Arhiva

Posts Tagged ‘28 iunie 1940’

Neuniți, în fața ocupației rusești!

Mi-e tristă inima azi, la optzeci de ani de ocupație rusească!
Dar mai trist decât atât mă simt din altă cauză: din cauza dezbinării și a incapacității noastre de a fi uniți unul lângă celălalt măcar într-o zi ca asta!
Azi, duminică, la optzeci de ani din clipa când tancurile rusești au intrat peste trupul României, strivind sub ele Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța, am văzut un grup de basarabeni protestând în fața Ambasadei Rusiei (am înțeles că reprezentau Blocul „Unirea” în frunte cu D. Chirtoacă, Vitalia Pavlicenco ș. a.) și un alt grup de basarabeni – la Monumentul Deportaților din fața Gării Feroviare din Chișinău, deplângând actul ocupației și deportările operate de regimul bolșevic de ocupație (am înțeles că aceștia erau reprezentanții PUN în frunte cu O. Țâcu).
Mă întreb:
De ce românii basarabeni de la porțile Ambasadei Rusiei și românii basarabeni de la Monumentul Deportaților nu se aflau împreună la optzeci de ani de ocupație rusească?
De ce aceste două grupuri de români, la optzeci de ani de ocupație străină, nu și-au întins brațul pentru a se uni barem pentru o singură zi?
De ce sutele de mii de basarabeni cu cetățenie română și fără cetățenie română, care se răspund drept români, dar sunt manipulați și împrăștiați prin tot felul de „partide de orientare proeuropeană”, nu au fost îndemnați de cei ce consideră că reprezintă segmentul politic proromânesc sau proeuropean (cum le place multora) din stânga Prutului să-și întindă brațele și să-și deschidă inimile pentru a se opune împreună, unul lângă celălalt, actului sângeros al ocupației?
De ce cei care i-au susținut în alegeri și sunt gata să-și rupă azi cămășile de pe ei de dragul Maiei și al lui Năstase nu i-au îndemnat, public, pe Maia și Năstase, să se alăture acțiunii comune de condamnare a actului ocupației din 28 iunie 1940?
De ce Maia și Năstase, care pretind că sunt români și părinții cărora au avut de suferit, ca și milioanele de români basarabeni, în urma ocupației, nu au avut și ei inițiativa organizării unei acțiuni comune (cât de uniți erau în 2015 și 2016 în jurul lui Dodon și Usatâi!), de amploare, de condamnare și protest, în legătura cu actul banditesc de acum optzeci de ani, cot la cot cu toți unioniștii din Republica Moldova?
De ce nu v-a ajuns mintea, inima și capul ca acestei zile negre din istoria tragică a poporului român să-i dați lumina iertării și nașterii, înaintea alegerilor din toamnă, a unei largi Mișcări Populare de scoatere a noastră de sub ocupația rusească, ocupație reprezentată azi de Dodon și toate structurile rusești care acționează nestingherit la Chișinău și de-a lungul celor două maluri ale Nistrului?
De ce nu ați acționat ca niște oameni politici responsabili și cu un profund sentiment al apartenenței voastre la marea și mândra națiune română, atacată de hoardele rusești acum optzeci de ani?
De ce, în cele din urmă, un asemenea îndemn nu a fost să vină din cabinetele luxoase ale politicii de la București care-și creează, metodic și grijuliu, partide de toate culorile dincoace de Prut?
Știți de ce?
Pentru că nu sunteți, atât cei de la Chișinău, cât și cei de la București, oameni politici responsabili și cu un profund sentiment al apartenenței la marea și mândra națiune română, asemeni marilor și mândrilor noștri înaintași, care, trăind din străfundul inimii lor acest sentiment, și-au dat viața pentru Țara și Neamul Românesc!
Pentru că marii noștri înaintași, care au fost în stare să facă un asemenea sacrificiu, și-au iubit sincer Țara și Neamul și L-au avut în inimile lor pe Mântuitorul Nostru Iisus Hristos!
Voi, pur și simplu, nu puteți fi oameni politici responsabili!
Pentru că nu vă iubiți sincer Țara și Neamul și nu simțiți în inimile voastre jertfa dureroasă a Mântuitorului Nostru Iisus Hristos!

Eliberatorii Basarabiei

ianuarie 1, 2020 Lasă un comentariu
Dodon se bate cu pumnul în piept, de Anul Nou, că el este „eliberatorul nostru de sub Plahotniuc”.
 
Maia și Năstase făceau și ei spume la gură astă-vară că sunt „eliberatorii noștri de sub Plahotniuc” (Năstase declara senin din cabinetul lui de ministru de Interne că el este eliberatorul moldovenilor! Nu vă amintii?) și că doar din acest considerent au intrat în alianță cu Dodon!
 
De dragul „eliberării” noastre cei doi „proeuropeni” au mers și la întâlnire cu cea mai odioasă unealtă a Kremlinului, Dmitri Kozak!
 
Mai în scurt, în anul 2019 am fost guvernați și suntem și în 2020 guvernați numai de „eliberatori”!
 
Știți cine umblă de la 28 iunie 1940 încoace cu lozinca eliberării Basarabiei?
 
Ocupanții bolșevici de la Moscova!
 
În 2019 aceștia ne-au reocupat, prin Aliana Kozak, formată de eliberatorii Dodon, Maia și Năstase.
 
Mă tem să nu avem nevoie, începnd cu 1 ianuarie 2020, de un alt „dictator Plahotniuc” sau de același „dictator Plahotniuc” ca să putem scăpa Basarabia de eliberatorii lui Kozak care au reocupat-o!
 
 
 

28 iunie 1940, fapte și eroi necunoscuți

1940-cedarea-basarabiei-3-24939_200x175În seara zilei de 26 iunie 1940, la trei zile după capitularea Franței în fața Germaniei, este primit la București ultimatumul URSS care ne cerea Basarabia și nordul Bucovinei. Inițial, Stalin dorise întreaga Bucovină, dar Germania s-a opus, iar Stalin, pentru a nu-și irita aliatul, și-a redus pretențiile la jumătate, respectiv la nordul provinciei. S-a pus în Consiliul de Coroană problema rezistenței, dar ținând cont de faptul că aliații noștri din Înțelegerea Balcanică ne-au abandonat, mai puțin Turcia, am cedat. Conform tratatelor de alianță, dacă intram în război și eram atacați de un terț, aliații noștri ar fi trebuit să intre în război împotriva acelui terț. Spre exemplu, dacă intram în război cu URSS era o mare probabilitate să fim atacați din spate de Ungaria și Bulgaria, iar Iugoslavia și Turcia să le atace. Polonia și Cehoslovacia nu mai existau la ora aceea. În Consiliul de Coroană au fost 19 voturi pentru cedare și șase membri ai guvernului care au votat pentru rezistență pe Nistru, numele lor merită amintit aici: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu).

zi-de-doliu-national-rapirea-basarabiei-de-hitler-stalin-28-iunie-1940-bucurestiGuvernul sovietic a cerut evacuarea Basarabiei și a nordului Bucovinei în termen de patru zile, începând cu ora 12, dată la care vor intra trupele sovietice care vor urma trupele noastre în retragere. Desigur că acest termen nu a fost respectat, cum nu a fost respectat nimic din ce au promis rușii. Armata Roșie la ora 12 pătrundea în Cernăuți, și forțase Nistrul cu mai bine de o oră de termenul fixat. Au avut loc scene cumplite în Chișinău, unde agenții NKVD și populația rusofonă, mulți evrei, s-au dedat la crime împotriva reprezentanților autorităților române, s-au scris sute de pagini despre asta. Dar eu aș vrea să aduc în discuție un document al Marelui Stat Major secția 2 tocmai despre această retragere:
Retragerea trupelor române, depășite de formațiuni motorizate sovietice și continuu hărțuite de populația comunistă, răzvrătită și instigată de agitatori sovietici, s-a executat în foarte grele condițiuni, o parte din materialul de război fiind părăsit în teritoriile ocupate. În plus, retragerea a fost îngreunată și de etapele lungi pe care trupele erau forțate să le execute, precum și din cauza intenției exprese a guvernului român de a nu provoca incidente cu trupele sovietice.

Cum era urmărită elita militară a Basarabiei de poliția politică sovietică

ianuarie 19, 2011 Lasă un comentariu

Din Uniunea ofiţerilor basarabeni în rezervă au făcut parte şi deputaţi în Sfatul Ţării, care au votat Unirea în 1918

Fosta elită militară din Basarabia îşi propunea, în perioada interbelică, să lupte împotriva comunismului, se arată în documentele încăpute pe mâna ruşilor în 1940, descoperite în arhivă.

Uniunea ofiţerilor basarabeni în rezervă din Basarabia era o organizaţie importantă în perioada interbelică. Îşi avea sediul în Chişinău, în clădirea în care a funcţionat, în perioada sovietică, hotelul „Moldova“ (astăzi, oficiul central al unei bănci comerciale). Despre aceasta aflăm dintr-un dosar din arhiva fostului KGB, păstrată  la Serviciul de Informaţii şi Securitate, la care am avut acces recent ca membru al Comisiei pentru studierea comunismului.

Democraţie supravegheată

Societatea românească interbelică era una în care democraţia era pe o pantă ascendentă. Asociaţiile profesionale erau considerate ca ceva normal, însă cele mai active erau urmărite cu atenţie de organele securităţii de stat din România. Şi asta pentru că atmosfera din Basarabia era destul de tensionată, dat fiind pretenţiile URSS asupra provinciei şi prezenţa în regiune a numeroşi agenţi din stânga Nistrului trimişi pentru a destabiliza situaţia. Atenţia sporită se explică şi prin faptul că multe organizaţii activau drept paravan al Partidului Comunist din România, interzis în 1924, după rebeliunea de la Tatarbunar.

Acte lăsate bolşevicilor

Atunci când Armata Roşie pune stăpânire pe Basarabia, la 28 iunie 1940, administraţia românească se retrage în grabă, astfel că o parte importantă din actele oficiale încap pe mâna bolşevicilor. Printre acestea sunt şi documente secrete ale Siguranţei, organul care se ocupa de protecţia intereselor României. Multe acte sunt traduse imediat în rusă de NKVD.

Este şi cazul documentelor ce se referă la  Uniunea ofiţerilor în rezervă din Chişinău, creată în 25 martie 1928, la zece ani după Unirea Basarabiei cu România. Activitatea organizaţiei prezintă un interes deosebit pentru poliţia politică sovietică întrucât era vorba de un grup social cu un rol aparte în societatea basarabeană interbelică, similar celui pe care îl avea, înainte de 1917, clubul nobilimii.

Au declarat război comunismului

Potrivit documentelor, în şedinţa din martie 1930, Uniunea ofiţerilor îşi propune să lupte împotriva comunismului şi declară oportună colaborarea cu Siguranţa în acest scop. Mai mult, foştii ofiţeri cer instituirea stării de asediu în provincie în legătură cu activizarea mişcării ilegale comuniste, susţinută insistent de peste Nistru. Printre scopurile Uniunii figura, conform programului de activitate, „întărirea unităţii spirituale dintre Basarabia şi întreaga ţară“, „stabilirea unei solidarităţi frăţeşti între ofiţerii basarabeni şi ofiţerii din alte provincii“, „propaganda cultural-naţională în Basarabia“.

Organizaţia avea şi obiective cu caracter social. Între altele, foştii ofiţeri ai armatei ruse şi ai armatei Republicii Democratice Moldoveneşti (1917-1918) cereau pensii egale cu cele ale ofiţerilor Armatei Române. Ei îşi sprijineau demersul prin faptul că au contribuit, unii cu riscul vieţii, la Unirea Basarabiei cu România. Totodată, ofiţerii în rezervă se simţeau nedreptăţiţi de faptul că, prin reforma agrară din 1921, le fuseseră confiscate pământurile, fără să le fie achitate despăgubiri.

Îşi apărau drepturile sociale

Nimeni dintre membrii Uniunii ofiţerilor nu a avut de suferit în perioada interbelică, ceea ce este o dovadă a democraţiei promovate de Statul Român. Or, în state totalitare, precum Uniunea Sovietică, asemenea gesturi de critică la adresa autorităţilor ar fi fost interpretate drept antistatale, iar iniţiatorii ar fi fost condamnaţi la închisoare sau chiar executaţi. Totodată, trebuie subliniat faptul că aceste documente infirmă teza invocată des de către istoriografia şi propaganda sovietică potrivit căreia membrii elitei basarabene care au votat Unirea ar fi fost răsplătiţi fiecare cu câte 50 de hectare de pământ.

Din Uniunea ofiţerilor în rezervă au făcut parte personalităţi notorii ale Basarabiei, printre care Anton Crihan, membru marcant al Sfatului Ţării, deputat în Parlamentul României; Gherman Pântea, deputat în Sfatul Ţării, primar al Chişinăului; Ion Buzdugan, secretar al Sfatului Ţării, deputat de numeroase ori în Parlamentul României. Din fericire, majoritatea au reuşit să se refugieze peste Prut şi astfel au supravieţuit terorii bolşevice. Cei care au ales să rămână în Basarabia (Emanuel Cateli, Gheorghe Druţă) au avut o soartă tragică, fiind trimişi în închisorile sovietice.

Dispărut în drum spre Siberia

Gheorghe Druţă este unul din foştii ofiţeri basarabeni care nu s-a refugiat peste Prut la venirea ruşilor. Într-o notă scrisă de mână, din arhiva fostului KGB, datată cu 26 iulie 1940, figurează drept „agentul nostru”, adică sovietic. Nu ştim ce ar fi însemnat aceasta. Cert este însă că la 6 noiembrie 1940 Gheorghe Druţă este arestat, iar la 7 martie 1941 este condamnat la opt ani de GULAG. Istoricii presupun că a murit în drum spre Siberia.

Igor Caşu

Sursa: historia.ro

//

De ce a fost ucis Eminescu? Ziua arestarii: 28 iunie 1883. Eminescu: “Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul?“

 

“Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul?“

La 121 de ani de la moartea violentă a lui Mihai Eminescu, “suma lirică de voievozi”, după cum îl definea Petre Ţuţea, un sobor de preoţi condus de IPS Varsanufie a ţinut o slujbă de pomenire la mormântul “omului deplin al culturii româneşti”, urmată de intervenţiile mai multor eminescologi. Printre aceştia, Alexandru Surdu, preşedinte al Secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie a Academiei Române, şi Nae Georgescu, cercetătorul care a reuşit să scoată la lumină detalii mai puţin cunoscute, până acum, despre viaţa şi moartea “Romanului Absolut”. In lucrarea sa “Boala şi moartea lui Eminescu”, Nae Georgescu contrazice teoriile potrivit cărora Eminescu ar fi fost vreodată nebun şi arată, mai mult decât atât, ca arestarea sa, pe 28 iunie 1883, urmată de “moartea civilă”, era strict legată de afacerile de stat şi încercarea regimului de a subjuga total presa vremii.
Iată una dintre criticile vehemente ale jurnalistului militant la adresa circului politic, cu trimitere la o lume ascunsă de unde se regizează tot spectacolul şi cu rezonanţe clare până în ziua de azi: “Până când comedia aceasta şi panglicăria de principii, până când schimbările la faţă de pe-o zi pe alta? Suntem copii noi, pe care un regizor străin ne pune să ne batjocorim între noi, să ne sfâşiem pentru credinţe şi, la arătarea unei prăzi, care-i punga noastră, căci e a ţării, să ne scuipăm… şi conservatorul să fraternizeze numaidecât cu radicalul, radicalul să devină conservator? 
Suntem comedianţi care ne batem de florile mărului pentru petrecerea şi câştigul străinilor ce trăiesc aci? Suntem păpuşi, îmbrăcate când roşu când alb, care azi pun o etichetă, mâine alta, numai să ne meargă bine, numai ambiţiile noastre să fie satisfăcute? Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul? Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămeşile şi partidul ca cizmele?”

Ultimul articol

De altfel, ultimul său articol apărut, editorialul publicat în Timpul, pe 28 iunie 1883, în chiar ziua arestării sale, trata problema libertăţii presei şi a controlului total pe care şi-l dorea regimul, cu accente de premoniţie, bazate, fără îndoială, pe informaţiile pe care le deţinea gazetarul naţionalist. Iată cum se încheia articolul din Timpul: “Dar credem că nu este nevoit a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului contra presei. Trebuie să-l aşteptăm acum la alte măsuri, şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până’n prăpastie. Cât despre presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu vor fi în stare nici ele a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, cautând victoria peste tot, va pierde şi pe cea câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa”. Lucrurile sunt, aşadar, altfel decât le prezintă istoria oficială.

Eminescu către Creangă: „Imi este frică să nu mă ucidă cineva”

Ca parte a unui demers jurnalistic de redare a adevăratului Eminescu publicului larg am descoperit, de exemplu, că militantul pentru Dacia Mare, cum o numea el, era urmărit îndeaproape de agenţii Austro-Ungariei, care trimiteau însuşi împăratului Franz Iosef rapoarte detaliate asupra întâlnirii societăţii “Carpaţii” şi a acţiunilor stabilite de Eminescu la şedintele acesteia. Astăzi se ştie, de exemplu, că Titu Maiorescu era agent al imperiului. De aceea îi şi scria PP Carp, de la Viena, “şi mai potoliţi-l pe Eminescu”. În „Carpaţii”, pentru a-i supraveghea activităţile lui Eminescu, este introdus prietenul Ion Slavici, la rândul său spion al Vienei şi Berlinului, care îi da rapoarte amănunţite lui Maiorescu. „Controlorul” Slavici îl şi găzduia. Soţia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, este cea care invocă prima „nebunia” lui Eminescu, în depeşa pe care i-o trimite lui Maiorescu în fatidica zi de 28 iunie 1883, soldată cu internarea jurnalistului: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte reu”. Pretextul aranjat, Eminescu este arestat, devenind practic primul deţinut politic şi de conştiinţă roman, totodată primul mare gazetar suprimat. Cu puţin timp înainte Eminescu i se confesase lui Creangă privind revolverul pe care îl purta asupra sa: „Imi este frică să nu mă ucidă cineva”.
Stând de vorbă cu profesorul Nae Georgescu la mormântul lui Eminescu acesta mi-a adus aminte şi o altă dovadă a neînnebunirii lui Eminescu.

În halatul său de spital s-au găsit, imediat dupa moarte, doua poezii, şi ele cu caracter de premoniţie: „Viaţa” şi „ Stelele ‘n cer”. Reproduc din ultima: “Stelele ‘n cer / Deasupra mărilor / Ard depărtarilor / Până ce pier.// După un semn / Clătind catargele, / Tremura largile / Vase de lemn : // Nişte cetăţi / Veghind întinsele / şi necuprinsele / Singurătăţi.// Orice noroc / şi ‘ntinde-aripele / Gonit de clipele / Stării pe loc.// Până ce mor, /Pleacă-te îngere / La trista-mi plângere / Plină de-amor.// Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?”. Ambele au fost publicate în Fântâna Blandusiei din 1 august 1889. Nae Georgescu observă că Perpessicius dă informaţia pe jumătate, adică face trimiterea exactă la revistă dar nu spune de nota care însoţeşte poeziile şi în care redactorii afirmă că s-au găsit în halatul poetului imediat după moarte.

Eminescu a murit cântând “Deşteaptă-te Române!”

Tot neobositul Nae Georgescu este cel care a descoperit un articol inedit despre moartea gânditorului naţional Mihai Eminescu. Textul a apărut prima oara în Universul, simbolic, tot pe un 28 iunie, în 1926. Astăzi, la 121 de ani de la momentul uciderii sale brutale e bine să fim conştienţi că adevărul spus pe jumătate este o minciună prin omisiune. Eminescu trebuie redescoperit în integralitatea sa, de poet, sociolog, filosof, gazetar de răsunet şi militant pentru România Mare, pus la zid de duşmanii acesteia. Ţinând cont de valoarea deosebită a mărturiei din Universul reproduc acest articol, integral, mai jos:„Un modest cetăţean, mic de stat şi cu o bărbuţă albă, a suit alaltăeri scările redacţiei noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare, ştia că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, şi venea să ne spună şi el ce ştia, personal, despre pomenitul de azi.
Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D.Dumitru Cosmănescu, fost într-o vreme coafor al regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, „îl servea” adeseori pe Eminescu , care venea acolo împreună cu alţi prieteni.
Era un om domol şi foarte aşezat. Vorbea totdeauna frumos , ori cu cine ar fi stat de vorbă şi avea mare plăcere să-l servesc” eu. Cum intra întreba: “Da’ unde e Dumitrache?” Eu, ca unul care , slava Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt „specialist” şi că am servit mii şi mii de oameni, mi-aduc aminte şi acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră. De îmbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă”. Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, şi mai ales şedea de vorbă cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, şi fusese şi la Paris, studiind să se facă avocat.
*
Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnas şi alţii care-i ziceau lui Eminescu „maestre” şi el râdea, bătându-i pe umăr. Cât a stat la Şuţu, eu cel puţin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit. Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele. Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după amiaza. Pe la vreo 4 , cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine :” Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române !”
Eu care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta şi a început să cânte Deşteaptă-te, Române, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi :” Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc…Ăsta m-a omorât!” L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, şi când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorba afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise !”
* Modestia şi simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet. Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condiţiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită fireşte numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administraţiei ospiciului unde şi criminalul şi victima se găseau la un loc.”

Saptamanalul Independent

www.roncea.ro

 
Categorii:Fără categorie Etichete:, , , ,