Arhiva

Archive for iunie 2018

Eugen Tomac sau șansa unei abordări corecte a reunirii noastre

                          Imagine: Antena3

 

Basarabeanul Eugen Tomac, ales în fruntea PMP-ului din România.

Felicitări!

Este o șansă ca această formațiune, unionistă, să-și schimbe, de azi înainte, modul de abordare a problemei unirii Republicii Moldova cu România:

În această chestiune sensibilă, dar fundamentală pentru națiunea română, oamenii politici onești niciodată nu vor miza pe grupările banditești de sorginte rusească care guvernează azi la Chișinău după ce au jefuit sistemul bancar de dincoace de Prut și au capturat toate instituțiile publice (și pe uneltele lor „unioniste”), ci pe basarabenii simpli care au rămas victime ale acestor grupări și care poartă nestinsă în inimi flacăra românismului!

Aceste grupări banditești nu-și doresc Unirea, cum au crezut și mai cred încă mulți naivi de o parte și de alta a Prutului. Ele folosesc problema Unirii în chip manipulator cu scopul de a se menține la putere pentru a amâna ori a scăpa de pedeapsa ce li se cuvine în urma crimelor săvârșite.

Doamne ajută!

Reclame
Categorii:Fără categorie Etichete:, , , , ,

(In)Diferențe basarabene

Cei mai inimoși dintre noi, basarabenii, ne zbuciumăm de peste treizeci de ani cu gândul cum să scăpăm de sub ocupația rusească, cum să ne vedem mai repede la sânul mamei noastre România, cum să nu mai îndurăm batjocura, umilința, nevoile și sărăcia…
 
În zbuciumul ăsta pentru Limba Română, Alfabetul Latin, Tricolorul Românesc, pentru Identitatea Românească, Dreptatea și Libertatea basarabenilor, înstrăinați de Țara Noastră România și ocupați de ruși, s-au vărsat multe lacrimi, s-a vărsat mult sânge:
 
– un Matcovschi, care n-a avut frică și a rupt tăcerea publicând adevărul despre Limba Română, trezindu-ne pe noi, a fost călcat de roțile KGB-ului;
– Doina și Ion, care-au cântat din străfundul Inimii lor Românismul, au fost aruncați în miez de noapte de pe șosea și striviți de-aceleași roți ale KGB-ului;
– primarul Nicolae Costin, care-a românizat capitala Basarabiei, Chișinău, a fost răpus prin iradiere de aceleași structuri diabolice ale KGB-ului;
 
– frații noștri polițiști, militari și frontiști care-au luptat cu hoarda rusească la Nistru, apărând cu arma în mâini Independența de Rusia și Ideea Românească, au fost împușcați, arși de vii, aruncați în fântâni de structurile, vii și azi, ale KGB-ului de la Tiraspol și Chișinău, unii dintre ei fiind urmăriți și acum pentru fapta lor patriotică din 1992;
 
 
– zeci și sute de mii de români din Tighina și de peste Nistru, care s-au refugiat lăsându-și casele, care nu pot să-și lucreze ogoarele ori să-și învețe copiii la școala românească, continuă să fie umiliți și batjocoriți de regimul criminal de la Tiraspol;
 
– zeci și sute de mii de basarabeni care-și părăsesc zilnic casele și copiii pentru a-și câștiga bucățica de pâine în țări străine, își plâng amarul din cauza bandiților politici de la putere care-au jefuit băncile și și-au subordonat justiția și celelalte instituții fundamentale ale statului…
 
Și-n tot acest zbucium, paraziții și criminalii care-au jefuit țara umblă-n libertate ocrotiți de lege, iar „coordonatorul” lor stă „blindat” de-un singur gând: cum să pună mâna și pe Primăria Chișinău prin care să obțină-n proprietate terenul lui „Guguță” din Parcul central al basarabenilor pentru a-și construi încă un hotel spre nemurire cu 13, 14, 16, 200 de etaje…
 
Asta este diferența între naivii, dar inimoșii, de basarabeni deprinși să sufere și bandiții de ieri și de azi, reci și pragmatici, cu inimile lor blindate ca ale NKVD-ului…
 

Opera lui, expresia integrală a sufletului românesc

 

S-au împlinit 129 de ani de la trecerea în veşnicie a poetului nostru naţional Mihai Eminescu, cel numit de Grigore Vieru „poetul nemuririi noastre”, de Constantin Noica „omul deplin al culturii române”, iar de alţii, pe drept cuvânt, părintele jurnalismului românesc. În Anul Centenarului Marii Uniri, această zi trebuie să fie pentru toţi românii cu atât mai specială, având în vedere că întreaga operă a lui Eminescu, lupta şi jerfta sa sunt ca o ofrandă adusă pentru unitatea neamului.

În pofida tuturor obstacolelor care păreau de nedepăşit, a tuturor oponenţilor săi, a adversităţilor şi zbuciumului prin care a trecut acest „popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele”, Eminescu a avut încredere în nea­mul său, deşi s-a identificat deplin cu drama acestuia. Dar „Dumnezeul geniului” l-a „sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”, pentru a deveni „sumă lirică de voievozi” (Petre Ţuţea) sau „expresia integrală a sufletului românesc” (Nicolae Iorga). Poetul a crezut în capacitatea neamului său de a răzbi în furtuna istoriei, de a înfăptui idealul unirii nutrit de veacuri, de a-şi făuri un viitor demn („La trecutu-ţi mare, mare viitor!”, dorea el României).

Un căutător de Absolut, cum îl descria Rosa del Conte, însetat de cunoaştere, de „frumuseţi şi adevăruri supreme”, cum spunea Zoe Dumitrescu Buşulenga, el a crezut şi în frumuseţea şi adevărul nea­mului românesc, tocmai fiindcă le-a descoperit în profunzime şi a pătruns în tainele lui sufleteşti. Însă a înţeles, cu o luciditate şi acuitate a minţii neîntrecute, dublate de o cunoaştere (nu numai în planul ideilor, dar şi al realităţilor – sociale, economice, politice etc.) şi o cultură uimitor de vaste, că politicianismul, demagogia şi corupţia „păturii superpuse”, formele „cosmopolite” importate, legile „traduse rău din franţuzeşte”, „stricătorii de limbă”, distrugerea ţăranilor şi lumii ţărăneşti cu rânduielile ei bune, colonizarea economică, subminarea, în provinciile ocupate, a reperelor identitare – limbă, credinţă şi cultură românească -, „materialismul brutal” şi cultura degradantă, care „ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine”, toate acestea puteau dizolva cu totul fiinţa naţională şi unitatea dintre români.

A scris într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor

Întreaga sa muncă de gazetar a fost îndeplinită – cum spun Ioan Slavici, Titu Maiorescu şi alţii care l-au cunoscut – cu totală dăruire de sine pentru luminarea, educarea şi ridicarea neamului, pentru afirmarea adevărului, intransigent şi refuzând orice compromis, şi pentru apărarea cauzei drepte a românilor. Totuşi, după şase ani de muncă asiduă la „Timpul”, şi-a mărturisit unui prieten dezamăgirea de a nu fi fost înţeles: „… am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un viitor mai bun ţării mele. Dar nu merge”. Vocea sa fermă, care denunţa nedreptăţile fără ocolişuri, deranja, devenise prea incomodă. Totuşi, Eminescu nu a fost înfrânt, în ciuda suferinţei îndurate şi a adversarilor care îl preferau exclus din viaţa publică. Cel mai mare poet şi gazetar al nostru, „românul absolut”, a avut un rol fundamental în formarea şi consolidarea conştiinţei româneşti, dar şi în edificarea unei culturi naţionale.

Prin inegalabila sa operă artistică, el este făuritor al limbii române literare. Nu degeaba Nichita Stănescu, într-o poezie dedicată poetului naţional, recunoştea locul lui „în sâmburele limbii [române]”. Eminescu a considerat limba al doilea element de unitate, după Biserică, şi a numit-o „tezaurul sufletesc” al unui neam şi „reazem moral”, fiindcă prin ea se transmit istoria şi înţelepciunea strămoşilor, se încheagă identitatea. El a mers prin toate provinciile româneşti, unde a constatat în mod direct unitatea de limbă, atestată înainte de cronicari. În lungile călătorii, a cules folclor şi cuvinte vechi, dedicându-se muncii de valorificare a bijuteriilor din acest tezaur românesc şi făurind apoi limba frumoasă în care le-a integrat. A devenit astfel „cel dintâi scriitor român care scrie cătră toţi românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor”, iar opera sa reprezintă „cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român” (Nicolae Iorga). Adrian Păunescu scria aceste versuri inspirate despre Eminescu: „El Moldovei îi e fiul/ Și Munteniei nepot./ L-a-nfiat întreg Ardealul,/ Eminescu-i peste tot (…) Eminescu-i România/ Tăinuită în cuvânt”.

Eminescu, omul care a trăit mai mult pentru alţii decât pentru sine însuşi

Eminescu a fost primul care a intuit și a pătruns în profunzime unicitatea sufletului românesc, temă pe care o vor dezvolta mai târziu, în interbelic, cercetători ai ființei românești, printre care Noica, Vulcănescu, părintele Stăniloae. În articolele sale vorbește deseori despre acest popor „crescut puternic în umbra Basarabilor și a neamului Mușatin”, fiind men­țio­nate trăsături precum omenia, blândețea, toleranța românilor („Nici un neam de pe fața pământului nu este mai tolerant decât românul”), sau echilibrul, măsura, armonia sufletului românesc (despre care vor scrie Noica, Stăniloae, Papadima), reflectate chiar în limbă: „Limba românească este dintre cele cu dreaptă măsură: ea nu are consoane prea moi, nici prea aspre, nici vocale prea lungi sau prea scurte, mai toate sunetele sunt medii și foarte curate”. Putem spune că părintele Stăniloae, care a evidențiat unirea, în spiritualitatea noastră, a lucidității latine și sentimentului de taină al Răsăritului, a fost anticipat chiar de Eminescu: „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanțul dintre Apus și Răsărit; aceasta o simțim noi înșine”, spunea marele gazetar într-un articol („Religie și naționalitate”, Timpul, 20 mai 1883) în care pleda pentru apărarea „legii neamului românesc”, care este credința ortodoxă ca element constitutiv al identității românilor.

Desăvârșitul român era foarte preocupat de realitățile politice, dar, în același timp, rămăsese cu totul neîntinat de politicianism și, cum subliniază eminescologul Dimitrie Varamaniuc, independent față de partidele politice (dovadă că nici conservatorii nu scăpaseră de condeiul său neiertător). Semnificativ este faptul că el face frecvent apel la voievozi și mai ales la epocile lui Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare și, în epocile mai noi, la Adunarea ad-hoc. Aceasta fiindcă, în aceste cazuri invocate de el, toți factorii politici conlucrau la apărarea independenței naționale și la împlinirea idealului de unitate, după cum remarcă Vatamaniuc (în Mihai Eminescu, Opere, vol. XI).

Atenția sa față de trecutul național nu înseamnă defel paseism sau închidere în trecut, ci ea oferă tocmai șansa unei înțelegeri mai bune a prezentului și posibilitatea identificării unor soluții românești viabile la problemele grave ale timpului. O dovadă relevantă în acest sens este nu numai ancorarea sa adâncă în actualitatea timpului său (el studia și cerceta foarte riguros despre tot ceea ce scria), dar și faptul că Eminescu este mereu actual, fiind, cum bine observa cineva, „un contemporan al tuturor timpurilor” (românii din toate timpurile au manifestat o vie adeziune la Eminescu, găsind în scrisul lui un izvor de rezistență spirituală în vremurile zbuciumate ale istoriei noastre). Jurnalistul se călăuzea după principiul sănătos conform căruia „numai în trecut și în păstrarea elementelor educative ale istoriei române e rădăcina spornică a viitorului”.

Despre personalitatea și caracterul cu totul nobil al lui Eminescu au vorbit scriitori care l-au cunoscut, precum Ioan Slavici (care i-a fost prieten apropiat): „Era om care trăiește mai mult pentru alții decât pentru sine însuși, … judeca drept, … stăruie cu îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, … era totodată și om de acțiune înzestrat cu bun-simț practic”. Sau I. L. Caragiale, care spunea despre omul de geniu că „nu s-a încovoiat niciodată; era un om dintr-o bucată”.

Tot Caragiale remarcă genialitatea și spiritul său enciclopedic: „Era un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire”. Despre poezia eminesciană, Edgar Papu nota: „La aceeași scară a perfecțiunii în poezia sa se află totul. Gama sa lirică este imensă. Într-însa coexistă intuiția viitorului, ansamblul tuturor ecourilor mitice, istoria și peisajul românesc, cele mai vaste ingerințe folclorice, asimilarea filosofiei, a științei, a vechilor înțelepciuni. Se găsesc toate dispozițiile lăuntrice”. Iar Noica, studiind Caietele lui Eminescu, remarca uimit că „90% din poeții noștri ar demisiona din calitatea de poet, văzând câtă trudă este în laboratorul unui mare creator”.

Cât despre jurnalistul Eminescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga sub­linia că vocea sa era „unică în concertul politicianismului vremii” și „pentru el nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul nației românești pentru care a trăit și pentru care a fost sacrificat”. Iar Simion Mehedinți adresează poporului român o avertizare: „Cum a purtat Eminescu în sufletul său durerea românilor din toate timpurile și din toate țările românești, n-a mai purtat-o nimeni. Numai urmând învățăturile lui mai pot afla urmașii calea mântuirii din prăpastia în care am căzut. Cine va călca alături va rătăci…” (Creștinis­mul românesc, 1941).

 

Cenzura ca un „atac nocturn” asupra Casei Radio

Un fost coleg de la Radioteleviziune îmi amintește în această seară de greva noastră din vara lui 2004, cerându-mi amănunte despre ziua în care s-a încheiat protestul…
 
În vara asta se împlinesc 14 ani de la greva din fata Radioteleviziunii.
 
S-a protestat atunci împotriva cenzurii de la această instituție instalată și reinstalată de regimul Voronin, cenzură prezentă și azi…
 
Mulți dintre colegii noștri de la Radioteleviziune, susținuți și de alți cetățeni: poetul Anatol Codru, luptători în războiul de la Nistru din 1992 etc, s-au aflat mai multe zile în greva foamei…
 
Cât privește încheierea memorabilei acțiuni de protest, îmi amintesc că aceasta nu s-a produs ziua, ci noaptea!
 
Mai bine zis, într-o noapte de august 2004…
 
Era după miezul nopții. Țin minte că plecasem cu mașina la tipografie s-aduc ziarul Flux, proaspăt tipărit. Când m-am întors, am găsit toate corturile și lozincile aruncate peste parapetul Șoselei Hâncești de la înălțimea pe care acesta îl are în dreptul Casei Radio, iar toți colegii mei protestatari încă nu-și puteau reveni după cele întâmplate…
 
Dar iată ce s-a întâmplat!
 
În lipsa mea (eram deputat și aveam un grafic de prezență a deputaților la aceste proteste pe timp de noapte astfel încât să nu fie admis atacul nocturn al poliției asupra protestatarilor) poliția a tăbărât peste „orășelul” protestatarilor „curățind” tot în calea ei și a… dat bir cu fugiții! S-a ascuns după clădirea Casei Radio.
 
Am mers într-acolo și i-am văzut! Am stat de vorbă cu ei. Erau câteva zeci de polițiști de la Comisariatul Râșcani al capitalei.
 
Au acționat exact în minutele cât am fost lipsă eu, cel care aveam atunci asupra mea mandatul de deputat. Exact ca hoții!
 
Nu aveam cum să știu atunci ori barem să-mi dau seama de un lucru:
 
Atacul mârșav asupra protestatarilor din fața Casei Radio a fost coordonat de „protestatarul” Iu. Roșca! Așa cum foarte multe „atacuri nocturne” asupra Orășelului Libertății de la protestele din 2002, inclusiv furtul Crucii, instalată de noi în locul statuilor lui Marx și Enghels din fața clădirii Parlamentului, erau coordonate tot de Iu. Roșca.
 
Mai târziu aflasem și detalii interesante: Voronin plecase în concediu și îi dăduse ordin minstrului de Interne ca, până la întoarcerea lui din concediu, corturile să nu mai fie în fața Casei Radio!
 
Poliția a executat întocmai ordinul lui Voronin!
 
După cinci ani, în vara lui 2009, „coordonatorul” Iu. Roșca avea să fie numit de Voronin viceprim-ministru pentru probleme de securitate.
 
Bineînțeles, fără acordul nostru, al colegilor de la PPCD…
 
Imaginea de mai jos (ziarista Angela Aramă alături de subsemnatul) este de la începutul protestelor din vara lui 2004 din fața Casei Radio…
 

KGB-ul care a condus și conduce Republica Moldova!

Imagine: Andrei Boguş
La întrebarea Europei Libere „De ce nu cunoaște lumea autorii jafului miliardului?”, Dumitru DIACOV răspunde:
„Păi trebuie să-i cunoască, nu eu sunt responsabil”.
Acesta este răspunsul unuia care-și zice „președinte de onoare al PD”!
Adică, „președintele de onoare al PD” este și „președintele de onoare” al lui Vladimir Plahotniuc, care este „președinte al PD”, partid aflat la guvernare în Republica Moldova.
Eu cred că „onoarea” îi este improprie lui Dumitru Diacov!
Pentru că un „președinte de onoare” al partidului aflat la guvernare care declară că nu este responsabil pentru crimele sâvârșite în țara pe care acest partid o conduce, întâi de toate „jaful miliardului”, nu poate fi în niciun fel „de onoare”, ci președinte de rahat!
Dacă atâta lume chinuită din acest teritoriu blestemat se întreabă tot mai des cu deznădejde de ce de aproape 30 de ani de la „idependență” nu putem scăpa de chinuri și nevoi, răspunsul poate fi unul singur:
Noi, basarabenii, trăim până astăzi în trădare, sărăcie și injustiție din cauza că am lăsat să ne fie aduși în fotolii de conducători pe oameni de nimic, adică iresponsabili (el a declarat mai sus!), ca Dumitru Diacov!
Anume profitorii de-alde Dumitru Diacov întruchipează fidel tot ceea ce înseamnă lașitate și dezonoare!
Anume lașitatea și dezonoarea au reprezentat însușirile de bază pentru identificarea și racolarea uneltelor KGB-ului din teritoriile ocupate de ruși!
Iar una din aceste unelte a fost și a rămas cel care-și zice „președinte de onoare al PD”, Dumitru Diacov!
Când îl ai în față sau îl asculți la Europa Liberă, vezi tot KGB-ul în picioare, responsabil pentru toate crimele săvârșite asupra ființei noastre românești, inclusiv „furtul miliardului”!
KGB-ul care a condus și conduce Republica Moldova!

Părintele Gheorghe Calciu: Toată viaţa noastră stă în mâinile diavolului!

 

 

 

„Multă lume îmi spune: „Părinte, nu mă rog. Mă rog seara, dar dimineaţa nu mai am timp să mă rog”. Şi mă gândesc: rugăciunile începătoare, adică Împărate ceresc, Sfinte Dumnezeule, Prea Sfântă Treime şi Tatăl nostru , durează trei minute. Dacă mai adaugi Crezul, Psalmul 50 şi o rugăciune către Maica Domnului, mai fac cinci minute. În total zece minute, să zic! Zece minute nu-I dai lui Dumnezeu…?!

Toată viaţa ta stă în mâinile diavolului! Toată viaţa noastră stă în mâinile diavolului, căci toate guvernele şi toate legislaţiile sunt demonice. N-au nimic de-a face cu Dumnezeu. Acţiunea lor e absolut omenească, fără nici un fel de relaţie cu Dumnezeu, ci chiar demonică. Numai dacă în ea se va impune sfinţenia, atunci va sluji lui Dumnezeu. De aceea ne rugăm ca Dumnezeu să dea gândul cel bun conducătorilor ţărilor, să-i facă credincioşi. Demonismul acesta se resimte la nivel social. La patron, dacă patronul este un speculant, la întreprindere; oriunde lucrezi, lucrezi pentru diavol, adică pentru bunul tău trai. Lucrezi să-ţi câştigi viaţa ta de la o lume demonizată, stăpânită de demoni. Ei bine, rugăciunea de dimineaţă este momentul tău de despărţire de tot demonismul lumii. Îi ceri lui Dumnezeu să te apere în ziua aceea de ispite, de mânie, de accidente, pentru că astăzi eşti, dar mâine poţi fi mort.

Fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem pune nici piciorul drept înaintea piciorului stâng, ca să facem un pas. De aceea rugăciunea noastră trebuie să fie continuă : dimineaţa mulţumim lui Dumnezeu pentru că patul acesta al nostru n-a fost mormânt pentru păcatele noastre, iar seara, la fel, mulţumim lui Dumnezeu pentru încă o zi care a trecut.”

( Părintele Gheorghe Calciu , Cuvinte vii , ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu, 2009, pp. 30-31)

Declaraţia de la Paris. Europa în care putem crede/ Suntem sub ameninţarea unei false Europe

Regăsirea frumosului pierdut

Recent, un grup de intelectuali conservatori (profesori universitari, filozofi, scriitori, publicişti) din diferite ţări europene au redactat împreună o declaraţie, Declaraţia de la Paris, în care atrag atenţia asupra stării avansate de degradare a unei Europe care promovează o cultură a negării de sine, uniformizarea consumeristă şi conformismul la ideologia corectitudinii politice, impusă prin inginerii sociale şi îndoctrinare în învăţământul de tip nou. Respingerea rădăcinilor creştine ale Europei, a valorilor creştinismului, dar şi a culturii clasice – valorile care stau la temeiul ei -, libertinajul hedonist, sentimentul lipsei de sens şi de ţel au creat un gol sufletesc pe care oamenii încearcă în zadar să-l umple prin divertisment, prin satisfacerea instinctelor şi dorinţelor create sau stimulate artificial, prin pseudovalorile inoculate de cultura consumeristă şi mediatică. Semnatarii arată că „O libertate care înăbuşă cea mai profundă aspiraţie a inimii devine blestem”. Falsa Europă nu mai crede în Dumnezeu, nu mai…

Vezi articol original 5.078 de cuvinte mai mult

Categorii:Fără categorie