Archive

Posts Tagged ‘Andrei Ciurunga’

Poezia detenţiei. Andrei Ciurunga – RUGĂCIUNEA PENTRU OSÂNDIŢII CĂZUŢI

 

 

 

Primeşte, Doamne, fumul rugăciunii
ce se înalţă tremurând în grai
şi urcă până sus, pe scara lunii,
spre scaunul pe care ştim că stai.

Îngenuncheaţi pe lanuri secerate,
rugămu-ne, Stăpâne de apoi,
să-i vindeci cu azur şi bunătate
pe duşii prea devreme dintre noi.

Ei au plecat cu rănile deschise
de sub înalte maluri ce se rup,
cu visele din gând făcute trup,
cu rănile din trup făcute vise.

Şi până ieri i-am tot avut alături,
au stat aici, cu noi, pe vagoneţi,
au dat tribut aceloraşi lopeţi
şi-au ars de friguri sub aceleaşi pături.

La masa cu castroane uniforme
au luat şi dânşii ciorbele la rând,
dar prăbuşiţi sub cizme şi sub norme,
s-au desfăcut de lanţuri mai curând.

Primeşte-i, Doamne, cum primeşti tămâia –
şi dacă-i culci în raiul Tău cu flori,
să pui, ca pe morminte, doi bujori
pe-obrajii storşi şi galbeni ca lămâia.

În ochii goi, plecaţi fără lumină,
sădeşte câte-un pui de viorea.
Ei pot stropi toată grădina Ta
cu cât au plâns aici, pe rogojină.

Şi gurilor care-au strigat în stradă
că vin blesteme mari peste norod,
mai caută-le, Doamne, prin livadă
câte-un cireş întârziat sub rod.

Flămânzi au lunecat spre cele sfinte
şi de ruşine poate nu Ţi-au spus,
de-aceea Te rugăm să-i laşi, Părinte,
să bea din calea laptelui de sus.

Iar dacă n-ai cumva destulă pâine,
în loc de mămăligă ai putea
să le împărţi la masă luna Ta
şi să zideşti o altă lună, mâine.

Iar sfintelor căzute-n rugăciune:
mame, surori, logodnice, soţii,
poartă-le paşii către morţii vii
să le găsească gropile comune.

Şi dă-le tot alintul, toată mierea
din fagurii nescriselor scripturi –
izvoarele, pe frunte, din păduri,
şi din adânc, în suflete, puterea.

Îngenunchind pe lanuri secerate
sau la troiţe scunde de trifoi,
se roagă, Doamne, într-un glas cu noi
un neam întreg de frunţi însângerate.

Sărută rana ţării cu senin
şi miluieşte-i cu odihnă blândă
pe cei ce-au dus a crucilor osândă
şi dorm sub dâmburi fără cruci. Amin.

 
Categorii:Fără categorie Etichete:, , ,

Cahuleanul Andrei Ciurunga, marele poet al închisorilor comuniste

Aprilie 24, 2017 Lasă un comentariu

 

 

 

Andrei Ciurunga, marele poet al închisorilor comuniste, despre Basarabia noastră: ŢARA MEA DE DINCOLO DE ŢARĂ. „De-am strigat apoi că eşti a noastră/ tânără, întreagă şi pe veci,/ m-au închis între pereţii reci/ şi mi-au pus zăbrele la fereastră”. „Dar pândesc la drum o primăvară…” (Florin Palas)

Ţara mea de dincolo de ţară
cu privirea umedă de jind,
te-am purtat în mine pribegind
ca pe-o flacără ce arde pe comoară.

Încă din pruncia mea de aur
m-am simţit cu tine cununat,
dar te-a vrut al ei – şi te-a furat
nesătula poftă de balaur.

De-am strigat apoi că eşti a noastră
tânără, întreagă şi pe veci,
m-au închis între pereţii reci
şi mi-au pus zăbrele la fereastră.

Azvârlit în temniţa duşmană
gem adânc, însângerat sub fier,
şi pun atunci câte-un crâmpei de cer
din seninul tău – bandaj pe rană.

Foamea când îmi cască noi abise,
vine câte-un pui de cozonac
ce-a crescut, ca mine, pe Bugeac,
trupul să mi-l sature prin vise.

Ţara mea de dincolo de ape,
dacă şovăi în credinţa mea,
simt cum îmi trimiţi, vânjoşi, să-mi stea
toţi stegarii din Orhei pe-aproape.

Când îmi dau târcoale bezne grele,
lilieci când se izbesc de grinzi,
numai tu prin noapte îmi aprinzi
policandrul Nistrului cu stele.

Zgribulit, în hainele vărgate,
astăzi vântul iernii îl ascult.
Hora noastră a murit demult,
frigul muşcă tălpile-ngheţate.

Dar pândesc la drum o primăvară
să întindem iar din prag în prag
hora mare sub acelaşi steag,
ţara mea de dincolo de ţară…

 

DANIIL SIHASTRUL

Ajuns în vale, pe un râu în spume,
aşa cum scris-a pana de poet,
bătrânul Ştefan glăsui încet
către sihastrul ce-a fugit de lume:

– Când am simţit pe-al ţării trup nepace,
m-am răsucit la Putna în mormânt
şi-am răsturnat cinci veacuri de pământ
de pe pieptarul meu, să vin încoace.

Au mă sminteşte ochiul ce se bate
sau nu-mi ajută mintea să dezleg?
Hotarul drept vi l-am lăsat întreg
şi aflu-acum Moldova jumătate.

Vândut-aţi oare hoardelor de-afară,
în târgul vremii, una din moşii?
Eu nu cunosc pe lume avuţii
să-mi poată preţui un colţ de ţară.

Sau nu cumva pe platoşe oţelul
a ruginit prin sutele de ani,
de-au spart zăgazul vechii mei duşmani
şi-au slobozit din suliţe măcelul?

De ce nu bate ceasul de vecernii
în pieptul Putnei – clopot necuprins?
Au taci şi tu, bătrâne? Sau ţi-au stins
făclia vieţii viscolele iernii?

Târziu abia, în noaptea de cărbune,
cu ochii grei de-atâta nepătruns,
s-a îndurat sihastrul cu răspuns:
– Măria Ta, eram în rugăciune.

Ci nu păstra în inimă sminteală,
că nu plăieşii şi-au ieşit din minţi
precupeţind Moldova pe arginţi,
cum le-ai adus în cuget bănuială.

Ei zac în lanţuri, lângă hăul mării,
şi trag în juguri puse de călăi.
Bicele însă nu le ţin ai tăi
şi mâna ce izbeşte nu-i a ţării.

Potop cumplit de neamuri fără cruce
se năpusteşte-acum spre crucea ta,
dar în zadar se-ncrâncenă sub ea
că prea e sus – şi nu pot s-o apuce.

Măria Ta, înseninează-ţi faţa:
arcaşii n-au uitat să dea la semn,
ci doar aşteaptă marele îndemn
să rupă lanţul şi să ia sâneaţa.

Atunci vor arde ţestele duşmane
cu vâlvătăi de sânge şi de fum
şi nu va fi zăgaz pe niciun drum
să ne oprească iureşul, Ştefane!

Şi-ţi vom zidi biserică frumoasă
sub nesfârşitul cerului safir,
să intre neamul tot sub patrafir
ca să-l primeşti cuminecat acasă.

Preluare de pe Facebook