Arhiva

Archive for the ‘Articole’ Category

SPIRITUALITATE: Părintele Mina Dobzeu

decembrie 18, 2010 Un comentariu
S-a nascut în 1921, pe 5 noiembrie, în Grozesti, judetul Lapusna, în Basarabia. La 13 ani a mers la Mănăstirea Hancu, unde a ramas până în 1944, când s-a refugiat în România pentru ca Basarabia fusese ocupata de către sovietici. A făcut scoala de catiheti, de patru ani, Seminarul de Teologie, de cinci ani, si Institutul Teologic la Bucuresti, pe care l-a terminat în 1970. A fost si pe front în al doilea razboi mondial. In 1946 a venit de pe front în schitul de la Vladicesti, din eparhia Husiului, unde s-a călugărit si a fost hirotonit diacon si preot. A făcut puscarie de trei ori: în 1948 la Galati, 1959-1966 si 1988 la Jilava.
„Multi alearga peste dealuri si vai ca să gaseasca un duhovnic iscusit. Dar daca omul nu tine seama de povetele lui, e un „. Asa ofteaza Părintele Mina de la Mănăstirea Sfintii Apostoli Petru si Pavel din Husi. Părintele Arhimandrit Mina Dobzeu sta intr-o camera mica, pe care o umplu cu totul biblioteca si masa de scris, plina de foi si dosare. Peretii s-au impodobit de icoane. In coltul dinspre rasarit, sub icoana Mântuitorului arde mereu o candela, iar deasupra usii vegheaza icoana Invierii Mântuitorului, sculptata în lemn chiar de Părintele Mina. A făcut cândva si o scoala de meserii. Dar l-a chemat Dumnezeu să fie misionar în inchisorile comuniste.
Părintele Mina a fost jelit de multe ori înainte de ‘89 de credinciosi. Aceasta pentru ca din când în când mai disparea câteva luni. „Cica a murit Părintele Mina”, susoteau femeile când nu-l vedeau la slujba. Dar Părintele Mina aparea din nou la biserica mănăstirii si lumea se linistea. După 1989, lucrurile s-au limpezit: Părintele Mina fusese inchis de securisti de mai multe ori. Dumnezeu il chemase în alta parte să raspândeasca cuvântul Lui. „Am trait o viata de misionar intr-o biserica calauzita de Duhul Sfânt”, spune Părintele Mina.
Părintele Mina s-a călugărit în 1935, când avea 13 ani si jumatate, pentru ca voia să invete carte. S-a dus la Mănăstirea Hancu si l-au primit. A vrut să intre la Seminarul Teologic, dar a fost respins ca fusese bolnav de malarie. L-au luat în armata si a făcut razboiul pe la Timisoara, pe frontul de vest, cum spune Părintele. Prea multe nu vrea sa povesteasca despre razboi, ca viata din mănăstire e mai insemnata. De-abia prin 1945, când s-a terminat razboiul, a făcut scoala de cantareti, de patru ani, si a fost promovat direct în anul III la Seminar si a dat examen si la Institutul Teologic din Bucuresti.
„In ‘48, când s-a scos învătamantul religios din scoala, am raspândit afise prin Husi. Atentionam poporul credincios ca au venit vremuri grele asupra noastra. Au scos icoana Domnului Iisus si au pus icoana lui Stalin”, povesteste Părintele. „Le spuneam: „Feriti-va de învătaturile staliniste, tineti-va credinta, îndrumati copiii să mearga la biserica. Sa avem incredere ca puterea lui Antihrist va cadea”. Facuse părintele niste calcule după Cartea Apocalipsei si prevestea caderea comunismului si moartea lui Stalin. Atunci a fost condamnat pentru prima oara la trei luni de inchisoare la Galati. A stat în total 11. In 1959 era în anul al II-lea la Institut. Si a avut o alta iesire „neplacuta”, cum zice părintele. Decretul 410 desfiinta Mănăstirea de la Vladicesti, din eparhia Husilor, unde fusese făcut călugăr si preot. Si atunci Părintele Mina n-a mai rabdat. A scris vreo treisprezece scrisori de protest fata de decret, care au ajuns în toate centrele culturale si peste tot la Securitate. „Am scris si-am denuntat Antihristul prin temeiurile Sfintei Scripturi. Am fost exmatriculat de la Institutul Teologic, arestat si condamnat la sapte ani de inchisoare si patru ani de pierdere a drepturilor civile. In octombrie ‘59 am fost arestat, dus la Bucuresti cu mainile în catuse, ca un om periculos, ca tare periculos mai eram”, povesteste Părintele Mina.
Din când în când se mai opreste si-si piaptana barba alba, apoi se uita lung în podea. „Am fost si sunt un misionar. In timpul comunismului chiar în front, nu în spatele frontului. In inchisoare am fost un misionar. Spovedeam si împărtăseam oameni, faceam slujba. Stiam ritualul pe deasupra: Cele sapte Laude, Sfânta Liturghie, Acatistul Domnului Iisus, al Maicii Domnului si faceam slujba printre paturi si savarseam Sfânta Rugăciune. Faceam si împărtăsanie cu paine din pachete, iar vin facusem din niste struguri primiti tot asa, intr-un pachet.
După ce a iesit din inchisoare, Părintele Mina a petrecut doi ani în Ardeal, apoi a venit la Mănăstirea Sfintii Petru si Pavel din Husi. De aici i-a scris lui Ceausescu vreo sapte scrisori. „Faceam pe duhovnicul lui Nicolae Ceausescu prin scrisorile acelea. Ii povatuiam: „Nu e bine să persecutati crestinismul. Dati libertate crestinismului, ca în tara noastra să se sărbătoreasca, să se respecte calendarul Bisericii, astfel încât credinciosul, duminica, să se intalneasca cu aceia dragi lui”. „Combateam darwinismul cu argumente”, povesteste Părintele Mina. Scrisorile erau semnate „Un grup de intelectuali din Bucuresti” si erau trimise direct la casele lui Ceausescu. Dar ultima scrisoare i-a dus pe securisti cu gândul ca e scrisa de un preot, pentru ca povestea o întâmplare stiuta de putini pe vremea aceea. „La Mănăstirea Neamt s-a produs în ‘86 un lucru miraculos. Pe aleea care duce la intrarea în mănăstire, către usa bisericii, s-a desprins pământul si s-a ridicat. Cam de dimensiunea unui mormant. Au sapat, au sapat si au dat de niste oseminte acolo. Era si Mitropolitul, care e acuma Patriarh, Prea Fericitul Teoctist. El a spus să se faca un sicriu si să le pastreze cu sfintenie, ca asta e un semn miraculos”, povesteste Părintele Mina. „S-au gândit imediat la mine pentru ca aveam antecedente. Si asa în ‘88, am mai lipsit vreo opt luni. Ziceau securistii: „Daca Părintele Mina nu-i cuminte… Apoi a venit izbavirea în 1989”, ofteaza batranul.
După revolutie, Părintele Mina a fost prin toate penitenciarele din eparhia Husilor si Romanului. Facea slujba duminica pentru puscariasi. A fost trei ani si profesor de religie la scolile din oraselul de provincie, desi nu era încă introdusa ca materie oficiala în programa scolara. In 1996, Episcopia Husilor si Romanului a fost reinfiintata. Părintele Mina a fost numit consilier-misionar. Până în 2002, când a iesit la pensie. „Acum sunt misionar cu grad mai mare, pensionar”, zambeste batranul călugăr. Si de când s-a pensionat, Părintele Mina scrie. Scrie rugăciuni si vrea sa-si publice memoriile. De Sfintele Pasti ale anului acesta a scris doua scrisori. Are de gând să le „trimeata” presedintelui si prim-ministrului. Ca să le aduca aminte de calea cea sfânta a lui Dumnezeu. Dar mai are de cercetat, de intrebat, ca n-a gasit adresele celor doi destinatari. N-ar vrea să le trimita la sediile oficiale, ci acasa. Ca sa fie sigur ca o să citeasca chiar ei epistolele lui.
Crestinarea lui pe Nicolae Steinhardt

 

In 1959, Părintele Mina a fost anchetat la Securitate, la Bucuresti, pe Strada Uranus, si apoi inchis la Jilava. La sfârsitul lui februarie 1960 l-a cunoscut pe scriitorul Nicolae Steinhardt, din grupul lui Constantin Noica. Intelectualul de atunci avea să devina „Părintele Nicolae” de la Mănăstirea Rohia, crestinat în celula de la Jilava de Părintele Mina. „Eram vreo 60 în celula, trei rânduri de paturi etajate. Dormeau si cate doi în pat. Intr-o noapte a mai aparut o persoana, cu bocceaua subsuoara. Se uita nedumerit în jur, ca nu mai avea loc. Atunci i-am făcut semn să urce la mine. „Sa mai dormim putin, ca acusi e ziua”, i-am zis. „Mii de multumiri”, mi-a raspuns. A doua zi am aflat ca se numeste Nicolae Steinhardt si ca e „ovreu”, cum zicea el”, povesteste Părintele.
Intr-o zi, „ovreul” i-a spus ca vrea să moara crestin. Si Părintele Mina l-a botezat intre paturile din celula, cu apa dintr-un ibric. Mai târziu, Nicolae Steinhardt a vrut să intre în monahie la Mănăstirea de la Husi, unde era staret Părintele Mina, dar nu l-a primit episcopul. Si atunci a plecat la Cluj, cu o recomandare de la Părintele Mina si a fost primit la Mănăstirea Rohia, unde a avut grija de biblioteca. A murit în 1989 după o vizita a Părintelui Mina, la Spitalul din Baia Mare
Rugăciunea inimii

 

„Eu propag rugăciunea inimii, calitatea rugăciunii, calitatea vietii duhovnicesti. Si pentru monahi este ceva care trebuie să ia aminte. Timp de 5-10-15 minute zilnic să faca un exercitiu. Pozitia este în genunchi, nu stând în sezut sau cu fruntea aplecata la pământ, ci vertical, cu mainile adunate si rostesti rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieste-ma pe mine, păcătosul”. Te cobori cu mintea în inima. Mintea nu e obisnuita, dar încet-încet se obisnuieste să rosteasca cuvintele rugăciunii. Inima nu-i obisnuita, nu se deschide, e impietrita, dar daca ai să bati la usa inimii, insistent, până la urma se deschide”.
amira-spiritualitate.blogspot.com

LUMINA FAPTELOR BUNE: Cum sunt creştinii fără roade ca pomii de Craciun!…pildă

decembrie 18, 2010 Un comentariu

,,Mulți creștini seamănă cu pomii de Crăciun, care nu au roade.
Sunt morți și au agățați pe ei numai podoabe.
Tot astfel și oamenii, în loc de roade, care sunt virtuțile, scot în evidență podoabe false ale unei evlavii prefăcute.
Însă Hristos nu vrea ca ucenicii Săi să fie niște pomi morți de Crăciun, ci pomi roditori. Roada duhului este dragostea, îndelunga-răbdare, credința, blândețea, înfrânarea.
Numai atunci când face cineva astfel de roade încetează să fie un pom mort de Crăciun, bun de aruncat, ci un pom înfrunzit plin de roade.
Roadele Duhului omul le dobândeste prin credință și prin lucrarea faptelor bune, aplecându-se asupra nevoilor aproapelui fără a aștepta ceva ca recompensă.
Bunătatea, blândețea, facerea de bine trebuie să fie sădite în firea noastră și de aceea ele trebuiesc înfăptuite nu pentru a primi ceva în schimb ci doar pentru că în felul acesta omul poate fi într-adevăr întreg și frumos și bine plăcut lui Dumnezeu.
Iată se apropie marea sărbătoare a nașterii Domnului Iisus și vedem cum toată lumea vorbește despre crăciun și mai puțin de evenimentul cel mai important al creștinismului.
Toată lumea se gândește la un moș gras și roșu în obraji, îmbrăcat în roșu și plin de cadouri și prea puțini mai iau aminte la adevărata sărbătoarea a creștinilor – Nașterea Scumpului nostru Mântuitor!
Publicat de Marius Ungurianu 

Sursa
cristianstavriu

LUMINA FAPTELOR BUNE: Despre puterea Sfintei Cruci!…pilde

decembrie 18, 2010 Lasă un comentariu

Pe vremea stăpânirii otomane, sultanul, îndemnat de unul din neamul celor care l-au răstignit pe Hristos, l-a chemat pe un episcop ce se afla în cetatea cucerită de ei şi l-a întrebat:

– Evanghelia voastră este adevărată?
– Da, este adevărată, răspunse episcopul.
– Atunci să bei acest pahar cu otravă că scris este: “De veţi bea otravă, nu vă va vătăma”.
Episcopul a cerut răgaz trei zile pentru rugăciune şi, după trei zile, s-a adunat din nou ceata turcească cu sultanul în frunte, care-i dădu episcopului să bea un pahar plin cu otravă, dar cerându-i să nu facă Sfânta Cruce pe pahar, căci auzise sultanul că puterea crucii îndepărtează moartea.
Episcopul, care era om înţelept, luă paharul şi îl întrebă pe sultan din care parte să bea, de aici, de aici, de aici sau de aici, făcând astfel cu cele trei degete semnul Sfintei Cruci pe gura paharului, iar sultanul ia zis că poate să bea de unde doreşte.
Episcopul a băut şi nu a fost vătămat deloc, dar a cerut puţină apă ca să clătească paharul şi i-a spus sultanului:
– Dă-i acum să bea şi vrăjmaşului lui Hristos care ţi-a propus să faci aceasta.
Acela a băut şi a murit pe loc.
Mare este, Doamne, puterea Crucii Tale!
Publicat de Marius Ungurianu pe Facebook la 18.12 2010 

Sursa
cristianstavriu

FAMILIA EMINESCU

decembrie 14, 2010 Lasă un comentariu

– Va prezentam o latura mai putin cunoscuta din viata poetului, a celor care au influentat dezvoltarea si opera sa

Tatal, Gheorghe
Anul 2009 a fost declarat de eminescologi “Anul Eminescu” pentru ca se implinesc 120 de ani de la moartea sa. De ziua sa, astazi, au loc mai multe evenimente in tara si in Bucuresti, printre care lansarea volumelor XV-XX din seria manuscriselor lui Eminescu, la ora 11, la Academie, un omagiu si o slujba ortodoxa la mormantul “Romanului Absolut”, la ora 14.00, si conferinta “Legea lui Eminescu”, la Facultatea de sociologie, la ora 16.00, cu participarea reprezentantilor noului curent al eminescologiei, profesorii Theodor Codreanu, Nae Georgescu, Constantin Barbu, Gheorghe Ene si Ilie Badescu.Surprinzator, la 120 de ani de la moartea poetului si gan­di­to­rului national, nu sunt cunoscute inca multe date privind viata sau moartea sa. In completarea demersului de recuperare a istoriei lui Eminescu, prezentam astazi detalii mai putin stiute despre religiozitatea familiei Eminovici si ce a insemnat reflectarea credintei sale ortodoxe in operele sale, pentru fostii detinuti politici.

“Am fost 10 frati”

Mama, Raluca

“Scumpe Amice”, asa isi incepe fratele lui Eminescu, capitanul Mateiu Eminescu, un memoriu asupra familiei sale adresat lui Corneliu Botez: “Am fost 10 frati si surori”, cei mai multi murind inainte de vreme. Serban a studiat medicina la Viena si la Erlangen, in Bavaria si a murit de tuberculoza, la Berlin. Nicu a studiat dreptul, si, fiind foarte bolnavicios “s-a impuscat in Ipotesti, curand dupa moartea tatei, din cauza de boala”. Iorgu a fost sub-locotenent la Berlin si a murit in urma unei cazaturi de pe cal, dupa ce a zacut doi ani. Ilie a studiat medicina la scoala lui Davila si a murit dupa ce s-a molipsit de tifos de la bolnavii pe care ii trata. Marghioala a murit la sapte ani. Mihaiu a fost al saselea. A urmat Aglaia si apoi Harieta (Henrietta), care a murit in 1890 de pneumonie. Mateiu este al noualea si, ultimul, Vasile, care a murit de mic.

Iata ce scrie Corneliu Botez despre tatal lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, in lucrarea sa, “Omagiu lui Eminescu”, realizata la 20 de ani de la moartea

ganditorului, in 1909: “…obijnuia sa-si invite rudele si prietenii la Ipotesti, unde-i

Eminescu si fratii

primea si ospata bine, mai ales la sarbatori mari, cum e la Pasti ori la Sf. Gheorghe, cand isi sarbatorea ziua numelui. Ii ducea la biserica, unde asculta slujba cu multa evlavie, caci atat dansul cat si mama poetului erau religiosi, nu lipseau duminica si in zi de sarbatoare de la biserica si se supuneau obiceiurilor religioase in mod strict.”

Profesorul eminescolog Nae Georgescu aminteste ca Gheorghe Eminovici avea bisericuta langa casa – dar chiar ca era fiu de dascal de biserica. Tatal sau, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj si s-a stabilit in Bucovina, la Calinesti, prin 1802, unde a ridicat o casuta si, alaturi, o biserica din lemn la care a slujit. In Bucuresti, Gheorghe Eminovici tragea la o adresa din Strada Biserica Enei nr. 1, unde si Eminescu a locuita un timp.

Matusi maicute, unchi calugari

Dintre fetele bisericesti din familia lui Eminescu, ne spune profesorul Georgescu, doi frati ai Ralucai au fost calugari: Calinic si arhimandritul Iachift, acesta din urma fiind staret, si trei surori ale ei au fost calugarite, toate la manastirea Agafton: Fevronia, Olimpia si Sofia – o alta sora a ei, Safta, avand o fiica pe nume Xenia care s-a calugarit de asemenea la Agafton.

Matusa, maica Olimpiada si Unchiul, staretul Jachift

Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, si o sora de ase­menea laica, Marghioala. Avem de-a face, asadar, cu o familie profund religioasa ” si cu o manastire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasa, intre matusi. O alta sora, Safta, a lasat o fiica, Xenia, calugarita si ea la Agafton. Maica Fevronia, la batranete, s-a facut schivnica si a luat numele de Sofia. Cea mai importanta este Maica Olim­piada Jurascu, sora Ralucai. Calugarita la Agafton, iar mai tarziu stareta aici, ea l-a urmarit pe poet toata viata. In copilarie Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, sedea acolo cu saptamanile, participa la viata de obste, asculta povesti, cantece, intamplari reale povestite de calugarite; se poate spune ca era un copil de manastire, ceea ce razbate si in opera sa profunda.

Spovedania de Sfantul Mihail

Profesorul Nae Georgescu mai aminteste si un episod din 1886, la trei ani dupa interzicerea sa, cand, abia ajuns la Manastirea Neamt, pe 8 noiembrie, de Sfintii Mihail si Gavril, Eminescu a cerut sa fie spovedit si impartasit. Prin grija profesorului Paul Miron s-a pastrat pana in zilele noastre un fragment din insemnarea parintelui duhovnic de la Neamt: “Pe ziua de Sf. Voievozi in anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamtu, la bolnita, l-am spovedit si l-am impartasit pe poetul M. Eminescu. (…) Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac si trist. Si mi-au sarutat mana si au spus: Parinte, Sa ma ingropati la tarmurile marii si sa fie intr-o manastire de maici, si sa ascult in fiecare seara ca la Agafton cum canta Lumina lina. Iar a doua zi…”

Victor RONCEA

Mihai Eminescu între atac la persoană şi asasinare (II)

decembrie 14, 2010 2 comentarii

Una din primele persoane care au sesizat lovitura de maestru a lui Maiorescu a fost Ibraileanu, care scria: “Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al paturilor superpuse, apostolul nationalismului, dusmanul marelui partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale poporului sa publice: ?Mi te da cu totul mie ?, ?Nu zi ba de te-o cuprinde ?. (…). Or, chiar si acestea, nepotrivite pentru un luptator politic, cum era el atunci: ?Mai am un singur dor/ In linistea serii/ Sa ma lasati sa mor ? ori ideea de sinucidere din ?Se bate miezul noptii ? (…). Nu cumva acum, la maturitate, si cind avea un stagiu de om public, ca teoretician al unei grave ideologii sociale si nationale – nu cumva credea ca nu i-ar fi sezut frumos sa publice si elegii amoroase ori invitatii la dragoste si alte poezii ?usoare ? – si unele traduse?”. Volumul de poezii are un succes teribil, multe versuri devin suport pentru romante ieftine, cintate in cafenele si saloane, pierzindu-si profunzimea. Eminescu este internat intr-o serie de sanatorii din tara si strainatate, insa starea sanatatii sale era foarte buna, dupa cum marturiseste Ioan Slavici: “Repausul medicamentos sustinut cu indirjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din Bucuresti la Viena si apoi la Florenta l-a adus in tara sanatos”.

Eminescu insusi, viu si dornic sa reintre in presa, isi va asculta “prohodul” in aceasta paranteza a anilor interzisi, 1884-1888. Citeodata se va revolta, va sparge vitrinele librariilor, isi va lua volumul de poezii din raft si-l va arunca in noroi, calcindu-si-l in picioare: atunci fortele de ordine vor interveni prompt si-l vor duce pe “insurgent” la politie. Cum altfel ar fi actionat un om care se stia si se vedea zilnic “vizat” pentru distrugere (la persoana si poate in persoana)?. Asa s-a intimplat la 8 noiembrie 1886, de ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril, la Iasi: poetul a fost “impachetat” pe loc si dus, ca alienat psihic, la stabilimentul rudimentar de la Minastirea Neamt. Pe linga aruncarea in noroi a propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i s-a mai adus acuzatia ca “se lua de femei pe strazile Iasilor”, le “apuca de turnura rochiilor”, le “atingea in mers” etc., fara ca vreo dama sa faca reclamatie in acest sens politiei. Ajuns la Neamt, Eminescu isi gaseste linistea. Continua sa scrie in ciuda tuturor. Acolo, la Minastirea Neamt, poetul va definitiva, zic editorii, poezia “De ce nu-mi vii?”, pe care o va trimite spre publicare lui Iacob Negruzzi, la “Convorbiri Literare”, cu acest biletel: “Iti trimit deodata cu aceasta mai multe versuri carora, de ti se par acceptabile, le vei face loc in ?Convorbiri ?. Indealtminterelea, ma aflu bine si sanatos in mijlocul acestor munti si-ti doresc asemenea”. Eminescu era perfect sanatos in perioada in care a locuit la Minastirea Neamt, 1886-1887. Gala Galaction vorbeste despre un Eminescu intreg la minte in momentele respective, marturie stau si actele de bucatarie ale stabilimentului, intocmite de mina poetului. “Intors in casa Henriettei de la Botosani in 1887, Eminescu este supus unui consult medical din care reiese ca era sanatos psihic. In urma unei subscrieri, initiata de elevii Scolii artelor frumoase din Botosani, s-au strins 400 de lei. De mare ajutor au fost acesti bani, caci au permis sa i se aplice un tratament special, multumita caruia starea sanatatii poetului s-a imbunatatit in modul cel mai vadit, caci astazi Eminescu era tot atit de senin cum a fost inainte de boala cea grea de acum patru ani. In 13 iulie, Eminescu, insotit de sora sa si de dl. Grigore Focsa, doctorul de aici, a sosit in orasul nostru cu trenul de la ora 1 p.m. A doua zi, la ora 11 a.m., a avut loc, in casa d-lui St. Emilian, un consult, la care au luat parte d-nii medici: dr. Filipescu, medic primar al orasului Iasi, col. dr. Otremba, medic-sef al Corpului IV Armata, dr. Rigler, dr. C. Bottez si Dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicina. Desi mai multi din acesti domni medici aveau sa plece din Iasi inca in 13 iulie, totusi si-au aminat plecarea pentru a-l putea asista pe Eminescu al nostru. In urma unei cercetari minutioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii au ajuns la concluzia ca sanatatea lui nu e deloc alterata si ca trebuie a-l supune unui tratament radical numai in ce priveste boala lui cea neglijata, care se manifestase la picioare”. Eminescu era deci sanatos psihic si perfect capabil de a crea. In 1888, Veronica Micle reuseste sa il scoata pe Eminescu din casa surorii sale si il va duce de mina pe poet la Bucuresti, unde el isi va regasi pana de ziarist. Urmeaza o colaborare anonima la citeva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul facindu-l, pentru o clipa, pe Guna Vernescu sa demisioneze rupind o coalitie destul de fragila de altfel a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este “bietul Eminescu” si repede acesta este cautat, gasit, internat la sanatoriul doctorului Sutu, in martie 1889. (Va urma)

Gabriel Teodor Gherasim, New-York

Mihai Eminescu între atac la persoană şi asasinare (IV)

decembrie 14, 2010 Lasă un comentariu

Dupa cum se stie, lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 iunie 1889, existind un raport depus la Academie. Acesta este nesemnat. Autopsia evidentiaza “o degenerescenta grasa a peretilor cordului, deveniti fragili si galbeni, si prezenta unor placi intinse si proeminente atit la baza valvulelor aortice, cit si pe fata interioara a aortei anterioare. In fine, din partea hepatului si a rinichilor s-a observat, de asemenea, o degenerescenta granulo-grasoasa considerabila”. Daca modificarile la nivelul aortei apartin unei ateromatoze incipiente, deloc neobisnuite, rinichii albi, cit si modificarile ficatului sint caracteristice pentru o grava intoxicatie mercuriala. Creierul lui Eminescu este “uitat” pe fereastra, in soare, si, dupa citeva zile de nefixare, este trimis lui Gh. Marinescu, pentru a fi examinat. Subliniem faptul ca, in 1889, Marinescu avea 26 de ani, fiind incepator, asistentul lui Babes. Daca prof. Babes nu a primit creierul, pot fi avute in vedere doua posibilitati: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tinarului asistent (ceea ce era de neconceput in cazul creierului lui Eminescu), ori si aceasta este ipoteza spre care inclinam pe undeva, “anumiti” oameni, sa nu spun o “intreaga protipendada”, se temeau de diagnosticul severului prof. Victor Babes, care era personificarea omului de stiinta corect si competent. Gheorghe Marinescu declara despre creierul poetului, multi ani mai tirziu: “Creierul mi s-a adus de la Institutul Sutu intr-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvolutiunilor. Putrefactia era datorata caldurii celei mari, probabil ca s-a scos prea tirziu dupa moarte… Creierul era intr-adevar voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezenta ca leziuni macroscopice o meningita localizata la lobulii anteriori… Din nenorocire, creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am facut studiul istologic, ceea ce e o mare lacuna…”. Sarmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic obiectiv! Eminescu nu a murit insa de paralizie generala, Gheorghe Marinescu se inselase. Punind cap la cap toate dovezile strinse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sint cit se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues, si nu a avut o dementa paralitica”. In ceea ce priveste alcoolismul, acesta nici nu intra in discutie. Presupusul sifilis al lui Eminescu este scos din mineca imposturii si botezat “ad-hoc congenital”.

Concluzii:

Asadar, Eminescu a fost scos din viata publica si declarat nebun pentru ca atitudinea lui pentru unirea tarii-mama cu Transilvania nu era bine vazuta de conducerea de atunci a Romaniei, de junimistii P.P. Carp si Titu Maiorescu, care incercau din rasputeri incheierea unei aliante militare cu Germania si Austro-Ungaria. De remarcat in acest sens este o scrisoare a lui P.P. Carp catre Titu Maiorescu in care ii atrage atentia: “Si mai potoliti-l pe Eminescu”. Iar Maiorescu, l-a “potolit”, fabricindu-i nebunia si scapind astfel de o voce “periculoasa”, care il contrazicea tot mai des. Evident ca la baza asasinarii lui Eminescu au stat puterile conspirative internationale si acolitii lor politici de la puterea tarii, care se simteau in pericol tot mai mare, ca urmare a atacurilor lui Eminescu si a deconspirarii de catre o voce credibila si indragita de catre poporul roman, a actiunilor lor antinationale. Astfel, Eminescu a fost scos din viata publica intre 1883 si 1889, in anul asasinarii sale, fiind declarat nebun si, ca urmare, incapabil de a mai crea ceva. Or, marturiile din acea perioada ne arata un Eminescu in plina creatie, lucru care nu ar fi fost posibil daca era “nebun”, caci un nebun e rupt de contactul cu realitatea si nu mai simte nevoia de creatie. Asadar, creatia artistica din acea perioada, insotita de numeroasele dovezi (ale medicilor si prietenilor) ale sanatatii sale mentale ne arata faptul ca Eminescu a fost asasinat printr-un proces lent de otravire. Asasinarea operelor si a valorii nationale a lui Eminescu a continuat si continua si in prezent, prin trecerea sub tacere a activitatii sale de jurnalist politic si a atitudinilor sale nationaliste. Continua prin prezentarea sa in scoli in mod voit deformat, in ipostaza numai de poet genial, sarac si fustangiu. Continua si prin eliminarea din opera sa poetica a acelor poezii cu caracter profund national, cum ar fi poezia “Doina”. Continua prin atacurile tot mai dese si abia disimulate ale asa-zisei “elite culturale romane” (in general pseudo-intelectuali de sorginte comunista). (Va urma)

Gabriel Teodor Gherasim, New York

EMINESCU A FOST VICTIMA POLITICA

decembrie 14, 2010 Lasă un comentariu

In preajma zilei simbolice de nastere a lui Mihai Eminescu (cea reala fiind 20 decembrie, dar a fost trecut in acte la 15 ianuarie), profesorul Nicolae Georgescu, eminescolog cu state vechi, ofera cateva date despre cercetarea sa asupra personalitatii lui Eminescu.
Jurnalul National: Domnule Nicolae Georgescu, sunteti un eminescolog recunoscut. Vorbiti-ne despre descoperirile facute de dumneavoastra in domeniu.
Nicolae Georgescu: Ca bibliotecar la Academia Romana, prima descoperire facuta de mine, care m-a obsedat si pe care am verificat-o cativa ani prin toata presa timpului si in toate documentele de arhiva pe care le-am avut la dispozitie, a fost importanta zilei de 28 iunie 1883 in viata lui Mihai Eminescu. Aici lumea noteaza lapidar ca in aceasta zi Eminescu a innebunit si au urmat sase ani de calvar, de chin, de incercari de a reveni in viata culturala, asa-numitii ani negri din viata lui Eminescu. Ei bine, aceasta zi de 28 iunie 1883 este o zi importanta a istoriei si politicii Romaniei moderne. In aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu Romania timp de 48 de ore, Germania ameninta cu razboiul, prin Bismark, care trimite o telegrama lui Carol I. Societatea Carpatii este desfiintata in aceeasi zi, a fost expulzat din tara Emil Galli, directorul ziarului Independance Roumaine, care a creat scandalul diplomatic ce sta la baza tuturor aceste evenimente, a fost expulzat Zamfir C. Arbore, au fost devastate sediile unor societati nationale, s-a pornit proces ardelenilor. In aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Noi tinem minte dintre toate aceste evenimente doar ca a innebunit Eminescu. Nebunia lui Eminescu nu mai este accident privit in seria evenimentelor petrecute in acea zi, si cand stii despre acest tratat secret de alianta, intelegi mult mai bine sorgintea nebuniei lui. Ce voia acest tratat? Ca Romania sa se orienteze politic spre Austro-Ungaria in primul rand. Cu alte cuvinte, Romania nu mai putea sa-si revendice Ardealul. Acest tratat, care a fost semnat in septembrie 1883, muta lupta ardelenilor in Ardeal. Bucurestiul era de 10 ani dominat cultural de ardeleni, care, pe langa cultura, stiinta si administratie, ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor care erau asupriti de unguri… Or, tratatul le interzice brusc sa protesteze in Bucuresti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici fuge din Bucuresti in 1883 si intemeiaza Tribuna (1884), in jurul ei se organizeaza primele lupte pentru Ardeal. Si timp de 10 ani se va desfasura Miscarea memorandista, incheiata, dupa cum se stie, la 1894 cu procesul bine cunoscut. Ziua de 28 iunie este deci ziua mutarii luptei lor in Ardeal. Conditia semnarii tratatului era deci amortirea vocii pentru Ardeal in Bucuresti. “Directiva de sus” s-a reverberat in diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.

Declararea? In sensul ca nu era cu adevarat nebun?

Iata cum este cu aceasta declarare. Stirea despre boala lui Eminescu apare in ziarul Romanul cu care Eminescu polemiza, la 29 iunie, ziarele sunt antedatate, deci chiar la 28 aparea ziarul de la 29 iunie. “Aflam ca Domnul Mihai Eminescu…” Stirea va fi confirmata de Timpul peste trei zile, “Unul dintre redactorii acestei foi a incetat a mai lua parte la redactiune, atins fiind in mod subit de o grava boala”, asa suna. Deci, este un anunt de destituire, nu mai face parte din redactie. Exista insa un consens in epoca: un om atins de nebunie nu mai are voie sa faca parte din nici o functie publica, or Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta, fusese in 1881-1882 redactorul-sef al ziarului Timpul, care era organul oficial al Partidului Conservator. Iar Maiorescu spune clar atunci cand se organizeaza Partidul Conservator: “Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

Se poate spune ca Eminescu a fost o victima politica?

Fara nici o indoiala. Eminescu a avut sase ani la rand de lupta pentru a reveni in atentie, nu a avut nici pe departe paralizie generala cum s-a spus, n-a avut sifilis. A fost dupa aceea arestat. Eminescu a fost arestat de Politia Romana de opt ori! In diverse contexte: a fost luat din teatre, de pe strada, din berarii. Dupa ce se indragosteste si vine de la Viena in Bucuresti, este trimis la Iasi. Pe urmele lui la Iasi a fost trimis seful Politiei Romane, Radu Mihail. Eminescu era urmarit in primul rand de agentii austro-ungari, sunt rapoartele lor gasite in arhiva, apoi de agenti romani. Era un om foarte incomod prin activitatea lui ziaristica.

PORTRET:  Nicolae Georgescu (n. 1950) este profesor universitar la Universitatea Hyperion, Facultatea de Filologie, si decanul acestei facultati. Este un reputat eminescolog, a scris 15 carti privind opera si personalitatea lui Eminescu. Este doctor in Filologie cu teza “Eminescu si editorii sai. Nucleul maiorescian pana la Perpessicius” (1997). Unul dintre sfetnicii sai in cercetarea dedicata lui Mihai Eminescu este Dimitrie Vatamaniuc. Descoperirile lui Nicolae Georgescu in eminescologie au facut valva prin anii ’80, fiind comentat intens in presa culturala a vremii.

ww.Mihai-Eminescu.Net

Postat în 15 ianuarie 2007

Mircea Eliade: PILOŢII ORBI

octombrie 20, 2010 Lasă un comentariu

Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care deţine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia naţionalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit ţãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administraţie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nstru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.

Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.

Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. […]

Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia . Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!

Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându- le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc.Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.

Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si to mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.
Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

…Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã n- are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini – nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…

Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi.

19 Septembrie 1937

PORTRETUL UNUI MAREŞAL

septembrie 14, 2010 Lasă un comentariu

E greu să faci portretul unui personaj istoric cînd unii îl văd erou naţional, iar alţii criminal de război. Din fericire, în profesia mea nu există judecată. Psihologia mai mult constată decît face aprecieri de valoare. În ansamblul său, personalitatea umană este determinată de trei factori: zestrea genetică, mediul de provenienţă şi educaţia. Profilul lui Antonescu este cel al unui militar. Natura, modelele pe care le-a avut în copilărie, familia cu tradiţie ostă-şească şi şcolile pe care le-a urmat au determinat o combinaţie de trăsături, înglobate într-o personalitate puternică, de marcă. Ştie ce vrea să devină încă de mic copil, eroi fiindu-i marii generali şi comandanţi de oşti de care auzise. Îşi formează de timpuriu o anumită imagine despre felul în care trebuie să se comporte un soldat. O întîmplare care reflectă cîteva din trăsă-turile de caracter ale viitorului om de arme este cea care descrie cum la terminarea gimnaziului, ca şef de promoţie în toate clasele, părinţii săi hotărăsc să-i ofere un rînd de haine, uniforma Liceului Militar (date despre cariera militară – Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. Biobibliografie, Iaşi, 2010).

 Cadoul părinţilor nu are efectul scontat, tînărul Antonescu se supără, spunînd că nu poate purta alte haine decît acelea date de şcoală în condiţiile în care colegii săi nu-şi pot permite „să încalţe nici măcar o pereche de ciorapi particulari”. Întîmplarea aceasta ne vorbeşte despre maturizarea precoce a celui care avea să devină „cel de-al treilea Mareşal al României”. La 14 ani, în general, un copil nu şi-ar fi refuzat plăcerea de a defila şi a face paradă că-şi poate permite uniformă particulară, dar Antonescu crede că şi-ar sfida colegii prin acest gest. Cu alte cuvinte, este capabil să îi pună pe alţii înaintea sa. Are o anumită imagine despre onoarea unui militar şi nu renunţă la ea nici măcar de dragul părinţilor pe care poate refuzul său i-a întristat. Nu-l interesează lucrurile mărunte, de suprafaţă, nu este superficial. Putem să mai desprindem de aici spiritul fair-play, modestia, integritatea, respectul faţă de semeni, dar şi încăpăţînarea şi autoritatea. De asemenea, se anunţa caracterul dur, sever, inflexibil şi rigid, ca dominante negative pentru un om obişnuit, dar uneori trăsături necesare în profilul unui lider.
Studiindu-l pe Antonescu, deducem că avea un temperament sangvinar, combinat cu aspectul coleric. Este destul de echilibrat, comunică foarte uşor şi clar, este înclinat spre a desfăşura activităţi împreună cu alţi oameni. Este metodic, hotărît, inflexibil, îşi planifica totul cu precizie. Acţionează pe etape şi la obiect după toate regulile artei militare. Se face cunoscut ca un om energic, autoritar şi neînduplecat în executarea ordinelor. Cordial şi plin de vitalitate, îi lipsesc cîteodată gustul şi măsura. Activităţile pe care le desfăşoară sînt intense, ordonate şi multiple. Îi place poporul, este alături de oameni, crede în progres. Are o fire voluntară, impetuoasă, iar prin calităţile de orator poate antrena masele de oameni prin forţa de convingere de care dă dovada.
Extravertit, face observaţii exacte şi deţine un remarcabil spirit practic. Poate fi disponibil şi abil. În politică a arătat că poate să nu respecte marile sisteme de gîndire şi că s-a bazat mai mult pe intuiţie şi experienţă. Valorile dominante par să-i fi fost acţiunea şi determinarea.
În descrierile care i se fac, Mareşalul este caracterizat ca avînd mare agilitate mentală şi o inteligenţă ieşită din comun. Acest lucru este relevat de rezultatele remarcabile pe care le obţine la învăţătură, pe tot parcursul pregătirii sale, începînd cu şcoala primară şi terminînd cu şcoala Superioară de Război, ulterior în activitatea militară. Energic, sociabil, cu destul talent diplomatic, Antonescu dovedeşte atîta măiestrie în alegerea cuvintelor, încît mesajul său este mereu clar, precis, convingător. Este activ şi creativ, are o perspicacitate deosebită. Aceste aspecte sînt bine puse în evidenta atît pe front, cît şi în posturile de conducere şi în calitatea de diplomat, unde trebuia să obţină rezultate cît mai profitabile pentru ţară. Se orientează rapid în funcţie de necesităţi, ia în calcul mai multe opţiuni, alegerea finală dovedindu-se de cele mai multe ori şi cea potrivită. Din încercarea de a obţine victoria cu orice preţ, poate să pară că joacă pe mai multe fronturi. Cîteodată măcinat de îndoială, ia decizii contradictorii, îşi acordă dreptul de a se răzgîndi. Cu o imagine de sine foarte bună, îşi cunoaşte posibilităţile, crede în sine şi ştie că poate obţine ceea ce şi-a propus. A fost socotit ca ultima speranţă a ţării în vremuri deosebit de tulburi şi şi-a asumat acest rol fiind sigur că aşa era. A acceptat să facă singur ceea ce alţii nu au îndrăznit, bazîndu-se pe susţinerea celor care îl cunoşteau şi îl preţuiau exact aşa cum era – soldaţii români pe care îi condusese în luptă pe timp de război şi pe care îi învăţase tot ce ştia pe timp de pace. Deşi conştient că are o reputaţie de om dur, nu pare să fi considerat asta un impediment. Pentru a conduce ţara în acele momente, poate tocmai duritatea, severitatea, intransigenţa i-au fost de mare folos. Loial, subtil, ferm, demn mai ales, fără să se plece în faţa cuiva, tenace, hotărît, Mareşalul s-a bucurat de preţuirea multora. Se spune că Hitler îl considera ca fiind un soldat strălucit, dar nu şi un bun politician, de talia lui Mussolini de exemplu, „care avea un real simţ politic” (Gh. Buzatu). Aceasta nu l-a împiedicat însă pe Hitler să ţină cont de părerile sale şi să-i acorde încredere. Este cerebral, mobil, deloc pasional ceea ce îi permite să ia decizii la rece şi să se descurce în orice situaţie. Cu mare spirit de dreptate „… un om cu suflet părintesc, sever prin interesul datoriei, dar omenos faţă de cel slab şi în suferinţă” (colonel G. Magherescu, în „Antonescu, Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire”, editor Iosif Constantin Drăgan). Ştie să-si pună în valoare personalitatea, este conştient de puterea pe care o are şi o foloseşte în toate împrejurările. Tot colonelul Magherescu descrie cum personalitatea mareşalului schimba atmosfera de la Regimentul 9 de Roşiori „Principesa Elena” de la Giurgiu, cu 2 luni înainte de a prelua conducerea acolo. „Regimentul tremura la gîndul că-l va avea în curînd comandant. Nu era unul care să nu fi auzit despre valoarea sa ca militar, despre caracterul lui neşovăitor, despre severitatea lui”.
Spirit cu viziune modernă, a folosit toate cunoştinţele pe care le-a căpătat în urma instruirii în prestigioase şcoli militare pentru a ridica standardele armatei romane. „În calitate de comandant al Scolii de Război, Antonescu a adus cu el o primenire totală în formarea ofiţerilor de Stat Major, scoţînd ofiţeri în termen, obligîndu-i să ridice nasul din hartă şi să scruteze zona, să calce terenul şi să cunoască ţara” (povesteşte aghiotantul său, colonelul Magherescu). Deducem de aici că îşi dezvoltase un mod de gîndire modern, cu principii fundamentate pe cunoaşterea particularităţilor oamenilor. Tindea spre imprimarea unui nivel ridicat de civilizaţie în rîndul soldaţilor. I se zicea Cîinele Roşu, unii spun că din cauză că în tinereţe fusese roşcovan, alţii fiind de părere ca răutatea de care dădea dovadă îi atrăsese această poreclă, deşi încă nu am găsit nici o informaţie care să vorbească despre această trăsătură. Mai degrabă, aş putea să mă gîndesc la un spirit aspru. Militar cu o pregătire strălucită, se pare că a fost unul dintre cei mai mari strategi ai vremii sale, apreciat, mînă forte, disciplinat, integru. Antonescu rămîne tipul ofiţerului înzestrat cu spirit de luptător, curaj şi onoare, dînd dovadă de acestea pînă în ultima clipă a vieţii sale, „un ofiţer bine pregătit şi demn de uniforma armatei” (Adrian Cioroianu). S-a bucurat de simpatia soldaţilor pentru că era un ofiţer drept şi, în disputele dintre soldaţi şi ofiţeri, nu lua din capul locului apărarea ofiţerilor, ci îi asculta şi pe soldaţi, iar dacă dreptatea era de partea acestora din urmă, nu ezita să o arate. I-a fost prieten şi mentor Constantin Prezan.
Ca trăsături negative, i se atribuie vanitatea şi ambiţia, o încăpăţînare exagerată, naţionalismul exagerat. A fost caracterizat şi ca fiind lipsit de viziune, iresponsabil, „aventurier ambiţios”, avînd vederi mărginite, superficial. Poate că aceste trăsături îl caracterizau, nu putea avea numai calităţi, dar, ca psiholog, mă interesează mai mult mişcarea sa prin viaţă şi acele trăsături pe care le-a folosit pentru a-şi atinge scopul, scop ce pare să fi avut mai mult de-a face cu patriotismul, decît cu ambiţia ă pentru glorie militară de care este acuzat.
* * *
Despre bărbatul Ion Antonescu se spune că era de statură mijlocie, slab, osos la faţă, cu ochi albaştri, frunte înaltă, părul blond-roşcat în tinereţe, pieptănat pe spate. Vorbea clar, concis, fără înflorituri, capta imediat auditoriul. Era uşor îndoit de spate, cu umerii aduşi înainte, ca şi cînd ar fi purtat o povară nevăzută. Pe faţă i se citea concentrarea. Cînd zîmbea, chipul i se însenina şi devenea chiar frumos. În viaţa particulară, Antonescu a fost un soţ bun şi atent, un prieten de nădejde şi un fiu iubitor. Nu a avut o fire senzuală şi n-a fost pasional din cale afară. Imaginea Mareşalului din viaţa privată diferă mult de cea din viaţa publică. Militarul autoritar, cu mînă de fier, devine acasă la el un bun familist, un om cu totul obişnuit care îşi iubeşte soţia şi duce o viaţă normală, la fel ca a tuturor oamenilor.
* * *
Dacă facem o sinteză a observaţiilor despre personalitatea lui Ion Antonescu, obţinem un caracter demn caracterizat de loialitate, patriotism şi corectitudine, trăsături care îi sînt recunoscute în unanimitate atît de susţinătorii săi, cît şi de cei care îl contestă cu putere. Dincolo de toate acuzaţiile care i se aduc, Ion Antonescu a trăit şi a murit pentru ţară şi chiar dacă nu toate deciziile pe care le-a luat au fost cele mai potrivite, să-l trecem în rîndul marilor criminali nu ne face cinste, în condiţiile în care în acea perioadă s-au săvîrşit crime cumplite de către cei implicaţi în marea conflagraţie, crime înfăptuite în numele ideii de libertate, iar nu o dată ascunse în umbra acesteia.
În acest rînduri, mi-am propus să creionez un profil de personalitate, nu să judec faptele istoriei. Am cules date din scrierile celor care îl consideră pe Antonescu un mare om de Stat, după cum şi din ale celor care îl tratează ca un criminal de război şi un fascist. Am început lucrarea cu gîndul să fiu obiectivă şi să surprind cîte ceva din adevărata faţă a lui Antonescu, aşa cum a fost el. Acum, îmi dau seama că aş putea fi acuzată cu uşurinţă de subiectivitate, dar îmi asum lucrul acesta. Am parcurs cu mare atenţie argumentele celor care văd în el un criminal cu sînge rece, un om bolnav, capabil de fapte abominabile. N-am găsit nimic care să susţină această teorie, nimic care să pună în discuţie o personalitate nevrotică sau sociopată.
Este cunoscut faptul că toate actele noastre conţin pecetea personalităţii pe care o avem. Factorii psihologici implicaţi în analiza structurii de personalitate a Mareşalului sînt legaţi de motivaţie, activitate, potenţial intelectual, creativitate, iar acestea pun în evidenţă maturizarea socială, o personalitate normală clădită pe o istorie personală care nu are nimic de-a face cu destructurarea psihică sau socială.
Bineînţeles ca nu am pretenţia să fi descifrat în amănunt întreaga natură a Mareşalului Antonescu. De bună seamă, rămîn încă multe de precizat, dar ceva pot să afirm cu siguranţă: permanenţa ce marchează tot parcursul vieţii sale se raportează la datoria faţă de Ţară. Nu a fost singura, dar acesta nu este decît motivul pentru care o să studiez în continuare viaţa şi activitatea lui Ion Antonescu. Pînă atunci, închei acest portret cu o frază care poartă în ea un mare adevăr despre personalitatea Mareşalului: „Am fost un slujbaş fanatic al acestui neam!”
ALEXANDRA CEOCEANU

Ziarul TRICOLORUL, Bucureşti

 

 

 

 

Forţa vindecătoare a rugăciunii

septembrie 2, 2010 Un comentariu

Eficacitatea rugăciunii pentru bolnavi pare incontestabilă. În toate oraşele din Franţa se formează grupuri de rugăciune pentru vindecarea bolnavilor. Unele sînt structurate în jurul unui preot, altele, spontane, apărute dintr-o iniţiativă laică, se formează în urma unui caz dramatic. În ceea ce priveşte aceste grupuri, criteriile de vindecare nu sînt identice cu cele de la Lourdes. Este suficient ca bolnavul să arate că nu mai este bolnav, şi cei apropiaţi recunosc vindecarea.
La astfel de grupuri participă, uneori, şi medici, care constată o ameliorare sau o vindecare, fără să întocmească dosare medicale. Nu se face nici o discriminare în privinţa bolilor, astfel încît maladiile organice şi cele psihosomatice sînt luate, la fel, în considerare. Oamenii vin să caute vindecarea în aceste grupuri şi nimeni nu cere alte dovezi, decît ceea ce vede cu ochii lui. Maguy şi Daniel Lebrun au înfiinţat, la Grenoble, un grup de rugăciune şi de magnetism pentru vindecare. Au început în urmă cu 35 de ani, în subsolul casei lor. Grupul număra, atunci, 4-5 persoane, acum, însă, este format din 400 de oameni şi se adună, o dată pe lună, într-o sală de cinematograf. Maguy Lebrun a prezentat funcţionarea şi rezultatele acestui grup în cartea Médecins du Ciel, médecins de la terre (ed. Robert Laffont, 1987). Maguy Lebrun este, în mod incontestabil, o bună magnetizatoare, dar se pare că soţul ei, Daniel, este un medium care intră în contact cu „medicii de dincolo”. Etty, unul dintre spiritele dezîntrupate cu care intră în contact, le dă sfaturi pentru bolnavii care se adresează grupului de rugăciune. Desigur, se insistă pe necesitatea ca bolnavii să-şi continue tratamentul medical. Dacă s-ar substitui unui medic, grupul lor ar avea imediat necazuri!
În cursul investigaţiei mele, deşi m-am deplasat de cîteva ori la Grenoble, fiind bine primită de soţii Lebrun, nu am reuşit să consult nici un dosar medical, nici să-l văd pe Daniel „oficiind”. Am asistat doar la o şedinţă de rugăciune. Întrucît vindecările nu se produc pe loc, nu am aflat nici dacă vreun bolnav s-a vindecat. Pe lîngă cei 10 magnetizatori care acţionau în seara aceea, mai erau de faţă 6 medici: un osteopat, un dermatolog, un ginecolog, un psihiatru şi 2 generalişti. Toţi practicau magnetismul în compania altor magnetizatori (un instalator, o infirmieră, un horticultor etc.). Participanţii se rugau în tăcere – fără formule sau ritualuri -, pentru ca „undele” lor pozitive să-i ajute pe bolnavi. Iată ce mi-a spus Maguy Lebrun: „Magnetismul şi rugăciunea nu înlocuiesc medicamentul, ci îl completează, acţionînd la un alt nivel. Ele procură bolnavului forţe noi, pentru restabilirea unui bun echilibru vibrator”. Maguy Lebrun prezintă în cartea ei cazurile de vindecare considerate „inexplicabile”: „În grupul nostru, se afla o fetiţă născută cu o anomalie a ochilor. Doctorii le spuseseră părinţilor că va orbi. Era o anomalie care nu se putea trata prin magnetism. Ghidul nostru spiritual, Etty, a propus o operaţie spirituală. Am aşteptat momentul luni de zile. Mama a trebuit s-o ia pe copila goală la piept şi să se roage din tot sufletul, după care a simţit o mare oboseală. Cécile are, acum, 9 ani şi poartă ochelari fumurii. Deşi are cîteva probleme cu vederea, merge normal la şcoală”. Alte cazuri: Lucie, vindecată de un abces la rinichi, care ar fi trebuit să fie operat; Jacques, în vîrstă de 24 de ani, vindecat de cancer testicular. „Medicii îi spuseseră că 90% dintre cazurile de cancer la testicule sînt vindecabile. Aşa că Jacques, încrezător, şi-a închipuit că s-a vindecat. A făcut o radiografie, din 6 în 6 luni. După 2 ani, s-a considerat că este vindecat. Într-o zi, a simţit o durere sfredelitoare în umăr. În urma investigaţiilor, s-au descoperit metastaze la plămîni. Două pete mari, cît mandarinele. L-am primit în grupul nostru de rugăciune, cerîndu-i să-şi continue, în mod obligatoriu, tratamentul. Jacques a simţit forţa energetică a grupului. Ne-am rugat 18 luni. Şi-a recăpătat forţele şi şi-a reluat activitatea. Apoi, a făcut o nouă radiografie la plămîni: se vindecase total”. Grupul de rugăciune de la Grenoble a vindecat şi alţi bolnavi, sau le-a ameliorat foarte mult maladia. Există, însă, şi cazuri cînd vindecarea nu se poate face fizic, obţinîndu-se doar o vindecare „spirituală”: pacea sufletească, acceptarea suferinţei alături de întreg grupul. Şi în cazul grupurilor de reînnoire carismatică (în La Pričre de guérison, de Barbara Shlemon – Pneumathčque, 1987 -, este consemnată mărturia excelentă a unei infirmiere care primise darul de a vindeca) se poate vorbi de vindecări. Acţiunea lor nu urmăreşte, în mod special, vindecarea bolnavilor, însă, în timpul şedinţelor de rugăciune, există, întotdeauna, un moment de intervenţie pentru suferinzi. Fără a se dori exagerarea laturii spectaculoase a unor vindecări, mi-au fost prezentate cîteva exemple. Iată ce spune Simone S.: „Marie-Pierre, o prietenă a fiicei mele, l-a adus pe lume, în noiembrie 1985, pe Martin, al treilea băiat al ei. Numai că, la o lună după naştere, se plîngea, în continuare, de o mare oboseală. Examinarea medicală a scos la iveală un cancer generalizat. Atunci, mi-a scris că pentru ea asta însemna sfîrşitul şi că se pregătea de moarte. Am primit scrisoarea, într-o dimineaţă de marţi. În seara aceleiaşi zile, m-am dus la rugăciune. În momentul intervenţiei, am rostit numele ei. După slujbă, la rugăciunea comună, unul dintre noi a primit un «cuvînt de cunoaştere»: Există o femeie pe care Domnul o vindecă în acest moment, o femeie care suferă de o boală legată de formula sîngelui. Nu e de faţă, dar e cunoscută de o singură persoană prezentă în această seară. Am primit mesajul, ca şi cum ar fi fost vorba despre vindecarea bietei Marie-Pierre. Abia după 3 săptămîni, le-am telefonat părinţilor. Am fost nemaipomenit de bucuroasă cînd am auzit că fiica lor se simţea bine. Rezultatele primelor examene medicale fuseseră, în mod inexplicabil, excelente”. Un preot a format, în Drôme, un grup de rugăciune pentru vindecarea unei tinere femei, Nicole. Rugăciunea se adresa, îndeosebi, Marthei Robin (Mistica stigmatizată Marthe Robin a trăit pînă în 1981, în Drôme, la Châteauneuf-Galaure. Pentru ca procesul ei de beatificare să aibă o evoluţie favorabilă, era nevoie de cîteva miracole dovedite şi recunoscute de episcopul de Valence), punîndu-şi cu toţii speranţa într-o vindecare miraculoasă. În februarie 1986, Nicole, în vîrstă de 22 de ani, s-a îmbolnăvit grav. În urma analizei tomografice, s-a descoperit o tumoare cancerigenă la creier. Nicole, fiind însărcinată în cîteva luni, nu a vrut să avorteze, a renunţat la chimioterapie şi a refuzat operaţia, pentru ca bebeluşul ei să vină cît mai normal pe lume.
Nicole a adus pe lume, în iulie, o fetiţă, Marie, născută prematur, dar normală. După naştere, mama a fost operată, dar s-a făcut doar o ablaţiune parţială, deoarece tumoarea era prea mare. Nicole a stat în comă timp de 3 săptămîni, după care şi-a recăpătat treptat auzul, văzul, a început să vorbească, dar avea membrele complet paralizate. Memoria îi era confuză. Preotul parohiei şi cîţiva credincioşi au organizat, atunci, un „lanţ” de rugăciuni, au anunţat cîteva mînăstiri şi s-au rugat, ei înşişi, cu fervoare. Familia bolnavei s-a convertit. Chirurgii şi medicii le-au mărturisit părinţilor că situaţia era disperată, pentru că o parte importantă (două treimi din tumoare) nu fusese extirpată. Deoarece rana de la cap nu se cicatriza, s-a încercat o a doua intervenţie chirurgicală. Şi, spre stupefacţia tuturor, au descoperit că Nicole trăia cu un os complet putrezit în cap. Medicii nu-i dădeau mai mult de 3 luni. Totuşi, în februarie 1987, după a treia operaţie, bolnava a fost transportată într-un spital din localitatea ei. La rugămintea acesteia, preotul i-a administrat împărtăşania bolnavilor şi a organizat o veghe de rugăciune, la care au luat parte peste 120 de persoane (într-un sat unde nu locuiau mai mult de 200 de oameni). În jurul bolnavei se formase un adevărat fascicul de rugăciuni! După un timp, s-a constatat că se putea folosi, în parte, de piciorul drept, apoi a reuşit să păşească prin cameră şi să ia masa. Atunci, a cerut să fie dusă în camera Marthei Robin, unde s-a rugat timp de o oră. În urma examenelor medicale, rezultatul a fost cît se poate de clar: tumoarea se resorbise, în mod inexplicabil. Tînăra i-a scris Papei, iar acesta i-a răspuns: „Speră neclintit. Dumnezeu poate orice”. Ce este miracolul? După definiţia lui Olivier Leroy: „Un eveniment exterior extraordinar, ce nu poate fi explicat printr-o cauză naturală, cunoscută sau posibil de conceput, care sugerează prin antecedentele sale că există o cauză invizibilă, personală şi inteligentă”. (Olivier Leroy, Miracles – Ed. Desclée de Brouver – 1951). În cazul vindecărilor de la Lourdes, de exemplu, un adevărat miracol este nu numai dispariţia durerilor sau a deteriorării unui ţesut sau organ, ci şi faptul că are loc o adevărată refacere. Organul bolnav are o evoluţie previzibilă, fiind din ce în ce mai afectat (dacă nu este supus unui tratament). Dar vindecarea miraculoasă inversează acest proces evolutiv. Organul îşi recapătă complet integritatea, este „mai bun ca înainte”, iar funcţionarea lui, mai mult decît ameliorată, a devenit perfectă. Organismele vii sînt supuse unor legi, dar miracolul trece dincolo de aceste legi naturale. Trebuie să remarcăm, însă, un element permanent în toate vindecările inexplicabile: credinţa.
Poate fi vorba de credinţa în Dumnezeu, în vindecător şi în „fluidul” lui sau în entităţi dezîntrupate. La bază există o credinţă profundă. În cazul în care „credinţa salvează”, atunci trebuie să acceptăm faptul că o anumită dispoziţie psihică poate să ducă la vindecare. Dar sursa acestei vindecări miraculoase este în interiorul spiritului sau exterioară lui? Oare organismul şi misterele sale constituie sursa vindecării sau există o alta, invizibilă, care ar acţiona în mod personal şi inteligent asupra unui anumit individ? Bineînţeles, această întrebare nu poate avea alt răspuns decît credinţa.
HÉLČNE RENARD

România Mare

 

 

 

 

 

Cercetătorii ruşi au măsurat cu aparate puterea rugăciunii

august 19, 2010 Lasă un comentariu

Profesorul Valeri Slezin a izbutit ceva ce parea de necrezut pentru oamenii de ştiinţă cu cîţiva ani în urmă. El a măsurat puterea rugăciunii şi a înregistrat electroencefalogramele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit – „stingerea” completă a cortexului cerebral.

 Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci cînd se află lîngă mamele lor, în siguranţă absolută. Pe măsură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă. Slezin a numit această stare necunoscută „trezie uşoară, în rugăciune” şi a dovedit că are o importanţă vitală pentru orice persoană.

 „O rugăciune este un remediu puternic”, spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg, potrivit Pravda. „Rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, dar ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei”, mai spune Slezin. Este un fapt cunoscut că bolile sînt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămîn înfipte în minte. În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel, devine posibilă atît vindecarea psihică şi morală cît şi cea fizică. Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii. Inginera şi electrofiziciana Angelina Malakovskaia, de la Laboratorul de Tehnologie Medicală şi Biologică a condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă, scrie Pravda. A rezultat că slujba în biserică normalizează tensiunea şi valorile analizei sîngelui. Se pare că rugăciunile pot să neutralizeze chiar şi radiaţiile. Se ştie că după explozia de la Cernobîl, instrumentele de măsură pentru radiaţii au arătat valori care depăşeau capacitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail, însă, aflată la 4 km de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală. În fapt, oamenii de ştiinţă ruşi au realizat prin aparate de măsura ceea ce preoţii, călugării, credincioşii ştiau de mult, anume că rugăciunea este ca un canal de energie cu divinitatea, iar în forma ei maximă, prin profunzimea concentrării acestui canal poate să şi vindece, iar uneori o face instantaneu. (R.N.)
Agentia.org

Preluat din ziarul TRICOLORUL, Bucureşti

 

 

 

 

Mihai Viteazul, catre catolici: “Voi nu sinteti marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfintului Duh in biserica voastra”. 409 ani de la ucidere. Marturie a Sfantului Ierarh Petru Movila despre Dreptcredinciosul voievod Mihai Viteazul

august 13, 2010 Lasă un comentariu

Cind Mihail-Voda, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory si a luat sceptrul Ardealului, a sosit in orasul de scaun, numit Balgrad [Alba Iulia], si a voit ca sa zideasca acolo, in oras, o biserica ortodoxa. Insa preotii, orasenii si toti boierii, fiind de credinta latineasca [a Papei], nu-i ingaduiau sa zideasca, zicind ca ei sint de credinta dreapta si de aceea nu doresc sa aiba in orasul lor o biserica de lege straina. Atunci domnitorul le-a spus: “Voi nu sinteti marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfintului Duh in biserica voastra. Noi insa, fiind dreptcredinciosi, avem puterea cea adevarata a harului Sfintului Duh, pe care si cu fapta sintem gata intotdeauna s-o aratam, cu ajutorul lui Dumnezeu”.

Dar ei voiau sa-si dovedeasca dreptatea prin infruntare de cuvinte si dispute. Ci el le-a zis: “Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o dovediti, altfel va voi arata eu, intru incredintarea tuturor”. Iar ei i-au spus: “Cum sa aratam? Caci nu e cu putinta sa dovedim decit cu cuvintul sfintelor scripturi”. El le-a zis: “In dispute este osteneala fara de capat, dar noi, fara infruntari de vorbe, putem usor sa dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideti, zice, in mijlocul orasului si acolo sa ni se aduca apa curata, iar arhiereul meu si preotii sai o vor sfinti in vazul tuturor. Tot asa vor face si ai vostri, deosebit, si, sfintind-o, o vom pune in biserica voastra cea mare, in vase osebite, pe care le vom astupa si le vom pecetlui cu pecetile noastre, pecetluind si usa bisericii pentru 40 de zile. Si a cui apa va ramine nestricata, ca si cum de-abia ar fi fost scoasa din izvor, credinta aceluia este dreapta, iar daca apa cuiva se va strica, credinta lui este rea. Daca apa mea va ramine nestricata, cum nadajduiesc ca ma va ajuta Dumnezeu, voi n-o sa va mai impotriviti si o sa-mi ingaduiti sa zidesc biserica, iar daca nu, faca-se voia voastra, n-am s-o zidesc”. Ei au strigat cu totii intr-un glas: “Bine, bine, sa fie asa!”.

Si, a doua zi dimineata, a iesit domnitorul cu toti boierii si curtenii sai in piata, cu episcopul si cu preotii, slujind litia dupa obicei, cu cruci, cu luminari si candele. Si, ajungind la locul pregatit, au savirsit marea sfintire a apei, rugindu-se cu totii lui Dumnezeu, cu lacrimi si suspine, sa proslaveasca dreapta credinta, iar pe cea rea s-o faca de rusine. Tot in piata, dar deoparte, in fata tuturor, latinii au sfintit apa si au sarat-o. Dupa care, astfel sfintindu-si apa, fiecare a turnat apa lui sfintita in cite un vas osebit, apoi si-au pus pecetile pe amindoua parti ale vaselor, le-au dus si le-au pus in biserica cea mare, au incuiat usile, le-au pecetluit si au plecat.

In fiecare zi, domnitorul cu episcopul, cu preotii si cu toti dreptcredinciosii, se rugau, postind. Tot asa au facut si latinii. Si dupa ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor si i-a zis: “Doamne, cheama-i pe latini si pe preotii lor si nu astepta ziua a patruzecea, cea hotarita. Sa mergem la biserica si, desfâcind pecetile, sa deschidem usile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui, care-si pun cu adevarat nadejdea in El, nu se vor face de rusine”.

Domnitorul, deci, chemindu-i pe toti, precum l-a sfatuit episcopul, a mers la biserica si, deschizind usile, au intrat cu totii. Mai intii, episcopul ortodox, ingenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicind: “Doamne, Dumnezeule, Unul in Sfinta Treime slavit si preamarit, precum inainte vreme pe dreptul Tau Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevarul Tau si i-ai rusinat pe cei de rea credinta, auzi-ma acum si pe mine, robul Tau nevrednic, dimpreuna cu toti robii Tai de aici, nu pentru vrednicia noastra, pe care n-o avem, ci pentru slavirea numelui Tau sfint si pentru intarirea credintei noastre, care este adevarata credinta in Tine, arata intreg harul Sfintului Duh in apa aceasta, ca prin nestricaciunea ei sa vada toti ca numai in biserica Ta greceasca si soborniceasca de la Rasarit se afla credinta cea adevarata si harul cel adevarat al Sfintului Duh. Caci Tu esti singurul Care pe toate le binecuvintezi si le sfintesti, Dumnezeul nostru, si slava Tie iti inaltam, Tatalui si Fiului si Sfintului Duh, acum, si pururi, si in vecii vecilor, Amin!”. Ridicindu-se si cintind: “Doamne, Lumina mea si Mintuitorul meu, de cine sa ma tem” – a rupt pecetea vasului cu apa sfintita si, uitindu-se la ea, a gasit-o mai curata si mai limpede decit inainte, cu mirosul neschimbat, ca si cum ar fi fost luata dintr-un izvor curgator, dupa care strigat, zicind: “Slava Tie, Dumnezeul nostru, Care Ti-ai plecat urechea la rugaciunile noastre, Slava Tie, Care proslavesti biserica Ta, Slava Tie, care intaresti cu slava credinta cea dreapta si nu ne-ai facut de rusine in asteptarile noastre”. Si a zis catre toti: “Veniti sa vedeti cum a stat aceasta apa atitea zile, raminind nestricata datorita harului Sfintului Duh, si incredintati-va ca adevarata este credinta noastra ortodoxa”.

Iar latinii, rugindu-se si facind slujba dupa cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului in care se afla apa lor si, cum l-au destupat, toata biserica s-a implut de duhoare, ca s-au inspaimintat toti latinii si au strigat cu uimire: “Adevarata este credinta greceasca pe care o tine domnitorul. Sa-si zideasca, deci, biserica in orasul nostru, caci, fiindca nu i-am ingaduit, Dumnezeu s-a miniat pe noi si ne-a imputit apa”.

Si astfel, facuti de ocara, latinii si cu preotii lor s-au imprastiat cu mare rusine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinta ortodoxa. Iar domnitorul, cu episcopul sau, cu preotii, cu toti boierii si ostasii sai, plini de bucurie si fericire, s-au intors la curte, slavindu-L si multumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre intarirea adevaratei credinte ortodoxe. In aceeasi zi a facut o mare ospat pentru intregul oras si pentru toata oastea sa.

Toti locuitorii tarii Ardealului, cu juramint, s-au aratat bucurosi sa zideasca biserica si sa n-o darime niciodata. Deci, domnitorul a inceput indata zidirea (dar nu in oras, ca nu cumva, o data cu schimbarea vremurilor, sa fie darimata, ci linga oras, aproape de zidul cetatii, intr-un loc frumos) si, dupa ce a zidit-o, a inchinat-o “…” si a mutat episcopia acolo (caci episcopii locuisera pina atunci in alt loc), unde se afla si astazi, cu bunavointa lui Dumnezeu. L-a pus acolo pe primul episcop al Balgradului, pe Ioan, barbat blind, virtuos si sfint, care, traind acolo in mare sfintenie, s-a invrednicit sa capete harul facerii de minuni. Dupa ce a murit, trupul lui a ramas si pina astazi neputrezit si bine mirositor, facind multe minuni pentru cei ce vin cu credinta la racla lui, intru slavirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Caruia I se cuvine toata slava, cinstirea si inchinaciunea, dimpreuna cu Tatal Lui Cel fara de inceput si cu preasfintul, preabunul, de viata datatorul Duh Sfint al Lui, acum, si pururea, si in vecii vecilor, Amin!

Si cele scrise aici le-am am citit intr-un letopiset muntenesc si le-am auzit de la multi oameni vrednici de crezare, care au vazut cu ochii lor, dar mai ales de la parintele, care pe atunci era vistiernic, iar acum este mare logofat al tarii Ungro-Vlahiei, si de la Dragomir, marele pitar al aceleiasi tari.
Petru Movila, Arhiepiscop, Mitropolit al Kievului, Arhimandrit al Lavrei Pecerska, cu mina proprie

Enciclopedia Romaniei: Biserica memorială Mihai Viteazul din Alba Iulia / Balgrad se află la 500 m de Obeliscul închinat eroilor martiri Horea, Cloşca şi Crişan şi la câţiva metri de zidurile cetăţii Alba Carolina.

Istoric

Pe locul actualei biserici din lemn construită în stil maramureşean s-a aflat vechea ctitorie din anul 1597 a voievodului Mihai Viteazul, cel care a unificat cele trei ţări ce urmau să formeze România de astăzi. Vechea catedrală avea ca hram Sfânta Treime şi a fost un centru al Mitropoliei Ardealului din secolul al XVII-lea, unde au slujit sfinţii ierarhi mărturisitori Ilie Iorest şi Sava Brancovici.

Biserica a fost dărâmată în totalitate de regimul habsburgic în anul 1714, iar construcţia actualei biserici, cu acelaşi hram, a început în anul 1988. A fost sfinţită în anii 1992 şi 2006, şi are dublu hram Sfânta Treime şi Sfântul Siluan Ahtonitul.

Personalităţi despre Valentin Mândâcanu

 
                                                                      Revista „Nistru”, pe care o conduceam, (…) a publicat „Veşmântul fiinţei noastre”de Valentin Mândâcanu, cel mai solid articol scris în Basarabia după ‘40 încoace, articolul care a declanşat mişcarea noastră de eliberare…(Dumitru MATCOVSCHI, în LA, 26 ianuarie 2006)

* * *

Înre timp (1988–1991), în Basarabia (…) se petrecuseră evenimente nesperate: limba băştinaşilor (…) devine oficială, începe să se trezească demnitatea naţională a româ­nilor basarabeni, este ales un nou parlament, ce a revenit la însemnele naţionale tradiţionale (stemă, drapel, imn). Eugen Coşeriu urmăreşte cu înfrigurare aceste evenimente, este cuprins de o profundă mândrie pentru neamul său, pentru compatrioţii săi, pentru curajul consăteanului său Valentin Mândâcanu, ce a reuşit să publice (…) articolul de pomină despre limbă şi fiinţa naţională, citeşte tot ce poate răzbi până la Tübingen (…). Marele Coşeriu îşi ia în grabă bilet la avion şi soseşte la baştină pentru a trăi împreună cu conaţionalii săi momentele din acel sfârşit de august 1991…

(Acad. Silviu BEREJAN, prefaţă la cartea lui Eugen Coşeriu „Lingvistică din perspectivă spaţialăşi antropologică”, Chişinău, 1994)

* * *

Dacă suntem acum cei care suntem – vorbitori de limbă română într-un spaţiu vitregit de soartă, cu un spirit naţional hăituit de străini de-a lungul a cinci decenii – acest miracol se datorează şi operei lui Valentin Mândâcanu, Crezului său neclintit, sincerităţii totale, dezarmante, cu care e ataşat de românism.

Vlad POHILĂ
* * *

Eseul „Veşmântul fiinţei noastre” de Valentin Mândâcanu este de-a dreptul epocal. Numărul 4 al revistei „Nistru” (1988), în care a fost tipărit întâia dată, a devenit – chiar atunci – imposibil de găsit; eseul circula în copii făcute la xerox, era discutat cu aprindere şi … lucra la sporirea cunoştinţelor şi a patriotismului nostru. De aceea nu avem nici o îndoială că el e actual şi acum, de vreme ce problemele puse de autor, adevărurile dezvăluite de el, îndemnurile ce transpar din şi dintre rândurile eseului nu sunt pe deplin conştientizate de toţi concetăţenii noştri…

(„Limba română”, nr. 1, 1991. Editorial)
* * *

Basarabenii, români de la Chişinău, au pornit (…) o adevărată revoluţie socială, naţională, spirituală. A pornit aşa cum nu a pornit cea de la Bucureşti–Timişoara–Cluj–Sibiu – de la un text semnat de V. Mândâcanu, publicat în revista „Nistru”, nr. 4 din 1988. (…) Despre ce vorbea acel text cu adevărat revoluţionar? Despre limba română, despre alfabetul latin…

(Paul GOMA. Basarabia. Ed. „Flux”, 2003)

* * *

O etapă hotărâtoare în acest proces de conştientizare, de regăsire colectivă (…) o reprezintă studiul senzaţional al lui Valentin Mândâcanu „Veşmântul fiinţei noastre” din numărul din aprilie 1988 al revistei „Nistru”… Odată cu Mândâcanu, începe în Moldova Sovietică o revizuire a istoriei nu numai în ceea ce priveşte limba (…). Doctrina celor două limbi (diferite) s-a prăbuşit doar odată cu articolul amintit al lui Valentin Mândâcanu.

(Prof. Klaus HEITMANN, Heidelberg, RFG. În rev. „Curentul”, nr. 5998, iulie-august 1989, München)

* * *

Schimbul de focuri se înteţeşte în primăvara anului 1988 după apariţia, în revista „Nistru” (nr. 4), a studiului-program al lui Valentin Mândâcanu „Veşmântul fiinţei noastre”, în care se spune răspicat că „batjocorirea limbii materne era şi este însoţită de fetişizarea servilă a limbii ruse”. Articolul spulberă cu vehemenţă cele două mari neadevăruri: dogma limbii moldoveneşti de sine stătătoare şi spectrul limbii române ca duşmană a limbii moldoveneşti.

(Mihai CIMPOI. Basarabia sub steaua exilului, 1994)

* * *

Articolul „Veşmântul fiinţei noastre” din nr. 4 al revistei „Nistru” (…) a dinamitat tot eşafodajul ideologic comunist, care trata alfabetul latin ca pe duşmanul nr. 1 al regimului…

(Iurie ROŞCA, în „Flux”, 29 iulie 2005)
* * *

Trebuie să spun astăzi un cuvânt de sinceră preţuire pentru unul dintre mentorii Mişcării româneşti de eliberare naţională, domnul Valentin Mândâcanu, autorul celebrului eseu „Veşmântul fiinţei noastre”, publicat în revista „Nistru”, care a spart tăcerea şi a rupt zăgazurile ce menţineau problematica lingvistică de la noi în zona tabu.

(Vlad CUBREACOV, în „Flux”, 16 noiembrie 2007)

* * *

În aprilie (1998) s-au împlinit 10 ani de la apariţia poate celui mai important articol din istoria postbelică a eseisticii basarabene, articolul ce a descătuşat simţirea celor de bună-credinţă, declanşând, totodată, rea-voinţa celor care oricum nu aveau să reacţioneze în alt chip. Articolul purta titlul, devenit între timp o sintagmă la îndemâna oricui – „Veşmântul fiinţei noastre”. Autor – Valentin Mândâcanu. Şi-i firesc să fi fost tocmai Valentin Mândâ­canu (cel care ne-a arătat ani de-a rândul, în vremurile „agramaţiilor în floare”, ce bine-i şade cuvântului potrivit la locul potrivit), omul care să readucă în actualitate necesitatea revenirii la veşmântul firesc al limbii noastre – grafia latină. Cu acest articol a început, de fapt, adevărata renaştere a limbii române în spaţiul pruto-nistrean…

(Editorial „Zece ani de nelinişte”. „Basarabia”, nr. 3–5, 1998)
* * *

Tulburătorul eseu „Veşmântul fiinţei noastre” al lui Valentin Mândâcanu, apărut în cele mai importante momente ale luptei pentru dezrobirea noastră naţională, se înscrie de pe acum în letopiseţul dramaticei noastre istorii alături de cel mai frumos poem închinat Limbii Române, semnat de Mateevici. Merită să suporţi toate calamităţile timpului pentru o asemenea pagină.

(Grigore VIERU, în „Flux”, 28 iulie 2000)

* * *

Valentin Mândâcanu este un om spiritual şi tot atât de principial, cu un acut simţ al adevărului şi răspunderii de ceea ce face. La aceste haşuri se mai cer adăugate, obligatoriu, câteva: că-i deschis şi intransigent, corect şi elegant şi în viaţă, şi în scris…

(Vlad POHILĂ, „Glasul naţiunii”, nr. 32, 1995)
FLUX, 23 iulie 2010

Incoruptibilul Valentin Mândâcanu

iulie 25, 2010 2 comentarii
Generaţia lui Valentin Mândâcanu părea să fie una ratată din start, sortită pieirii prin anonimat, deşi o parte a intelectualilor din Basarabia îşi punea mari speranţe în ocupaţia sovietică, însă toate aşteptările au fost înşelate, întrucât paradisul sovietic nu s-a dovedit a fi altceva decât teroare, lagăre de detenţie, penitenciare, deportări în masă, muncă silnică, cenzură spirituală etc. În aceste condiţii a opune rezistenţă directă regimului torţionar sovietic însemna sinucidere. Din această cauză, cei mai mulţi intelectuali basarabeni s-au refugiat în rezistenţa culturală, continuând, pe cât era posibil, tradiţia culturală românească, în pofida tiparelor vulgare şi aberante ale pretinsului realism socialist.

Viaţa lui Valentin Mândâcanu este o viaţă rară la noi, dedicată totalmente luptei pentru triumful adevărului istoric şi al spiritului naţional românesc. Din întreaga-i activitate de redactor rezultă un lucru pe care el a voit să-l probeze cu orice preţ şi la afirmarea căruia voia să contribuie cu toate puterile: cultivarea limbii române din Basarabia în spiritul tradiţiei culturale româneşti, chiar dacă această activitate nu era lipsită de riscuri venite din partea politrucilor de la cultură şi academie. Denigratori ai neamului românesc au fost şi încă mai sunt. Astfel există cu certitudine un curent nenorocit care cere coborârea de pe piedestal a lui Valentin Mândâcanu. Există deci acea nerecunoştinţă a epigonilor exclusivişti, care cred în pornirea lor nedreaptă că recent convertitul la o nouă religie trebuie să sfarme mai întâi pe zeul trecutului imediat. El, însă, veşnic senin şi străin de orice compromisuri cu publicul, nu a manifestat nici o supărare în faţa insultelor ce se debitează în contra-i.

Scrierile lui au fost ca o suflare de vânt răcoritor într-o atmosferă viciată de miasme insuportabile; fără altă armă decât bunul-simţ şi curajul naţional, el a curăţat limba maternă de hiperinternaţionalismul sovietic, şovinism, ultrarusificare şi de elucubraţii maladive de tot felul. Pentru majoritatea oamenilor de cultură basarabeni, volumele “Exprimarea corectă” şi „Cuvântul potrivit la locul potrivit” au constituit cartea de căpătâi în activitatea lor de zi cu zi, îndrumarul cel mai valoros în labirintul limbii noastre. Activitatea lui Valentin Mândâcanu ca redactor subtil cuprinde viaţa strămoşilor şi viaţa urmaşilor, întrucât în lumea civilizată schimbările bruşte de direcţie creează abisuri între două generaţii vecine.

Totuşi, opera sa de căpătâi, rodul nopţilor nedormite, este eseul „Veşmântul fiinţei noastre”, unde a scris cu sângele inimii sale adevărul istoric despre unitatea limbii române, necesitatea revenirii la alfabetul latin şi cea a oficializării limbii române în Basarabia.

Dacă până atunci, din când în când, se făceau auzite ecouri care aminteau că suntem acelaşi neam, acestea încă nu aveau puterea să apropie cât de cât sufletele înstrăinate, să le ducă la înţelegerea unui ideal comun. Era necesar înainte de toate să se ivească personalităţi care, cu energia şi curajul lor, să redea celor mulţi încrederea în triumful adevărului. Unul din acei care au contribuit prin operă la redeşteptarea românilor basarabeni a fost şi este Valentin Mândâcanu.

În prezent, în pofida calomniilor şi insinuărilor inamicilor de idei şi idealuri, dl Valentin Mândâcanu urmează drumul cel sigur, luminat de credinţa în mai bine şi în Dumnezeu, care l-a însufleţit în permanenţă. Pe când tulburarea domnea aproape în mintea tuturor, pe când iniţiatorii eliberării naţionale din Basarabia credeau că totul este pierdut, dar, în realitate, totul abia începuse, el scrie, vorbeşte, îndeamnă, convinge în favoarea ideilor democratice şi a idealului naţional.

Om energic, bun român, cult, cinstit, Valentin Mândâcanu a moştenit tot ce a fost mai valoros la înaintaşi, aceste calităţi căpătând la el forme majore de manifestare.

În încheiere, cu prilejul atingerii vârstei de 70 de ani, ţin să-i urez maestrului Valentin Mândâcanu multă sănătate, noi realizări în lupta de eliberare naţională a basarabenilor şi tradiţionalul „La mai mult şi la mai mare!”.

Vasile BAHNARU, [“Ţara”, 27 iulie 2000. Nr. 60]

OAMENI DE INIMĂ. Valentin MÂNDÂCANU nu are nevoie de „Ordinul Republicii”

iulie 23, 2010 Un comentariu
Săptămâna trecută, împreună cu  o echipă a „FLUX”-ului, l-am vizitat la domiciliu pe colegul nostru de luptă politică de peste 20 de ani, Valentin Mândâcanu, autorul articolului „Veşmântul fiinţei noastre”, care a declanşat, practic, mişcarea de eliberare naţională din Republica Moldova. Mi-am dat seama de ce nici actuala guvernare, Alianţa pentru Integrare Europeană, ajunsă la putere în urma exacerbării lozincilor şi stărilor noastre fireşti de la 1989 şi declarată cu ostentaţie drept democratică, europeană şi chiar românească, nu i-a acordat încă distinsului lingvist şi patriot, măcar la împlinirea onorabilei vârste de 80 de ani, cea mai înaltă distincţie a statului. Aşa cum s-a procedat, să zicem, cu un şir de ziarişti de duzină, cărora generosul nostru interimar le-a conferit, la 24 decembrie 2009, de-a valma şi ca la comandă, „Ordinul Republicii” „în semn de înaltă apreciere a meritelor deosebite în afirmarea libertăţii de exprimare, pentru contribuţie substanţială la procesul de renaştere naţională şi la promovarea democraţiei şi a valorilor general umane”, adică, mai pe înţelesul tuturor, pentru meritul de a-i fi adus la putere pe actualii potentaţi.

Nu îl voi nominaliza pe nici unul dintre aceştia, care sunt 12 la număr, iar unii dintre ei nu au şi nici nu au avut nimic cu acţiunile patriotice de atunci şi de acum, din contră au fost şi au rămas promotorii antiromânismului şi interfrontismului. Am fi aşteptat un asemenea gest de respect şi pentru Valentin Mândâcanu, şi pentru zecile de mii de cititori ai revistei „Nistru”, condusă, atunci, la 1988, de înflăcăratul poet şi patriot Dumitru Matcovschi, unde apăruse, în pofida tuturor interdicţiilor, celebrul articol „Veşmântul fiinţei noastre”, cititori care, însufleţiţi fiind de curajul şi verticalitatea manifestată de cei doi bărbaţi ai neamului, au participat mai apoi la istoricele mitinguri şi demonstraţii ale Frontului Popular, pentru limba română şi alfabetul latin, încununate cu Marea Adunare Naţională de la 27 august 1989 şi cu actul de oficializare de către Parlament, la 31 august acelaşi an, a limbii române şi a grafiei latine.

Am înţeles perfect că oameni ca Valentin Mândâcanu nu vor fi pe placul nici unei puteri de sorginte nomenklaturistă şi securistică din simplul motiv că aceştia nu pot trăda! Că sunt verticali şi consecvenţi, că ţin la familia politică în care s-au născut, că sunt, pur şi simplu, OAMENI MORALI sau, îmi place mie să le spun, OAMENI DE INIMĂ.

Dacă în timpul regimului sovietic domnul Valentin Mândâcanu a fost dat afară de la ATEM (agenţia oficială de ştiri a puterii de atunci), unde îşi câştiga bucăţica de pâine în calitate de translator şi îngrijitor al limbii române, pentru vina de a fi scris articolul „Veşmântul fiinţei noastre”, aşa cum spune Domnia Sa în interviul pe care mi l-a acordat acum 13 ani, publicat în numărul din 10 iunie 1997 al ziarului „ŢARA”, adică pentru vina de a fi OM AL FRONTULUI POPULAR, astăzi Valentin Mândâcanu este ignorat cu bună ştiinţă de puterea în frunte cu Mihai Ghimpu din acelaşi motiv – că este OM AL FRONTULUI POPULAR, adică al PARTIDULUI POPULAR CREŞTIN DEMOCRAT!

Tot din acelaşi motiv, Primăria municipiului Chişinău, în frunte cu nepotul lui Mihai Ghimpu, Dorin Chirtoacă, refuză să îi înmâneze lui Valentin Mândâcanu certificatul de cetăţean de onoare al municipiului Chişinău, calitate atribuită de câteva luni de zile prin votul Consiliului municipal, la insistenţa consilierilor creştin-democraţi.

Sunt fericit că fac parte dintr-o echipă cu nea Valentin Mândâcanu, echipa Partidului Popular Creştin Democrat.

La mulţi ani, nea Valentine!

La mulţi ani, OMULE DE INIMĂ!

Ştefan SECĂREANU

FLUX, 23 iulie 2010

Civic Media: APEL pentru salvarea casei memoriale Mihai Eminescu de la Varatec, adresat PF Patriarh Daniel, IPS Teofan, IPS Pimen, Academiei Romane, Ministerului Culturii

Prea Fericirii Sale, Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane si presedintele Sfantului Sinod al BOR

Inalt Prea Sfintiei Sale Teofan, Mitropolit al Moldovei si Bucovinei si Inalt Prea Sfintiei Sale Pimen, Arhiepiscop al Sucevei si Radautilor

Presedintelui Academiei Romanie, Excelenta sa Ionel Haiduc

Ministrului Culturii, Kelemen Hunor

Prea Fericirea Voastra,

Inalti ierarhi ai Bisericii Ortodoxe – “mama poporului roman”, dupa cum o numea Eminescu,

Distinsi academicieni si profesori,

Domnule ministru al Culturii,

Va scriu cu fiasca supunere, deosebita consideratie si mare speranta, in calitate de cetatean si Romania, Casa de la Varatec, Mihai Eminescu, jurnalist al Romaniei care isi doreste ca valorile nationale si patrimoniul acestei tari sa fie respectate si aparate in numele generatiilor trecute si pentru cele prezente si viitoare.

Situatia casei de la Varatec in care a trait si creat ganditorul, poetul si jurnalistul Mihai Eminescu se afla printre aceste valori vitregite de timpuri si oameni si care are nevoie, chiar in aceasta clipa, de ajutorul Dvs inestimabil.

In urma cu opt ani, o Fundatie culturala a lansat impreuna cu Maica Benedicta, academician Zoe Dumitrescu Busulenga, si mari duhovnici si scriitori ai Romaniei, si cu binecuvantarea Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, personal a IPS Daniel, actualul Patriarh al BOR, un Apel pentru salvarea acestei casute si transformarea ei intr-o casa memoriala care ar putea adauga o noua nestemata culturala la bijuteria pe care o constituie sfantul asezamant manastiresc de la Varatec.

Din nefericire, timpul a trecut doar in defavoarea noastra si a memoriei lui Eminescu, care ar putea fi mentinuta vie si in aceasta casa inchiriata de “omul deplin al culturii româneşti”, incepand din 1874, asa cum arata documentele, de la proprietara sa de atunci, Maica Asinefta Ermoghin.

In acest moment, casa se naruieste sub privirile ultragiate ale tuturor iubitorilor culturii romane care poposesc la Varatec.

O profesoara inimoasa a reusit sa stranga toate fondurile necesare pentru restaurarea casei. Doamna profesoara Doina Ciobanu, de la Scoala Nr 3 din Suceava, realizatoarea emisiunii religioase “Trepte spre Lumina” de la televiziunea Intermedia Suceava, a gasit sponsori si chiar materiale si specialisti gata de a se apuca de lucru pentru refacerea acestei case in cel mai scurt timp.

Tot ce se mai asteapta este o simpla aprobare.

Va rugam aplecati-va asupra acestui caz, pana nu este prea tarziu, tinand cont de starea in care se afla acest monument istoric – emblematica pentru cultura romana – , dupa cum puteti constata din fotografiile si documentatia puse la dispozitie mai jos.

La 160 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu, “suma lirica de voievozi” a Romaniei, sa ramana consemnat in istorie, drept omagiu adus “Romanul Absolut”, acest mic gest de smerenie fata de poporul roman, intr-un sfant asezamant monahal ca cel de la Varatec, acolo unde poetul a lasat scris, spre vesnicie: “De treci codrii de arama, de departe vezi albind / si-auzi mândra glasuire a padurii de argint. / Acolo lânga izvoare iarba pare de omat / Flori albastre tremur ude în vazduhul tamâiet”.

Cu plecaciune,

Victor Roncea

Presedinte Asociatia Civic Media

2 Iulie 2010,

La Asezarea vesmantului Nascatoarei de Dumnezeu in Vlaferne si sarbatorirea Sfantului Voievod Stefan cel Mare

www.roncea.ro

Nae Georgescu pe urmele luminarii si lumanarii din odaia lui Eminescu (I). In partea a doua a studiului sau, eminescologul se va referi si la casa cu cerdac de la Varatec – FOTO

iulie 3, 2010 Un comentariu
I. Sursa luminii.

Eminescu  descrie odaia sa în câteva poezii şi scrisori care, puse cap la cap, pot da o imagine a spaţiului ideal de lucru şi odihnă. Zicem spaţiu ideal, pentru că pare acelaşi, deşi adresele sunt diferite – şi chiar oraşele sunt diferite: Iaşi ori Bucureşti, poate chiar Viena pentru „Noaptea” (1871). Atmosfera este, însă, aceeaşi peste tot: un „înăuntru” nocturn. Odaia ca spaţiu pare a intra în atenţia poetului în  momentul când „Sătul de lucru caut noaptea patul”. Chiar dacă momentul în sine al ruperii de muncă este important, ne va interesa, mai întâi, ceva de dinaintea lui, şi anume lumina din odaie: de vreme ce-şi caută patul, înseamnă că cel muncit a stins-o. Ca în Scrisoarea I : „Când cu gene ostenite sara suflu-n luminare”.

Pentru versul acesta am îmbinat câteva tradiţii editoriale, şi, în căutarea obiectului propriu-zis, a sursei luminii, ele trebuie desluşite filologic. Prima tipărire a Scrisorii I, din Convorbiri literare, 1 februarie 1881, are termenul luminare, ca în manuscrise. Aşa se păstrează cuvântul în toate cele 11 ediţii ale lui Titu Maiorescu (1883-1911) şi în ediţia lui G.Bogdan-Duică (1924). I. Scurtu (1909) schimbă însă: lumânare şi după el păstrează G.Ibrăileanu (1933Ş cu î) şi Perpessicius  (1939, cu â; 1964, cu î). Astăzi s-a generalizat lumânarea, mai ales prin desenele şi gravurile care însoţesc textul eminescian (cel mai cunoscut este desenul Ligiei Macovei) – deşi G. Bulgăr (1999) şi, după dânsul, noi înşine (2002) am restituit termenul originar. Trebuie să înţelegem că una este a sufla în lumânare, cum mai facem azi de ziua cuiva ori prin biserici – şi a sufla în luminare este alta, adică poate să se refere la  sursa luminii în general: flacără de lampă, felinar, lemn, gaz aerian, lumânare etc. În Scrisoarea I este vorba despre lampă, şi vom arăta de ce.

Mai întâi, însă, să ne aducem aminte de atmosfera din poezia „Noaptea” (1871, cu 10 ani înainte). Ediţiile curente, de astăzi, au: „Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin”, termenul lumânare fiind pus prima dată în text de Titu Maiorescu în ediţia a şasea (1894) – şi păstrat apoi în lanţ de toţi editorii (mai puţin G.Bogdan-Duică, pentru că respectă textul Convorbirilor literare). Tot G. Bulgăr a restituit termenul originar, dar aceste ediţii restitutive trec neobservate  de manuale, antologii, ediţii de editură etc. Să stăm, însă, şi să cugetăm: cum poate să se vadă noaptea, într-o odaie, o lumânare… stinsă?! În acest paradox îl lasă editorii pe Eminescu schimbând un biet semn dintr-un singur cuvânt, pe i cu â/î. Este limpede că avem de-a face cu o expresie de limbă, luminarea-i stinsă înseamnă exact ce înseamnă astăzi lumina-i stinsă. Expresia are alt sens decât cuvintele din care este compusă.

Daţi-vă seama, stimaţi cititori, ce ar însemna – ce înseamnă, de fapt – modernizarea în serie, mecanică, a cuvintelor, câte expresii de limbă se desfiinţează, câte paradoxuri citim, gândim şi trăim. Din păcate, trebuie urmărite pas cu pas toate aceste situaţii de limbă. Am făcut acest lucru în ediţia noastră sinoptică, dar reiau mai explicit, mai pe înţeles, demonstraţiile „încifrate” acolo în chip de note pentru a se înţelege – pe de o parte posibilităţile foarte largi pe care le are limba română pentru exprimare, şi pe de altă parte modul cum noi înşine îngustăm, de-a lungul timpului, aceste posibilităţi, cum le epuizăm prin standardizare şi reguli normative… Odaia lui Eminescu are, desigur, şi lumânare ca sursă a luminii – vezi „Cugetările sărmanului Dionis” unde „carafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună” – dar dominantă, pentru creaţie, pentru lucru în general, este lampa, cum o vedem în „Singurătate” (1879): „ A târziu când arde lampa”.

Pentru imaginea din „Noaptea” importantă este, din punct de vedere filologic, poziţia apostrofului şi punctuaţia. Dacă facem un mic efort, fie şi rebusistic, putem să ne dăm seama cum înţelege fiecare editor în parte imaginea, metafora, cuvintele. În Convorbiri literare avem apostroful strâns, acela care indică forme legate, iar după expresie urmează trei puncte ( e suspensie), exact aşa: „ Luminarea-i stinsă’n casă…somnu-i cald, molatic, lin”. Titu Maiorescu  păstrează în prima ediţie termenul, dar măreşte pragul apostrofului, ca pentru forme dusjuncte, şi pune virgulă în loc de trei puncte, adică aşa (sunt redundant pentru că-mi este  teamă de tipografi şi de computerul care şi-a „implementat” ortografia actuală): „Luminarea-i stinsă  ’n casă, somnu-i cald, molatic, lin”. Celelalte ediţii păstrează, în serie, apostroful larg  maiorescian dar revin la punctele de suspensie din revistă. Se vede clar: Titu Maiorescu face o descriere, enumără ce este „în casă”, adică luminarea/lumânarea, somnul cald, molatic şi lin sunt înşiruite strict în aceeaşi serie gramaticală. Şi ce înşiruire strâmbă: ceva concret, un obiect, alături de abstracţiuni sensibile…Vreau să spun că chestiunile acestea nu ţin de gramatică ori de lingvistică, nu se supun regulilor sau normelor care standardizează: este vorba doar de simţul limbii ca atare, o expresie sinonimică la ceea ce se cheamă îndeobşte „filologie”.  Când autorul strânge expresia şi pune puncte de suspensie după ea – este de la sine înţeles că o izolează, deci construieşte mai întâi atmosfera, lumina stinsă dinăuntru, iar apoi somnul şi visul, se păstrează, aşadar, constant în zona abstracţiunilor, nu le amestecă în concret.

Revenind la Scrisoarea I, şi acolo e chestiune de apostrof. Maiorescu preia la fel, apostroful larg, creând forme disjuncte: „ sara suflu ’n  luminare” – şi instituie la toţi editorii acest fel de apostrof. În Convorbiri literare Eminescu are un apostrof care poate fi considerat mediu, adică ceva mai mic decât cel larg dar mai mare decât cel strâns. Sunt, în toată poezia sa tipărită la Convorbiri, trei sau patru forme ale acestui apostrof mediu, cea mai uşor de înţeles fiind aceea din Scrisoarea IV : „Povestesc ele ’n de ele” , unde avem de-a face cu un calup de cuvinte, cu o rostire egală. În imaginea luminării, însă, acest apostrof trebuie considerat strâns. Eminescu are multe locuri unde cere lectură imitativă, adică aşa cum se desfăşoară acţiunea, şi vom reveni asupra lor. Când ai, însă, scrierea legată: „sara suflu’n luminare”, şi vezi formele aliterante sa-/su- ;  a- u-u-u-a – sugestia suflatului încet şi continuu vine de la sine. Dimpotrivă, pauza după suflu sugerează acţiune rapidă. Consideraţi cele două obiecte în discuţie, lampa sau lumânarea, şi vedeţi cum se stinge fiecare în parte prin suflat asupra lor.

Pentru o şi mai bună înţelegere a diferenţei dintre sensul cuvintelor şi cel al expresiilor, iată încă două locuri din aceleaşi poezii. Eminescu are aşa: „Căci perdelele’ntr’o parte când le dai” – şi „De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele’ntr-o parte”. Să se observe: în Noaptea (1871) are cratimă – în Scrisoarea I (1881) are apostrof pentru într’o/într-o. Dar  ediţiile preiau, toate, după Maiorescu, primul apostrof larg: perdelele  ’ntr’o parte, şi viţele  ’ntr’o parte. Aşadar, cum e cu perdelele: le dă pe amândouă într-o (singură) parte ? Dar cu viţele de păr: le dă pe toate într-o singură parte, ca şi cum i-ar face o cărare marginală? Este clar că aici apostroful strâns cere citirea împreună iar în intenţia poetului avem de-a face cu o expresie de limbă: într-o parte = la o parte. Poate că odaia nici nu are fereastră cu două perdele, poate că pluralul perdele se referă, aici,  la o singură perdea cu franjuri  ori foarte bogată, din mai multe pânzeturi adăugate una peste alta – oricum, sensul este acela al descoperirii spaţiului interior, întunecat, pentru a pătrunde lumina lunii înăuntru. Iar acest sens – numai apostroful îl stabileşte.

Nae Georgescu

Vezi si Civic Media: APEL pentru salvarea casei memoriale Mihai Eminescu de la Varatec, adresat PF Patriarh Daniel, IPS Teofan, IPS Pimen, Academiei Romane, Ministerului Culturii

www.roncea.ro

»

Aniversare istorică. 20 de ani de la Congresul II al Frontului Popular din Moldova

Astăzi, 1 iulie, s-au împlinit 20 de ani de la adoptarea, în cadrul celui de-al II-lea Congres extraordinar al Frontului Popular din Moldova (FPM), a unor rezoluţii istorice care au avut un rol determinant în evoluţia ulterioară a Republicii Moldova. Rezoluţiile Congresului FPM aveau o încărcătură simbolică aparte şi au constituit un impuls pentru Mişcarea de Renaştere Naţională care lua amploare pe întreg spaţiul Republicii Moldova, la începutul anilor ’90.

Astfel, pe data de 1 iulie 1990, Frontul Popular din Moldova a cerut repunerea în drepturi a etnonimului „popor român” şi a glotonimului „limba română”. Aceste noţiuni au fost imortalizate ulterior în Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, adoptată de Parlament la 27 august 1991.

Tot pe data de 1 iulie 1990, Congresul al II-lea al FPM a decis ca piaţa principală din centru capitalei, numită în perioada sovietică Piaţa Victoriei, să fie redenumită în Piaţa Marii Adunări Naţionale. „Congresul II al Frontului Popular din Moldova consideră că actuala denumire a Pieţei Victoriei nu are nimic în comun cu istoria noastră naţională. Dimpotrivă, este un simbol al expansionismului sovietic. Congresul propune Parlamentului republicii să schimbe denumirea acestei Pieţe, numind-o, în cinstea actului istoric din 27 august 1989, PIAŢA MARII ADUNĂRI NAŢIONALE”, se spune în rezoluţia FPM din 1 iulie 1990.

De asemenea, s-a decis schimbarea denumirii Palatului „Octombrie” în Palatul Naţional. „Congresul II al Frontului Popular din Moldova consideră că actuala denumire a palatului „Octombrie” este improprie şi total inadecvată destinaţiei acestui locaş de cultură şi propune Comitetului executiv orăşenesc Chişinău să redenumească: Palatul Naţional”, se arată în document.

Un alt document important adoptat la 1 iulie 1990 se referă la necesitatea constituirea unei Biserici naţionale şi separarea de „imperiul bisericesc rus”, care „ţine în supunere forţată toată populaţia ortodoxă românească din teritoriile anexate de URSS”. Acest document a stat la baza repunerii ulterioare în drepturi a Mitropoliei Basarabiei, subordonată canonic Patriarhiei Române, care a fost dezmoştenită forţat şi scoasă în afara legii de regimul sovietic după 1944.

Totodată, în cadrul aceluiaşi congres, au mai fost adoptate un şir de alte rezoluţii printre care: Rezoluţia cu privire la statutul armatei sovietice pe teritoriul Republicii Moldova, Rezoluţia cu privire la abolirea cultului personalităţii lui Lenin, Rezoluţia cu privire la trecerea Republicii Moldova la economia de piaţă, Rezoluţia cu privire la convocarea Marii Adunări Naţionale.

Frontul Popular din Moldova (actualul PPCD), cea mai veche şi mai longevivă formaţiune democratică din Republica Moldova, a fost constituit în anul 1988 şi a stat, de facto, la baza constituirii statului independent Republica Moldova. În 1992, acesta a fost redenumit în Frontul Popular Creştin Democrat (FPCD), iar în 1999, şi-a schimbat din nou denumirea în Partidul Popular Creştin Democrat, păstrându-şi această titulatură până în ziua de astăzi.

Nicolae FEDERIUC
Flux, 2 iulie 2010

Vladimir Popa, omul cu inima de aur

aprilie 2, 2010 Un comentariu
 

După ziua de 4 aprilie 2005, când votasem împreună cu ceilalţi colegi din grupul parlamentar al Partidului Popular Creştin Democrat, la cererile şi insistenţele factorilor de la Bucureşti şi occidentali, pentru candidatura şefului statului, am fost şi lăudat, şi huiduit. Unii îmi strângeau mâna, alţii îmi întorceau spatele. Pe drumul hopuros al “politicii moldoveneşti” pe care îl parcurgem de peste douăzeci de ani, atunci, în 2005, ne-a apărut în faţă o mlaştină întinsă pe care trebuia să o trecem şi noi, frontiştii, şi oponentul nostru de bază după alegerile din 2001 şi 2005, Voronin.

De fapt, era o mlaştină pe care trebuia s-o treacă Republica Moldova. Iar peste o mlaştină poţi trece cu ajutorul unui drumuleţ din bârne pe care trebuie să îl improvizezi rapid, milităreşte, ca la război. Bârnele ne-au fost aruncate atunci de către occidentali prin intermediul preşedintelui Traian Băsescu. Eram sortiţi să păşim peste ele ţinându-ne de mână unul de celălalt, altfel riscam să lunecăm şi să cădem în lanţ, exact ceea ce îşi doreau neprietenii Republicii Moldova care ne urmăreau din spate.

Atât mie, cât şi colegilor mei nu ne-a fost uşor să explicăm aceste lucruri multora dintre adepţii noştri dezamăgiţi de acel vot sau căzuţi drept victimă a campaniei otrăvite declanşate împotriva noastră de maşinăria de presă pusă în funcţiune tocmai de neprieteni. Cel mai tare mă durea sufletul pentru unii dintre prietenii şi chiar apropiaţii răpuşi de otrava acestei maşinării.

Dar, în acelaşi timp, mi se umplea inima de bucurie când fratele şi prietenul drag te înţelegea dintr-o privire fără a aştepta explicaţiile şi dedesubturile acelui vot cerut de Occident şi de Bucureşti ori, dacă prindeai a-i înşirui amănuntele despre ce şi cum a fost atunci, te oprea, îţi punea palma pe umăr şi îţi zicea: “Nu trebuie să îmi mai explici. Eu am înţeles! Stai puţin să îl chem pe vărul Ion sau pe cumătrul Vasile să îi spui lui, că el pe mine nici nu vrea să mă asculte”.

Unul dintre oamenii scumpi inimii mele care m-a înţeles dintr-o privire, ca un tată, şi nu m-a probozit a împlinit în aceste zile de primăvară o vârstă onorabilă – 75 de ani! El este doctorul Vladimir Popa. Nu îi voi afişa toate titlurile ştiinţifice şi meritele dumnealui în calitate de medic otorinolaringolog sau de profesor universitar. Îl cunoaşte în acest sens toată lumea medicală şi miile de pacienţi care i-au trecut pragul în cei peste 50 de ani de activitate în acest domeniu. Omul şi doctorul Vladimir Popa are una dintre calităţile cele mai preţioase despre care la noi, dar mai ales în lumea medicală, nu se obişnuieşte să se vorbească – el nu poate vinde sau trăda! El ştie cel mai bine că vânzătorul este cel în mintea căruia se află trădarea, mintea lui zvâcneşte în orice moment să trădeze, nu contează pe cine şi cum.

 Anume de oameni şi medici ca Vladimir Popa au nevoie zecile şi sutele de mii de pacienţi. Cu oameni şi medici ca el poţi învinge boala, dar şi greutăţile şi vicisitudinile timpului pe care îl trăieşti. Cu el te poţi lua de mână pentru a trece peste mlaştinile din calea noastră anevoioasă fără teama de a fi trădat. Dar cel mai important lucru de care m-am convins este că anume cu oameni şi medici ca Vladimir Popa poate fi tămăduită mlaştina din sufletele celor care se fac a nu înţelege esenţa unor gesturi politice responsabile ori care au rămas să fie încă o pradă în gura mincinoasă a profitorilor politici urcaţi să guverneze această ţară şi a presei ce îi cântă în strună.

La mulţi ani, domnule Doctor! Sfintele Sărbători cu bine. Învierea Domnului să ne încălzească inimile, să ne lumineze minţile, să ne binecuvânteze viaţa cu darurile ei.

Ştefan SECĂREANU

Publicat în FLUX la 2 aprilie 2010

Fapta cu măsură / Good Measure

martie 17, 2010 Lasă un comentariu
Un frate a mers la muntele Feremului, la un oarecare Bătrân mare cu viaţa şi foarte iscusit în faptele bune. Închinându-se după obicei, l-a întrebat:
– Ce voi face, Părinte, că îmi piere sufletul?
Bătrânul a zis:
– Pentru ce îţi piere sufletul?
Fratele i-a răspuns:
– Când eram în lume, în viaţa mirenească, foarte mult posteam, rugăciuni şi privegheri făceam şi multă râvnă sufletească, umilinţă şi lacrimi aveam, iar dacă m-am lepădat de lume şi m-am făcut călugăr, nici una din acele bunătăţi nu văd în mine.
Bătrânul i-a zis:
– Să mă crezi, fiule, că acele bunătăţi care zici că le făceai când erai mirean, toate pentru mândria şi lauda oamenilor le Citește mai mult…