Arhiva
Vladimir Popa, omul cu inima de aur
După ziua de 4 aprilie 2005, când votasem împreună cu ceilalţi colegi din grupul parlamentar al Partidului Popular Creştin Democrat, la cererile şi insistenţele factorilor de la Bucureşti şi occidentali, pentru candidatura şefului statului, am fost şi lăudat, şi huiduit. Unii îmi strângeau mâna, alţii îmi întorceau spatele. Pe drumul hopuros al “politicii moldoveneşti” pe care îl parcurgem de peste douăzeci de ani, atunci, în 2005, ne-a apărut în faţă o mlaştină întinsă pe care trebuia să o trecem şi noi, frontiştii, şi oponentul nostru de bază după alegerile din 2001 şi 2005, Voronin.
De fapt, era o mlaştină pe care trebuia s-o treacă Republica Moldova. Iar peste o mlaştină poţi trece cu ajutorul unui drumuleţ din bârne pe care trebuie să îl improvizezi rapid, milităreşte, ca la război. Bârnele ne-au fost aruncate atunci de către occidentali prin intermediul preşedintelui Traian Băsescu. Eram sortiţi să păşim peste ele ţinându-ne de mână unul de celălalt, altfel riscam să lunecăm şi să cădem în lanţ, exact ceea ce îşi doreau neprietenii Republicii Moldova care ne urmăreau din spate.
Atât mie, cât şi colegilor mei nu ne-a fost uşor să explicăm aceste lucruri multora dintre adepţii noştri dezamăgiţi de acel vot sau căzuţi drept victimă a campaniei otrăvite declanşate împotriva noastră de maşinăria de presă pusă în funcţiune tocmai de neprieteni. Cel mai tare mă durea sufletul pentru unii dintre prietenii şi chiar apropiaţii răpuşi de otrava acestei maşinării.
Dar, în acelaşi timp, mi se umplea inima de bucurie când fratele şi prietenul drag te înţelegea dintr-o privire fără a aştepta explicaţiile şi dedesubturile acelui vot cerut de Occident şi de Bucureşti ori, dacă prindeai a-i înşirui amănuntele despre ce şi cum a fost atunci, te oprea, îţi punea palma pe umăr şi îţi zicea: “Nu trebuie să îmi mai explici. Eu am înţeles! Stai puţin să îl chem pe vărul Ion sau pe cumătrul Vasile să îi spui lui, că el pe mine nici nu vrea să mă asculte”.
Unul dintre oamenii scumpi inimii mele care m-a înţeles dintr-o privire, ca un tată, şi nu m-a probozit a împlinit în aceste zile de primăvară o vârstă onorabilă – 75 de ani! El este doctorul Vladimir Popa. Nu îi voi afişa toate titlurile ştiinţifice şi meritele dumnealui în calitate de medic otorinolaringolog sau de profesor universitar. Îl cunoaşte în acest sens toată lumea medicală şi miile de pacienţi care i-au trecut pragul în cei peste 50 de ani de activitate în acest domeniu. Omul şi doctorul Vladimir Popa are una dintre calităţile cele mai preţioase despre care la noi, dar mai ales în lumea medicală, nu se obişnuieşte să se vorbească – el nu poate vinde sau trăda! El ştie cel mai bine că vânzătorul este cel în mintea căruia se află trădarea, mintea lui zvâcneşte în orice moment să trădeze, nu contează pe cine şi cum.
Anume de oameni şi medici ca Vladimir Popa au nevoie zecile şi sutele de mii de pacienţi. Cu oameni şi medici ca el poţi învinge boala, dar şi greutăţile şi vicisitudinile timpului pe care îl trăieşti. Cu el te poţi lua de mână pentru a trece peste mlaştinile din calea noastră anevoioasă fără teama de a fi trădat. Dar cel mai important lucru de care m-am convins este că anume cu oameni şi medici ca Vladimir Popa poate fi tămăduită mlaştina din sufletele celor care se fac a nu înţelege esenţa unor gesturi politice responsabile ori care au rămas să fie încă o pradă în gura mincinoasă a profitorilor politici urcaţi să guverneze această ţară şi a presei ce îi cântă în strună.
La mulţi ani, domnule Doctor! Sfintele Sărbători cu bine. Învierea Domnului să ne încălzească inimile, să ne lumineze minţile, să ne binecuvânteze viaţa cu darurile ei.
Ştefan SECĂREANU
Publicat în FLUX la 2 aprilie 2010
Cine l-a ucis pe Nae Ionescu? Petre Tutea si Petre Pandrea evoca pista otravirii profesorului nationalist de catre agentii lui Carol al II-lea si ai nefastei Elena Lupescu
Moartea lui Nae Ionescu, survenita in ziua de 15 martie 1940, cu trei luni inainte sa implineasca 50 de ani, a fost considerata, atunci si mai tarziu, efectul unui asasinat. Unul care nu putea porni decat din cercurile Palatului, mai precis din ordinul sau la sugestia Regelui Carol al II-lea (in foto cu amanta sa, Elena Lupescu). Au circulat trei versiuni.
1. Ca ar fi fost otravit lent, veninul injectandu-i-se in tigarile pe care le fuma. Nae Ionescu nu bea sub nici o forma alcool, insa bea nenumarate cafele si fuma zeci de tigari pe zi. Fostul sau medic, care a trait pana in anii ‘70 ai secolului trecut, era convins ca Nae Ionescu nu murise de moarte naturala.
2. Ca ar fi fost otravit de un chelner de la Capsa. Si trebuie spus ca in anii ‘30, cand oamenii lui Mihail Moruzov se zice ca alesesera un farmacist care sa-l otraveasca pe Codreanu, farmacistul i s-ar fi marturisit lui Nae Ionescu si astfel planul de otravire a lui Codreanu a fost dejucat.
3. Ca ar fi fost otravit de prietena sa, Cella Delavrancea. (Nota mea: exista si pista injectarii sale de catre un medic venit acasa la profesor, altul dacat medicul sau personal – unde am mai vazut asta?!)
Petre Tutea nutrea si el convingerea ca otrava ar fi pus capat vietii lui Nae Ionescu. Inca un element socratic in biografia sa. Iata cum se reflecta vestea mortii lui Nae Ionescu in jurnalul Regelui Carol al II-lea: “Fapt important, azi dimineata a murit Nae Ionescu. Ca om imi pare rau, caci cu toate defectele lui a fost o personalitate interesanta si in zilele cand tinea la mine mi-a fost de mare folos. Insa pe zi ce trecea s-a stricat si defectele caracterului sau au iesit tot mai mult la iveala. Logician strans, dar cu o logica care-l ducea la ilogica, in loc de a fi un spirit constructiv devenise unul disecator, destructiv, avea in toata firea lui ceva machiavelic. Devenise foarte interesat, iar in ultimii ani de cand se legase de Garda de Fier, cu gandul tacut de a fi singurul ei conducator, devenise din ce in ce mai rau si mai dusmanos. Moartea lui aduce azi un mare serviciu tarii, caci era una din marile piedici la ralierea legionarilor. Moartea lui a fost subita, caci inima nu l-a mai tinut, suferea de multa vreme, avand leziuni de cord, incat pentru acei care erau la curent cu starea lui n-a fost nici o surpriza”.
“Ralierea” de care pomeneste regele in jurnal ar fi fost una in jurul sau a legionarilor internati in lagarele infiintate pentru ei in 1938. Trecuse si Nae Ionescu, dar si Mircea Eliade, prin cel de la Miercurea Ciuc. In 1930, anul in care Citește mai mult…
Fapta cu măsură / Good Measure
– Ce voi face, Părinte, că îmi piere sufletul?
Bătrânul a zis:
– Pentru ce îţi piere sufletul?
Fratele i-a răspuns:
– Când eram în lume, în viaţa mirenească, foarte mult posteam, rugăciuni şi privegheri făceam şi multă râvnă sufletească, umilinţă şi lacrimi aveam, iar dacă m-am lepădat de lume şi m-am făcut călugăr, nici una din acele bunătăţi nu văd în mine.
Bătrânul i-a zis:
– Să mă crezi, fiule, că acele bunătăţi care zici că le făceai când erai mirean, toate pentru mândria şi lauda oamenilor le Citește mai mult…
MERITĂ citit până la capăt

A sosit iarăşi momentul ca publicistica lui Mihai Eminescu să fie citită dezihibant şi dezinhibat. De către mai tinerii noştri intelectuali. Tocmai fiindcă acum, alte cozi de topor încearcă, în numele unei autocritici care se transformă în penitenţă umilitoare, să se debaraseze de Eminescu ca de o ruşine naţională. Nu e vorba de a transforma gazetăria Citește mai mult…
Blândul Părinte Galeriu: CHIPUL MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS ÎN GÂNDIREA LUI MIHAI EMINESCU
Fiecare personalitate îşi poartă şi revelează, deopotrivă, unicitatea în dialogul cu timpul său şi fundamental, în comunicarea, într-un mod propriu, cu ”Absolutul”, cu Dumnezeu, cu valorile şi temele supreme ale existenţei, care dau conştiinţei noastre umane şi vieţii un sens. Mihai Eminescu a aparţinut şi el vremii în care s-a născut, format şi afirmat ca geniu al spiritualităţii neamului, şi a fost totodată un fiu al sfârşitului de veac XIX. Ca geniu deosebit de sensibil şi receptiv la prodigioasa emisie de idei din vremea sa – filosofice, artistice, ştiinţifice – a receptat neîndoielnic o anume influenţă a lor, dar nu s-a lăsat, şi nici nu o putea face, impregnat de acestea în profunzimea lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Receptivitatea sa care ne trimite cu gândul la enciclopedismul Renaşterii şi perioadelor ce i-au urmat, nu s-a finalizat nici pe departe, într-un fel de eclectism sau sincretism. Cu puterea geniului său a asimilat ideile şi valorile epocii, ca şi cele ale trecutului, a surprins esenţa, partea de adevăr din fiecare şi le-a tezaurizat în Citește mai mult…
PARINTELE GALERIU: „Biografia Fiului lui Dumnezeu“, în conştiinţa lui Eminescu
Atâta foc, atâta aur
Şi-atâtea lucruri sfinte
Peste întunericul vieţii
Ai revărsat, Părinte!
Aceste numiri sacre: „Biografia Fiului lui Dumnezeu“, „Blândul Nazarinean răstignit“ îi aparţin poetului. Odată cu frumuseţea expresiei, ele sunt mărturii de fond cuprinse în articolul „Şi iarăşi bat la poartă“, publicat în ziarul „Timpul“ din 12 aprilie 1881, în ajunul Sfintelor Paşti.
În eseul nostru dorim să punem în lumină mai ales ideile esenţiale din acest articol pascal, care dezvăluie, pe de o parte, adânca înţelegere a Evangheliei la care a ajuns poetul nostru naţional la vârsta maturităţii lui creatoare şi, pe de altă parte, originalitatea lui genială, afirmată de această dată din unghiul spiritualităţii creştin-ortodoxe.
Mesajul cardinal pe care Eminescu ni-l adresează aici e cuprins în această vizionară formulă: „Iată, 2000 de ani, aproape, de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea“. Şi precizează: „Ea a ridicat popoare din întuneric…, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui“. Într-o Europă care de la Renaştere se îndepărtase de actul central al istoriei – Întruparea Fiului lui Dumnezeu – şi orientase conştiinţele către modele din antichitate, Eminescu restaurează sensul istoriei, autentic şi profund, în Evanghelie, în Hristos. El observă adânc: „Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile Stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-O-Tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a Blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi Citește mai mult…
Biserica de la Buicanii Vechi a renăscut prin iubire şi sacrificiu

Am în faţă o carte neobişnuită şi scumpă inimii mele. Ea se numeşte „Biserica parohială „Sfinţii Apostoli Mihail şi Gavriil şi Sfântul Mucenic Valerie”. A apărut la sfârşitil anului 2009 la editura „Cu drag”. Zic neobişnuită pentru că autorul ei nu este nici scriitor, nici om de ştiinţă, nici altcineva cu pretenţia de „a şti să scrie”. Autorul acestei cărţi este un preot, un slujitor vrednic al Bisericii, care a fost în stare, într-un timp deloc uşor pentru Basarabia, „când nedreptatea şi neadevărul au devenit lucruri strigătoare la cer”, să înfrunte cu demnitate un munte de „ură şi invidie a vrăjmaşilor şi nepritenilor” şi să reconstruiască „din temelie”, împreună cu mai mulţi oameni de bună credinţă, o biserică a Mitropoliei Basarabiei. El se numeşte Valeriu Matciac, pe care îl cunosc de peste douăzeci de ani, de atunci de când mergeam împreună la acţiunile de renaştere naţională şi când toată Basarabia începuse a se dezmorţi după anii grei ai ocupaţiei şi ai regimului crunt şi ateu. Iar biserica pe care a înălţat-o se află în cartierul Buicanii Vechi al Chişinăului, acolo unde „din vechime îşi răspândea lumina candela credinţei noastre strămoşeşti, a credinţei noastre creştin-ortodoxe”.
Volumul, apărut la lumină în dricul acestei ierni, este captivant prin simpleţea expunerii şi sinceritatea în mărturisirea celor întâmplate. „Vă voi vorbi, – spune autorul în „Cuvântul înainte” al lucrării, – cu ajutorul unor cuvinte simple, modest aşternute rând pe rând, redând o mărturisire sinceră, pe care doresc s-o dărui din tot sufletul, din toată inima, cu toată dragostea şi cu toată consideraţia acelui cititor care tratează realitatea cu obiectivitate”.
Din tot cuprinsul acestor mărturisiri ţâşneşte ca apa curată şi limpede din adâncul izvorului dragostea neţărmurită a autorului pentru „poporanii” care s-au jertfit împreună cu el pentru reactivarea parohiei de la Buicanii Vechi şi renaşterea locaşului sfânt, ridicat de localnici în perioada anilor 1818–1825, dar închis şi distrus în chip bestial de regimul sovietic şi comunist începând cu anul 1958. Citind cu răsuflarea întretăiată mărturisirile părintelui protoiereu Valeriu Matciac despre cum a reuşit, odată cu reconstrucţia locaşului, să refacă spiritual şi moral o comunitate întreagă de oameni cu toate nevoile şi păcatele lor, te convingi o dată în plus de faptul că Biserica înseamnă întâi şi întâi oamenii, comunitatea adunată în jurul ei care o poartă în inima lor. „Sfânta Biserică, – spune părintele Valeriu Matciac – şi-a câştigat susţinătorii prin tot binele ce l-a făcut pentru credincioşii săi şi în numele credincioşilor”. Tocmai în acest context revii la cuvintele lui Mihai Eminescu, care exprimă, cu o forţă uimitoare, adevăratul sens al Jertfei de pe Cruce: „Astfel, a Se sacrifica pe Sine pentru semenii Săi nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane”.
Destăinui acest ataşament pentru părintele Valeriu Matciac şi faptele sale şi din convingerea că Biserica noastră naţională, Mitropolia Basarabiei, a reuşit să reziste în faţa prigonirii şi prigonitorilor săi prin vrednicia şi devotamentul pe care le-au dovedit atât credincioşii, cât şi slujitorii săi în frunte cu Înaltpreasfinţia Sa Petru Păduraru, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor. „Astfel, – mărturiseşte Parintele Valeriu Matciac, – se promova şi românismul şi se înrădăcina Ortodoxia Românească: mai mult pe spinarea şi pe umerii slujitorului sfinţit. Dar Bunul Dumnezeu are nevoie de noi toţi împreună, de întreaga Lui creaţie, pentru a-Şi realiza Actul său de Dragoste nemărginită, Sfântă şi Curată. Pentru a-Şi manifesta toată Iubirea Sa de Ziditor, dar mai ales de Dumnezeu şi Tată, care este Iubire (I Ioan 8,16;) şi nu cade niciodată”.
Respectul şi preţuirea pentru autorul lucrării despre Biserica parohială „Sfinţii Apostoli Mihail şi Gavriil şi Sfântul Mucenic Valerie” de la Buicanii Vechi vin nu doar pentru faptul că el a ştiut să înfrunte cu demnitate şi stoicism condiţiile vitrege ale regimului sovietic de ocupaţie, aşa cum au făcut-o milioane de români, nici pentru curajul pe care l-a demonstrat în tinereţe, atunci când a reuşit să fie admis la o şcoală militară superioară de comandanţi şi aviatori ingineri din fostul imperiu, nici pentru voinţa manifestată mai târziu când, abandonând milităria şi mai trecând încă prin două facultăţi de drept, a reuşit, în 1992, după destrămarea imperiului sovietic, să fie înscris la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1999, devenind licenţiat în teologie. Părintele Valeriu Matciac nu-mi este scump doar pentru faptul că este un bun român şi patriot care s-a implicat dezinteresat încă din 1988 în acţiunile istorice pentru cucerirea drepturilor şi libertăţilor noastre naţionale. Nici pentru faptul că este tată a patru copii şi este preot paroh al unei biserici distrusă până în temelii de regimul totalitar ateist pe care a reconstruit-o, nici pentru faptul că este consilier administrativ bisericesc al Mitropoliei Basarabiei. Respect şi preţuiesc acest om, pentru că, timp de 18 ani de când a fost reactivată Mitropolia Basarabiei, a fost şi este unul dintre stâlpii de nădejde şi apărător înflăcărat al acesteia şi al mitropolitului nostru. El, ca şi alţi zeci de clerici credincioşi ai Bisericii noastre strămoşeşti, a fost alături toţi aceşti ani de ÎPS Petru Păduraru în grelele încercări prin care a trecut Biserica noastră de la reactivare până în prezent.
Remarcăm cu acest prilej că părintele Valeriu Matciac este, deocamdată, singurul dintre slujitorii Mitropoliei Basarabiei de după reactivarea ei care demonstrează multă tenacitate şi dăruire de sine pentru conceperea, scrierea şi tipărirea unei lucrări ample şi detaliate despre istoria şi activitatea unei parohii a Mitropoliei Basarabiei. Nutrim speranţa că această faptă plăcută lui Dumnezeu va servi un bun exemplu pentru alţi clerici ai Mitropoliei Basarabiei. Numai aşa, după cum ne încredinţează acelaşi Mihai Eminescu, „Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie a petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni„.
Ştefan SECĂREANU
13 martie 2010
MIHAI EMINESCU: Cestiunea retrocedarii Basarabiei
“Cestiunea retrocedarii Basarabiei cu incetul ajunge a fi o cestiune de existenta pentru poporul roman. Puternicul imparat Alexandru II staruieste sa cistige cu orice pret stapinirea asupra acestei parti din cea mai pretioasa parte a vetrei noastre stramosesti.
Intelegem pe deplin aceasta staruinta, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale si materiale, orice stat face tot ce-i sta prin putinta: Rusia este o imparatie mare si puternica, iara noi sintem o tara mica si slaba; daca dar tarul Alexandru II este hotarit a lua Basarabia in stapinirea sa, pentru noi, Basarabia e pierduta. Dar daca ne dam bine seama, nici nu e vorba sa pierdem ori sa pastram Basarabia : vorba e cum o vom pierde ori cum o vom pastra.
Nenorocirea cea mare ce ni se poate intimpla nu este ca vom pierde si ramasita unei pretioase provincii pierdute; putem sa pierdem chiar mai mult decit atita, increderea in trainicia poporului roman.
In viata sa indelungata niciodata poporul roman nu a fost la inaltimea la care se afla astazi cind cinci milioane de romani sint uniti intr-un singur stat. Mihai Viteazul a izbutit sa impreune sub stapinirea sa trei tari si sa pregateasca intemeiarea unui stat roman mai puternic, a fost insa destul ca Mihai Viteazul sa moara pentru ca planul urzit de dinsul sa se prabuseasca. Statul roman de astazi a trecut insa prin mai multe zguduiri si ramine statoric, fiindca are doua temelii: constiinta romanilor si increderea marilor natiuni europene.
Daca vom cistiga de trei ori atit pamint pe cit avem si vom pierde aceste temelii, statul roman, fie el oricit de intins, va deveni o crestiune trecatoare, iar daca ne vom pastra temeliile de existenta sociala, Rusia ne poate lua ce-i place si pierderile ne vor fi trecatoare. Astazi e dar timpul ca sa intarim, atit in romani, cit si in popoarele mari ale Apusului, credinta in trainicia poporului roman.
Rusia voieste sa ia Basarabia cu orice pret: noi nu primim nici un pret. Primind un pret, am vinde; si noi nu vindem nimic !
Guvernul rusesc insusi a pus cestiunea astfel incit romanii sint datori a raminea pina in sfirsit consecuenti motiunilor votate de catre Corpurile legiuitoare; nu dam nimic si nu primim nimic.
Romanul care ar cuteza sa atinga acest principiu ar fi un vinzator.”
(Mihai Eminescu, “Cestiunea retrocedarii…”, Timpul, 10 februarie 1878, in Opere, vol X, Ed. Academiei, 1989, p.46)
Vezi si: http://mihai-eminescu.ro/
ÎNTR-UN GÂND CU SERGIU CUCUIETU
Astăzi se împlinesc şase ani de când a plecat la Domnul prietenul meu Sergiu CUCUIETU.
Suntem dintr-un an, am fost colegi de studenţie şi am învăţat împreună cum să citim pe ascunselea cărţi cu alfabet latin, adică în limba română, am muncit mai mulţi ani la redacţia ziarului ŢARA.
Facem parte din aceeaşi familie politică, Partidul Popular Creştin Democrat.
Sergiu îmi este mai mult decât un prieten.
Sergiu îmi este un frate pe care l-am iubit, dar pe care nu am fost în stare să îl apăr de neprieteni şi de toţi cei care îi apăsau sufletul lui bun şi deschis pentru toţi cei care cautau alinare, adăpost şi îndurare.
Sunt trist în această zi când preţul sufletului e cât cel al lalelelor de 8 martie.
Sunt trist câ nu am reuşit să îi fiu sprijin lui Sergiu atâta cât mi-aş fi dorit ca grijile lui pentru cei trei copii să nu îl chinuie atât de dureros şi ca bucuriile să îi deschidă mai des uşa casei lui de la Durleşti.
Sunt trist că nu i-am ţinut pasul lui mereu grăbit şi pulsul inimii pe care niciun doctor nu a fost în stare să i-l ia!
Dumnezeu să îl ierte şi să îl aibă în rând cu drepţii.
Ştefan SECĂREANU
7 martie 2010
Comentarii recente