Arhiva

Posts Tagged ‘4 aprilie 2005’

Capcana alegerilor anticipate

decembrie 23, 2020 Lasă un comentariu

 

Fiindcă nu am fost cuprins de euforia „victoriei” de la prezidențiale, pentru mine demisia Guvernului Chicu nu este prilej de mare bucurie.

Și asta din cauza că anunțul de azi despre plecarea Cabinetului controlat de Dodon se constituie de fapt în începutul celei mai periculoase etape pentru Republica Moldova de după preluarea puterii  de către partida rusească în urma înțelegerilor din iunie 2019 dintre Blocul ACUM, condus de Maia Sandu și Andrei Năstase, și Dmitri Kozak, reprezentantul administrației Putin de la Moscova. Va fi etapa declanșării alegerilor anticipate când Moscova va da ultima și cea mai crâncenă lovitură pentru preluarea puterii totale în Republica Moldova. Iar puterea totală înseamnă majoritatea parlamentară de două treimi (68 de mandate) din numărul total al deputaților, moldovenistă, antiromânească și antieuropeană, capabilă să modifice Constituția astfel încât să transforme Republica Moldova dintr-un stat declarat independent, aflat în proces de realizare a acordului de integrare europeană, într-o gubernie a Moscovei, cu prezență militară rusească legalizată, potrivit Planului Kozak, pe care rușii caută să-l pună în practică încă din anul 2003, după ce reușiseră să obțină o majoritate parlamentară de 71 de mandate ale partidului comunist în frunte cu Voronin la alegerile parlamentare din primăvara anului 2001!

Doar că planurile lui Putin au suferit eșec atunci – Voronin, sub presiunea Occidentului și a protestelor hotărâte desfășurate de opoziția frontistă (PPCD) timp de câteva luni la rând, a refuzat în ultima clipă (noaptea de 24 spre 25 noiembrie 2003) semnarea documentului în cauză, pregătit din timp în laboratoarele de la Moscova. Putin a fost pus în situația jenantă de a-și anula vizita sa la Chișinău planificată pentru 25 noiembrie, iar Voronin a intrat de atunci în dizgrația liderului de la Kremlin (Sub imperiul acelor evenimente, când liderul comunist de la Chișinău intrase deja în grația americanilor, a avut loc, la îndemnul lui Băsescu de la București, și votul deputaților creștin-democrați pentru realegerea lui Voronin în funcția de șef de stat la ședința Parlamentului din 4 aprilie 2005, dar acesta este un alt subiect despre care am scris cu lux de amănunte și pentru care noi, foștii deputați creștin-democrați, am fost stigmatizați și suntem huiduiți până azi).

Astăzi însă lucrurile stau un pic altfel.

Majoritatea comunistă de la 2003, aflată sub controlul riguros al lui Voronin care, indiferent de antiromânismul lui păgubos, în relația cu Moscova, s-a dovedit a fi un lider curajos, capabil a-i pune atunci piciorul în prag lui Putin, se deosebește de actuala majoritate (simplă!) pro-rusească din Parlament compusă din socialiștii lui Dodon, deputații lui Shor și unele elemente provenite din gruparea Plahotniuc și se va deosebi, cu siguranță, de viitoarea majoritate pro-Kremlin (de 68 de mandate(!), deci, în stare de a modifica Legea Fundamentală!), compusă din deputații lui Dodon, cei ai lui Shor și cei ai lui Usatâi(!), majoritate pe care Putin urmărește s-o obțină în urma alegerilor anticipate spre care se avântă voios atât Dodon, Shor și Usatâi, cât și Maia Sandu și puzderia de partide și partiduțe care i-au oferit sprijin la alegerile prezidențiale.

Anume cu scopul obținerii unei asemenea majorități, rețeaua rusească a reușit în ultimii 5-6 ani lansarea pe scena politică din Republica Moldova a încă două structuri politice de esență antiromânească – Partidul Nostru al lui Usatâi (având rolul de opozant al lui Dodon și susținător al Maiei Sandu) și Partidul lui Shor! Ambele structuri au fost prevăzute să penetreze, folosind banii furați din sistemul bancar sau pe alte căi banditești, sloiurile de alegători cu opțiuni naționale sau pro-europene (Pușcăriabilul Shor ne este prezentat, inclusiv de presa așa-zis democratică, ca să nu zic neomarxistă, cum este PRO TV, drept cel mai gospodar, mai eficient, mai darnic și mai binevoitor primar din Republica Moldova. În aceeași cheie ne este oferit, metodic, și primarul de la Bălți, Usatâi). Dovadă în acest sens sunt cele 17 procente de votanți ai acestuia în ultimele alegeri prezidențiale, dar și zecile de mii de susținători ai lui Shor și Tauber de la Orhei ori alte zone care constituiau altădată bazinul electoral al segmentului unionist și proeuropean din stânga Prutului.

Acesta este, în opinia mea, pericolul cel mai mare de după demisia Guvernului Chicu: declanșarea alegerilor anticipate și instalarea în viitorul Parlament a unei majorități confortabile (68 de mandate) pro-rusești compusă din deputații lui Dodon, cei ai lui Shor și cei ai lui Usatâi cu scopul modificării Constituției și a cursului pro-românesc sau pro-european al Republicii Moldova. Cursa prezidențială a „opozantului”  Usatâi din acest an a fost mai degrabă o testare a eficienței mecanismelor diabolice de manipulare a moldovenilor folosite de uriașa mașinărie propagandistică a Kremlinului pentru realizarea scopurilor sale de dominație asupra acestui teritoriu. Cele 17 procente, dar poate și mai mult, ale lui Usatâi vor fi hotărâtoare la constituirea viitoarei majorități parlamentare.

Unde mai pui că în această campanie pentru alegerile parlamentare anticipate Moscova le va înregimenta și pe cele aproape 160 de persoane cu „cetățenie transnistreană” ajunse, în ultimul timp, a deține funcții publice în instituțiile de stat din dreapta Nistrului și care  reprezintă un pericol real pentru securitatea națională. Potrivit Serviciului de Informații și Securitate, 119 dintre acestea activează în cadrul instituțiilor de drept/forță ale Republicii Moldova, iar 41 dintre ele au acces la informații considerate secret de stat!

Iată de ce m-am pronunțat vehement și tranșant împotriva alianței dintre fostul Bloc electoral ACUM și PSRM-ul lui Dodon din iunie 2019 (unii, în orbirea lor, mă înfierează și acum pentru asta!).

Iată de ce nu trebuie să intri în cârdășie cu partida rusească cu scopul de a guverna.

Iată de ce mă pronunț împotriva alegerilor anticipate trâmbițate de Dodon, dar și de inconștienții de pe segmentul de dreapta, și o îndemn pe nou aleasa Președinte al Republicii Moldova, Maia Sandu, să facă tot ce-i stă în puteri pentru evitarea acestor alegeri prin constituirea unei majorități pro-europene din actuala componență a Parlamentului, inclusiv cu prețul atragerii în această majoritate a deputaților lui Plahotniuc care fac jocul murdar al lui Dodon și Shor la indicația șefului lor pentru a-l scăpa astfel pe acesta de eventuala pedeapsă în urma furtului bancar.

Împotriva ocupanților, un om politic înțelept încheie moratoriu și cu bandiții.

 

 

 

 

 

 

 

„Binecuvântarea” komisarului Vladimir Socor

octombrie 31, 2020 Lasă un comentariu
Vladimir Socor la Radio Europa Liberă:
Exact așa acest komisar kominternist ne-a spus despre Voronin în 2005, stând pe capul nostru, al deputaților PPCD, vreo două luni, zi și noapte, pentru a ne convinge și a ne determina să-l votăm pe acesta președinte la 4 aprilie.
În afară de Socor, dar împreună cu el, au mai aterizat la Chișinău pentru a ne convinge să-l votăm pe Voronin președinte la 4 aprilie 2005 consilierii lui T. Băsescu, președinte la București, aceștia fiind însoțiți la întâlnirile cu noi de șeful postului de televiziune PRO TV Chișinău, C. Giosan.
Și, evident, cei care-l promovau insistent atunci pe Voronin erau ziariștii de la Radio Europa Liberă și stăpânii lor din afară.
Ce mai pune la cale Kominternul și la alegerile din acest an de la Chișinău?
Cu ce (cine) ne mai „binecuvântează” el?
Chiar dacă Socor, komisarul, a mai îsurit nițel.

Un politician responsabil niciodată nu va face alianță cu ocupantul pentru a-și pedepsi oponentul politic, fie el și oligarh sau hoț de miliarde!

Ai dreptate, Olesea, situaia este diferită!
În 2005, PPCD-ul nu a făcut alianță de guvernare cu partida rusească!
PPCD-ul a votat pentru Voronin, intrat în grația americanilor după respingerea memorandumului Kozak în 2003, la cererea insistentă a factorilor occidentali, inclusiv a României (Băsescu!), și la îndemnurile și sugestiile mieroase pe care ni le făceau zilnic Europa Liberă, PRO TV-ul (seful acestei instituții ne-a vizitat atunci de atâtea ori împreună cu consilierii președintelui României pentru a ne determina să-l votăm pe Voronin!).
Deși grupul parlamentar (fără Roșca) al PPCD a decis, pe 1 aprilie, că nu votează, până la urmă, influențați de telefonul insistent al lui Băsescu din dimineața zilei de 4 aprilie, am căzut în capcana întinsă de neprietenii noștri!
Chiar dacă am fost atrași în acest joc murdar, noi, deputații PPCD, nu am trădat interesele naționale ale Republicii Moldova!
Nu am cedat instituțiile statului în mâinile lui Putin și nu am admis consolidarea separatiștilor de la Tiraspol prin vizite ale ministrului Apărării de la Moscova, așa cum au făcut-o cei de la ACUM în doar câteva luni de guvernare alături de Dodon!
Din contră, PPCD-ul a elaborat și a insistat asupra adoptării, cu votul comuniștilor, a unui set întreg de acte legislative, inclusiv Legea din 22 iulie 2005 cu privire la Transnistria, privitoare la retragerea armatei ruse din stânga Nistrului!
Deschideți-le și citiți-le!
În 2019, însă, Maia și Năstase au mers ei la Kozak ca să facă o alianță cu partida rusească!
Aceștia au recurs Ia acest gest de lașitate, antipatriotic și antinațional, în situația în care puteau face o majoritate cu PD-ul (inclusiv cu Plahotniuc!), o majoritate parlamentară, de guvernare, pro-europeană (că pro-românească nu și-au dorit-o niciodată!), astfel încât să deschidă porțile încercuirii și izolării noastre pe plan extern!
Cei care au preferat să meargă cu rușii pentru a-i pedepsi pe hoții miliardului s-au ales (și noi cu toții ne-am ales!) și cu prezența rusească consolidată, și cu hoții nepiedepsiti!
Un politician responsabil, care-și respectă alegătorii și țara, cu o parte a teritoriului aflată sub ocupație rusească, țară pe care o reprezintă sau chiar o conduce, niciodată nu va face aliantă cu ocupantul pentru a-si pedepsi oponentul politic, fie el și oligarh sau hoț de miliarde!
Din contră, în fața ocupantului îi întinzi mâna și hoțului de miliarde, ca să pui, împreună cu el, osul la eliberarea țării de sub ocupație!
Cel care face corp comun cu străinul care-ți ține moșia sub șenilele tancului, este mai rău decât hoțul de miliarde!
Este dușmanul acestui pământ și acestui neam vrednic de luptători care, în 1992, ca și în alte vremuri vitrege, și-au vărsat sângele pentru el!

Guvernarea PSRM-ACUM și libertatea jurnalist(ei)ului din Republica Moldova

aprilie 19, 2019 Lasă un comentariu
După întâlnirea „în profunzime” din această seară dintre deputatul Bătrâncea (PSRM) și deputatul Popșoi (ACUM), am înțeles o dată în plus cât de tare își dorește Kremlinul o guvernare PSRM-ACUM!
 
Anume o asemenea variantă de guvernare la Chișinău ar putea fi controlată sută la sută de Moscova.
 
Întrebarea care îmi apare după încheierea emisiunii este însă alta:
 
Ce interes urmărește PRO TV-ul prin încurajarea majorității PSRM-ACUM în Parlamentul de la Chișinău?
 
În această seară, insistența Lorenei în a-i determina pe cei doi participanți la emisiune să cadă la o înțelegere (chiar acolo, în direct la PRO TV) asupra inițierii cât mai grabnice (pentru a nu trece peste termenul limită când poate fi dizolvat Parlamentul) a negocierilor propriu-zise privind formarea noii guvernări dintre socialiștii lui Dodon și ACUM era atât de evidentă încât, fără să vreau, mi-am amintit de grija manifestată de PRO TV în asigurarea votului pentru Voronin la 4 aprilie 2005.
 
Sincer să fiu, ca ziarist, sunt profund încântat de gradul de libertate de care se bucură anumiți colegi jurnaliști în exercitarea meseriei lor, chiar dacă Republica Moldova a căzut câteva zeci de trepte la capitolul libertatea presei!

Băsescu: „Mai bine ACUM cu PSRM”! Eu zic: Mai bine Basarabia fără Băsescu!

aprilie 14, 2019 Lasă un comentariu

După ce Traian Băsescu ne sugerează alianța de guvernare ACUM-PSRM, mă conving o dată în plus că insului în cauză îi este în cot de soarta Basarabiei, așa cum i-a fost în cot de basarabeni la 4 aprilie 2005 când și-a trimis țucălarii la Chișinău să ne sugereze să-l votăm pe Voronin președinte.

În această clipă, revenit la Chișinău, Băsescu urmărește un singur scop: să obțină mandatul de deputat european!

Nimic mai mult!

Pentru asta, fostul lider de la Cotroceni încearcă orice i-ar aduce voturi, inclusiv manipularea dezgustătoare a basarabenilor dezamăgiți de marasmul politic din stânga Prutului de după ultimele alegeri parlamentare.

După ce și-a pus osul la fragmentarea și ostilizarea segmentului românesc basarabean prin sclipuirea de „partide unioniste” și încurajarea tuturor uneltelor regimului de ocupație ascunse sub flamura unionistă, după ce a consolidat batalioanele moldovenismului prorusesc prin declanșarea acțiunilor provocatoare și aventuriste de „obținere a cetățeniei moldovenești”, iată-l pe comandantul de navă rătăcită înotând spre altă culme politică-n Basarabia: instalarea partidului lui Dodon la cârma navei guvernamentale de la Chișinău!

Credeam la început că omul ăsta greșește ca tot omul și ca tot românul.

Acum înțeleg că la mijloc nu este nicio greșeală!

Băsescu este absolut conștient și conștiincios în demersurile sale politice din stânga Prutului.

Adică, este un provocator politic ordinar care acționează împotriva intereselor românești în teritoriile românești înstrăinate.

Dacă Băsescu vine de la București la Chișinău să ne îndemne: „Mai bine ACUM cu PSRM!”,
eu zic: Mai bine Basarabia fără Băsescu!

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , , , ,

Vasile Șoimaru, avocatul curentului marxist/lucinschist?

februarie 24, 2019 Lasă un comentariu
Insistentul și neobositul propagandist al blocului ACUM, Vasile Soimaru, un inimos basarabean pe care îl respect pentru efortul lui depus în apărarea identității noastre românești, ține cu tot dinadinsul să-mi dea lecții de demnitate prin săgețile otrăvite pe care le-a trimis și le mai trimite asupra mea în această campanie electorală banditească pentru gestul meu de a fi acceptat să candidez la Cahul din partea PL-ului.
 
Într-o postare de ieri pe Fb, acesta publică o cunoscută imagine cu cei trei lideri ai PPCD-ului, printre care se regăsește și subsemnatul, făcând un apel către alegători în care invocâ (a câta oară!) nefericitul vot al creștin-democraților din 4 aprilie 2005.
 
„CĂTRE UNIONIȘTII CARE DORESC SĂ FIE REPREZENTAȚI ÎN PARLAMENT, PENTRU CEI CARE N-AU SALUTAT VOTUL PRO-VORONIN, DIN 04.04.2005, ȘI, NICIODATĂ, N-AU TRĂDAT IDEALUL NAȚIONAL: ASCULTĂ-ȚI INIMA, NU STOMACUL, ȘI VOTEAZĂ Blocul ACUM: DA/PAS!!!”, scrie Șoimaru.
 
În afară de aceasta, grijuliul meu prieten de pe Fb, îmi dă și „un sfat” pentru a-mi „salva” reputația „pătată” în urma demersului meu românesc din această campanie sub însemnul electoral al PL-ului.
 
Vasile, te credeam om intelept!
 
Am vorbit odată despre dedesubturile votului din 4 aprilie intre patru ochi!
 
Ți-am descris toate circumstanțele în care a fost pregătită și întinsă această capcană celei mai deșteptate și mai viguroase echipe politice românești din Basarabia de agentura rusească cu ajutorul uneltei ei din interiorul organizației, I. Roșca, și al președintelui de atunci al României, T. Băsescu, care ne-a ordonat să-l votăm pe Voronin!
 
Plus de asta, am descris toate aceste amănunte în intervențiile mele publice, inclusiv pe Blogul meu. Ai ținut chiar să-mi adresezi comentarii laudative după adevărul despre acele evenimente tragice, scos în evidență de mine.
ACUM, știind toate acestea, Vasile, de ce manipulezi?
 
Doar pentru faptul că T. Băsescu, după ce nu s-a ales cu cetățenie de la Plahotniuc, cu care a flirtat punându-și osul la înlăturarea lui Chirtoacă de la Primărie și la preluarea acesteia de către oligarh, s-a văzut nevoit, în chip răzbunător, să facă declarații în susținerea ACUM-ului?
 
Devii o sculă jalnică, Vasile, în mainile unei alte grupări cu interese decât cea a lui Plahotniuc!
 
Iar uneltele, fie ale lui Plahotniuc, fie ale lui Țopa, nu au nicio deosebire!
 
Sunt pur si simplu unelte!
 
Nu am nevoie, Vasile, de sfaturile tale, unul care tot umblă cu insinuări de tot felul si se face că nu vede GRU-ul pe care ni-l tot promoveaza de la o vreme.
 
Nu te-am auzit, bădie, să-mi explici de când ai ajuns să fii avocatul sliusarismului interfrontist si antiromânesc?!
 
De când ai ajuns să fii părtașul unei alte slehte de bandiți care infierează „jandarmul român” mai dihai decât manualele sovietice de istorie?
 
Văd că te supără mai tare candidatura mea la aceste alegeri decât candidatura antiromânului Sliusari, numărul trei pe lista ACUM-ului!
 
De când ai devenit țucălarul exponenților curentului progresist marxist/lucinchist și antiromânesc de dincoace de Prut, care își arată cornițele mai ales ACUM?
 
Am fost și am rămas frontist, Vasile!
Frontist care a avut și are În inimă unul și același deziderat politic: REÎNTREGIREA TERITORIILOR ROMÂNEȘTI ÎNSTRĂINATE!
 
Dacă ai fi ținut sincer la mine și la acest ideal al nostru, ai fi făcut tot ce ți-ar fi stat în puteri ca să-i convingi pe Maia și Năstase să mă învite să candidez la Cahul din partea „blocului” vostru care pretinde că este opoziția din RM.
 
Dar nu ai făcut-o!
 
Nu ai făcut-o (așa cum a făcut-o PL-ul) pentru că nu sunteți și nici nu puteți fi o echipă politică românească!
 

Încă o dată despre Băsescu și votul din 4 aprilie 2005

octombrie 23, 2017 Un comentariu

 

După ce am îndrăznit a exprima niște atitudini mai critice pe marginea incursiunilor politice în stânga Prutului ale fostului președinte român, Traian Băsescu, săgeți otrăvite din toate direcțiile s-au îndreptat asupra mea.

Unele vin de peste Prut, mai ales din partea unor frați de-ai noștri care au crezut și mai cred orbește în mitul politic Băsescu, altele, cele mai multe, vin de aici de la noi din Basarabia, mai ales din partea celor care m-au înfierat, pe mine și pe foștii mei colegi din PPCD, după ce, la 4 aprilie 2005, deputați fiind, am fost puși în situația de a-l vota pe Voronin președinte.

Săgețile îmi sunt aruncate pe Fb, la telefon, în stradă, dar și la postul de radio Vocea Basarabiei, acolo unde moderez, în fiecare seară, de luni până vineri, emisiunea Forum.

Am observat că cei mai înverșunați se dovedesc a fi indivizii cărora nu le vine a crede când le explic că anume Băsescu a fost cel care ne-a determinat, pe mine și pe colegii mei, să ridicăm mâna pentru Voronin la 4 aprilie 2005.

„Nu-i adevărat! Nu putea Băsescu să facă așa ceva!”, îmi răspund răutăcios aceștia.

„Ia să-mi spui cum te-a convins Băsescu? Te-a șantajat?”, mai adaugă ironic unii puși să adauge.

Ba este adevărat:

Președintele de atunci (2005) al României, Traian Băsescu, a fost cel care a insistat ca noi, deputații creștin-democrați, să-l votăm pe Voronin președinte, deși grupul nostru parlamentar luase decizia să nu voteze. Să-l votăm și să intrăm la guvernare alături de Voronin!

Băsescu și-a trimis atunci consilierii la Chișinău, consilieri care au stat aici zile întregi să ne explice și să ne convingă cât de importantă este pentru R. Moldova și România alegerea la acel moment a lui Voronin în fotoliul de președinte la Chișinău.

La una din acele întâlniri de „convingere”, consilierul domnului președinte Băsescu a fost însoțit de directorul postului de televiziune PRO tv Chișinău.

În dimineața zilei de 4 aprilie 2005, cu câteva ore înainte de vot, am fost martorul unei convorbiri telefonice între Roșca și Băsescu prin care eram rugați să votăm „de dragul României”.

Întâlniri de acest fel am avut atunci și cu Vladimir Socor, însoțit de un fost congresman american.

Precizez că unul dintre consilierii lui Băsescu cu care Roșca, liderul cu „doi plămâni diferiți” al PPCD care a trădat organizația, dovedindu-se a fi agent al serviciilor secrete ale Rusiei, ținea legătura permanentă era chiar Andrei Pleșu, responsabil, din câte bine îmi amintesc, pentru relațiile externe în cadrul Președinției de la Cotroceni.

Pe parcursul ultimilor ani, am scris cu lux de amănunte despre circumstanțele în care a avut loc votul din 4 aprilie 2005 și nu aș dori să revin asupra lor.

Indiferent de intențiile sfetnicilor și „binevoitorilor” PPCD-ului de atunci care au insistat să-l votăm pe liderul comunist la funcția de șef de stat, consider că scenariul cu votul nostru, al creștin-democraților, pentru Voronin a fost una din capcanele fatale întinse singurei, în acel moment, entități politice de respirație românească din Basarabia cu reprezentare parlamentară și cu grad de popularitate în continuă creștere după exemplarele acțiuni de protest anticomunist din 2002 și 2003.

Urmările au fost dezastruoase:

Ne-ați stigmatizat!
Ne-ați pus la zid pentru votul din 4 aprilie 2005!

După ce mi s-a terminat mandatul de deputat în 2009, ani buni la rând am fost pus în situația de a nu-mi putea găsi un loc de muncă: am rămas a fi considerați „oamenii lui Voronin”!

Pe o parte și pe alta a Prutului.

Întrebarea care se impune în această clipă este asta:

De ce mă înfierați acum, când vă spun cine m-a pus să votez la 4 aprilie 2005?

 

23 octombrie 2017

Mitul Băsescu la basarabeni

decembrie 30, 2016 Lasă un comentariu

Niște creatori de mituri mi s-au aruncat în cap după ce ieri am îndrăznit să expun pe fb un punct de vedere al meu, ceva mai reticent, față de fostul președinte român, Băsescu.

Este punctul meu despre unele poziții ale lui Băsescu legate de Basarabia.

Am eu dreptul, basarabean fiind, să exprim anumite rezerve față de fostul președinte român? Cu atât mai mult cu cât aceste rezerve le am nu de azi și nu de ieri.

M-am ars de-atâtea ori încât m-am dezvățat a crea mituri din personaje ușor ciudate care preferă să paraziteze pe necazurile basarabenilor, să facă șouri electorale pe seama acestora…

Vă rog să mă avertizați, începând din această clipă, în legătură cu alte personaje politice de pe ambele maluri ale Prutului despre care eu să vorbesc doar de bine, cum vă place unora dintre voi, sau să nu vorbesc deloc!

Personal, am votat la 4 aprilie 2005 pentru Voronin doar din considerentul că Băsescu, președintele de atunci al țării mele România, mi-a cerut, prin consilierul său și șeful PROTV-ului de la Chisinău, să votez! De dragul României am votat, nu de dragul lui Voronin!

Pentru acest vot, v-ati aruncat în capul nostru, ne-ati stigmatizat, ne-ati dat sentinta!

Iar Băsescu nici n-a catadicsit barem să articuleze niste regrete!

Este omul care a dat cu piciorul in echipa noastră!

Este omul care i-a împărțit pe basarabeni în buni și răi, în oameni care-i plac lui și oameni care nu-i plac lui.

Mă tem că astfel procedează acum cu PL-ul, al cărui membru nu sunt și pe care nu-l apăr, așa cum încearcă unii să insinueze…

Este părerea mea: partidele din România, printre care și cel al lui Băsescu, acum, urmăresc în Basarabia exclusiv interese de partid!

M-am săturat de partidele voastre de baroni!

Vreau să vă văd sufletul vostru de român și de apărător dezinteresat al cauzei românești, nu al celei de gașcă politică.

Frica de PPCD

septembrie 11, 2015 Un comentariu
proteste 2002
Am auzit cum unii care ar fi inițiatori sau participanți activi sau susținători și mai activi ai actualelor proteste din PMAN încearcă să se distanțeze, să se delimiteze în vreun fel (să se spele pe mâini) de protestele din 2002 (mai ales cei care nici măcar nu au participat la ele) organizate de PPCD…
 
Explicația: Iura Roșca!
 
Astfel, sensul, conținutul, mesajul profund românesc și antisistem, amploarea, vigoarea și ponderea istorică a Protestelor din 2002 se caută a fi șterse cu numele unui trădător ordinar și sculă a fostului regim de ocupație și a actualului regim de la Kremlin.
 
În legătură cu asta, trebuie subliniate câteva lucruri:
 
1. Protestele din 2002 nu au fost organizate de sau din inițiativa lui Roșca! Amplele manifestații au fost inițiate de echipa PPCD (Nu voi intra în detalii ca să dau numele celor care, în geroasa zi de 9 ianuarie 2002, au propus, în cadrul echipei, și au insistat asupra declanșării acțiunilor de protest. Bunul simț și respectul pentru fiecare dintre camarazii noștri ne-au ghidat întotdeauna să scoatem în față faptele patriotice și spiritul de echipă, mai puțin numele noastre)!
 
Trădarea am simțit-o din prima noapte, când, pe un ger de minus 15 grade, lipeam, în Chișinău, afișele cu anunțul despre declanșarea protestelor și îndemnul nostru către populație de a ieși pentru a ne opune valului comunist care s-a abătut peste Republica Moldova după alegerile parlamentare din 2001: jumătate din echipele noastre (90 la sută formate din tineri) antrenate în această acțiune au fost reținute de poliție! Echipajele de poliție erau pe urmele noastre chiar din startul acțiunilor noastre, în unele cazuri acestea ne așteptau în zonele de ”debarcare” nocturnă a micilor noastre grupuri ”de atac” cu afișe și clei în mâini. A fost nevoie ca noi, puținii deputați ai PPCD, care ne aflam de obicei în fruntea acestor echipe, să ne ocupăm, în cursul nopții și, apoi, zile la rând, de eliberarea mai tinerilor noștri colegi (în mare studenți și elevi) din comisariatele de poliție ale capitalei.
 
Nici prin minte să-mi treacă atunci că suntem trădați din interior! Nici prin minte să-mi treacă atunci că trădătorul este chiar cel din fruntea organizației! Nici prin minte să-mi treacă atunci că toate acțiunile provocatoare de pe tot parcursul celor patru luni de protest (inundarea rândurilor de protestatari cu tot felul de lumpeni, plasarea în corturile din fața Președinției și a Parlamentului a armelor și a ”publicațiilor cu conținut fascist”, ”furtul” Crucii instalate de protestatari în locul fostului monument al lui Marx și Engels, răpirea colegilor noștri, ”asigurarea” securității celorlalți lideri ai PPCD prin ”angajarea” unor elemente securiste menite nu să ne apere, ci să ne urmărească, blocarea, la Prut, a accesului cântăreților români, etc…) sunt puse la cale chiar de el, de individul cu ”doi plămâni diferiți” aflat în legătură directă cu structurile regimului Voronin, dar și cu cele criminale.
 
2. Niciuna dintre cele mai odioase prevederi din programul de guvernare anunțat de comuniști (federalizarea Republicii Moldova, legalizarea prezenței militare a Federației Ruse în stânga Nistrului, decretarea limbii ruse drept cea de-a doua limbă de stat, scoaterea din învățământ a limbii române și a istoriei românilor etc, etc) nu a fost realizată în cei opt ani de aflare a PCRM la putere, acest lucru datorându-se, întâi și-ntâi, amplelor, viguroaselor și hotărâtelor acțiuni de protest declanșate de PPCD în iarna anului 2002!
 
A nu se uita că imediat după aceste proteste, în urma preocupării, eforturilor și insistențelor exemplare, de mai bine de zece (!) ani, ale PPCD, în parte ale colegului și camaradului meu de luptă politică Vlad Cubreacov, regimul Voronin a fost pus în situația de a recunoaște oficial și a înregistra Mitropolia Basarabiei, singura instituție românească introdusă în legalitate în stânga Prutului după ocupația sovietică din anii patruzeci ai secolului trecut, instituție hulită și disgrațiată de toate guvernările de după 1991, inclusiv cea de astăzi, dar și de falsunioniștii de la Chișinău, de ieri și de azi, unii dintre ei aflați în solda Bucureștiului!
 
3. Toate necazurile s-au abătut și se mai abat asupra noastră, a basarabenilor, din cauza unei singure probleme, una fundamentală: problema identitară!
 
O guvernare a unui stat născut într-un teritoriu românesc înstrăinat cu profundă conștiință românească niciodată nu va cădea în păcatul de a jefui acest stat!
 
Afirmarea identității românești în stânga Prutului nu presupune neapărat trâmbițarea oarbă, goală și gălăgioasă a ”unirii imediate”, ci acțiunea permanentă, nobilă, patriotică de apărare a valorilor românești și creștine și de trezire și formare, întâi și-ntâi prin Educație, a spiritului și a conștiinței românești. O populație cu conștiință românească a celui de-al doilea stat românesc va fi în stare să dea naștere unei clase politice cu conștiință românească. Numai o clasă politică cu conștiință românească va fi capabilă să pregătească și să îndrepte țara spre unirea pe care ne-o dorim și care, neîndoios, va avea loc.
 
Anume din aceste considerente, în acest teritoriu aflat încă în mrejele fostei metropole, o entitate politică de respirație națională și creștină, așa cum a fost PPCD-ul, va fi trădată, hulită și diabolizată!
 
Anume din aceste considerente PPCD-ului, avântul căruia era în creștere spectaculoasă după istoricele proteste anticomuniste din 2002 și cele împotriva planului Kozak al rușilor de dezmembrare a teritoriului nostru național, i s-a pregătit, prin liderul său aservit intereselor rusești, dar și prin gesturile neromânești dinspre București, capcana mortală din 4 aprilie 2005. Dacă la alegerile din 2005 nu i-ar fi fost furate (la numărare) voturile, dacă nu ar fi fost trădat de un lider lumpenizat și șantajabil, PPCD-ul ar fi devenit un factor decident în cadrul puterii de la Chișinău! Prima dată după independență o entitate politică de respirație națională și creștină, neafiliată structurilor criminale și mafiote ale Sistemului, ar fi putut decide cursul Republicii Moldova!
 
Iată de ce actuala guvernare a Republicii Moldova, care nu are conștiință românească, diabolizează PPCD-ul identificându-l cu numele trădătorului său Roșca și transformându-l într-o armă de speriat protestatarii din PMAN.
 
4. Observatorii atenți nu au avut cum să nu bage de seamă că o bună parte, dacă nu chiar majoritatea protestatarilor din PMAN, sunt participanții activi ai protestelor anticomuniste din 2002…
 
Frica Puterii este anume asta: să nu cumva aceștia, protestatarii de azi, să readucă spiritul protestelor din 2002…

Ștefan Secăreanu

11 septembrie 2015

DEZECHILIBRELE UNUI ANALIST ”CU RADIAȚIE”

iunie 2, 2015 Un comentariu

Secareanu tribuna parlamentZilele trecute eram apostrofat de un prieten de pe Fb, membru al Platformei DA, pentru faptul de a fi reprodus pe pagina mea de socializare un comentariu al lui Nicolae Negru, din Ziarul Național, pe marginea relațiilor ușor ”zburlite” între ”dadaiști” și unioniștii de la ”Tinerii Moldovei”. ”Bun comentariul lui Nicolae Negru”, am zis eu atunci, având în vedere  poziția echilibrată și judicioasă a autorului în raport cu reprezentanții celor două tabere și acțiunile lor.

Cu unele rezerve de rigoare, am postat pe pagina mea de Fb și comentariul de vineri al lui Nicolae Negru referitor la ”unele aspecte neclare ale strategiei platformei DA”, autorul insinuând că reprezentanții acesteia ar face jocul lui Dodon.

Ieri am constatat cu părere de rău că editorialistul de la Ziarul Național și-a pierdut tot ”echilibrul”. Acesta a lansat niște acuzații dure și de-a dreptul deplasate la adresa unor lideri ai Platformei DA, pe care nu-i nominalizează, dar îi poreclește ”leitenanți ai lui Roșca”.

Deși nu am nimic cu Platforma DA, nu sunt membru și nici activist al acesteia, una dintre săgețile otrăvite ale analistului ”dezechilibrat” a fost îndreptată chiar spre umila mea persoană. (”PRO TV a fost acuzat, de la tribuna Parlamentului, de un alt promotor de azi al presei independente, că ar avea intenția să discrediteze instituțiile statului, în special Ministerul de Interne, dar mai cu seamă că ar prezenta pericol de radiație („se îngălbeneau și cădeau frunzele de pe copaci”) și zgomot pentru cetățenii din blocurile învecinate cu sediul postului respectiv.”, scrie Negru amintindu-și de una din luările mele de poziție, în calitate de deputat, din toamna anului 2008, fără a cunoaște sau a se interesa barem de circumstanțele în care s-au derulat lucrurile în perioada tulbure a ”regimului oligarhic, antinațional, prorusesc de atunci”).

În legătură cu presupusa ”campanie anti-PRO TV” invocată de ziaristul Nicolae Negru, dar nu numai de el (nu am dorit să abordez acest  subiect sensibil pentru a nu fi pus în situația de a face și niște dezvăluiri mai puțin plăcute pentru ”monștrii sacri” ai libertății presei din Republica Moldova), mă văd nevoit să fac următoarele precizări:

În toamna lui 2008, în calitatea de atunci a subsemnatului de președinte al Comisiei parlamentare pentru Drepturile Omului, am luat atitudine față de campania (de mai bine de două săptămâni) a PRO TV – ului , stridentă, agresivă și provocatoare, de dezinformare a opiniei publice pe marginea unui presupus act de maltratare a unui cameraman al acestei instituții de presă în comisariatul de poliție Buiucani al capitalei. Seară de seară, telespectatorul era întărâtat și manipulat în mod cu totul scandalos. După câteva zile, instanța a constatat că un asemenea act pur și simplu nu a avut loc! Instituția de presă în cauză nici nu a catadicsit barem să-și prezinte scuzele în fața polițiștilor discreditați, împotriva cărora s-a îndreptat un val nestăvilit de ură din partea populației.

Tot în acea perioadă, PRO TV-ul de la Chișinău a lansat, în mod inexplicabil de revoltător, un șir de materiale denigratoare și atacuri murdare împotriva Mitropoliei Basarabiei și reprezentanților ei.

Aceste fapte reprobabile, în opinia mea, comise de o instituție de presă declarată liberă, democratică și echidistantă, m-au determinat atunci să iau atitudine solicitând organelor abilitate, potrivit cu prevederile Regulamentului Parlamentului și Legii cu privire la statutul deputatului, verificarea modului în care acțiunile în cauză ale mai sus pomenitei entități media se înscriu în câmpul legal al Republicii Moldova. Am insistat de asemenea, tot în corespundere cu rigorile legale, asupra prezentării  informațiilor exhaustive privitoare la patronii PRO TV-ului de la Chișinău și felului în care această instituție este finanțată! (Probleme pe care le ridică astăzi întreaga societate în raport cu toate instituțiile media!).

Accentuez: A fost o luare de atitudine a subsemnatului față de acțiunile ilegale, de dezinformare, comise cu premeditare și rea-voință de o instituție de presă, și nu o cerere de închidere a acesteia ori o ”campanie anti-PRO TV”, așa cum au fost interpretate și sunt interpretate încă lucrurile de mai mulți jurnaliști isterizați, dar și de comentatorul Ziarului Național.

Referitor la ”pericolul de radiație” venit dinspre PRO TV și ”frunzele îngălbenite căzute peste copaci”, dar și peste imaginația lui Nicolae Negru și a altor atâția panicarzi din ”presa galbenă” de la noi, trebuie să menționez următoarele: aceste ”dezechilibre” se conțin într-o petiție anonimă, ticluită în chip securistic, ca pe timpul NKVD-ului, și expediată pe adresa Comisiei pentru Drepturile Omului la câteva zile după intervenția ”anti-PRO TV” a subsemnatului de la tribuna Parlamentului, petiție care a fost retrimisă, potrivit aceluiași Regulament al Parlamentului, împreună cu alte zeci și sute de petiții și plângeri sosite în Comisie, însoțite de câte o interpelare în scris a președintelui Comisiei,  Guvernului Republicii Moldova pentru examinare și luare de măsuri potrivit cu prevederile legale în vigoare. (Precizăm că până în 2001, petițiile anonime sosite în adresa instituțiilor statului nu erau supuse examinării. După venirea comuniștilor la guvernare, Legea cu privire la petiționare a fost modificată de aceștia fiind reintrodusă obligativitatea examinării petițiilor anonime de toate instituțiile statului, iar în sarcinile  Comisiei parlamentare pentru Drepturile Omului intrau și atribuțiile fostei Comisii pentru petiții, care, între timp, fusese dizolvată).

Evident, ”anonimka” cu ”radiații” și ”frunze îngălbenite” a fost extrasă de autorii ei adevărați din teancul de petiții ieșite din Comisia pentru Drepturile Omului și ”dată pe mâna presei”, mai ales pe mâna PRO TV-ului… Și, evident, ”radiațiile” și ”frunzele îngălbenite” din jurul PRO TV-ului au fost atribuite subsemnatului și ”împrăștiate” în toată țara… Procedura diabolică din cele mai negre timpuri ale stalinismului a fost pusă în practică cu brio… Cu concursul direct al PRO TV-ului care nu a încercat barem să ceară și opinia ori explicațiile subsemnatului pe marginea subiectului.

Recunosc, am înțeles atunci ce înseamnă să fii în pielea victimei unei campanii de presă… (Între timp, un autodeclarat președinte al unei presupuse Uniuni a Jurnaliștilor, fost aparatcik pe la Teleradio, cu diplomă a Școlii Superioare de Partid din fosta URSS, lansa, cu spume la gură, declarații publice și acuzatoare privind excluderea subsemnatului din imaginata-i organizație de jurnaliști, subiect delicios pentru presa de senzație). Un deputat, ditamai președinte de comisie parlamentară este pur și simplu dezarmat în fața unei asemenea campanii, mai ales în fața unei campanii declanșată de PRO TV, darmite un cetățean simplu… (Cazul recent al tinerei profesoare de la Ungheni dezonorată public de PRO TV în modul cel mai scârbos și sfidător posibil este unul concludent).

Mi-am dat seama de asemenea că autorii petiției anonime cu ”radiații” și ”frunze îngălbenite” sunt chiar autorii scenariului macabru de îngropare a PPCD-ului și de compromitere a fruntașilor acestui organism politic de respirație națională și creștină, scenariu elaborat de ani de zile și realizat cu concursul direct al fostului lider pepecedist, bărbosul pistolar ”cu doi plămâni diferiți” care s-a dovedit a fi una dintre cele mai periculoase scule în mâinile regimului de ocupație, autorul din umbră al celor mai murdare acțiuni puse la cale împotriva celor mai buni camarazi ai noștri de luptă politică, denigrați sau hăituiți, înjunghiați în plină stradă, loviți cu ranga în cap în fața casei, otrăviți sau aruncați în fântână, maltratați în taxi-uri improvizate și aruncați pe marginea drumurilor sau pe maluri de lac, răpiți în toiul protestelor noastre din primăvara anului 2002…

În acest context, sunt nevoit să dezvălui pentru prima dată un detaliu foarte important… Capcana din 4 aprilie 2005 a fost întinsă PPCD-ului cu ajutorul și prin participarea directă a PRO TV-ului de la Chișinău. Directorul acestui post de televiziune a fost unul dintre ”comisarii” nu știu căror structuri interesate din exteriorul Republicii Moldova care aveau sarcina menținerii cu orice preț a lui Voronin pe post de președinte. În acest sens, șeful PRO TV-ului de la Chișinău, alături de tot plutonul de sfătuitori cu misiune veniți de aiurea, a ”negociat” cu Roșca votarea lui Voronin, insistând ca întregul grup parlamentar al creștin-democraților să fie determinat să facă acest pas…  sinucigaș. Astfel, în noaptea de 3 spre 4 aprilie, ”bărbosul”, călcând în picioare decizia  grupului nostru de deputați privind respingerea candidaturii liderului comunist pentru cea mai înaltă funcție în stat, a bătut palma cu acesta…

Să nu scăpăm din vedere încă un detaliu… PRO TV-ul de la Chișinău, cu tot arsenalul său de manipulare, a avut un rol deloc de neglijat în promovarea și spălarea imaginii lui Voronin și a PCRM-ului la alegerile parlamentare din primăvara lui 2005. Cine nu-și mai amintește de ”sfătosul”, ”mucalitul” și ”buruienosul” de Voronin din profundele ”lungmetraje” ale Lorenei Bogza din acea perioadă?

Vom constata că aceeași misiune a avut-o PRO TV-ul și în pregătirea sau crearea circumstanțelor necesare pentru ”revoluția” din 7 aprilie 2009. Campania de dezinformare crasă legată de presupusa maltratare a cameramanului PRO TV în incinta Comisariatului de poliție Buiucani din toamna anului 2008 urmărea de fapt un scop sinistru: cultivarea și provocarea urii cetățeanului simplu față de reprezentanții forțelor de ordine cu câteva luni înainte de evenimentele de la 7 aprilie 2009!

Vom observa de asemenea că această acțiune dezgustătoare a PRO TV-ului era precedată de apariția subită și foarte ”profundă” în emisiunea Lorenei Bogza a unei anonime bâlbâite, mare luptătoare pentru drepturi și libertăți, hăituită și dezagreată chipurile de nu știu care structuri de la Moscova, amazoana cu portavoce de la 7 aprilie 2009, Natalia Morari…

Baghirov, ”bloggerul” și tăvălitorul de amazoane, avea să apară ceva mai târziu…

În încheiere vom constata că, de fapt, ”dezechilibrele” din comentariul lui Nicolae Negru ne-au determinat să scoatem în prim plan câteva întrebări deocamdată fără vreun răspuns:

1. Cine sunt, totuși, patronii din umbră ai PRO TV-ului de la Chișinău și ce scop au urmărit aceștia în efortul lor pentru menținerea majorității comuniste în Parlamentul Republicii Moldova după alegerile din primăvara anului 2005 și propulsarea lui Voronin la funcția de șef al statului la 4 aprilie același an?

2. Interesul căror structuri au fost reprezentate de patronii din umbră ai PRO TV-ului de la Chișinău în pregătirea și desfășurarea dezordinilor din 7 aprilie 2009 alături de Natalia Morari, Eduard Baghirov, guvernarea comunistă de atunci cu toți provocatorii ei și foarte mulți ”revoluționari revoltați” din piață?

3. Din ce raționamente analiștii și editorialiștii Ziarului Național au promovat și încurajat un guvern minoritar votat de comuniști în defavoarea unui guvern format și susținut de cele trei partide ”proeuropene” pentru care a optat majoritatea alegătorilor din Republica Moldova la alegerile din 30 noiembrie 2014? 

4. Care este deosebirea dintre Voronin votat la 4 aprilie 2005 și Voronin care a votat în 2015 guvernul minoritar Gaburici?

Ștefan Secăreanu

2 iunie 2015

PPCD și actul respirației sale (IV): ASASINATELE UNUI PISTOLAR

ianuarie 19, 2014 4 comentarii

secareanu100

– Iurie Roșca vă consideră un ”plecat”, într-un comentariu al său pe marginea celor publicate de dumneavoastră pe blog. Ce credeți că are în vedere fostul dumneavoastră coechipier?

– Ar fi fost mai indicat să-i adresați această întrebare chiar lui Roșca rugându-l să vă explice care din cele câteva semnificații ale noțiunii în cauză a fost atribuită de el umilei mele persoane.

Dacă, didactic vorbind (am înțeles că, de la o vreme are preocupări preponderent didactice, înregistrând performanțe notabile într-un domeniu foarte agreat de el – limbajul corpului), se referă la primul sens al termenului ”plecat”, înregistrat în Dicționarul Explicativ al Limbii Române –  faptul de a pleca, adică de a părăsi o slujbă, o instituție, voi repeta ceea ce am afirmat deja în serialul de răspunsuri la întrebările adresate subsemnatului de reprezentanții presei, dar și de colegii de partid: Nu am plecat din PPCD! Au plecat din PPCD cei care au transformat partidul într-o unealtă în mâna serviciilor speciale ale Kremlinului!

Dacă vânzătorul de partid (după ce că și-a șters picioarele de bunul nume al PPCD-ului punându-l în slujba intereselor Kremlinului, vinde, cu ajutorul unor  colegi mai tineri, amăgiți și folosiți în mod perfid, tot ce a mai rămas din trupul formațiunii – sediile)  se referă la cel de al doilea sens al cuvântului în discuție –  îndreptat în jos sau într-o parte; încovoiat, curbat; aplecat, atunci, într-adevăr, sunt nevoit să mărturisesc deschis, m-am aplecat foarte serios și de mai multă vreme asupra trecutului nostru comun pentru a pătrunde, cu mintea și cu inima, dedesubturile multor întâmplări și evenimente care au trezit și trezesc încă mari nedumeriri.

Dacă, însă, imaginația vulcanică a traducătorului și propovăduitorului ”fructelor otrăvite ale propagandei Kremlinului” s-a oprit năvalnic asupra altei semnificații a cuvântului ”plecat”supus, ascultător; modest, respectuos, nu voi ezita să recunosc că mi-a plăcut să nu ies niciodată din cuvântul părinților mei care mi-au dat viață. Am crescut într-o familie cu zece copii unde am fost învățat să muncesc, să fiu modest, să mă port cumsecade cu oamenii și să nu spun minciuni! Regimul cumva de cazarmă pe care l-am avut, de la vârsta de șapte ani, în școala-internat de tip sovietic și-a lăsat, neîndoios, amprenta asupra ființei mele, în sensul unei discipline sănătoase și al unui spirit al onoarei. Acolo, de unul singur, fără părinți și frați care să mă apere, am deprins să nu accept să fiu tratat în chip nedrept, să fiu umilit! Tot acolo am mai învățat un lucru: să fiu ferm în căutarea adevărului și să nu-mi fie frică de omul rău!

Și, în cele din urmă, dacă ”pistolarul de la Călărași” a avut în vedere o ultimă semnificație a expresiei amintite – faptul de a muri , voi spune cu mâna pe inimă că nu am murit încă, chiar dacă unii și-ar fi dorit acest lucru, și, creștin fiind, nu mă tem de moarte.

Cu bună seamă, nu voi acorda multă atenție unuia dintre cele mai slabe texte scrise de Roșca vreodată, care, ca de obicei, se crede buricul pământului, raportând tot ce se mișcă pe lumea asta la persoana sa. Scriitura în cauză, fiind trasă de păr și plină de injurii și neadevăruri, denotă aroganța autorului și trezește dezgustul cititorului. În plus, cei care cunosc bine ”scrisul” acestui aventurier ordinar cu ifose de intelectual, vor observa fără prea mult efort câtă frică se revarsă printre rândurile înșiruite de el, de parcă ar fi fost scrise de  mâna tremurândă a lui Ghenadi Ianaev din timpul puciului de la Kremlin din 19 august 1991.

Iată de ce, în ceea ce urmează, îl voi îndemna pe Roșca să își ridice nițel fruntea sa ”conservatoare” de la ”opera” lui Dughin și să-și abată, măcar pentru puțin timp, toate ”curiozitățile intelectuale” și întreaga ”gândire politică” asupra răspunsurilor la următoarele întrebări:

1. Ce a căutat el în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 în biroul lui Vladimir Voronin din clădirea Președinției?

2. De ce a înfierat România în textul scris de el pentru discursul lui Vladimir Voronin din 7 aprilie 2009?

3. Care a fost și este rolul sau rostul pistolului pe care îl poartă la șold de câteva decenii? De cine se teme el atât de mult încât să rămână nedespărțit de armă atâta amar de vreme?

4. Cine a pus la cale asasinarea din toamna anului 1998 a liderului PPCD din sectorul Botanica al municipiului Chișinău, Valentin Ciobanu? Cine a organizat agresarea fizică a colegilor noștri Mircea Ciobanu și Dumitru Osipov în anul 2000 și a regretatului Nicolae Stratulat în anul 2003? De ce, în calitățile sale de deputat, de vicepreședinte al Parlamentului, de președinte al subcomisiei parlamentare pentru controlul asupra Serviciului de Informații și Securitate și de vicepremier cu probleme de securitate, deținute atâția ani la rând, nu a întreprins nicio acțiune hotărâtă în vederea descoperirii autorilor acestor crime?

Se impun totuși, în încheiere, câteva precizări pe marginea reacției lui Roșca la cele scrise de mine. Dânsul crede că subsemnatul ”s-a simţit bine-mersi” lângă el ”preţ de două decenii, inclusiv în patru legislaturi succesiv”. Îmi pare rău, dar sunt obligat să-i amintesc acestui ins care îmi dă lecții de moralitate că nimeni, în afară de Bunul Dumnezeu, nu poate ști ce e cu adevărat în sufletul celui care îți este alături! Iar un om cu bun simț niciodată nu va îndrăzni să-și dea cu părerea despre ce simte cu adevărat colegul de alături dacă nici măcar nu l-a întrebat vreodată despre asta! Mare tupeu trebuie să ai crezând și afirmând că toată lumea de lângă tine nu mai poate de fericire aflându-se lângă tine! Mare nesimțit trebuie să fii ca să crezi așa ceva!

Sunt nevoit, din păcate, să reacționez acum și să spun cu tărie că, știindu-l îndeaproape pe Roșca, nu m-am simțit deloc bine vreodată lângă el! Mi-am făcut datoria de ostaș al echipei fără ca să am vreun atașament față de acest om, care, spre regretul meu, nu are prieteni și nici nu poate să-i aibă din simplul motiv că nu știe să respecte pe nimeni. Pentru el, cei din jur nu sunt decât niște ”mecanisme” fără suflet pe care le poți folosi unde-ți trebuie și cât îți trebuie, după care le arunci. Expresia lui preferată despre oricine și oricând, care îi arată adevărata statură morală, este ”idiot util”, preluată din limbajul lui Lenin. Cum pot să mă simt bine lângă un om care îți sărută copiii față de tine, iar pe la spate ți-i numește ”țigani”! (Din ziua în care am aflat de asta, nu mai dădeam drumul din mână copiilor la întâlnirea cu ”șeful”,  încercând să evit pe cât e posibil un nou sărut al lui Iuda). Cum s-ar simți acum zeci și zeci de frontiști de frunte dacă ar afla cum erau etichetați și vorbiți de rău pe la spate de unul ca Roșca? Ce să crezi despre un lider de partid pe care îl vezi cu câtă ură îi tratează pe colegii tăi de partid? (Am rămas uluit de felul cum fusese tratat într-o bună zi regretatul nostru fruntaș de la Strășeni, Nicolae Stratulat. După ce omul, suferind de o boală incurabilă, părăsi  sediul central  de pe Nicolae Iorga, unde veni să se destăinuie asupra problemelor pe care era nevoit să le înfrunte, inclusiv cele financiare, Roșca o tăie răutăcios printre dinți: ”De-ar zdohni ș-aista odată!”). Nu cunosc vreun coechipier, dar absolut niciunul, care ar fi fost tratat altfel decât în acest chip. Bănuiesc, poate la Universitatea Populară (așa se numește acum Partidul Popular Creștin Democrat) tineretul de acolo este tratat și cu un limbaj al sufletului, nu numai cu cel al corpului, cum aflăm din opusul ”consistent” al ”profesorului” Roșca.

Cât privește cele ”patru legislaturi”  în care eu aș fi deținut mandatul de deputat, simțindu-mă bine lângă el, trebuie să-i amintesc acestui aventurier și profitor politic că subsemnatul nu a fost deputat decât în trei legislaturi (1998-2001, 2001-2005, 2005-2009). Ce-i drept, am fost printre cei nouă colegi (inclusiv el) din Frontul Popular din Moldova care am intrat în Legislativ în 1994, dar, după prima ședință a Parlamentului de atunci, dominat de agrarieni, la insistența lui Roșca, mi-am depus mandatul de deputat împreună cu alți trei colegi de ai noștri. Atunci nu puteam înțelege din ce ”curiozități intelectuale” mai tânărul ”combinator”, aflat în misiune, insistase atât de mult asupra demisiei mele din Parlament, acuma îmi dau seama de ce. (După o lună de la depunerea mandatului, fusesem dat afară și de la postul național de radio unde munceam de 11 ani în calitate de crainic. Cu toate acestea, am continuat să editez, în condițiile vitrege de atunci, ziarul nostru ”ȚARA”. După publicarea mai multor dezvăluiri despre fărădelegile comise de guvernarea agrariană, am fost hărțuit într-un șir de procese de judecată, inclusiv unul penal, în care am avut, împreună cu Veaceslav Plugaru, interdicția de părăsire a municipiului Chișinău timp de un an de zile, iar, după înmânarea rechizitoriului prin care Procuratura insista asupra privării noastre de libertate pe un termen de până la cinci ani, a urmat și mascarada de proces penal. Noroc că lui Snegur îi veniseră mințile la cap și ceruse instanței achitarea noastră după ce fusesem forțați să prezentăm scuze pentru ”calomniere”.)

După ce l-am priceput, singurul lucru pe care i l-am datorat lui Roșca în calitatea lui de președinte PPCD a fost loialitatea colegială și statutară, indiferent cum am votat la scrutinele secrete din cadrul Congreselor partidului.

O mică precizare se impune, totuși, și pe marginea următoarei minciuni a lui Roșca, citez: ”E suficient să amintesc faptul că din 2005 până în 2009, el (subsemnatulȘt. S.) s-a simțit extrem de confortabil în poziția de președinte al Comisiei parlamentare pentru drepturile omului, fără a schița un minim gest de dezacord sau disidență.”.  Fără să vreau, sunt pus în situația de a recunoaște că nu m-am simțit deloc confortabil în funcția de președinte al Comisiei pentru Drepturile Omului, pentru că nu am avut posibilitatea să îmi exercit plenar acest mandat nu din cauza comuniștilor, ci din cea a liderului nostru de partid, care se simțea bine-mersi în fotoliul de vicepreședinte al Parlamentului, instalat acolo după votul nostru din 4 aprilie, obținut prin înșelăciune. (Precizez că unul din scopurile urmărite de Roșca în urma votului nostru a fost obținerea cu orice preț și a funcției de președinte al așa-zisei subcomisii  pentru controlul parlamentar al Serviciului de Informații și Securitate din care formațiunea noastră nu avea mare lucru de câștigat, dar care i-ar fi permis doar lui să obțină avantaje. Menționăm de asemenea că acest obiectiv al său figura printre cele zece condiții scrise de el și înaintate lui Voronin în noaptea de 3 spre 4 aprilie, când cei doi au bătut palma cu câteva ore înainte de procedura de vot.). Nu m-am simțit confortabil pentru că nu toate intervențiile mele de la microfon erau pe placul ”șefului”, îi încurcau uneori legăturile cu persoane îndoielnice departe de interesele și aspirațiile PPCD-ului. Mi-am făcut cinstit datoria de deputat în primul rând, apărând, cum puteam eu, multă lume necăjită de mafia de la putere, de justiția coruptă. Dovadă sunt zecile, sutele, miile de demersuri, interpelări și intervenții pe care le-am făcut întru apărarea oamenilor. Dar mare îmi era nedumerirea când, după ieșirea mea la microfon, eram apostrofat să nu mai insist asupra unei sau altei chestiuni pentru că, aflai mai târziu, cineva plătea bani ca eu să tac! Cât efort s-a depus ca să fiu oprit în încercările mele de a interveni pentru eliberarea unui deținut condamnat pe nedrept.

Problema trebuie pusă altfel: A meritat acest om funcția de vicepreședinte al Parlamentului, funcție pe care i-a încredințat-o Partidul Popular Creștin Democrat, pe care l-a trădat și scheletul căruia îl vinde acum ascunzându-se după numele unor tineri naivi și creduli?

Roșca consideră partidul a fi una cu el. Acest aventurier și profitor politic scrie: ”Am reținut că Ștefan recunoaște „liber și neconstrâns de nimeni” că nu mai e colegul nostru de partid, de vreme ce el însuși precizează că n-a mai avut niciun contact cu formațiunea din care a făcut parte încă din ziua de 7 ianuarie 2011”. El răstălmăcește cum îi convine, adică perfid, cuvintele mele. Am spus că nu mai am niciun contact cu Iurie Roșca, nu cu PPCD! Eu nu am rupt legătura cu formațiunea! Am fost, sunt și voi fi în legătură permanentă cu membrii din structurile partidului și, spre deosebire de Roșca, am rămas fidel Programului politic al PPCD și nu m-am pus în slujba unor interese străine!

Cu un singur lucru afirmat de Roșca aș putea să fiu de acord: ”A polemiza cu Ștefan este imposibil!” . Eu aș spune mai mult: este imposibil și inutil!

(Va urma)

PPCD și actul respirației sale (III): 7 APRILIE DIN CABINETUL LUI VORONIN

ianuarie 12, 2014 2 comentarii

Stefan Secareanu Cahul

 În  timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 v-am văzut printre mulțimea din spatele clădirii Parlamentului. Erați protestatar ca în 2002? Ce a însemnat pentru Ștefan Secăreanu și colegii lui din PPCD ziua de 7 aprilie 2009?

– Bineînțeles, e o diferență mare între acțiunile de protest ale PPCD-ului din iarna-primăvara anului 2002 și ce am văzut la 7 aprilie 2009. Un protest își atinge scopul prin mesajul clar și bine articulat, prin organizatori și lideri responsabili, fermi și disciplinați. Numai în asemenea condiții participanții la acțiune, indiferent de numărul lor, te urmează în mod exemplar și te susțin, iar provocatorii, din afara sau din interiorul echipei,  nu mai au șanse și posibilități de a se manifesta.

La 7 aprilie 2009 nu am văzut așa ceva. La 7 aprilie 2009 a avut loc o acțiune murdară împotriva Republicii Moldova, cu ”organizatori” și ”provocatori”. În acea zi ”organizatorii” au fost ”provocatori” și ”provocatorii” au fost ”organizatori”. Nu conta cine și de ce culoare politică era. În stradă toți aveau pe față aceeași mască – cele trei culori ale drapelului nostru național, și scandau aceleași lozinci: ale PPCD-ului de la protestele din 2002. Una părea cunoscută și apăsată: ”Moldova fără Voronin, Moldova fără comuniști!”.  Scopurile acestei acțiuni au fost două: pe de o parte, acapararea Puterii, iar pe de altă parte, înfierarea României și a românismului din stânga Prutului! Liantul intereselor acestora a fost unul singur și suprem: banul! În rest, zecile, sutele și miile de protestatari, sinceri și romantici, au fost transformați în ”masă de manevră” sau victime ale unei înscenări sinistre. Nu degeaba până astăzi nu s-a ales nimic din ”investigațiile” Procuraturii sau din cele ale comisiei parlamentare instituită în acest sens. Nimeni nu a fost și nu va fi tras la răspundere pentru crimele comise. ”Organizatorii” și ”provocatorii” nu vor admite așa ceva.

PPCD-ul a fost una dintre victimele acțiunilor murdare din 7 aprilie 2009. Dacă în 2005, sub paravanul pericolului rusesc, PPCD-ul a fost atras în jocul dezgustător de atunci cu scopul compromiterii noastre și a idealurilor îmbrățișate de noi, în 2009, aceiași autori, aceiași ”organizatori” și ”provocatori” puneau la cale scoaterea definitivă din scenă a PPCD-ului, trecerea lui la gunoi, extirparea și aruncarea lui ca pe o măsea stricată. Și acest lucru le-a reușit de minune. Cu toate mijloacele posibile pe care le-au avut în dotare (cele mai mârșave dintre toate acestea au fost unele surse media, democratice, flămânde, libere, docile și manipulatoare, luptătoare, naționale, atoateștiutoare, investigatoare și alergătoare cu capul printre nori, care, sub orice regim, pot deveni, cu cea mai mare ușurință, unelte periculoase în mâinile ”atotputernicilor” din umbră), inclusiv, cu ajutorul liderului PPCD. Trist, dar adevărat…

În 2009, Voronin, dar mai ales anturajul său, ardeau de dorința să scape de PPCD și să se aleagă, după scrutinul din 5 aprilie, cu o majoritate parlamentară confortabilă, fără ”partidul lui Roșca”. Tânjeau mult după situația de până la 2005, când dețineau 71 de mandate în Parlament și când ar fi putut întoarce și cursul apelor, nu-i încurca nimeni, dacă ar fi fost ceva mai sprinteni la minte și dacă nu le-ar fi pus bețe în roate protestele anticomuniste organizate de PPCD în 2002, dar și cele din fața Ambasadei de la Moscova împotriva prezenței militare ruse pe teritoriul național al Republicii Moldova, din toamna lui 2003, finalizate cu respingerea Memorandumului Kozak. Mai mult decât atât. Apropierea, voită sau nevoită, a lui Voronin de PPCD după votul din 4 aprilie 2005 al creștin-democraților i-a știrbit, într-o anume măsură, imaginea PCRM-ului în fața electoratului său, dar și în fața Moscovei. Să nu uităm că, imediat după 4 aprilie 2005, sub presiunea PPCD-ului, majoritatea parlamentară comunistă a fost ”obligată” de Voronin să voteze un șir de hotărâri ale Parlamentului privitor la integrarea europeană a Republicii Moldova și la retragerea trupelor ruse din țara noastră.  Ceva mai târziu, PPCD-ul i-a impus lui Voronin adoptarea legii din 22 iulie 2005,  prin care Chișinăul își determina poziția univocă în problema conflictului transnistrean: orice statut poate fi acordat localităților din stânga Nistrului doar după retragerea definitivă a trupelor ruse din Moldova. Iată de ce PCRM-ul se zbătea din răsputeri pentru a drege cumva busuiocul și a se pune bine din nou pe lângă Putin…

Dar, nu a fost să fie. Comuniștii au obținut doar 60 de mandate și asta le-a stricat toate planurile. Ei nu au fost în stare să își ”aleagă” de unii singuri șeful statului, în cele din urmă, fiind nevoiți să cedeze puterea ”revoluționarilor” de altă sau de alte culori. Un singur mandat nu le-a ajuns pentru a fi fericiți pe deplin.

Un singur mandat al comuniștilor l-ar fi salvat, poate, și pe liderul PPCD, Iurie Roșca, care, în acea perioadă critică era preocupat mai mult de soarta lui Voronin decât de soarta propriului partid. Deși obținuse cu câteva mandate mai mult decât la alegerile din 2005, chipul lui Voronin trăda în acele zile nesiguranță și îngrijorare. Nu-l putea liniști nici chiar textul discursului său legat de evenimentele din 7 aprilie, scris de Iurie Roșca,  înregistrat din timp de el și transmis de Televiziunea Națională. Avea emoții și i se împleticea limba în gură mai ales la pronunțarea neologismelor și sofismelor lui Roșca îndreptate împotriva României. Nu l-au salvat pe Voronin nici eforturile și combinațiile propuse de Roșca pentru găsirea sau ”cumpărarea” cu orice preț a celui de-al 61-lea mandat din sânul deputaților necomuniști.

”Camaradul” nostru avea motive și mai serioase pentru a cădea în depresie. Toate planurile lui cu Voronin și Tkaciuk sau cu Voronin împotriva lui Tkaciuk, sau cu Tkaciuk împotriva lui Voronin au prins, pare-se, a se nărui. Arăta nervos și neliniștit. Așa l-am găsit în dimineața zilei de luni, 6 aprilie.

Toată lumea cunoștea deja rezultatele preliminare ale alegerilor parlamentare din 5 aprilie. Eram obosit. Nu închisesei un ochi, pentru că toată noaptea am fost pe drum, la volan. Trecusem pe la colegii noștri de la Cahul. Acolo am aflat primele rezultate ale scrutinului. Era clar că formațiunea noastră, pentru prima dată după aproape douăzeci de ani de prezență parlamentară, pierde bătălia electorală rămânând în afara Parlamentului. Am căutat să-i susțin și să-i încurajez pe coechipierii mei din orașul și zona unde îmi petrecusem copilăria și adolescența. După asta am trecut pe la  echipele noastre de la Cantemir, Leova și Hâncești. Îmbrățișându-mi colegii, încercam să-mi stăpânesc lacrimile care mi-au dat năvală. Am avut acest sentiment apăsător tot drumul până la Chișinău. Mă luminasei la chip când îl întâlnii, în fața blocului nostru, pe Vlad Cubreacov. După ce ne-am salutat, am zis că nu ne mai este somn și am mers spre Parlament cu gândul să prindem a ne aduna lucrurile din birourile noastre în care nu mai călcasem de la începutul campaniei electorale. Deși mai aveam timp berechet până la confirmarea noii componențe a Parlamentului, eram hotărâți să începem ”evacuarea” anume atunci, în dimineața zilei de 6 aprilie.

După ce am intrat în clădirea Parlamentului, ne-am zis să-i facem o vizită lui Roșca. L-am găsit în biroul său de vicepreședinte al Parlamentului. Am băut câte o cafea și am mai vorbit câte ceva despre situația din teritoriu, despre rezultatele alegerilor. Era abătut și obosit. Nu am stat mult timp pe capul lui, pe care și-l netezea nervos cu degetele, spunându-i că vrem să mergem în birourile noastre pentru a ne strânge lucrurile, că vom avea nevoie de mai multe zile pentru asta, că arhiva adunată de atâția ani este voluminoasă și că vom avea nevoie de mai mult timp pentru selectarea ori trierea ei etc.  La auzul planurilor noastre, Roșca a tresărit puțin, după care ne-a sfătuit să mergem mai bine acasă pentru a ne odihni după o noapte nedormită și să lăsăm strânsul lucrurilor pentru a doua zi, marți, 7 aprilie.

L-am ascultat ca pe un președinte înțelept și i-am urmat sfatul, luându-ne rămas bun și îndreptându-ne spre casă. La ieșirea din biroul colegului nostru, am observat, însă, un lucru: tablourile de pe pereții biroului lui Roșca, lungi și înalți, cu care ne obișnuisem  ani la rând, lipseau cu desăvârșire. Ca un împătimit de pictură își împodobea pereții cu tablouri ale mai multor pictori. (Așa făcea și la sediul partidului din strada Nicolae Iorga. Pereții de aici îi îmbrăca în fotografii multe-multe, cu chipul său mai ales, imagini cu colegii din Parlament sau cu tinerii din ”Noua Generație” de la diferite întâlniri, acțiuni, manifestări și manifestații. El numea toată galeria asta de fotografii cu un cuvânt nefolosit în limbajul politic: iconostas. Până la un timp, cele mai multe erau imaginile de la protestele noastre din 2002. După 2005, însă,  acestea au prins a se împuțina, iar până în 2009 aproape că dispăruseră. Locul lor l-au ocupat, ca prin minune, alte imagini, cu chipuri ciudate ale unor inși nu mai puțin ciudați, care prinseră a da târcoale pe la sediul nostru. Unul dintre aceștia era chiar Boris Marian, în fața căruia eu, în calitate de redactor-șef al publicației ”Țara”,  câștigasei un proces în instanță încă în 1994 în urma  insultei aduse de acesta echipei mele într-un articol publicat de el în ziarul guvernamental ”Nezavisimaia Moldova”. Ce avea Boris Marian cu Partidul Popular Creștin Democrat încât imaginea cu chipul lui de ”disident politic” să fie pusă la loc de cinste în sediul nostru istoric, nu puteam înțelege nici în ruptul capului!) Ne-am uitat întrebător unul la altul, pe urmă ne-am împăcat cu gândul că președintele nostru este băiat de treabă, mult mai harnic decât noi, încât a reușit să ne-o ia înainte cu ”evacuarea” din sediul Parlamentului. Probabil că există și întâmplări întâmplătoare. Nici prin minte să ne treacă ce va urma a doua zi, 7 aprilie…

A doua zi, însă, nu am mai reușit să ne salvăm arhiva din Parlament! Nici eu, nici Vlad! Am venit la Parlament în jurul orei 09.00. Am prins a-mi răscoli arhiva… Dar, pe la 10.00 am auzit coloanele de demonstranți. Mai întâi nu le acordasem prea multă atenție. Mă obișnuisem cu acțiunile de protest din fața Parlamentului. Pe urmă am văzut că lucrurile iau o întorsătură urâtă. De la etajul 5 al clădirii Parlamentului, unde se afla biroul meu, ”mișcările de trupe” se vedeau ca în palmă. Mai întâi au prins a zbura pietrele în geamurile Președinției. Era un zgomot infernal. Am zis că-i doar un exces de zel al unor protestatari. Nici să-mi treacă prin minte să ies din clădire. Mi-am continuat liniștit de lucru. Peste puțin timp, însă, mi-am dat seama că sunt blocat, nu mai pot părăsi clădirea, pentru că, jos, parterul era în flăcări. Am prins a mă îngrijora…

Mai trecuseră câteva minute și o piatră ateriză în geamul de la biroul meu care se făcu țăndări… În câteva clipe în birou apăru, brusc și alarmat, viceministrul de Interne, Zubic. Aproape că îmi ordonă să părăsesc de urgență clădirea pe o ieșire de rezervă din subsol. L-am urmat. Era mai multă lume care mergea grăbită spre subsol. Nici nu dovedii să trec bine peste pragul ușii de rezervă că în față îmi apăru un tip zdravăn cu fața acoperită de culorile Tricolorului. ”Domnu Secăreanu! Asta dumneata iești de vină!”, – a țipat el la mine. Vorbea stâlcit, cu un puternic accent rusesc. Nu m-am speriat, protestele prin care am trecut de-a lungul anilor m-au învățat să fiu stăpân pe situație. În acea clipă am prins a mă gândi la copii și la soție. Tot atunci mi-am dat seama că Vlad Cubreacov, colegul meu, lipsește. Îl sun, nu răspunde. După câteva clipe apare și el, dar nu pe ușa de rezervă, ci sărind pe o fereastră de la parter care era în flăcări. Mai întâi le ajutase pe niște angajate ale Parlamentului să sară peste geam. După asta sări și el. Ne-am întâlnit și am schimbat câteva vorbe! Vlad era profund marcat de ce se întâmplă.

În acel moment trebuia să mai rezolv o problemă: să îmi salvez mașina, un Opel Astra Universal, anul 1994, care era parcată în capătul străzii Sfatul Țării, intersecția cu bulevardul Ștefan cel Mare, și era practic înconjurată de demonstranți. Îmi dădeam seama de pericolul care mă păștea în situația în care ași fi mers s-o scot de acolo. Ca prin minune apăru în fața mea Sergiu, șoferul lui Iurie Roșca. Îl rugai pe el să îmi aducă mașina până în fața garajului Parlamentului, unde mă aflam. În acea clipă, mă sună Roșca. Mă întreabă ce caut acolo, după care mă somă să plec. Îmi mai spuse, fără să îl întreb, că dezordinile sunt o acțiune murdară împotriva lui Voronin dirijată de Moscova.

Din câte înțelesei mai târziu, în acele clipe el se afla în biroul lui Voronin, birou care, spun martorii, avea multe draperii…

După ceva timp, fiind de acum acasă, mai primesc un apel de la Iurie Roșca. Îmi ordonă să nu reacționez la apelurile telefonice venite de peste hotarele Republicii Moldova și să nu răspund la întrebările ziariștilor. Mă străduiam să înțeleg ce se întâmplă și de ce nu trebuia să răspund apelurilor telefonice…

Mai trecu ceva timp și mă sună din nou Iurie Roșca. De data asta îmi ordonă să îmi iau familia și să plec pe noapte din oraș. M-am îngrijorat de-a binelea. Nu știam ce să cred… De ce eu trebuia să părăsesc urbea? Era un pericol real sau o înscenare?

Între timp, apelurile telefonice se țineau lanț. Printre ele era și unul de la un vechi cunoscut din anturajul președintelui Băsescu. Mai întâi am ezitat, după care, luându-mi inima-n dinți, i-am răspuns. Mă întrebă dacă știu ceva despre faptul că la noapte se va trage cu gloanțe…

Cu gândul la securitatea familiei, mi-am încărcat pistolul, pe care îl dețin legal, ne-am luat lucrurile de strictă necesitate, ne-am îmbarcat și am părăsit capitala în amurgul zilei. Am mers la nașii mei din Cojușna. Mare mi-a fost mirarea să constat că tot drumul, de acasă până la Cojușna, sunt urmărit de o altă mașină, un jeep…

Era aceeași mașină care mă ținea sub urmărire permanentă câteva luni până la 7 aprilie…

Cu aceeași situație se confrunta și Vlad Cubreacov. Mai mult decât atât. În preajma zilei de 7 aprilie, eram asaltați de nenumărate telefoane de la niște tipi anonimi care solicitau insistent să mergem la nu știu ce fel de întâlniri cu ei ca să intrăm în nu știu ce fel de afaceri.

După câteva zile, când lucrurile se mai liniștiseră, am mers la Parlament să vedem poate mai găsim ceva din ceea ce voiam să salvăm cu orice preț. Ajuns acolo, mi-am pus mâinile în cap. Biroul meu, ars! Și cu scabrozități scrise pe pereți. În teancul de hârtii arse, se întrezăreau și paginile din Biblia făcută cadou de o înaltă față bisericească…

Plus de asta, mai eram anunțați că ne-au fost mistuite și carnetele noastre de muncă. După ceva timp, însă, mi se aduce la cunoștință că documentul meu a scăpat ca prin minune. M-am bucurat că,  după atâția ani de  deputăție și după evenimentele din 7 aprilie 2009, mă alesesem barem cu carnetul de muncă neatins de flăcările democrației noastre. Mai rămânea să îmi găsesc un nou loc de muncă…

(Va urma)

PPCD și actul respirației sale (II): CAPCANA DIN 4 APRILIE 2005

ianuarie 5, 2014 13 comentarii

secareanu_5– Ați afirmat de mai multe ori că votul din 4 aprilie 2005 pentru candidatura lui Vladimir Voronin la funcția de șef al statului a fost o capcană întinsă PPCD-ului. Atunci, de ce ați votat? Cum să înțelegem mai multe luări de atitudine ale Dumneavoastră prin care ați justificat acel vot?

– Din păcate, a fost o cursă. Prin votul din 4 aprilie PPCD-ul a fost adus în situația unei justificări permanente! Ca pe terenul de fotbal – nu am mai atacat, ci am fost puși în situația deloc ușoară de a ne apăra, adică de a justifica prin explicații și argumente interminabile gestul de atunci al grupului nostru parlamentar. Însă, orice luptător știe: cel care nu atacă, pierde! Și am pierdut! Tocmai din aceste considerente nu trebuia să admitem așa ceva.

Țin minte, la una din interminabilele întâlniri pe care le aveam cu un ins din SUA, adus de Vladimir Socor pentru a ne convinge să-l votăm pe Voronin, fostul congresman John Conlan, am întrebat: Care va fi statutul PPCD-ului după ce vom vota pentru Voronin – va fi la putere, va fi în opoziție? Mi s-a răspuns că PPCD-ul va rămâne același, adică în opoziție, PPCD-ul va opta în continuare pentru valorile naționale românești, PPCD-ul nu-și va pierde nimic din identitatea pe care și-a construit-o de-a lungul anilor. Vorbea frumos tipul, te încânta prin ținută, gest și sunetul ieșit din gura lui. A stat în ”jungla” noastră basarabeană vreo două luni de zile, până și-a îndeplinit misiunea. După asta, nu l-am mai zărit pe aici! Cum nu i-am mai văzut pe alți ”binevoitori” ai PPCD-ului, ziariști, analiști, tot felul de experți ciudați pe care numai Roșca știe de unde-i lua și care ne treceau pragul pentru a ne învăța să facem politică. PPCD-ul era ca o pradă în mâinile lor care urma să fie ademenită, adulmecată și apoi înghițită de-a binelea.

Dar, cu tot efortul său, americanul nu a reușit să ne convingă! În preajma zilei de 4 aprilie, am decis: nu votăm! Nu puteam să explodăm partidul. Cu atât mai mult cu cât, din câte cunoșteam, înțelegerile pentru a-l vota pe Voronin erau deja făcute fără participarea PPCD-ului. Bătea la ochi, însă, insistența cu care se dorea obținerea expresă a votului nostru! Era vineri, 1 aprilie. Roșca se îmbolnăvi brusc, nu a venit la Parlament. Țineam legătura prin telefon. Presa umbla după noi să afle ce vom face luni, când urma să aibă loc procedura de vot. În cele din urmă, am făcut declarația din biroul meu de la Parlament: Nu votăm! Toată lumea era liniștită, mai ales colegii noștri din teritoriu.

Însă, după două zile, în noaptea de trei spre patru aprilie, suntem convocați de urgență la Roșca acasă și puși în fața faptului împlinit: el fusese între timp la Voronin și bătuse palma! Împreună cu americanul, cu Serebrian și cu mai nu știu cine, după cum ne spunea el.  Mai mult decât atât, Roșca ne-a citit din agenda sa cele zece condiții, scrise de mâna lui, și puse, chipurile, în fața lui Voronin în schimbul votului deputaților noștri pentru candidatura lui la funcția de șef la statului.  Nu era un document scris, parafat, semnat între două formațiuni politice, ci o înțelegere între el și Voronin. Numai Dumnezeu știe ce se petrecea în inimile noastre! Peste câteva ore urma să ieșim în văzul tuturor pentru a vota călcând în picioare decizia noastră de două zile în urmă, mediatizată cu vârf și îndesat!

Două erau greșelile pe care le comiteam în acele momente, eu și ceilalți colegi  convocați de Roșca: acceptarea votului pentru Voronin și acordarea în continuare a sprijinului și încrederii liderului de partid, care stătea în fața noastră îmbrăcat într-un halat, cu capul înfofolit într-un prosop, ca un taliban, și îndruga verzi și uscate, luându-ne de proști. Cu toate insistențele care s-ar fi făcut asupra lui Roșca, cu toate telefoanele lui Băsescu sau ale lui Saakașvili, sau ale lui Iușcenko, sau ale Papei de la Roma, sau ale nu știu cui, despre care ne povestea omul pe care îl crezusem vreo 20 de ani, nu trebuia să votăm pentru Voronin la 4 aprilie! Chiar dacă votul și-ar fi găsit  în vreun fel justificarea geopolitică de moment, nu trebuia să votăm! Ni s-au îngăimat atunci atâtea și atâtea despre  pericolul Rusiei, despre Pasat, despre bandiții de la Tiraspol veniți să-i amenințe cu pistolul la ceafă pe oamenii lui Diacov sau ai lui Serebrian, ca nu cumva aceștia să îndrăznească să voteze pentru Voronin, sau alte atâtea și atâtea bazaconii puse la cale cu premeditare pentru a părea credibile ca, în cele din urmă, PPCD-ul să fie convins să accepte să salveze situația și țara! Adică, să cadă în plasă!

Totul a fost un scenariu perfid, gândit și elaborat până în cele mai mici detalii pentru eliminarea din scena politică a celei mai exemplare, mai consecvente, mai disciplinate și mai promițătoare forțe politice, Partidul Popular Creștin Democrat, care nu era controlat de grupările criminale și oligarhice și care își crease, după protestele istorice din 2002 și splendida-i campanie electorală din 2005,  o imagine de temut pentru regimul de la Chișinău, dar și pentru Moscova și grupările oculte occidentale. Iar la realizarea lui au luat parte factori de toată mâna: emisari și comisari de peste Prut sau de peste ocean, bandiți de la Tiraspol și din tot spațiul rusesc, ONG-uri drăgălașe și cochete pe care le pălise peste noapte dragostea față de PPCD, presă liberă, democratică și manipulatoare care, ca la comandă, a prins a sublinia vârtos rolul istoric al creștin-democraților în edificarea statului din stânga Prutului și a mediatiza, paralel cu imaginea victorioasă a lui Voronin, care căzuse tronc la inima americanilor, chipul liderului PPCD.

Lucrul cel mai important pe care trebuia să-l facem după alegerile din 2005 nu era apărarea interesului american în zonă sau eliminarea pericolului rusesc care stătea să vină peste Republica Moldova, ci protejarea propriei noastre formațiuni politice de actele subversive puse la cale cu rea voință împotriva ei pentru a nu admite sub nicio formă creșterea ei în sondaje și accederea la guvernare. Gândul la membrul de rând al Partidului Popular Creștin Democrat, la zecile și sutele de mii de susținători care nu ne-au trădat, ci au votat cu noi timp de peste două decenii, fiind alături de noi în cele mai grele încercări și punându-și speranțele în noi – aceasta trebuia să fie prioritatea preocupărilor liderului PPCD și a întregii echipe diriguitoare după alegerile din 2005. Nu scenariile murdare, nu jocul mârșav în care am fost atrași cu bună știință pentru a fi trecuți în umbră.

Toate ar fi fost cum ar fi fost, iar problema votului din 4 aprilie 2005 nu s-ar mai fi pus atât de acut dacă Voronin ar fi urmat cursul dorit de noi și de toți cei care ne-au determinat să acordăm acel vot (fie că erau de la București, Washington, Bruxelles, Kiev sau Tbilisi). Ce a urmat după 4 aprilie se știe. Voronin s-a văzut cu sacii în căruță și și-a continuat liniștit drumul pe care merge și astăzi: spre CSI, spre Uniunea Eurasiatică, spre Moscova lui Putin.

Marele semn de întrebare care ne-a clătinat multora încrederea în liderul PPCD a apărut atunci când, fără să fie necesar și fără nicio presiune dinafară, acesta s-a detașat de propriul partid și a urcat în căruța lui Voronin, topindu-se de fericire că a ajuns vicepremier în Cabinetul Greceanâi (Era, pe semne, răsplata lui Voronin pentru sârguința dovedită de Roșca la scrierea cuvântării acestuia, rostită la televiziunea publică după mascarada din 7 aprilie 2009, cuvântare prin care România era catalogată drept stat furnizor de instabilitate politică și învinuită de implicare în dezordinile de la 7 aprilie 2009 din centrul Chișinăului. Dar despre asta vom vorbi cu altă ocazie).

Votul din 4 aprilie 2005 poate fi interpretat corect doar în lumina decretului lui Voronin din 16 iunie 2009 prin care l-a urcat în căruța sa pe cel în care am avut încredere douăzeci de ani, încredere pe care ne-o înșela amarnic.

PPCD nu a avut o idilă cu Voronin, dar Roșca – da. Idila lor continuă și astăzi.

Voronin Diacov Rosca

(Va urma)

PUNCT ŞI DE LA CAPĂT – Dialog politic cu Ştefan Secăreanu

noiembrie 12, 2009 Un comentariu

Sergiu Praporşcic: – Domnule Ştefan Secăreanu, ce ziceţi, cum e viaţa politică de azi? Cum vă place ce se dă pe sticlă din Parlament, de la Guvern, de pe aiurea?

Ştefan Secăreanu: – Cum să zic? Sarabanda de evenimente, care s-a succedat după alegeri, este de-a dreptul impresionantă. Sperăm să fie şi una cu urmări benefice pentru societate. Multă lume nouă, dar şi veche, şi învechită în rele prin fauna politică de la vârfuri. Aşteptări majore din partea publicului de la noua putere, care, dacă  nu se descurcă, va provoca deziluzii la fel de mari. Eu aş dori ca actuala putere să se descurce, dincolo de interesele de partid mă gândesc la urgenţele care s-au acumulat, iar acestea sunt de ordin economic, dar reformele politice şi instituţionale trebuie promovate hotărât şi rapid. Altfel tranziţia devine o adevărată mlaştină unde riscăm să staţionăm mult şi bine. Citește mai mult…