenței anticomuniste nu vor fi prezente la acest eveniment cultural. Ogoranu, Haiducii Dobrogei, Constantin Iulian, martirii temnițelor comuniste nu sunt doriți de organizatorii salonului de carte.

În mod inexplicabil – deși ulterior ni s-au oferit explicații puerile – ni s-a comunicat (si asta doar telefonic) că participarea Editurii Sânziana nu mai este dorită, deși anterior ni se comunicase oficial inclusiv amplasamentul stabilit pentru standul editurii.

Solicitarea organizatorilor, cu două săptămâni înaintea deschiderii, de a prezenta lista integrală  a titlurilor expuse la acest salon s-a suprapus cu schimbarea atitudinii față de noi. Au urmat tergiversări și o proastă comunicare, pentru ca în final să ni se ofere – doar telefonic – o serie de scuze jenante, în opinia noastră, dat fiind nivelul pe care îl presupune un atât de prestigios eveniment.

Ni s-ar fi părut mai cinstit să ni se comunice adevăratul motiv al schimbării atitudinii față de noi. Faptul că Bookfest se află „sub înaltul patronaj” al Președinției României și beneficiază de suportul Ministerului Culturii să reprezinte oare premisa unor intruziuni de ordin politic sau ideologic în selectarea expozanților? Ori prezența Ambasadei SUA în primul rând al partenerilor BOOKFEST constituie un prilej pentru excesul de corectitudine politică al unor structuri ale sistemului, fără legătură cu cultura, dar omniprezente în toate domeniile vieții românești?

Noi credem că la o ediție BOOKFEST al cărei “invitat de onoare” sunt Statele Unite ale Americii, ar fi fost binevenită prezența unei cărți precum Mesagerii Libertății, dedicate eroilor parașutați de aviația militară americană între 1951-1953 în România comunistă. La fel, biografia lui Ion Gavrilă Ogoranu, salvat de la moarte de însuși președintele American Nixon. Cine vrea uitate aceste capitole ale Istoriei recente?

Nu este prima oară când activitatea noastră editorială întâmpină obstrucții și discriminări. Editura Sânziana se află de mult timp pe lista neagră a unor grupări și instituții care nu doresc o Românie în care circulația ideilor să fie liberă și Istoria să fie învățată în lumina Adevărului. Spre exemplu, sunt mai bine de nouă ani de când sălile tuturor instituțiilor publice ale Capitalei sunt închise lansărilor de carte ale editurii noastre.

Și totuși, nu ne vom descuraja. Chiar dacă ne încearcă o amărăciune văzând că se pun iarăși gratii și lanțuri libertății de expresie, pentru care s-a murit în Decembrie 1989.

Cu doi ani înaintea morții, academicianul Dinu C. Giurescu ne-a comunicat aprecierea sa pentru eforturile editurii noastre de a publica titluri interzise timp de jumătate de secol. Încurajările domniei sale au constituit confirmarea că ne aflăm pe drumul cel bun. Și suntem deciși să continuăm.

Cei care se fac vinovați de acest nou act de cenzură, la 28 de ani de la căderea regimului comunist, să știe însă că o societate liberă și democratică nu se construiește pe fundamentul unei memorii amputate, falsificate pe criterii ideologice.

Nu pe noi ne-ați alungat de la Bookfest, domnilor de la Asociația Editorilor din România, împreună cu înalții voștri parteneri și sponsori, ci pe Ogoranu, pe Haiducii Dobrogei și pe toți eroii rezistenței anticomuniste. Ei vă vor judeca!

Florin Dobrescu

Managerul Editurii Sânziana

Președintele Asociației pentru Memorie Identitară CARPAȚII

 

Sursa: Buciumul.ro

Partidele politice de la București și dispersarea basarabenilor

Ce să spun?
Băsescu este în situația liderilor de partid de aici de la Chișinău cărora Plahotniuc le cumpăra mai ieri deputații sau miniștrii, sau membrii de partid…
Un Șalaru, Guțu ș.a. de la PL sau de la alte partide…
Pe unii dintre aceștia Băsescu i-a încurajat chiar să-și trădeze echipa politică care i-a propulsat în Parlament, PUNând la cale încropirea a încă unui partid „unionist” în stânga Prutului. Ca și cum până la el nu erau destule partide de acest fel…
A lucrat astfel mână-n mână cu gruparea banditească de la guvernare pentru segmentarea românilor basarabeni…
Incursiunea lui politică-n Basarabia a avut un singur scop: salvarea de la pieire politică a PMP-ului din dreapta Prutului pe seama problemei spinoase a Basarabiei.
Mai mult decât atât: prezența, de multe ori gălăgioasă, a lui Băsescu în stânga Prutului și unele declarații de-a dreptul deochiate ale acestuia nu au făcut altceva decât să consolideze partida rusească din Basarabia, care, iată, este gata să-și pună labele pe capitala noastră Chișinău.
Din păcate, cam așa au făcut-o și o fac încă și alte partide de la București…
Acestea își creează filialele lor în Basarabia nu pentru a impulsiona procesul de afirmare a identității românești dincoace de Prut, ci pentru a-și spori cumva punctajul electoral pentru a accede în Parlamentul de la București.
Ne-au divizat după culorile și ambițiile lor politice…
Plus că își mai identifică și își cresc aici și niște lideri locali, unii dintre ei neștiind a lega barem o propoziție simplă, cu subiect și predicat, în limba română, dar ajunși peste noapte deputați sau senatori pe malurile Dâmboviței… sau nu știu ce fel de funcționari prin instituțiile statului român.
Umflați în pene, lipsiți de smerenie, ignoranți, grandomani, băieți de gașcă politică… unii din dânșii cu gânduri s-ajungă deja europarlamentari…
Cam asta este, din păcate, prestația partidelor politice de la București aici în Basarabia…
Am certitudinea că noi, basarabenii, eram mult mai uniți și mai săritori la nevoile noastre românești înaintea trecerii Prutului de către partidele de la București, care au venit să ne „aglutineze” politic astfel încât să fim cât mai dispersați.
Îmi cer scuze pentru sinceritatea și durerea cu care spun aceste lucruri…

Ce spunea Nicolae Steinhardt, evreul convertit la Ortodoxie, despre maresalul Antonescu

 

 

 

Ce spunea Nicolae Steinhardt, evreul convertit la Ortodoxie, despre maresalul Antonescu:

„Despre Antonescu insa nu pot sa nu arat ca, oricum, a fost singurul in toata Europa care a cutezat sa i se opuna lui Hitler, sa-i tina piept intr-o chestiune de onoare personala pentru acesta, in care nici Petain, nici cardinalii nu i-au spus nu. In vreme ce floarea aristocratiei germane, generalii si feldmaresalii acoperiti de medalii si decoratii stateau smirna in fata lui si tremurau, iar el facea spume la gura si alerga urland de la un capat la altul al incaperii, Antonescu i-a tinut piept in propriul lui barlog de la Berchtesgaden; darz, cu modestia cuvenita, a scapat de la moarte cateva sute de mii de suflete de evrei.” (…) „Si pot afirma ca nici un evreu din Romania nu a fost predat nazistilor pentru a fi trimis in lagarele de concentrare din Germania sau din Polonia. Nici unul!”

(Nicolae Steinhardt – „Jurnalul fericirii”)

Nicolae Aurelian Steinhardt (n. 29 iulie 1912 – d. 30 martie 1989) a fost un scriitor, critic literar,eseist, jurist, publicist si scriitor roman, originar din Pantelimon, judetul Ilfov. De origine evreiasca, s-a convertit la religia crestina ortodoxa in inchisoarea de la Jilava, si-a luat numele de fratele Nicolae, si s-a calugarit dupa punerea sa in libertate.

Este autorul unei opere unice in literatura romana, Jurnalul fericirii. A fost doctor in drept constitutional.

29 mai: Căderea Constantinopolului, capitala spirituală a românilor. O istorie care nu se învață la școală

           Constantin Paleologul, ultimul împărat roman și ortodox al Europei
Întemeiat sub semnul crucii lui Hristos (arătat pe cer marelui Con­stantin: In hoc signo vinces) și așezat la cumpăna lumilor (între proto-Europa civili­zației greco-latine și fabuloasa „Asie a neamurilor”), Bizanțul ortodox și imperial a dăinuit mai bine de 11 veacuri, mărturisind în eternitate gloria aurorală a Răsă­ri­tului creștin și constituind adevărata „piatră unghiulară” a întregului „miracol eu­ro­pean”.
Constantin Noica știa bine ce spune cînd afirma că Europa, ca entitate spi­rituală și culturală, s-a născut la anul 325 cu Sinodul de la Niceea, convocat chiar de către Constantin, împăratul „de-o seamă cu apostolii”, a cărui prezență în calen­da­rul sfințeniei creștine rămîne legitimă dincolo de toate arguțiile criticismului istoric al vremurilor noi.
Românii, cu lamura tradiției lor politice și spirituale, aparțin or­ga­nic marii comunități ortodoxe a „Noii Rome”, iar o autentică renaștere națională, dacă mai este posibilă una în acest tîrziu de lume, n-ar putea să facă abstracție de această zestre istorică și sufletească, păstrată mai ales prin Biserică.
Cronica ultimei bătălii a Bizanțului
Teritoriile ce recunoșteau autoritatea ultimului împărat bizantin se reduceau la Constantinopol, cu împrejurimile sale imediate din Tracia, și cea mai mare a Peloponesului sau Moreea, la o oarecare distanță de capitală, guvernată de frații împăratului.
Onestitatea, noblețea, energia, bărbăția și patriotismul erau calitățile dominante ale lui Constantin, confirmate de cele mai multe izvoare grecești contemporane și de propria conduită din timpul asediului Constantinopolului. Umanistul italian Francesco Filelfo, care, în timpul șederii sale la Constantinopol, l-a cunoscut personal pe Constantin înainte de urcarea sa pe tron, îl numește pe împărat, într-una dintre epistolele sale, bărbat cu „suflet pios și nobil” (pio et excelso animo).
Adversarul puternic și teribil al lui Constantin era Mehmed al II-lea, în vârstă de 21 de ani, care reunea în natura sa izbucnirile violente de cruzime nepotolită, setea de sânge și multe dintre cele mai josnice vicii cu pasiunea pentru știintă, artă și cultură, energia și calitățile de general, om de stat și organizator. Un istoric bizantin relatează că se dedica cu înflăcărare științelor, în special astrologiei, că citea povestiri despre faptele eroice ale lui Alexandru al Macedoniei , ale lui Iulius Caesar și ale împăraților Constantinopolului și că vorbea cinci limbi, în afară de turcă.
Izvoarele orientale elogiază evlavia sa, dreptatea, blândețea și protecția acordată savanților și poeților. Istoricii secolelor XIX-XX l-au apreciat diferit pe Mehmed al II-lea; unii i-au contestat orice calitate pozitivă, alții au recunoscut că era o personalitate extraordinară, aproape genială. Dorința cuceririi Constantinopolului era o obsesie a tânărului sultan, care, potrivit istoricului Ducas, „noaptea și ziua, mergând la culcare și deșteptându-se, în palatul sau sau in afara acestuia, îsi frămanta mintea prin ce acțiuni si cu ce mijloace militare sa puna mana pe Constantinopol”.
Petrecea nopți de insomnie schițând pe hârtie planul orașului și al fortificațiilor sale, marcând locurile de unde ar putea fi mai lesne atacat.
Ne-au parvenit portretele ambilor adversari, cele ale lui Constantin Paleologul pe sigilii și în câteva manuscrise târzii, cele ale lui Mehmed al II-lea pe medaliile bătute în secolul al XV-lea de artiștii italieni în onoarea sultanului și în câteva portrete, mai cu seamă cel pictat de celebrul artist venețian Gentile Bellini (+1507), care a petrecut o scurtă vreme (1479-1480) la Constantinopol catre sfarsitul domniei lui Mehmed al II-lea.
Citește mai departe aici

Scrisoarea cutremurătoare a unui copil: „Mamă, ai făcut destui bani cât să-mi cumperi o altă copilărie? Una în care am și părinți?”

 

 

 

Scrisoarea cutremurătoare a unui copil român al cărui părinți sunt plecați la muncă în străinătate face înconjurul internetului.

„Când aveam patru ani, tu şi tata aţi hotărât că e mai bine să plecaţi din ţară pentru a câştiga mai mulţi bani pentru mine. Pe mine nu m-a întrebat nimeni ce mi-aş dori mai mult: bani, sau pe mama şi pe tata lângă mine?

Ştiu că eram prea mic, totuşi, cred că deşi aveam doar câţiva anişori, ştiam ce valorează mai mult pe lumea asta. În prima zi de şcoală, când aveam şase ani, pe mine m-a însoţit bunica şi tu mi-ai fost alături două minute… la telefon.

Două săptămâni s-a rugat doamna de mine să nu mai plâng şi să accept să mă joc cu colegii mei. Venea în pauză, mă mângâia pe cap, mă lua de mânuţă şi încerca să mă mişte din bancă. Atunci începeam să plâng. Într-un târziu mi-am făcut curaj şi i-am spus de ce nu ies.

– Mi-a spus mami să fiu cuminte la şcoală şi să nu vă supăr, că altfel nu se mai întoarce.

Mi-a zâmbit, apoi m-a luat în braţe, spunându-mi că ai glumit. I-am spus că eu nu ştiu când glumeşti, că nu te cunosc prea bine. Nu a mai zâmbit. Ba chiar i-au dat lacrimile şi atunci m-am speriat tare că am supărat-o şi pentru asta tu nu o să te mai întorci la mine.

Mi-a fost frică mult timp, mamă, indiferent cât de buni au fost oamenii cu mine. Când ceilalţi copii se certau, discuţiile se terminau cu „Te spun lui tata!”. M-am întrebat mereu: eu ce aş fi putut spune? Nu a fost cazul căci copiilor le-a fost milă de mine şi m-au protejat. Mario, colegul meu, mi-a zis că dacă vreu, o roagă pe mama lui să fie şi mama mea, ca să nu mai plâng.

Prin clasa a patra, deja mă obişnuisem că eu am nişte părinţi virtuali. Da, ştiam ce-i aia „virtual”, pentru că din banii voştri făcuţi departe de mine aveam şi computer, şi tabletă, şi telefon.

Ştiam să le folosesc ca să vorbesc cu voi. Trebuia să facem felicitare pentru mama de 8 Martie şi Doamna mi-a spus că am pus florile urât şi că ar trebui să fac alta. M-am trezit spunându-i sec că nu contează, că oricum o vezi doar în poză şi nu te prinzi. Torturile de ziua mea erau poze, florile de ziua ta erau poze… Tu erai o poză, mamă.

Aveam 9 ani când v-am revăzut. Aţi venit după ce v-aţi luat cetăţenia. Îmi amintesc că m-ai întrebat de ce nu te iau în braţe, şi tăceam. Ai spus că sunt cam timid şi că ţi-a fost dor de mine şi te aşteptai la o primire mai călduroasă.

Nu ştiai nici tu şi nu realizasem nici eu, încă. Nu eram timid, ci pur şi simplu nu eram obişnuit să îmbrăţişez străini”.

 

Sursa: noiiubimromania.ro

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , , ,