Arhiva

Archive for iunie 2018

Pledoarie pentru unitatea noastră

Tragedia noastră, a basarabenilor care-și afirmă cu mândrie identitatea românească și revendică deschis, hotărât și legitim (!) readucerea la trupul României a teritoriilor românești ocupate de ruși, constă în faptul că am ajuns să fim prinși acum între construcțiile a cel puțin două mari șlehte de mafioți, înfiripate și consolidate în anii de după căderea imperiului sovietic, ambele antiromânești sau străine de idealul nostru de reîntregire românească și cu rădăcini adânci în nomenklatura și KGB-ul URSS:
Prima construcție de acest fel este axată pe SHORISM (de la Shor) și este reprezentată de gruparea Plahotniuc cu masca ei politică PD și cu celelalte unelte politice (PPEM-ul lui Leancă, PSRM-ul lui Dodon și alte structuri deochiate ieșite de sub poala PCRM-ului lui Voronin, plus un șir de transfugi cumpărați și șantajați de Plahotniuc), care se află la guvernare și ține sub control absolut toate instituțiile statului, inclusiv justiția și entitățile media publice. Unealta principală prin care această șleahtă mafiotă a jefuit statul, își ține în șah adversarii și corupe și prostește o bună parte de populație este afaceristul Ilan Shor, cu toată țâțâna nomenklaturistă de sub el pornită de la tatăl acestuia. Antiromânismul grupării în cauză este exprimat prin DODONISM (de la Dodon) – tot ce nu-și permite a reda pe față în raport cu România și idealul nostru de Unire PD-ul lui Diacov și Plahotniuc o spune deschis Igor Dodon, înscăunat în funcția supremă de Președinte al Republicii Moldova cu sprijinul camuflat al PD-iștilor.
Construcția celei de-a doua șlehte mafiote este axată pe PLATONISM (de la Platon) și este reprezentată de Platforma DA (PPDA) cu elementele ȚOP-iste din spatele ei, Partidul Nostru (Usatâi), rămășițele PLDM-ului lui Filat și PAS-ul Maiei Sandu care tot de la Filat se trage. În conjunctura politică actuală această grupare are rolul de opoziție. Elementul criminal central prin care aceasta a jefuit statul se numește Veaceslav Platon. Antiromânismul grupării respective este exprimat prin SLIUSARISM (de la Sliusari Alexandru, vicepreședinte al PPDA, ajuns în această poziție după fuzionarea PPDA-ului lui A. Năstase cu Partidul „Forța Poporului” al lui Nicolae Chirtoacă, angajat al GRU, serviciul militar de spionaj sovietic, apoi rusesc, în perioada 1977-1990, unul dintre cei 47 de spioni sovietici expulzați de la Ambasada URSS din Franța în 1983, una dintre persoanele-cheie care a negociat cu Rusia acordul de încetare a focului în 1992, acord rușinos prin care, practic, a fost recunoscută independența Transnistriei și prin care a fost trecută sub „jurisdicția” separatiștilor de la Tiraspol și Tighina românească!).
Ambele grupări, deci, una la putere, alta în opoziție, nu au nici în clin nici în mânecă cu tot zbuciumul nostru pentru reîntregirea teritoriilor românești furate de Rusia lui Stalin.
Ambele grupări au luat parte la jaful sistemului bancar al Republicii Moldova și la celelalte crime de acest fel comise de-a lungul anilor, dar mai ales de la 2009 încoace.
Ambele grupări au adânci conexiuni cu Rusia și cu structurile banditești și securistice din această țară.
Ambele structuri se află într-un permanent și degradant proces de reglare de conturi în urma căruia avem de suferit cu toții!
Ambele grupări antiromânești caută să ademenească, să manipuleze și să flirteze cu segmentul românesc din Basarabia, dar, din păcate, și cu puterea și instituțiile de peste Prut, în scopuri meschine, electorale, de conjunctură politică. Ultimele alegeri din Chișinău se constituie în cel mai elocvent exemplu în acest sens.
Iată de ce, iubiți basarabeni, cei care păstrați Idealurile Românești în inimile voastre, trebuie să punem punct oricărei implicări în activitățile acestor două grupări antiromânești și să ne apucăm a ne îngriji, la modul cel mai serios posibil, de FORTIFICAREA UNEI SINGURE ENTITĂȚI POLITICE DE ORIENTARE ROMÂNEASCĂ (eventual, în baza unei forțe politice cu actele în regulă deja, pentru a nu mai pierde timpul cu formalitățile de înregistrare la Ministerul Justiției), capabilă să participe și să facă față viitoarelor alegeri parlamentare.
Se impune cu necesitate inițierea neîntârziată a negocierilor în acest sens dintre partidele unioniste. Toate „cioburile” fostului Front Popular trebuie să se adune pentru a deveni o forță românească redutabilă.
Urmașii noștri nu ne vor putea ierta peste ani pentru faptul de a fi fost lași și incapabili să REÎNTREGIM ȚARA ASTA.
Doamne ajută!

De ce A. Năstase nu va ajunge niciodată om al „rezistenței naționale”

Un bun prieten m-a convins azi să am răbdarea să urmăresc (până la capăt) un subiect cu A. Năstase de la protestele recente din fața Curții Supreme de Justiție, difuzat de o televiziune din Rusia (TV Rain) și preluat de jurnal.md (nu urmăresc, de obicei, posturile TV din Rusia).
Omul s-a ținut copăcel cât a răspuns la întrebările legate de injustiția din Republica Moldova, de invalidarea mandatului său de primar, de corupție, furtul miliardului, spălarea banilor rusești și alte crime ale grupărilor mafiote ajunse să guverneze acest stat.
M-am simțit însă umilit și rușinat în clipele cât primarul ales și votat și de mine și de toată familia mea, care se vrea lider al unei „Mișcări de Rezistență Națională”, a răspuns la întrebările jurnalistului legate de faptul dacă este sau nu „unionist”.
L-am urmărit și l-am ascultat pe Năstase cum caută să se justifice în fața camerei de luat vederi, să argumenteze și să dovedească că el nu este unionist!
Că el deține doar un pașaport românesc ca și ceilalți „un milion de moldoveni și atât”!
Adică, pașaportul românesc, cetățenia română nu te determină să fii neapărat un promotor fidel și convins al unității naționale românești!
Mi-a fost greață până la urmă să văd cum insul cu pretenții de lider politic se dezvinovățește public pentru faptul că ar fi român și unionist!
Mi-am dat seama definitiv că omul ăsta nu va fi capabil să înțeleagă niciodată un lucru fundamental de care trebuie să fie conștient adevăratul om și lider politic din Basarabia:
Orice faptă, cu atât mai mult una de „rezistență națională”, este posibilă doar prin afirmarea identității tale naționale!
Nu poți fi mare luptător cu mafia atâta timp cât tu îți negi identitatea ta românească și-mi trăncănești la o televiziune rusească despre „multiculturalismul” Republicii Moldova și alte căcaturi cominterniste!
 
Nu poți fi om de „rezistență națională” în afara lui Dumnezeu și nației tale românești!

Despre ziua drapelului național și sfințirea lui

„Mai întâi, să spunem că drapelul nostru, al creştinilor, în primul rând, este Sfânta Cruce şi că sub acest drapel Mântuitorul a biruit moartea pe Golgota. Ei, tot aşa şi sub drapelul românesc, mulţi din înaintaşii noştri au murit pentru credinţă şi pentru ţară. Atâţia eroi ai neamului românesc au fost înveşmântaţi în tricolor şi au murit cu tricolorul în mână pe câmpurile de luptă. Deci, ar trebui ca generaţia de astăzi să nu uite lucrurile acestea, pentru că drapelul românesc a fost dintotdeauna sfinţit. Drapelul oştirii române a fost sfinţit de preoţii care au mers alături de ostaşi pe front. Preoţii, prin harul lui Dumnezeu, l-au sfinţit cu apă sfinţită prin Harul Duhului Sfânt, iar ostaşii români l-au sfinţit şi ei a doua oară, cu sângele lor. De aceea nu este o simplă pânză care flutură în vânt, ci este un simbol, este o icoană a României”.

În fiecare an, pe 26 iunie, ne cinstim drapelul național. Ziua Drapelului Național a fost promulgată prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998. De altfel,  celebrarea amintește și marchează ziua de 26 iunie 1848, când Guvernul revoluționar a decretat ca tricolorul – roșu, galben și albastru – să reprezinte steagul național al tuturor românilor; cele trei culori împărțite, în mod egal reprezintă principiul egalității, orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, cifra trei este numărul perfect, al armoniei și de ce nu, ne amintește că noi credem în Dumnezeu, Cel în treime închinat. Conform legii, în această zi autoritățile publice și celelalte instituții ale statului organizează o serie de programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific, consacrate istoriei patriei, precum și o serie de ceremonii militare menite să ne sensibilizeze, îndemnându-ne să respectăm valorile, simbolurile sau expresiile ce ne definesc ca neam.

Nu e un lucru nou, căci Biserica, dintotdeauna, a propovăduit asta. Și, fiindcă astăzi ne cinstim tricolorul, trebuie să amintim că în multe locașuri de cult ori în proximitatea acestora este arborat tricolorul. Biserica noastră dreptmăritoare și-a arătat prețuirea față de simbolul național și prin rânduiala de sfințire a drapeului românesc, căci tricolorul reprezintă o sinteză a istoriei țării noastre, este un simbol al întregului nostru popor, amintindu-ne despre trecutul, prezentul și viitorul lui. Toate aceste aspecte sunt cuprinse în chip deosebit de frumos în rugăciunea de sfințire a drapelului național, rânduială la care, ce-i drept, în ultimul timp nu foarte mulți credincioși au participat. Așadar, una dintre aceste rugăciuni de sfințire a steagului  glăsuiește: „Atotputernice și preaveșnice Dumnezeul nostru… caută cu ochiul Tău cel îndurat asupra noastră și acest steag cercetează-l cu binecuvântarea Ta cea cerească. Binecuvintează-l și sfințește-l ca să fie credincioasei tale oști biruință asupra vrăjmașilor celor potrivnici, iar credincioșilor Tăi, care nădăjduiesc spre Tine, să le fie sigură nădejde de biruință, îndrăzneală și tărie și să li se arate semn de veselie și de tărie,  semn de biruință asupra vrăjmașilor”. Poate vă veți întreba de ce Biserica a alcătuit o rânduială de sfințire a drapelului național? Răspunsul ni l-a oferit Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Ioan Selejean, cu prilejul unor sărbători religioase, când a avut binecuvântata inițiativă să împartă credincioșilor sute de steaguri tricolore: „Mai întâi să spunem că drapelul nostru, al creştinilor, în primul rând, este Sfânta Cruce şi că, sub acest drapel, Mântuitorul a biruit moartea pe Golgota. Ei, tot aşa şi sub drapelul românesc mulţi din înaintaşii noştri au murit pentru credinţă şi pentru ţară. Atâţia eroi ai neamului românesc au fost înveşmântaţi în tricolor şi au murit cu tricolorul în mână pe câmpurile de luptă. Deci, ar trebui ca generaţia de astăzi să nu uite lucrurile acestea, pentru că drapelul românesc a fost dintotdeauna sfinţit. Drapelul oştirii române a fost sfinţit de preoţii care au mers alături de ostaşi pe front. Preoţii, prin harul lui Dumnezeu, l-au sfinţit cu apă sfinţită prin Harul Duhului Sfânt, iar ostaşii români l-au sfinţit şi ei, a doua oară, cu sângele lor. De aceea, nu este o simplă pânză care flutură în vânt, ci este un simbol, este o icoană a României”.

Mulțumindu-i cu recunoștință arhipăstorului Bisericii lui Hristos din ținuturile românești ale  Covasnei și Harghitei pentru acest emoționant răspuns, să mai adăugăm că steagul e România, acest binecuvântat pământ stropit cu sângele înaintașilor, care  au luptat pentru idealul sfânt al unității și demnității. Că steagul național a inspirat pe mulți făuritori de valori nepieritoare o dovedesc aucțiunile lor, de-a dreptul surprinzătoare. Bunăoară, v-ați întrebat de ce inegalabilul Ciprian Porumbescu a testamentat să i se pună pe mormânt drapelul național?  De ce Nicolae Grigorescu, la Agapia, a pictat pe aripa Arhanghelului Gavriil, culorile steagului românesc? Nu din emfază, nici împlinind o modă, ci din profunde simțăminte de dragoste pentru tot ce-i românesc. Cine se mai gândește astăzi la idealul sfânt al unității pe care Hristos ni l-a cerut, stând  în genunchi, căci știa Domnul cât de greu se va împlini? Nicolae Iorga, în timpul săvârşirii Tainei Cununiei, când preotul le punea cununiile, a strâns-o de mână pe mireasa lui, Ecaterina Bogdan, şoptindu-i: „De acum voi lupta toată viaţa pentru Unirea Transilvaniei cu România”. Și-a înfrățit slujba Cununiei cu idealul sfânt al unirii neamului din care a răsărit. Mi se pare cu totul emoționant! Cine ar mai face astăzi așa ceva?

Nutresc speranța că vom reînvăța să redevenim patrioți, să ne iubim credința, neamul, să arborăm stindardul românismului cu bucurie și nădejde, să ne jertfim, fiecare după puterile lui, pentru sângele din care am răsărit căci, așa după cum spunea Lucian Blaga „niciun popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfești pentru el, dacă îi aparții”.

 

Arhimandritul Mihail DANILIUC

 

Doxologia.ro

UN GÂND PENTRU INVALIDAȚI

Justiția din Republica Moldova, care a dovedit o dată în plus în această seară că este lașă și controlată sută la sută de grupările criminale de la putere, le-a oferit, totuși, celor care consideră că reprezintă opoziția politică pe malurile Bâcului o mare șansă – șansa de a demonstra cu fermitate, din această zi, că reprezintă și constituie reperul moral al unei OPOZIȚII ADEVĂRATE pe care basarabenii s-o urmeze cu toată încrederea!
 
Iar o OPOZIȚIE ADEVĂRATĂ are în fața ei o cauză supremă: DUMNEZEU ȘI NEAMUL!
 
Din păcate, cauza supremă a celor care consideră că reprezintă opoziția în Republica Moldova și care au pierdut azi bătălia cu puterea a fost și este alta: debarcarea și pedepsirea lui Plahotniuc!
 
Aceștia încă nu sunt în stare să realizeze un lucru:
 
Atunci când lupți din străfundul inimii tale pentru DUMNEZEU și NEAM, pier din calea ta toți plahotniucii, dodonii, șorii, platonii, filații, țopii și alți jefuitori ai Basarabiei!
Categorii:Fără categorie Etichete:, , ,

Deputatul Shor!

 

Foto: partidulsor.md

Cinismul cu care suntem tratați a întrecut orice limite!

Un tâlhar ordinar, care a scos banii cu sacii din cea mai importantă bancă a basarabenilor – Banca de Economii, condamnat deja de instanță să stea la pușcărie, umblă liber prin țara asta afișându-și în chip sfidător planurile și intențiile lui politice!

„Ilan Șor dă asigurări că ajuns la guvernare, va transforma Republica Moldova într-un stat prosper, după exemplul municipiului Orhei”, anunță pompos un cmunicat de presă al „Partidului ȘOR”, citat, copios, de un portal afiliat puterii de la Chișinău.

Mai mult decât atât.

În acest week-end, când mii de basarabeni au ieșit în stradă să-și exprime protestul împotriva deciziei justiției de anulare a  votului lor la recentele alegeri locale din Chișinău, cerând inclusiv arestarea lui Shor, principala unealtă prin care grupurile mafiote de la guvernare au jefuit sistemul bancar al Republicii Moldova, acesta  înmâna la Orhei carnete de partid celor „peste o  mie de membri noi ai Partidului ȘOR”, așa cum ne informează în continuare același comunicat de presă:

„În acest week-end s-au desfășurat ședințele organizațiilor teritoriale Ocnița, Ungheni, Telenești și Sângerei ale Partidului ȘOR. Toate ședințele au avut loc la Orhei, unde participanții au putut să se convingă de eficiența activității echipei primarului Ilan Șor. Peste o mie de membri noi a înregistrat Partidul ȘOR în timpul acestor reuniuni, iar Ilan Șor a înmânat carnetele de partid”!

Nu mai încape nicio îndoială că Shor, această coadă de topor din mâinile jefuitorilor miliardului, se află sub protecția strictă a actualei guvernări, iar tergiversarea expresă a trimiterii lui după gratii și libertatea care i se oferă pentru a-și afișa ostentativ și cinic intențiile și proiectele sale „reformatoare” de viitor sunt dovada faptului că se pune la cale „înarmarea” criminalului cu mandat de deputat în urma alegerilor parlamentare de la toamnă în baza sistemului mixt de alegeri promovat de binomul Dodon-Plahotniuc.

Atenție mare!

Tot acest scenariu sinistru se desfășoară sub umbrela Alianței Conservatorilor și Reformiștilor Europeni (ACRE), al cărei „membru de încredere” a devenit recent formațiunea jefuitorului de bănci de pe malul Bâcului, care nu va fi arestat cu siguranță în acest an, întrucât, după cum citim în comunicatul amintit,  „în luna octombrie, Partidul ȘOR va găzdui la Orhei un important summit al ACRE la care vor participa peste 100 de lideri mondiali din domeniul politic, guvernamental, economic, academic și neguvernamental”.

Alexei MATEEVICI: ROAGĂ-TE

 

 

 

 

Roagă-te în fericire,
În nevoie roagă-te,
Roagă-te în pătimire,
În smintire roagă-te.
Roagă-te obijduit
Şi-n primejdii roagă-te.
Roagă pentru cel iubit,
Pentru duşman roagă-te.
Roagă-te pe când slăbeşti,
Când eşti tare, roagă-te.
Roagă-te când plângi, jeleşti,
Când te bucuri, roagă-te.
Roagă-te-n ceas de ispită,
Şi de patimi, roagă-te.
Roagă-te, când biruită
Îi ispita, roagă-te.
Roagă-te în ceas de moarte,
De iertare roagă-te;
Roagă-te, atunci te iartă
Cel din ceruri, roagă-te!

(Decembrie 1911)

Categorii:Fără categorie Etichete:, , ,

Dodon trebuie tras imediat la răspundere pentru atacul asupra Rezoluției ONU privind retragerea armatei ruse din Transnistria

Pentru că apără interesele Moscovei în detrimentul intereselor naționale ale Republicii Moldova prin atitudinea exprimată pe marginea Rezoluției ONU cu privire la retragerea armatei ruse din Transnistria, Dodon trebuie înlăturat imediat din funcția de Președinte al RM prin votul Parlamentului și tras la răspundere penală potrivit legii pentru comiterea acestei crime!

Orice zi de tergiversare a acestei proceduri ne va întări în ideea că actuala guvernare Plahotniuc urmărește doar să profite în scopuri electorale pe seama documentului de însemnătate excepțională adoptat de către Adunarea Generală a ONU.

Minciuna ca armă a bandiților politici de la Chișinău

Portalul „Independent.md” (care nu este independent, era al Platformei DA, știam, acum mi se spune că e al lui R. Usatâi) dezinformează în mod grosolan că V. Plahotniuc a fost „internat în spital, la reanimare și terapie intensivă”

Mă întreb: care este diferența dintre „jurnalismul” practicat de presa grupării mafiote Usatâi și „jurnalismul” practicat de presa celeilalte grupări mafiote, Plahotniuc?

Ambele grupări și-au transformat entitățile media pe care le dețin în unelte scârboase de dezinformare și manipulare.

Aceeași menire o au, din păcate, mulți dintre jurnaliștii înhămați la o astfel de presă.

Corectitudinea, echidistanța, onestitatea, bunul simț sunt principii străine pentru acești proprietari de instituții media.

Din păcate, acești bandiți ordinari manifestă aceeași atitudine față de cei cărora le este adresat mesajul lor mincinos și manipulator, adică cetățeanului simplu, amăgit și furat tot de ei!

Am devenit cu toții victime ale acestor criminali care nu mai merită a fi răbdați!

Protest cu ciocolate

 

 

Eu sunt om serios și iau în serios toate declarațiile premierului Pavel Filip.

În ziua invalidării alegerilor din Chișinău de către prima instanță, Filip a fost singurul dintre reprezentanții actualei puteri care a luat atitudine spunând că  decizia instanței de judecată  „a bulversat lumea” și lăsând să se înțeleagă că aceasta este una defavorabilă guvernării.

În această situație, logic ar fi ca  Pavel Filip să se alăture neîntârziat, împreună cu tot cabinetul de miniștri, protestatarilor ieșiți în stradă să-și apere votul călcat în picioare de impasibila și insensibila judecătoare Berdilo!

Cu atât mai mult cu cât premierul îngrijorat a ținut să accentueze în declarația sa următoarele: „Lucrurile care s-au întâmplat m-au făcut să am o reacție, cred că mai mult ca om politic, ca cetățean care a mers la vot și a votat la aceste alegeri”.

Deci, premierul nostru, ca și mine, ca și miile de alegători chișinăuieni ieșiți la urne în duminica de 3 iunie să-și apere capitala de valul dodonist care s-a abătut asupra ei, este dator să-și apere votul său, nesocotit și batjocorit printr-o decizie judecătorească!

Ascultând declarația premierului Filip de acum două zile, plină de atitudine și neliniște pentru țara asta, mi-a apărut, pentru moment, imaginea acestuia de acum 14 sau 15 ani când dânsul,  pe post de director al Fabricii „Bucuria”, lansa un apel, cu aceeași încărcătură și semnificație, către societate și forțele de opoziție pentru a sări în apărarea colectivului întreprinderii de bomboane de abuzurile comise asupra lui de regimul Voronin, venit la putere cu 71 de mandate în Parlament după alegerile din primăvara anului 2001. În calitatea mea de deputat, am mers atunci împreună cu colegii mei la fabrica condusă de Filip, luând parte la mitingul din curtea întreprinderii, acordându-i tot sprijinul nostru prin discursul politic rostit în fața oamenilor și exprimat mai apoi în interpelările și demersurile noastre ferme articulate de la microfonul Parlamentului către instituțiile statului, abilitate să facă dreptate!

Iată de ce, frați alegători nedreptățiți, trebuie să vă așteptați ca, la protestul de azi sau la cel de mâine, sau la cel de duminică, sau la cel din fiecare zi împotriva deciziilor justiției de invalidare a votului nostru din 3 iunie, să vă treziți cu premierul Pavel Filip printre voi susținându-vă!

Mai mult decât atât!

Este posibil ca premierul nostru să vă aducă și câte o cutie de bomboane „Bucuria” de când era el director la această întreprindere, privatizată în condiții misterioase de guvernul comunist în frunte cu Tarlev.

Este posibil, în definitiv, ca protestul împotriva justiției controlată de Plahotniuc, care ne-a anulat votul nostru, să fie îndulcit de premierul Pavel Filip, controlat sută la sută tot de Plahotniuc.

Petru Lucinschi, cetățean al României împotriva căreia a acționat!

 

 

 

 

Petru Lucinschi, simbolul antiromânismului promovat de regimul sovietic în Basarabia ocupată, a devenit cetățean al României!

 

Intuiesc că astfel este răsplătit personajul-cheie al KGB-ului sovietic pentru executatrea exemplară a misiunii pe care acesta a avut-o în declanșarea și desfășurarea pe teritoriul României a tragicelor evenimente din decembrie 1989.

 

În toamna lui 1989, sub umbrela „perestroicii” lui Gorbaciov și a dezghețului „democratic” pe care aceasta l-a provocat în stânga Prutului, Lucinschi, factor de încredere în cadrul conducerii URSS de atunci, este parașutat de Kremlin în fruntea filialei PCUS de la Chișinău, Partidul Comunist al Moldovei (în locul lui Semion Kuzmici Grossu), având ca sarcină „schimbărea la față” a lui și „democratizarea întregii societăți moldovenești”.

 

Aducerea lui Lucinschi la Chișinău a fost precedată de un șir de acțiuni provocatoare puse la cale de KGB-ul local prin intermediul uneltelor sale plasate în rândurile sau chiar în fruntea Frontului Popular, cea mai răsunătoare dintre acestea fiind incendierea, în timpul unei ample demonstrații, a clădirii Ministerului de Interne, unde pe post de ministru se afla un alt ștab comunist, Vladimir Voronin.

 

De fapt, provocările KGB-ului de la Chișinău din toamna lui 1989 se constituiau în pretexte pentru schimbarea lui Grossu cu Lucinschi la conducerea Partidului Comunist al Moldovei, schimbare revendicată mai ales de „intelectualitatea lui Lucinschi” în cadrul acțiunilor de protest organizate de Frontul Popular.

 

Anume în acea toamnă a lui 1989, odată cu aducerea lui Lucinschi la Chișinău cu câteva luni înainte de declanșarea „revoluției” române din 22 decembrie, lua amploare un alt fenomen: invadarea teritoriului României cu „turiști sovietici”, agentura KGB-ului care avea să provoace, împreună cu elementele lui din cadrul structurilor de forță românești, acțiunile diversioniste soldate cu numeroase victime în rândul populației, cu debarcarea și uciderea cuplului Ceaușescu și, în definitiv, cu instalarea la putere pe malul Dâmboviței a FSN-ului în frunte cu „gorbaciovistul” Ion Iliescu. „Turiștii sovietici” din RSS Moldovenească aveau un rol esențial atunci pentru că erau cunoscători ai limbii române.

 

Trecerea Prutului de către „turiștii sovietici” avea să se întețească în chiar timpul evenimentelor „revoluționare” de la București, evenimente care au determinat crearea de către Lucinschi la Chișinău a unui Comitet pentru susținerea Revoluției Române, conducerea căruia era exercitată de prim-vicepreședintele „Sovietului Miniștrilor al RSS Moldovenești”, Mihail Platon. Sub diriguirea acelui Comitet, au fost organizate și trimise peste Prut atunci coloane întregi de TIR-uri cu „ajutoare pentru frații români”. Nu-ți venea a crede ce se întâmpla: peste noapte, ca la un ordin anume, pe cei mai înveterați antiromâni îi pălise dragostea față de „frații români”! Coloanele de TIR-uri erau însoțite, bineînțeles, de echipe bine școlite în ale „frăției românești”.

 

Îmi revin în memorie acele evenimente și dintr-un alt motiv.

 

Pentru că printre cei cărora li s-a permis atunci să treacă nestingherit hotarul de la Prut se aflau mulți ziariști, dar și unii dintre colegii de la Frontul Popular, am încercat și eu, în chiar ziua de Crăciun, 25 decembrie 1989, să trec Prutul. Nutream o dorință de nedescris s-ajung, întâi și-ntâi, la Câmpulung Mușcel, acolo unde se aflau mătușă-mea, sora lui taică-meu, și cele patru fiice ale ei, refugiate din Basarabia în vara lui 1944. Din cei cinci câți ne-am pornit cu un „Jiguli” spre vama Ungheni (Iurie Roșca, Vasile Năstase, Sergiu Burcă, șoferul și proprietarul mașinii, numele căruia îmi scapă acum, și subsemnatul), au trecut Prutul doar primii trei, eu și șoferul făcând cale întoarsă spre Chișinău a doua zi, după ce personajul care ne-a întâmpinat (din câte am înțeles atunci, Roșca „aranjase” călătoria noastră) și care asigura trecerea hotarului (cu locomotiva trenului) , Vasile Pavlovici Calmoi, șeful filialei KGB Ungheni, nu a mai apărut să ne invite să urcăm în locomotiva trenului, așa  cum o făcuse cu ceilalți trei condrumeți ai nostri. Pentru că înghețaserăm de-a binelea de atâta așteptare și eram și obosiți, hotărâsem să  luăm o cameră la hotelul din Ungheni. Acolo am și urmărit la televizor (pe malul Prutului se prindea TVR-ul), în acea noapte de Crăciun,  executarea lui Nicolae și Elena Ceaușescu, crimă care m-a marcat atât de mult încât nu am mai putut închide  un ochi până dimineața când am plecat înapoi spre Chișinău.

 

Voi reveni la subiectul de la Ungheni din 25 decembrie 1989 poate cu altă ocazie. Tot așa cum va trebui să nu trecem cu vederea un alt subiect interesant: Podul de flori din 1990, admis și organizat din „bunăvoința” acelorași structuri ale KGB-ului nu din respect pentru sentimentul profund de frățietate al românilor de pe ambele maluri ale Prutului, ci cu scopul repatrierii miilor de agenți ai KGB-ului care nu apucaseră să revină din misiunea pe care au avut-o de îndeplinit pe teritoriul României începând cu toamna lui 1989 sau poate chiar mult mai de demult!

 

Acum însă continui să mă întreb, cum mă întrebam și atunci, în ziua de Crăciun 1989: de ce unii dintre  basarabeni, printre care și colegi de-ai mei de la Frontul Popular, au fost admiși și ajutați de KGB-ul de la Chișinău să intre pe teritoriul României în timpul „revoluției române” din 1989, iar alții, printe care și eu, nu s-au bucurat de asemenea „privilegii”?

 

Tot așa continui să mă întreb acum, când citesc știrea despre acordarea cetățeniei române lui Petru Lucinschi:

 

De ce un exponent al regimului criminal de ocupație, regim care a exterminat  milioane de români din teritoriile românești ocupate pentru „vina” de a fi români, regim pe ale cărui rădăcini se menține neclintit și azi în stânga Prutului același SISTEM ANTIROMÂNESC, ajunge să obțină calitatea de cetățean (aproape „de onoare”, aceasta este impresia creată după felul în care ne este prezentată știrea însoțită de poze ale Lucinschi cu foștii președinți ai României) al României?

 

Statul român dispune cumva de un criteriu, de o condiție, una fundamentală, care ar fi să fie pusă în fața celui care dorește să-și redobândească cetățenia română: condiția de a nu fi acționat, niciodată în viața lui și sub nicio formă, împotriva României și identității noastre românești?!

 

 

Eugen Tomac sau șansa unei abordări corecte a reunirii noastre

                          Imagine: Antena3

 

Basarabeanul Eugen Tomac, ales în fruntea PMP-ului din România.

Felicitări!

Este o șansă ca această formațiune, unionistă, să-și schimbe, de azi înainte, modul de abordare a problemei unirii Republicii Moldova cu România:

În această chestiune sensibilă, dar fundamentală pentru națiunea română, oamenii politici onești niciodată nu vor miza pe grupările banditești de sorginte rusească care guvernează azi la Chișinău după ce au jefuit sistemul bancar de dincoace de Prut și au capturat toate instituțiile publice (și pe uneltele lor „unioniste”), ci pe basarabenii simpli care au rămas victime ale acestor grupări și care poartă nestinsă în inimi flacăra românismului!

Aceste grupări banditești nu-și doresc Unirea, cum au crezut și mai cred încă mulți naivi de o parte și de alta a Prutului. Ele folosesc problema Unirii în chip manipulator cu scopul de a se menține la putere pentru a amâna ori a scăpa de pedeapsa ce li se cuvine în urma crimelor săvârșite.

Doamne ajută!

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , , ,

(In)Diferențe basarabene

Cei mai inimoși dintre noi, basarabenii, ne zbuciumăm de peste treizeci de ani cu gândul cum să scăpăm de sub ocupația rusească, cum să ne vedem mai repede la sânul mamei noastre România, cum să nu mai îndurăm batjocura, umilința, nevoile și sărăcia…
 
În zbuciumul ăsta pentru Limba Română, Alfabetul Latin, Tricolorul Românesc, pentru Identitatea Românească, Dreptatea și Libertatea basarabenilor, înstrăinați de Țara Noastră România și ocupați de ruși, s-au vărsat multe lacrimi, s-a vărsat mult sânge:
 
– un Matcovschi, care n-a avut frică și a rupt tăcerea publicând adevărul despre Limba Română, trezindu-ne pe noi, a fost călcat de roțile KGB-ului;
– Doina și Ion, care-au cântat din străfundul Inimii lor Românismul, au fost aruncați în miez de noapte de pe șosea și striviți de-aceleași roți ale KGB-ului;
– primarul Nicolae Costin, care-a românizat capitala Basarabiei, Chișinău, a fost răpus prin iradiere de aceleași structuri diabolice ale KGB-ului;
 
– frații noștri polițiști, militari și frontiști care-au luptat cu hoarda rusească la Nistru, apărând cu arma în mâini Independența de Rusia și Ideea Românească, au fost împușcați, arși de vii, aruncați în fântâni de structurile, vii și azi, ale KGB-ului de la Tiraspol și Chișinău, unii dintre ei fiind urmăriți și acum pentru fapta lor patriotică din 1992;
 
 
– zeci și sute de mii de români din Tighina și de peste Nistru, care s-au refugiat lăsându-și casele, care nu pot să-și lucreze ogoarele ori să-și învețe copiii la școala românească, continuă să fie umiliți și batjocoriți de regimul criminal de la Tiraspol;
 
– zeci și sute de mii de basarabeni care-și părăsesc zilnic casele și copiii pentru a-și câștiga bucățica de pâine în țări străine, își plâng amarul din cauza bandiților politici de la putere care-au jefuit băncile și și-au subordonat justiția și celelalte instituții fundamentale ale statului…
 
Și-n tot acest zbucium, paraziții și criminalii care-au jefuit țara umblă-n libertate ocrotiți de lege.
 
Asta este diferența dintre naivii, dar inimoșii, de basarabeni deprinși să sufere și bandiții de ieri și de azi, reci și pragmatici, cu inimile lor blindate ca ale NKVD-ului…
 

Opera lui, expresia integrală a sufletului românesc

 

S-au împlinit 129 de ani de la trecerea în veşnicie a poetului nostru naţional Mihai Eminescu, cel numit de Grigore Vieru „poetul nemuririi noastre”, de Constantin Noica „omul deplin al culturii române”, iar de alţii, pe drept cuvânt, părintele jurnalismului românesc. În Anul Centenarului Marii Uniri, această zi trebuie să fie pentru toţi românii cu atât mai specială, având în vedere că întreaga operă a lui Eminescu, lupta şi jerfta sa sunt ca o ofrandă adusă pentru unitatea neamului.

În pofida tuturor obstacolelor care păreau de nedepăşit, a tuturor oponenţilor săi, a adversităţilor şi zbuciumului prin care a trecut acest „popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele”, Eminescu a avut încredere în nea­mul său, deşi s-a identificat deplin cu drama acestuia. Dar „Dumnezeul geniului” l-a „sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”, pentru a deveni „sumă lirică de voievozi” (Petre Ţuţea) sau „expresia integrală a sufletului românesc” (Nicolae Iorga). Poetul a crezut în capacitatea neamului său de a răzbi în furtuna istoriei, de a înfăptui idealul unirii nutrit de veacuri, de a-şi făuri un viitor demn („La trecutu-ţi mare, mare viitor!”, dorea el României).

Un căutător de Absolut, cum îl descria Rosa del Conte, însetat de cunoaştere, de „frumuseţi şi adevăruri supreme”, cum spunea Zoe Dumitrescu Buşulenga, el a crezut şi în frumuseţea şi adevărul nea­mului românesc, tocmai fiindcă le-a descoperit în profunzime şi a pătruns în tainele lui sufleteşti. Însă a înţeles, cu o luciditate şi acuitate a minţii neîntrecute, dublate de o cunoaştere (nu numai în planul ideilor, dar şi al realităţilor – sociale, economice, politice etc.) şi o cultură uimitor de vaste, că politicianismul, demagogia şi corupţia „păturii superpuse”, formele „cosmopolite” importate, legile „traduse rău din franţuzeşte”, „stricătorii de limbă”, distrugerea ţăranilor şi lumii ţărăneşti cu rânduielile ei bune, colonizarea economică, subminarea, în provinciile ocupate, a reperelor identitare – limbă, credinţă şi cultură românească -, „materialismul brutal” şi cultura degradantă, care „ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine”, toate acestea puteau dizolva cu totul fiinţa naţională şi unitatea dintre români.

A scris într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor

Întreaga sa muncă de gazetar a fost îndeplinită – cum spun Ioan Slavici, Titu Maiorescu şi alţii care l-au cunoscut – cu totală dăruire de sine pentru luminarea, educarea şi ridicarea neamului, pentru afirmarea adevărului, intransigent şi refuzând orice compromis, şi pentru apărarea cauzei drepte a românilor. Totuşi, după şase ani de muncă asiduă la „Timpul”, şi-a mărturisit unui prieten dezamăgirea de a nu fi fost înţeles: „… am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un viitor mai bun ţării mele. Dar nu merge”. Vocea sa fermă, care denunţa nedreptăţile fără ocolişuri, deranja, devenise prea incomodă. Totuşi, Eminescu nu a fost înfrânt, în ciuda suferinţei îndurate şi a adversarilor care îl preferau exclus din viaţa publică. Cel mai mare poet şi gazetar al nostru, „românul absolut”, a avut un rol fundamental în formarea şi consolidarea conştiinţei româneşti, dar şi în edificarea unei culturi naţionale.

Prin inegalabila sa operă artistică, el este făuritor al limbii române literare. Nu degeaba Nichita Stănescu, într-o poezie dedicată poetului naţional, recunoştea locul lui „în sâmburele limbii [române]”. Eminescu a considerat limba al doilea element de unitate, după Biserică, şi a numit-o „tezaurul sufletesc” al unui neam şi „reazem moral”, fiindcă prin ea se transmit istoria şi înţelepciunea strămoşilor, se încheagă identitatea. El a mers prin toate provinciile româneşti, unde a constatat în mod direct unitatea de limbă, atestată înainte de cronicari. În lungile călătorii, a cules folclor şi cuvinte vechi, dedicându-se muncii de valorificare a bijuteriilor din acest tezaur românesc şi făurind apoi limba frumoasă în care le-a integrat. A devenit astfel „cel dintâi scriitor român care scrie cătră toţi românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor”, iar opera sa reprezintă „cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român” (Nicolae Iorga). Adrian Păunescu scria aceste versuri inspirate despre Eminescu: „El Moldovei îi e fiul/ Și Munteniei nepot./ L-a-nfiat întreg Ardealul,/ Eminescu-i peste tot (…) Eminescu-i România/ Tăinuită în cuvânt”.

Eminescu, omul care a trăit mai mult pentru alţii decât pentru sine însuşi

Eminescu a fost primul care a intuit și a pătruns în profunzime unicitatea sufletului românesc, temă pe care o vor dezvolta mai târziu, în interbelic, cercetători ai ființei românești, printre care Noica, Vulcănescu, părintele Stăniloae. În articolele sale vorbește deseori despre acest popor „crescut puternic în umbra Basarabilor și a neamului Mușatin”, fiind men­țio­nate trăsături precum omenia, blândețea, toleranța românilor („Nici un neam de pe fața pământului nu este mai tolerant decât românul”), sau echilibrul, măsura, armonia sufletului românesc (despre care vor scrie Noica, Stăniloae, Papadima), reflectate chiar în limbă: „Limba românească este dintre cele cu dreaptă măsură: ea nu are consoane prea moi, nici prea aspre, nici vocale prea lungi sau prea scurte, mai toate sunetele sunt medii și foarte curate”. Putem spune că părintele Stăniloae, care a evidențiat unirea, în spiritualitatea noastră, a lucidității latine și sentimentului de taină al Răsăritului, a fost anticipat chiar de Eminescu: „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanțul dintre Apus și Răsărit; aceasta o simțim noi înșine”, spunea marele gazetar într-un articol („Religie și naționalitate”, Timpul, 20 mai 1883) în care pleda pentru apărarea „legii neamului românesc”, care este credința ortodoxă ca element constitutiv al identității românilor.

Desăvârșitul român era foarte preocupat de realitățile politice, dar, în același timp, rămăsese cu totul neîntinat de politicianism și, cum subliniază eminescologul Dimitrie Varamaniuc, independent față de partidele politice (dovadă că nici conservatorii nu scăpaseră de condeiul său neiertător). Semnificativ este faptul că el face frecvent apel la voievozi și mai ales la epocile lui Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare și, în epocile mai noi, la Adunarea ad-hoc. Aceasta fiindcă, în aceste cazuri invocate de el, toți factorii politici conlucrau la apărarea independenței naționale și la împlinirea idealului de unitate, după cum remarcă Vatamaniuc (în Mihai Eminescu, Opere, vol. XI).

Atenția sa față de trecutul național nu înseamnă defel paseism sau închidere în trecut, ci ea oferă tocmai șansa unei înțelegeri mai bune a prezentului și posibilitatea identificării unor soluții românești viabile la problemele grave ale timpului. O dovadă relevantă în acest sens este nu numai ancorarea sa adâncă în actualitatea timpului său (el studia și cerceta foarte riguros despre tot ceea ce scria), dar și faptul că Eminescu este mereu actual, fiind, cum bine observa cineva, „un contemporan al tuturor timpurilor” (românii din toate timpurile au manifestat o vie adeziune la Eminescu, găsind în scrisul lui un izvor de rezistență spirituală în vremurile zbuciumate ale istoriei noastre). Jurnalistul se călăuzea după principiul sănătos conform căruia „numai în trecut și în păstrarea elementelor educative ale istoriei române e rădăcina spornică a viitorului”.

Despre personalitatea și caracterul cu totul nobil al lui Eminescu au vorbit scriitori care l-au cunoscut, precum Ioan Slavici (care i-a fost prieten apropiat): „Era om care trăiește mai mult pentru alții decât pentru sine însuși, … judeca drept, … stăruie cu îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, … era totodată și om de acțiune înzestrat cu bun-simț practic”. Sau I. L. Caragiale, care spunea despre omul de geniu că „nu s-a încovoiat niciodată; era un om dintr-o bucată”.

Tot Caragiale remarcă genialitatea și spiritul său enciclopedic: „Era un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire”. Despre poezia eminesciană, Edgar Papu nota: „La aceeași scară a perfecțiunii în poezia sa se află totul. Gama sa lirică este imensă. Într-însa coexistă intuiția viitorului, ansamblul tuturor ecourilor mitice, istoria și peisajul românesc, cele mai vaste ingerințe folclorice, asimilarea filosofiei, a științei, a vechilor înțelepciuni. Se găsesc toate dispozițiile lăuntrice”. Iar Noica, studiind Caietele lui Eminescu, remarca uimit că „90% din poeții noștri ar demisiona din calitatea de poet, văzând câtă trudă este în laboratorul unui mare creator”.

Cât despre jurnalistul Eminescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga sub­linia că vocea sa era „unică în concertul politicianismului vremii” și „pentru el nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul nației românești pentru care a trăit și pentru care a fost sacrificat”. Iar Simion Mehedinți adresează poporului român o avertizare: „Cum a purtat Eminescu în sufletul său durerea românilor din toate timpurile și din toate țările românești, n-a mai purtat-o nimeni. Numai urmând învățăturile lui mai pot afla urmașii calea mântuirii din prăpastia în care am căzut. Cine va călca alături va rătăci…” (Creștinis­mul românesc, 1941).

 

Cenzura ca un „atac nocturn” asupra Casei Radio

Un fost coleg de la Radioteleviziune îmi amintește în această seară de greva noastră din vara lui 2004, cerându-mi amănunte despre ziua în care s-a încheiat protestul…
 
În vara asta se împlinesc 14 ani de la greva din fata Radioteleviziunii.
 
S-a protestat atunci împotriva cenzurii de la această instituție instalată și reinstalată de regimul Voronin, cenzură prezentă și azi…
 
Mulți dintre colegii noștri de la Radioteleviziune, susținuți și de alți cetățeni: poetul Anatol Codru, luptători în războiul de la Nistru din 1992 etc, s-au aflat mai multe zile în greva foamei…
 
Cât privește încheierea memorabilei acțiuni de protest, îmi amintesc că aceasta nu s-a produs ziua, ci noaptea!
 
Mai bine zis, într-o noapte de august 2004…
 
Era după miezul nopții. Țin minte că plecasem cu mașina la tipografie s-aduc ziarul Flux, proaspăt tipărit. Când m-am întors, am găsit toate corturile și lozincile aruncate peste parapetul Șoselei Hâncești de la înălțimea pe care acesta îl are în dreptul Casei Radio, iar toți colegii mei protestatari încă nu-și puteau reveni după cele întâmplate…
 
Dar iată ce s-a întâmplat!
 
În lipsa mea (eram deputat și aveam un grafic de prezență a deputaților la aceste proteste pe timp de noapte astfel încât să nu fie admis atacul nocturn al poliției asupra protestatarilor) poliția a tăbărât peste „orășelul” protestatarilor „curățind” tot în calea ei și a… dat bir cu fugiții! S-a ascuns după clădirea Casei Radio.
 
Am mers într-acolo și i-am văzut! Am stat de vorbă cu ei. Erau câteva zeci de polițiști de la Comisariatul Râșcani al capitalei.
 
Au acționat exact în minutele cât am fost lipsă eu, cel care aveam atunci asupra mea mandatul de deputat. Exact ca hoții!
 
Nu aveam cum să știu atunci ori barem să-mi dau seama de un lucru:
 
Atacul mârșav asupra protestatarilor din fața Casei Radio a fost coordonat de „protestatarul” Iu. Roșca! Așa cum foarte multe „atacuri nocturne” asupra Orășelului Libertății de la protestele din 2002, inclusiv furtul Crucii, instalată de noi în locul statuilor lui Marx și Enghels din fața clădirii Parlamentului, erau coordonate tot de Iu. Roșca.
 
Mai târziu aflasem și detalii interesante: Voronin plecase în concediu și îi dăduse ordin minstrului de Interne ca, până la întoarcerea lui din concediu, corturile să nu mai fie în fața Casei Radio!
 
Poliția a executat întocmai ordinul lui Voronin!
 
După cinci ani, în vara lui 2009, „coordonatorul” Iu. Roșca avea să fie numit de Voronin viceprim-ministru pentru probleme de securitate.
 
Bineînțeles, fără acordul nostru, al colegilor de la PPCD…
 
Imaginea de mai jos (ziarista Angela Aramă alături de subsemnatul) este de la începutul protestelor din vara lui 2004 din fața Casei Radio…
 

KGB-ul care a condus și conduce Republica Moldova!

iunie 15, 2018 4 comentarii
Imagine: Andrei Boguş
La întrebarea Europei Libere „De ce nu cunoaște lumea autorii jafului miliardului?”, Dumitru DIACOV răspunde:
„Păi trebuie să-i cunoască, nu eu sunt responsabil”.
Acesta este răspunsul unuia care-și zice „președinte de onoare al PD”!
Adică, „președintele de onoare al PD” este și „președintele de onoare” al lui Vladimir Plahotniuc, care este „președinte al PD”, partid aflat la guvernare în Republica Moldova.
Eu cred că „onoarea” îi este improprie lui Dumitru Diacov!
Pentru că un „președinte de onoare” al partidului aflat la guvernare care declară că nu este responsabil pentru crimele sâvârșite în țara pe care acest partid o conduce, întâi de toate „jaful miliardului”, nu poate fi în niciun fel „de onoare”, ci președinte de rahat!
Dacă atâta lume chinuită din acest teritoriu blestemat se întreabă tot mai des cu deznădejde de ce de aproape 30 de ani de la „idependență” nu putem scăpa de chinuri și nevoi, răspunsul poate fi unul singur:
Noi, basarabenii, trăim până astăzi în trădare, sărăcie și injustiție din cauza că am lăsat să ne fie aduși în fotolii de conducători pe oameni de nimic, adică iresponsabili (el a declarat mai sus!), ca Dumitru Diacov!
Anume profitorii de-alde Dumitru Diacov întruchipează fidel tot ceea ce înseamnă lașitate și dezonoare!
Anume lașitatea și dezonoarea au reprezentat însușirile de bază pentru identificarea și racolarea uneltelor KGB-ului din teritoriile ocupate de ruși!
Iar una din aceste unelte a fost și a rămas cel care-și zice „președinte de onoare al PD”, Dumitru Diacov!
Când îl ai în față sau îl asculți la Europa Liberă, vezi tot KGB-ul în picioare, responsabil pentru toate crimele săvârșite asupra ființei noastre românești, inclusiv „furtul miliardului”!
KGB-ul care a condus și conduce Republica Moldova!

Părintele Gheorghe Calciu: Toată viaţa noastră stă în mâinile diavolului!

 

 

 

„Multă lume îmi spune: „Părinte, nu mă rog. Mă rog seara, dar dimineaţa nu mai am timp să mă rog”. Şi mă gândesc: rugăciunile începătoare, adică Împărate ceresc, Sfinte Dumnezeule, Prea Sfântă Treime şi Tatăl nostru , durează trei minute. Dacă mai adaugi Crezul, Psalmul 50 şi o rugăciune către Maica Domnului, mai fac cinci minute. În total zece minute, să zic! Zece minute nu-I dai lui Dumnezeu…?!

Toată viaţa ta stă în mâinile diavolului! Toată viaţa noastră stă în mâinile diavolului, căci toate guvernele şi toate legislaţiile sunt demonice. N-au nimic de-a face cu Dumnezeu. Acţiunea lor e absolut omenească, fără nici un fel de relaţie cu Dumnezeu, ci chiar demonică. Numai dacă în ea se va impune sfinţenia, atunci va sluji lui Dumnezeu. De aceea ne rugăm ca Dumnezeu să dea gândul cel bun conducătorilor ţărilor, să-i facă credincioşi. Demonismul acesta se resimte la nivel social. La patron, dacă patronul este un speculant, la întreprindere; oriunde lucrezi, lucrezi pentru diavol, adică pentru bunul tău trai. Lucrezi să-ţi câştigi viaţa ta de la o lume demonizată, stăpânită de demoni. Ei bine, rugăciunea de dimineaţă este momentul tău de despărţire de tot demonismul lumii. Îi ceri lui Dumnezeu să te apere în ziua aceea de ispite, de mânie, de accidente, pentru că astăzi eşti, dar mâine poţi fi mort.

Fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem pune nici piciorul drept înaintea piciorului stâng, ca să facem un pas. De aceea rugăciunea noastră trebuie să fie continuă : dimineaţa mulţumim lui Dumnezeu pentru că patul acesta al nostru n-a fost mormânt pentru păcatele noastre, iar seara, la fel, mulţumim lui Dumnezeu pentru încă o zi care a trecut.”

( Părintele Gheorghe Calciu , Cuvinte vii , ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu, 2009, pp. 30-31)

Declaraţia de la Paris. Europa în care putem crede/ Suntem sub ameninţarea unei false Europe

Regăsirea frumosului pierdut

Recent, un grup de intelectuali conservatori (profesori universitari, filozofi, scriitori, publicişti) din diferite ţări europene au redactat împreună o declaraţie, Declaraţia de la Paris, în care atrag atenţia asupra stării avansate de degradare a unei Europe care promovează o cultură a negării de sine, uniformizarea consumeristă şi conformismul la ideologia corectitudinii politice, impusă prin inginerii sociale şi îndoctrinare în învăţământul de tip nou. Respingerea rădăcinilor creştine ale Europei, a valorilor creştinismului, dar şi a culturii clasice – valorile care stau la temeiul ei -, libertinajul hedonist, sentimentul lipsei de sens şi de ţel au creat un gol sufletesc pe care oamenii încearcă în zadar să-l umple prin divertisment, prin satisfacerea instinctelor şi dorinţelor create sau stimulate artificial, prin pseudovalorile inoculate de cultura consumeristă şi mediatică. Semnatarii arată că „O libertate care înăbuşă cea mai profundă aspiraţie a inimii devine blestem”. Falsa Europă nu mai crede în Dumnezeu, nu mai…

Vezi articolul original 5.078 de cuvinte mai mult

Categorii:Fără categorie

Publicitatea, doar în limba română!

Aflu că Parlamentul are în dezbatere proiectul de modificare a Legii cu privire la publicitate.

Există vreun deputat care să-și bată capul că într-un stat care se respectă publicitatea este permisă doar în limba oficială a statului?

Celor care nu cunosc le amintesc următoarele:

Potrivit textului actualei Legi cu privire la publicitate, publicitatea în R. Moldova poate avea loc în „limba de stat și în alte limbi”.

Respectiva prevedere legală a fost introdusă de comuniștii lui Voronin încă în toamna anului 2001, după venirea lor la guvernare cu 71 de mandate în Parlament, cu scopul reanimării publicității în limba rusă, care fusese interzisă până atunci, și consolidării „bilingvismului moldo-rus”!

Excluderea acestei prevederi ar fi o continuare a pașilor întreprinși recent de Curtea Constituțională în vederea anulării cadrului legal desuet în problema funcționării limbii române pe teritoriul Republicii Moldova.

Sper din toată inima că acest mesaj va fi luat în considerare în procesul de perfectare a sus-numitei legi.

Nevoia de România

 

Am stat în cumpănă. Descumpănit. Fără a voi să-mi rănesc prietenii, angajați sau nu politic, voi face abstracție de ei. Mă uit însă în ochii oamenilor și doare, doare cumplit. Nu voi face nici o aluzie politică dacă spun că s-a rupt România, că suntem în greaua încercare de a ne răni și ucide între noi prin cuvinte, atitudini și indolență în raport cu bunul simț.

E vorba de oameni azilanți în propria Țară și Cultură, de răniți într-un vertij fără sens al unei unități atât de fragile încât aproape că nu o sărbătorim. Nu-mi găsesc cuvintele. Alerg spre istoria noastră centenară și aflu un aliat în exprimare.

Octavian Goga, la 1916, publica la București la Editura C. Sfetea, volumul de poezii „Cântece fără Țară” (156 pg.). Scria, în fața unei neutralități ce-l înfrigura sufletește, la 15 februarie 1916: „Recitesc aceste pagini întunecate înainte de a le da la tipar. Ele s-au desprins pe rând din frigurile neutralității, din așteptarea zadarnică de-un an și jumătate în orașul vesel al Bucureștilor. Credeam că nu vor mai vedea lumina zilei și că, desmințite de realitate, vor rămâne în sertar pe veci, certificate intime ale unui sbucium care s-a stins- „testimoni del perir mio lento” – cum spune atât de frumos poetul italian. Acum însă când atmosfera de moleșeală a inacțiunii se lasă tot mai grea peste capetele noastre, când dintr-o datorie de sânge se face o socoteală rece de câștig ieftin, acum mi se pare un act de pietate să ne îngropăm morții în văzul tuturora. Iată de ce public aceste versuri în cari se vor fi strecurat, poate, greșeli de ritm și prozodie, nu s-a strecurat însă nici o minciună.

Criticii le pot judeca deci în toată liniștea meseriei lor, vânduții și ipocriții pot cere răstignirea, oamenii cinstiți însă n-au dreptul să le arunce în foc până la prima zi a mobilizării românești”. Nu. N-am să preiau din volum decât un fragment din poezia care mă pune cel mai tare pe gânduri azi. Intitulată „Fără Țară”, dedicată de Goga „factorilor răspunzători” ea se încheie astfel: „Azi simt cum noaptea se coboară/ Pe dimineața mea de ieri,/ Cum cântul meu se înfășoară/ În giulgiul veșnicei tăceri…/Și printre voi îmi duc povara/ Stropit de râs și de noroi,/ Căci vai de cine-și pierde țara/ Ca să și-o ceară de la voi…”(p. 9).

Stropit de râs și de noroi un ardelean își plânge dreptul la Țară. O mustrare călătoare, un strigăt rămas în ochii celor ce-și iubesc morala creștină autentică și neamul. Ne-am uitat morții, ne-am uitat zilele și nopțile de încrâncenare, ne-am pierdut cu totul busola morală? Luptat-au oare cei pe care ne zidim libertatea celor 100 de ani sub steaguri impregnate în păcat ori în ideologii partinice? Ne-au topit străinii clopotele să le facă tunuri care să scuipe pe noi moartea. Acum le topim în melasa indecenței și lipsei de iubire, ucigându-ne cea mai de preț frontieră a României Mari. Frontiera cu înaltul Cerului ale cărei borne sunt crucile celor răstigniți pentru libertatea noastră.

Nu, nu suntem un neam de învinși, de cerșetori de libertate. Ridicați-vă și credeți. Nădăjduiți. Iubiți. Munciți. România are nevoie de noi. Acum. Nu mâine. Acum. Sus inima, nu opriți rugăciunea și mâinile nu le opriți de a împlini Binele! Nu din smiorcăieli ne-a venit Libertatea! Durerea morților uitați așezați-o în curaj. Nevoia de România se măsoară cu faptele noastre.

 

Pr. Constantin NECULA

 

Tribuna

ORTODOXIA SIMONEI

 

Când ieși pe poartă, pe ușă, înainte de a călca în praful lumii, fă-ți Cruce. Așa am fost învățat de acasă. De parcă Crucea era hotarul dintre agitația lumii și siguranța căminului părintesc. Așa am crescut: în fața bisericii, a troiței, a icoanei de la fântână, să ne însemnăm cu semnul Vieții.

Deprindere și nu automatism, am simțit nevoia de a mă însemna cu semnul Sfintei Cruci la fiecare început din viață: de drum, de școală, de lucru, de bucurie sau de mâhnire. Chiar și atunci când încep o nouă carte, plec în călătoria rândurilor cu semnul Sfintei Cruci. Pentru că a te însemna cu semnul Vieții este întâi de toate o putere ce vine din interior. De multe ori nici nu se poate explica. Pur și simplu, în acel moment, de bucurie ori de întristare, simți că trebuie să dai slavă lui Dumnezeu. Cum? Prin semnul Sfintei Cruci.

Vine din interior și se revarsă în exterior, devenind mărturisire de credință. Simți că toate privirile se îndreaptă spre tine, toți se întreabă ce ai pățit, dacă ești cu toate acasă, unii te judecă – credința se trăiește în suflet, dar tu asta simți – semnul Crucii te împlinește și te ocrotește. Doar că, în lumea zilelor de astăzi, devii un ciudat dacă îți faci Cruce în public.

Citim de multe ori despre pătimirile Sfinților mucenici din Sinaxare. Ce curaj! Ce tărie! Ce bărbăție duhovnicească! Și ne gândim că noi nu prea am mai fi în stare să ducem la capăt mărturisirea credinței. Așa este. Dar a avea curajul să te însemnezi cu semnul Sfintei Cruci poate fi o firimitură din râvna mucenicilor. Un început. Cea mai sinceră mărturisire de credință. Iar când îți mărturisești credința sincer, întărești și credința altor semeni. Dai curaj. Speranță. Oferi un model, dincolo de arhietipul păgubos – eu îmi trăiesc credința în suflet, am relația mea cu Dumnezeunu trebuie să mă închin în public…

Recunosc, nu știu prea multe despre tenis, ori despre sport, în general. Însă ca român, știu și eu de Simona. Simona Halep. La fiecare succes, chiar și la înfrângeri, i-am acordat câteva clipe, prin sursele media. Și am ajuns la concluzia că tăria Simonei de a începe și a sfârși competiția cu semnul Sfintei Cruci, face mai mult decât zece mii de articole despre credință și dogmă. Cântărește mai mult decât orice conferință, predică sau discurs teologic ce își răspândesc mesajul doar într-un anumit context bine definit. Pentru că Simona are un alt public țintă decât PR-ul Bisericii…

Mărturisirea ei publică, în arenele lumii, spune ceva despre Ortodoxie. Despre Ortodoxia mărturisitoare. Despre Ortodoxia curajoasă și plină de viață. În Crucea Simonei, simplă, sinceră, smerită, Occidentul descoperă o lume ce pentru ei, a apus de mult – lumea credinței în Dumnezeu. Și ce mod mai bun de a arăta lumii pe Dumnezeu, decât viața ta proprie, pusă în slujirea Crucii?

Nu știu nimic despre viața ei personală. Nici dacă merge la Biserică ori ba, dar știu din Crucea ei, că Ortodoxia se mărturisește și îmbrățișează lumea prin gestul ei.

Pentru că a te însemna cu Sfânta Cruce este un discurs despre dragoste. Despre dragostea Răstignitului. Este o iubire care respectă libertatea omului chiar şi atunci când omul Îl respinge pe Dumnezeu sau nu Îl primeşte. Crucea Mântuitorului Iisus Hristos reprezintă iubirea lui Dumnezeu arătată oamenilor într-o lume plină de ură şi de violenţă. Oriunde vedem Sfânta Cruce trebuie să ne aducem aminte cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi aşteaptă răspunsul nostru la iubirea Lui. Purtăm crucea cu lănţişor la gât de când suntem botezaţi, ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, dimineaţa când ne trezim din somn, seara când ne culcăm, înainte de masă şi după masă. Mamele fac semnul Sfintei Cruci peste pâinea care urmează să intre în cuptor, iar ţăranii noştri sculptează semnul Sfintei Cruci pe poarta lor, ca să intre în curte sau în casă ca într-o biserică, ca într-un loc sfinţit, prin rugăciune şi fapte bune.

Simona îşi face Cruce la sfârşitul partidelor şi nădăjduiesc să îşi facă şi de azi înainte. Chiar dacă pierde, chiar dacă câştigă. Fiindcă Crucea nu este semnul înfrânților, ci a celor care cred în Înviere.

 

Jurnal de migrant

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , ,