Arhiva

Arhivă autor

Petru Lucinschi, cetățean al României împotriva căreia a acționat!

 

 

 

 

Petru Lucinschi, simbolul antiromânismului promovat de regimul sovietic în Basarabia ocupată, a devenit cetățean al României!

 

Intuiesc că astfel este răsplătit personajul-cheie al KGB-ului sovietic pentru executatrea exemplară a misiunii pe care acesta a avut-o în declanșarea și desfășurarea pe teritoriul României a tragicelor evenimente din decembrie 1989.

 

În toamna lui 1989, sub umbrela „perestroicii” lui Gorbaciov și a dezghețului „democratic” pe care aceasta l-a provocat în stânga Prutului, Lucinschi, factor de încredere în cadrul conducerii URSS de atunci, este parașutat de Kremlin în fruntea filialei PCUS de la Chișinău, Partidul Comunist al Moldovei (în locul lui Semion Kuzmici Grossu), având ca sarcină „schimbărea la față” a lui și „democratizarea întregii societăți moldovenești”.

 

Aducerea lui Lucinschi la Chișinău a fost precedată de un șir de acțiuni provocatoare puse la cale de KGB-ul local prin intermediul uneltelor sale plasate în rândurile sau chiar în fruntea Frontului Popular, cea mai răsunătoare dintre acestea fiind incendierea, în timpul unei ample demonstrații, a clădirii Ministerului de Interne, unde pe post de ministru se afla un alt ștab comunist, Vladimir Voronin.

 

De fapt, provocările KGB-ului de la Chișinău din toamna lui 1989 se constituiau în pretexte pentru schimbarea lui Grossu cu Lucinschi la conducerea Partidului Comunist al Moldovei, schimbare revendicată mai ales de „intelectualitatea lui Lucinschi” în cadrul acțiunilor de protest organizate de Frontul Popular.

 

Anume în acea toamnă a lui 1989, odată cu aducerea lui Lucinschi la Chișinău cu câteva luni înainte de declanșarea „revoluției” române din 22 decembrie, lua amploare un alt fenomen: invadarea teritoriului României cu „turiști sovietici”, agentura KGB-ului care avea să provoace, împreună cu elementele lui din cadrul structurilor de forță românești, acțiunile diversioniste soldate cu numeroase victime în rândul populației, cu debarcarea și uciderea cuplului Ceaușescu și, în definitiv, cu instalarea la putere pe malul Dâmboviței a FSN-ului în frunte cu „gorbaciovistul” Ion Iliescu. „Turiștii sovietici” din RSS Moldovenească aveau un rol esențial atunci pentru că erau cunoscători ai limbii române.

 

Trecerea Prutului de către „turiștii sovietici” avea să se întețească în chiar timpul evenimentelor „revoluționare” de la București, evenimente care au determinat crearea de către Lucinschi la Chișinău a unui Comitet pentru susținerea Revoluției Române, conducerea căruia era exercitată de prim-vicepreședintele „Sovietului Miniștrilor al RSS Moldovenești”, Mihail Platon. Sub diriguirea acelui Comitet, au fost organizate și trimise peste Prut atunci coloane întregi de TIR-uri cu „ajutoare pentru frații români”. Nu-ți venea a crede ce se întâmpla: peste noapte, ca la un ordin anume, pe cei mai înveterați antiromâni îi pălise dragostea față de „frații români”! Coloanele de TIR-uri erau însoțite, bineînțeles, de echipe bine școlite în ale „frăției românești”.

 

Îmi revin în memorie acele evenimente și dintr-un alt motiv.

 

Pentru că printre cei cărora li s-a permis atunci să treacă nestingherit hotarul de la Prut se aflau mulți ziariști, dar și unii dintre colegii de la Frontul Popular, am încercat și eu, în chiar ziua de Crăciun, 25 decembrie 1989, să trec Prutul. Nutream o dorință de nedescris s-ajung, întâi și-ntâi, la Câmpulung Mușcel, acolo unde se aflau mătușă-mea, sora lui taică-meu, și cele patru fiice ale ei, refugiate din Basarabia în vara lui 1944. Din cei cinci câți ne-am pornit cu un „Jiguli” spre vama Ungheni (Iurie Roșca, Vasile Năstase, Sergiu Burcă, șoferul și proprietarul mașinii, numele căruia îmi scapă acum, și subsemnatul), au trecut Prutul doar primii trei, eu și șoferul făcând cale întoarsă spre Chișinău a doua zi, după ce personajul care ne-a întâmpinat (din câte am înțeles atunci, Roșca „aranjase” călătoria noastră) și care asigura trecerea hotarului (cu locomotiva trenului) , Vasile Pavlovici Calmoi, șeful filialei KGB Ungheni, nu a mai apărut să ne invite să urcăm în locomotiva trenului, așa  cum o făcuse cu ceilalți trei condrumeți ai nostri. Pentru că înghețaserăm de-a binelea de atâta așteptare și eram și obosiți, hotărâsem să  luăm o cameră la hotelul din Ungheni. Acolo am și urmărit la televizor (pe malul Prutului se prindea TVR-ul), în acea noapte de Crăciun,  executarea lui Nicolae și Elena Ceaușescu, crimă care m-a marcat atât de mult încât nu am mai putut închide  un ochi până dimineața când am plecat înapoi spre Chișinău.

 

Voi reveni la subiectul de la Ungheni din 25 decembrie 1989 poate cu altă ocazie. Tot așa cum va trebui să nu trecem cu vederea un alt subiect interesant: Podul de flori din 1990, admis și organizat din „bunăvoința” acelorași structuri ale KGB-ului nu din respect pentru sentimentul profund de frățietate al românilor de pe ambele maluri ale Prutului, ci cu scopul repatrierii miilor de agenți ai KGB-ului care nu apucaseră să revină din misiunea pe care au avut-o de îndeplinit pe teritoriul României începând cu toamna lui 1989 sau poate chiar mult mai de demult!

 

Acum însă continui să mă întreb, cum mă întrebam și atunci, în ziua de Crăciun 1989: de ce unii dintre  basarabeni, printre care și colegi de-ai mei de la Frontul Popular, au fost admiși și ajutați de KGB-ul de la Chișinău să intre pe teritoriul României în timpul „revoluției române” din 1989, iar alții, printe care și eu, nu s-au bucurat de asemenea „privilegii”?

 

Tot așa continui să mă întreb acum, când citesc știrea despre acordarea cetățeniei române lui Petru Lucinschi:

 

De ce un exponent al regimului criminal de ocupație, regim care a exterminat  milioane de români din teritoriile românești ocupate pentru „vina” de a fi români, regim pe ale cărui rădăcini se menține neclintit și azi în stânga Prutului același SISTEM ANTIROMÂNESC, ajunge să obțină calitatea de cetățean (aproape „de onoare”, aceasta este impresia creată după felul în care ne este prezentată știrea însoțită de poze ale Lucinschi cu foștii președinți ai României) al României?

 

Statul român dispune cumva de un criteriu, de o condiție, una fundamentală, care ar fi să fie pusă în fața celui care dorește să-și redobândească cetățenia română: condiția de a nu fi acționat, niciodată în viața lui și sub nicio formă, împotriva României și identității noastre românești?!

 

 

Reclame

Eugen Tomac sau șansa unei abordări corecte a reunirii noastre

                          Imagine: Antena3

 

Basarabeanul Eugen Tomac, ales în fruntea PMP-ului din România.

Felicitări!

Este o șansă ca această formațiune, unionistă, să-și schimbe, de azi înainte, modul de abordare a problemei unirii Republicii Moldova cu România:

În această chestiune sensibilă, dar fundamentală pentru națiunea română, oamenii politici onești niciodată nu vor miza pe grupările banditești de sorginte rusească care guvernează azi la Chișinău după ce au jefuit sistemul bancar de dincoace de Prut și au capturat toate instituțiile publice (și pe uneltele lor „unioniste”), ci pe basarabenii simpli care au rămas victime ale acestor grupări și care poartă nestinsă în inimi flacăra românismului!

Aceste grupări banditești nu-și doresc Unirea, cum au crezut și mai cred încă mulți naivi de o parte și de alta a Prutului. Ele folosesc problema Unirii în chip manipulator cu scopul de a se menține la putere pentru a amâna ori a scăpa de pedeapsa ce li se cuvine în urma crimelor săvârșite.

Doamne ajută!

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , , ,

(In)Diferențe basarabene

Cei mai inimoși dintre noi, basarabenii, ne zbuciumăm de peste treizeci de ani cu gândul cum să scăpăm de sub ocupația rusească, cum să ne vedem mai repede la sânul mamei noastre România, cum să nu mai îndurăm batjocura, umilința, nevoile și sărăcia…
 
În zbuciumul ăsta pentru Limba Română, Alfabetul Latin, Tricolorul Românesc, pentru Identitatea Românească, Dreptatea și Libertatea basarabenilor, înstrăinați de Țara Noastră România și ocupați de ruși, s-au vărsat multe lacrimi, s-a vărsat mult sânge:
 
– un Matcovschi, care n-a avut frică și a rupt tăcerea publicând adevărul despre Limba Română, trezindu-ne pe noi, a fost călcat de roțile KGB-ului;
– Doina și Ion, care-au cântat din străfundul Inimii lor Românismul, au fost aruncați în miez de noapte de pe șosea și striviți de-aceleași roți ale KGB-ului;
– primarul Nicolae Costin, care-a românizat capitala Basarabiei, Chișinău, a fost răpus prin iradiere de aceleași structuri diabolice ale KGB-ului;
 
– frații noștri polițiști, militari și frontiști care-au luptat cu hoarda rusească la Nistru, apărând cu arma în mâini Independența de Rusia și Ideea Românească, au fost împușcați, arși de vii, aruncați în fântâni de structurile, vii și azi, ale KGB-ului de la Tiraspol și Chișinău, unii dintre ei fiind urmăriți și acum pentru fapta lor patriotică din 1992;
 
 
– zeci și sute de mii de români din Tighina și de peste Nistru, care s-au refugiat lăsându-și casele, care nu pot să-și lucreze ogoarele ori să-și învețe copiii la școala românească, continuă să fie umiliți și batjocoriți de regimul criminal de la Tiraspol;
 
– zeci și sute de mii de basarabeni care-și părăsesc zilnic casele și copiii pentru a-și câștiga bucățica de pâine în țări străine, își plâng amarul din cauza bandiților politici de la putere care-au jefuit băncile și și-au subordonat justiția și celelalte instituții fundamentale ale statului…
 
Și-n tot acest zbucium, paraziții și criminalii care-au jefuit țara umblă-n libertate ocrotiți de lege, iar „coordonatorul” lor stă „blindat” de-un singur gând: cum să pună mâna și pe Primăria Chișinău prin care să obțină-n proprietate terenul lui „Guguță” din Parcul central al basarabenilor pentru a-și construi încă un hotel spre nemurire cu 13, 14, 16, 200 de etaje…
 
Asta este diferența între naivii, dar inimoșii, de basarabeni deprinși să sufere și bandiții de ieri și de azi, reci și pragmatici, cu inimile lor blindate ca ale NKVD-ului…
 

Opera lui, expresia integrală a sufletului românesc

 

S-au împlinit 129 de ani de la trecerea în veşnicie a poetului nostru naţional Mihai Eminescu, cel numit de Grigore Vieru „poetul nemuririi noastre”, de Constantin Noica „omul deplin al culturii române”, iar de alţii, pe drept cuvânt, părintele jurnalismului românesc. În Anul Centenarului Marii Uniri, această zi trebuie să fie pentru toţi românii cu atât mai specială, având în vedere că întreaga operă a lui Eminescu, lupta şi jerfta sa sunt ca o ofrandă adusă pentru unitatea neamului.

În pofida tuturor obstacolelor care păreau de nedepăşit, a tuturor oponenţilor săi, a adversităţilor şi zbuciumului prin care a trecut acest „popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele”, Eminescu a avut încredere în nea­mul său, deşi s-a identificat deplin cu drama acestuia. Dar „Dumnezeul geniului” l-a „sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”, pentru a deveni „sumă lirică de voievozi” (Petre Ţuţea) sau „expresia integrală a sufletului românesc” (Nicolae Iorga). Poetul a crezut în capacitatea neamului său de a răzbi în furtuna istoriei, de a înfăptui idealul unirii nutrit de veacuri, de a-şi făuri un viitor demn („La trecutu-ţi mare, mare viitor!”, dorea el României).

Un căutător de Absolut, cum îl descria Rosa del Conte, însetat de cunoaştere, de „frumuseţi şi adevăruri supreme”, cum spunea Zoe Dumitrescu Buşulenga, el a crezut şi în frumuseţea şi adevărul nea­mului românesc, tocmai fiindcă le-a descoperit în profunzime şi a pătruns în tainele lui sufleteşti. Însă a înţeles, cu o luciditate şi acuitate a minţii neîntrecute, dublate de o cunoaştere (nu numai în planul ideilor, dar şi al realităţilor – sociale, economice, politice etc.) şi o cultură uimitor de vaste, că politicianismul, demagogia şi corupţia „păturii superpuse”, formele „cosmopolite” importate, legile „traduse rău din franţuzeşte”, „stricătorii de limbă”, distrugerea ţăranilor şi lumii ţărăneşti cu rânduielile ei bune, colonizarea economică, subminarea, în provinciile ocupate, a reperelor identitare – limbă, credinţă şi cultură românească -, „materialismul brutal” şi cultura degradantă, care „ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine”, toate acestea puteau dizolva cu totul fiinţa naţională şi unitatea dintre români.

A scris într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor

Întreaga sa muncă de gazetar a fost îndeplinită – cum spun Ioan Slavici, Titu Maiorescu şi alţii care l-au cunoscut – cu totală dăruire de sine pentru luminarea, educarea şi ridicarea neamului, pentru afirmarea adevărului, intransigent şi refuzând orice compromis, şi pentru apărarea cauzei drepte a românilor. Totuşi, după şase ani de muncă asiduă la „Timpul”, şi-a mărturisit unui prieten dezamăgirea de a nu fi fost înţeles: „… am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un viitor mai bun ţării mele. Dar nu merge”. Vocea sa fermă, care denunţa nedreptăţile fără ocolişuri, deranja, devenise prea incomodă. Totuşi, Eminescu nu a fost înfrânt, în ciuda suferinţei îndurate şi a adversarilor care îl preferau exclus din viaţa publică. Cel mai mare poet şi gazetar al nostru, „românul absolut”, a avut un rol fundamental în formarea şi consolidarea conştiinţei româneşti, dar şi în edificarea unei culturi naţionale.

Prin inegalabila sa operă artistică, el este făuritor al limbii române literare. Nu degeaba Nichita Stănescu, într-o poezie dedicată poetului naţional, recunoştea locul lui „în sâmburele limbii [române]”. Eminescu a considerat limba al doilea element de unitate, după Biserică, şi a numit-o „tezaurul sufletesc” al unui neam şi „reazem moral”, fiindcă prin ea se transmit istoria şi înţelepciunea strămoşilor, se încheagă identitatea. El a mers prin toate provinciile româneşti, unde a constatat în mod direct unitatea de limbă, atestată înainte de cronicari. În lungile călătorii, a cules folclor şi cuvinte vechi, dedicându-se muncii de valorificare a bijuteriilor din acest tezaur românesc şi făurind apoi limba frumoasă în care le-a integrat. A devenit astfel „cel dintâi scriitor român care scrie cătră toţi românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor”, iar opera sa reprezintă „cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român” (Nicolae Iorga). Adrian Păunescu scria aceste versuri inspirate despre Eminescu: „El Moldovei îi e fiul/ Și Munteniei nepot./ L-a-nfiat întreg Ardealul,/ Eminescu-i peste tot (…) Eminescu-i România/ Tăinuită în cuvânt”.

Eminescu, omul care a trăit mai mult pentru alţii decât pentru sine însuşi

Eminescu a fost primul care a intuit și a pătruns în profunzime unicitatea sufletului românesc, temă pe care o vor dezvolta mai târziu, în interbelic, cercetători ai ființei românești, printre care Noica, Vulcănescu, părintele Stăniloae. În articolele sale vorbește deseori despre acest popor „crescut puternic în umbra Basarabilor și a neamului Mușatin”, fiind men­țio­nate trăsături precum omenia, blândețea, toleranța românilor („Nici un neam de pe fața pământului nu este mai tolerant decât românul”), sau echilibrul, măsura, armonia sufletului românesc (despre care vor scrie Noica, Stăniloae, Papadima), reflectate chiar în limbă: „Limba românească este dintre cele cu dreaptă măsură: ea nu are consoane prea moi, nici prea aspre, nici vocale prea lungi sau prea scurte, mai toate sunetele sunt medii și foarte curate”. Putem spune că părintele Stăniloae, care a evidențiat unirea, în spiritualitatea noastră, a lucidității latine și sentimentului de taină al Răsăritului, a fost anticipat chiar de Eminescu: „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanțul dintre Apus și Răsărit; aceasta o simțim noi înșine”, spunea marele gazetar într-un articol („Religie și naționalitate”, Timpul, 20 mai 1883) în care pleda pentru apărarea „legii neamului românesc”, care este credința ortodoxă ca element constitutiv al identității românilor.

Desăvârșitul român era foarte preocupat de realitățile politice, dar, în același timp, rămăsese cu totul neîntinat de politicianism și, cum subliniază eminescologul Dimitrie Varamaniuc, independent față de partidele politice (dovadă că nici conservatorii nu scăpaseră de condeiul său neiertător). Semnificativ este faptul că el face frecvent apel la voievozi și mai ales la epocile lui Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare și, în epocile mai noi, la Adunarea ad-hoc. Aceasta fiindcă, în aceste cazuri invocate de el, toți factorii politici conlucrau la apărarea independenței naționale și la împlinirea idealului de unitate, după cum remarcă Vatamaniuc (în Mihai Eminescu, Opere, vol. XI).

Atenția sa față de trecutul național nu înseamnă defel paseism sau închidere în trecut, ci ea oferă tocmai șansa unei înțelegeri mai bune a prezentului și posibilitatea identificării unor soluții românești viabile la problemele grave ale timpului. O dovadă relevantă în acest sens este nu numai ancorarea sa adâncă în actualitatea timpului său (el studia și cerceta foarte riguros despre tot ceea ce scria), dar și faptul că Eminescu este mereu actual, fiind, cum bine observa cineva, „un contemporan al tuturor timpurilor” (românii din toate timpurile au manifestat o vie adeziune la Eminescu, găsind în scrisul lui un izvor de rezistență spirituală în vremurile zbuciumate ale istoriei noastre). Jurnalistul se călăuzea după principiul sănătos conform căruia „numai în trecut și în păstrarea elementelor educative ale istoriei române e rădăcina spornică a viitorului”.

Despre personalitatea și caracterul cu totul nobil al lui Eminescu au vorbit scriitori care l-au cunoscut, precum Ioan Slavici (care i-a fost prieten apropiat): „Era om care trăiește mai mult pentru alții decât pentru sine însuși, … judeca drept, … stăruie cu îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, … era totodată și om de acțiune înzestrat cu bun-simț practic”. Sau I. L. Caragiale, care spunea despre omul de geniu că „nu s-a încovoiat niciodată; era un om dintr-o bucată”.

Tot Caragiale remarcă genialitatea și spiritul său enciclopedic: „Era un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire”. Despre poezia eminesciană, Edgar Papu nota: „La aceeași scară a perfecțiunii în poezia sa se află totul. Gama sa lirică este imensă. Într-însa coexistă intuiția viitorului, ansamblul tuturor ecourilor mitice, istoria și peisajul românesc, cele mai vaste ingerințe folclorice, asimilarea filosofiei, a științei, a vechilor înțelepciuni. Se găsesc toate dispozițiile lăuntrice”. Iar Noica, studiind Caietele lui Eminescu, remarca uimit că „90% din poeții noștri ar demisiona din calitatea de poet, văzând câtă trudă este în laboratorul unui mare creator”.

Cât despre jurnalistul Eminescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga sub­linia că vocea sa era „unică în concertul politicianismului vremii” și „pentru el nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul nației românești pentru care a trăit și pentru care a fost sacrificat”. Iar Simion Mehedinți adresează poporului român o avertizare: „Cum a purtat Eminescu în sufletul său durerea românilor din toate timpurile și din toate țările românești, n-a mai purtat-o nimeni. Numai urmând învățăturile lui mai pot afla urmașii calea mântuirii din prăpastia în care am căzut. Cine va călca alături va rătăci…” (Creștinis­mul românesc, 1941).

 

Cenzura ca un „atac nocturn” asupra Casei Radio

Un fost coleg de la Radioteleviziune îmi amintește în această seară de greva noastră din vara lui 2004, cerându-mi amănunte despre ziua în care s-a încheiat protestul…
 
În vara asta se împlinesc 14 ani de la greva din fata Radioteleviziunii.
 
S-a protestat atunci împotriva cenzurii de la această instituție instalată și reinstalată de regimul Voronin, cenzură prezentă și azi…
 
Mulți dintre colegii noștri de la Radioteleviziune, susținuți și de alți cetățeni: poetul Anatol Codru, luptători în războiul de la Nistru din 1992 etc, s-au aflat mai multe zile în greva foamei…
 
Cât privește încheierea memorabilei acțiuni de protest, îmi amintesc că aceasta nu s-a produs ziua, ci noaptea!
 
Mai bine zis, într-o noapte de august 2004…
 
Era după miezul nopții. Țin minte că plecasem cu mașina la tipografie s-aduc ziarul Flux, proaspăt tipărit. Când m-am întors, am găsit toate corturile și lozincile aruncate peste parapetul Șoselei Hâncești de la înălțimea pe care acesta îl are în dreptul Casei Radio, iar toți colegii mei protestatari încă nu-și puteau reveni după cele întâmplate…
 
Dar iată ce s-a întâmplat!
 
În lipsa mea (eram deputat și aveam un grafic de prezență a deputaților la aceste proteste pe timp de noapte astfel încât să nu fie admis atacul nocturn al poliției asupra protestatarilor) poliția a tăbărât peste „orășelul” protestatarilor „curățind” tot în calea ei și a… dat bir cu fugiții! S-a ascuns după clădirea Casei Radio.
 
Am mers într-acolo și i-am văzut! Am stat de vorbă cu ei. Erau câteva zeci de polițiști de la Comisariatul Râșcani al capitalei.
 
Au acționat exact în minutele cât am fost lipsă eu, cel care aveam atunci asupra mea mandatul de deputat. Exact ca hoții!
 
Nu aveam cum să știu atunci ori barem să-mi dau seama de un lucru:
 
Atacul mârșav asupra protestatarilor din fața Casei Radio a fost coordonat de „protestatarul” Iu. Roșca! Așa cum foarte multe „atacuri nocturne” asupra Orășelului Libertății de la protestele din 2002, inclusiv furtul Crucii, instalată de noi în locul statuilor lui Marx și Enghels din fața clădirii Parlamentului, erau coordonate tot de Iu. Roșca.
 
Mai târziu aflasem și detalii interesante: Voronin plecase în concediu și îi dăduse ordin minstrului de Interne ca, până la întoarcerea lui din concediu, corturile să nu mai fie în fața Casei Radio!
 
Poliția a executat întocmai ordinul lui Voronin!
 
După cinci ani, în vara lui 2009, „coordonatorul” Iu. Roșca avea să fie numit de Voronin viceprim-ministru pentru probleme de securitate.
 
Bineînțeles, fără acordul nostru, al colegilor de la PPCD…
 
Imaginea de mai jos (ziarista Angela Aramă alături de subsemnatul) este de la începutul protestelor din vara lui 2004 din fața Casei Radio…
 

KGB-ul care a condus și conduce Republica Moldova!

Imagine: Andrei Boguş
La întrebarea Europei Libere „De ce nu cunoaște lumea autorii jafului miliardului?”, Dumitru DIACOV răspunde:
„Păi trebuie să-i cunoască, nu eu sunt responsabil”.
Acesta este răspunsul unuia care-și zice „președinte de onoare al PD”!
Adică, „președintele de onoare al PD” este și „președintele de onoare” al lui Vladimir Plahotniuc, care este „președinte al PD”, partid aflat la guvernare în Republica Moldova.
Eu cred că „onoarea” îi este improprie lui Dumitru Diacov!
Pentru că un „președinte de onoare” al partidului aflat la guvernare care declară că nu este responsabil pentru crimele sâvârșite în țara pe care acest partid o conduce, întâi de toate „jaful miliardului”, nu poate fi în niciun fel „de onoare”, ci președinte de rahat!
Dacă atâta lume chinuită din acest teritoriu blestemat se întreabă tot mai des cu deznădejde de ce de aproape 30 de ani de la „idependență” nu putem scăpa de chinuri și nevoi, răspunsul poate fi unul singur:
Noi, basarabenii, trăim până astăzi în trădare, sărăcie și injustiție din cauza că am lăsat să ne fie aduși în fotolii de conducători pe oameni de nimic, adică iresponsabili (el a declarat mai sus!), ca Dumitru Diacov!
Anume profitorii de-alde Dumitru Diacov întruchipează fidel tot ceea ce înseamnă lașitate și dezonoare!
Anume lașitatea și dezonoarea au reprezentat însușirile de bază pentru identificarea și racolarea uneltelor KGB-ului din teritoriile ocupate de ruși!
Iar una din aceste unelte a fost și a rămas cel care-și zice „președinte de onoare al PD”, Dumitru Diacov!
Când îl ai în față sau îl asculți la Europa Liberă, vezi tot KGB-ul în picioare, responsabil pentru toate crimele săvârșite asupra ființei noastre românești, inclusiv „furtul miliardului”!
KGB-ul care a condus și conduce Republica Moldova!

Părintele Gheorghe Calciu: Toată viaţa noastră stă în mâinile diavolului!

 

 

 

„Multă lume îmi spune: „Părinte, nu mă rog. Mă rog seara, dar dimineaţa nu mai am timp să mă rog”. Şi mă gândesc: rugăciunile începătoare, adică Împărate ceresc, Sfinte Dumnezeule, Prea Sfântă Treime şi Tatăl nostru , durează trei minute. Dacă mai adaugi Crezul, Psalmul 50 şi o rugăciune către Maica Domnului, mai fac cinci minute. În total zece minute, să zic! Zece minute nu-I dai lui Dumnezeu…?!

Toată viaţa ta stă în mâinile diavolului! Toată viaţa noastră stă în mâinile diavolului, căci toate guvernele şi toate legislaţiile sunt demonice. N-au nimic de-a face cu Dumnezeu. Acţiunea lor e absolut omenească, fără nici un fel de relaţie cu Dumnezeu, ci chiar demonică. Numai dacă în ea se va impune sfinţenia, atunci va sluji lui Dumnezeu. De aceea ne rugăm ca Dumnezeu să dea gândul cel bun conducătorilor ţărilor, să-i facă credincioşi. Demonismul acesta se resimte la nivel social. La patron, dacă patronul este un speculant, la întreprindere; oriunde lucrezi, lucrezi pentru diavol, adică pentru bunul tău trai. Lucrezi să-ţi câştigi viaţa ta de la o lume demonizată, stăpânită de demoni. Ei bine, rugăciunea de dimineaţă este momentul tău de despărţire de tot demonismul lumii. Îi ceri lui Dumnezeu să te apere în ziua aceea de ispite, de mânie, de accidente, pentru că astăzi eşti, dar mâine poţi fi mort.

Fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem pune nici piciorul drept înaintea piciorului stâng, ca să facem un pas. De aceea rugăciunea noastră trebuie să fie continuă : dimineaţa mulţumim lui Dumnezeu pentru că patul acesta al nostru n-a fost mormânt pentru păcatele noastre, iar seara, la fel, mulţumim lui Dumnezeu pentru încă o zi care a trecut.”

( Părintele Gheorghe Calciu , Cuvinte vii , ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu, 2009, pp. 30-31)