Arhiva

Posts Tagged ‘Biserica Ortodoxă Română’

Nevoia de Rusalii

 

 

Suntem în plină epocă a negării Rusaliilor. La ce să ne mai trebuiască, nu-i aşa, Duhul Sfânt? Acum când ne umplem de energiile create ale unei lumi tehnologizate până-n cântărirea sufletului, când ne urâm prin lege şi ne umilim prin contract social, la ce să fie bun Duhul Sfânt, la ce anume mai vine şi Duhul Sfânt peste noi?

Poate pentru a înţelege ce se întâmplă prin lucrarea Acestuia în lume trebuie să ne trezim înainte de ştirile de groază ale dimineţii, să mergem spre ale noastre în tihna pasului odihnit de o noapte cuminte. Cum să mai ceri asta omului modern, cum anume să-i motivezi aşezarea în cuminţenia Bisericii?

Cum să o faci când lumea din jur continuă să facă din Biserică gaura neagră a frustrărilor cu o învârtoşare vrednică de misiuni mai înalte? Personal nu îmi pierd nădejdea. Ştiu că fiecăruia Dumnezeu i-a dăruit un chip şi că asemănarea cu El se face numai prin conlucrare cu Cel ce Este. Izolările noastre nătângi nu fac decât să-i sporească lui Dumnezeu răbdarea iar nerăbdărilor noastre inegale le trimite, tratament de vindecare, umbrirea Duhului Sfânt. Căci Rusaliile despre aceasta sunt.

În ce mod Duhul lui Dumnezeu pluteşte deasupra apelor învolburate ale fricii noastre de a fi oameni, oameni vii în Hristos, oameni căutători şi trăitori de Dumnezeu. Într-una din paginile vieţii Mitropolitului Antonie de Suroj se povesteşte că, pe când era foarte tânăr, a mers în vizită la un coleg care, pentru că-şi cunoştea bine mama, i-a oferit un buchet mare de flori. Andrei, cum se chema pe atunci vlădicul de mai târziu, a fost cuprins de furie aproape, spunând: Cum poţi irosi banii pe flori când nu există nimic de mâncare? Mama i-a răspuns cu multă blândeţe: Pot trăi fără mâncare, dar nu pot trăi fără flori. Vieţuirea creştină nu înseamnă o asceză neînduplecată, lipsită de iubire.

Rusaliile sunt darul prin care Dumnezeu reface lumea frumoasă, locuibilă, dând sens prezenţei Bisericii în lume, reactivând ortodoxia de început a creaţiei. Suntem la vremuri de sperjur ideologic şi cataclism moral.

Zile ca acestea, ale Rusaliilor şi pomenirii Sfintei Treimi, nu ne învaţă doar teologie ci ne arată de ce e nevoie de frumos ca să nu ne pierdem omenia. Un frumos ca o nostalgie de rai, ca un sens unic, nefracturat de orgoliile şi micimile noastre. Cei care nu iubiţi Biserica, acceptaţi darul ei de frumos. Cei care o iubiţi, trăiţi Evanghelia. Faceţi lumea mai frumoasă prin împlinirea Fericirilor.

Biserica este un Munte al Fericirilor mereu actualizat, ca sens, prin trăirea fiecăruia din noi. De aici nevoia de Rusalii. Fundamentală nevoii de Rai, de Împărăţie. Sibiului, mulţi ani! Ziua Rusaliile şi cea a Sfintei Treimi sunt zilele sale de Hram. Mulţi ani plini de Duh Sfânt, spre Slava Treimii celei de o fiinţă şi nedespărţită!

Semn că putem trăi fără multe, nu fără Dumnezeu.

 

Părintele Constantin Necula

 

Sursa: Tribuna

Reclame

Moșii de vară și dorul de cei dragi


Se cunosc bine frumoasele tradiții ce însoțesc dumnezeieștile liturghii și dezlegările parastaselor la Moșii de vară, menite să ne ostoiască dorul de cei dragi plecați în veșnicie. Evlavioșii noștri strămoși au împământenit ca în această zi să se ofere de pomană bucate ori fructe de sezon așezate în străchini de lut, împodobite cu flori, mentă ori busuioc. Folosirea vaselor confecționate din argilă, se pare că are legătură cu vechea zicală a vârstnicilor care aveau conștiința că, după ce vor păși „dincolo”, trupurile lor se vor face „oale și ulcele”. Credeau, așadar, că moartea nu înseamnă o dispariție în van, nici o trecere în neființă, cum greșit se exprimă unii astăzi. Păstrau neclintita convingere că sufletul se întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat, iar trupul, în pământul din care a fost luat.

Dintotdeauna moartea a provocat mâhnire și multă durere. Oricât ne-am strădui s-o evităm, rămâne o realitate cu care ne întâlnim adesea, până când noi înşine ne vom afla în ghearele ei. Când cineva drag trece „dincolo”, conducându-l către locașul de vremelnică așteptare a Dreptului Judecător, adeseori ne întrebăm: de ce moarte? Cum ar fi arătat existența fără ea? Ce facem cu dorul de cei lăsaţi acolo, departe de casă? Cum să ne împăcăm cu acest simțământ, atât de greu de purtat în taina sufletului? De ce Dumnezeu, Iubirea Însăşi, ne împovărează cu o așa sarcină?

În dor, îndeosebi noi, românii, trăim sentimentul unei legături intense cu cei apropiați plecați departe de noi ori în lumea cealaltă. Din inimă nu reuşim să ni-i scoatem. Dorul, după cum afirma părintele Dumitru Stăniloae, reprezintă simțirea acută a absenței celor dragi din orizontul nostru, un gol pe care alţii nu vor izbuti să-l umple nicicând. Tot marele teolog spunea că dorul aduce și păstrează în cel stăpânit de el chipul celui dorit, dar și o durere, deoarece chipul nu ține cu adevărat locul celui absent. Dorul e „trimis” de acela. Prin dor vine ceva de la el sau se îndreaptă ceva din ființa celui ce dorește către cel dorit.

Am convingerea că ați trăit cu toții acest inefabil sentiment. Deși moartea ne-a despărțit de cei dragi, la soroacele rânduite de Biserică spre pomenirea de obște a celor adormiți simțim că ne aflăm în comuniune cu ei, că dorul se ostoiește, despărțirea devine suportabilă, durerea se alină, lacrimile capătă sens, tristețea se înăbușă de o dulce „revedere”.

Astfel de stări încercăm și în sâmbăta de dinaintea Rusaliilor, numită în popor Moșii de vară. Dar de ce tocmai acum popasul de rugăciune și aducere-aminte? Îi pomenim pe repausați cu nădejdea că Duhul Sfânt le va mângâia starea, așteptarea Dreptului Judecător, cu necurmata speranță că și ei se vor împărtăși de iubirea și lucrarea Duhului Sfânt, căci El strânge neamurile în unitatea credinței, adunând diversitatea la unitate, inaugurând veșnicia. Cincizecimea deschide vistieria vieţii noi, eterne, dovedind că Duhul Sfânt are rolul de a conferi darurile mântuirii şi de a ne ajuta la însuşirea lor în mod real şi activ. Prin Duhul Sfânt Hristos ne rămâne mereu alături. Aşadar, pomenindu-i, credem cu tărie că Domnul Se va afla și lângă dânşii până la sfârșitul veacului. În lipsa comuniunii cu ei, bucuria Rusaliilor nu ar fi deplină, căci Duhul Sfânt este Cel Care-L unește pe Hristos cu oamenii şi pe oameni cu Hristos. Tot Duhul Sfânt ne aduce negrăita bucurie a reîntâlnirii, pe calea rugăciunii, cu cei plecați în veșnicie.

Doar astfel înțelegem acribia străbunilor în a păstra nezdruncinată pomenirea răposaţilor, cu precădere la îndătinatele soroace statornicite de Biserică. Se cunosc bine frumoasele tradiții ce însoțesc dumnezeieștile liturghii și dezlegările parastaselor la Moșii de vară. Evlavioșii noștri strămoși au împământenit ca în această zi să se ofere de pomană bucate ori fructe de sezon aşezate în străchini de lut, împodobite cu flori, mentă ori busuioc.

Am gândit îndelung la emoționanta rânduială. Îmi amintesc, din copilărie, cum mama ori bunica umpleau ulcioare cu lapte ori castronele cu sarmale, apoi le împărțeau megieșilor, după întoarcerea de la biserică, unde, la sfârșitul dumnezeieștii liturghii, se ieșea în cimitir, pentru ca preotul să tămâieze și să stropească cu vin mormintele primenite, pline de flori. Bunica se dovedea mai tipicară. Nu gusta nici ea, dar nici nouă nu ne dădea, din bucatele pregătite, până ce nu împărțea de pomană. Bucuria noastră creştea când sfioasele bătrâne de prin jur veneau să ne aducă din ofrandele lor, puse în castroane din care aburii neastâmpărați ne pofteau la festinul mult așteptat. Lumânările arzând, alături de florile legate împrejurul vaselor cu mâncare, sporeau taina. Acum abia înțeleg că bucuria venea din împlinirea dorului celor ce ofereau darurile, căci rugăciunea săvârșită pentru cei adormiți reîmprospăta în suflete chipul prezenței persoanelor pomenite, arătând că iubirea adevărată n-o curmă nici moartea, că dragostea față de cei plecați nu se sfârșeşte vreodată. De aceea, după o ancestrală rânduială, se ataşa vaselor de lut câte un colăcel rotund, frumos rumenit de dogoarea cărămizilor încinse.

De ce oare înțelepții noștri bătrâni au ales să includă în ritualul Moșilor de vară străchinile confecționate din pământ? Nu cumva are legătură cu vechea zicală a vârstnicilor care aveau conștiința că, după ce vor păşi „dincolo”, se vor face „oale și ulcele”? Credeau, așadar, că moartea nu înseamnă o dispariție în van, nici o trecere în neființă, cum greșit se exprimă unii astăzi. Păstrau neclintita convingere că sufletul se întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat, iar trupul, în pământul din care a fost luat, după cum glăsuiesc rugăciunile din slujba pogribaniei. Ce profund adevăr!

Se observă lesne o similitudine între etapele vieții umane și cele ale plămădirii unui vas de către olar. Nașterea poate fi asociată cu pregătirea și dospirea argilei. Creșterea, educarea și pregătirea pentru viață a puiului de om corespund cu modelarea obiectelor din lut. Etapele uscării și arderii acestora se aseamănă cu educarea și maturizarea insului. Virtuțile, frumusețea și așezarea duhovnicească a fiinţei ne trimit cu gândul la procesul de ornare a vaselor trecute prin fierbințeala cuptoarelor. Sfârșitul, desigur, se petrece cam în acelaşi chip cu spargerea ori deteriorarea vasului.

Revenind la dorul de cei dragi plecați în veșnicie, ostoit prin rugăciunea de pomenire a lor, se pare că unii se mistuie cu acest sentiment. Am auzit o bătrână ce-şi pierduse fiul în război zicând: „Mă voi duce în mormânt cu dorul de el”. Emoționant! Din veșnicie va face parte și dorul!

 

Arhimandritul Mihail DANILIUC

 

Doxologia.ro

Sfânta Euharistie, bucuria și ocrotirea pruncilor

 

Sfânta Euharistie, cea mai mare şi mai însemnată Taină a Bisericii noastre drept­măritoare, este vitală nu doar în viața și sporirea duhovnicească a celor maturi, ci și în cea a pruncilor. Dacă în cadrul celorlalte Sfinte Taine Biserica transmite credincioşilor harul sfinţitor, prin Taina Cuminecării ni se dăruieşte însuşi izvorul harului; în celelalte sfinte sacramente, Hristos Se  află de faţă în chip nevăzut, prin lucrarea Sa, dar în Euharistie este nelipsit prin Însuși Trupul și Sângele Său, sub chipul pâinii și al vinului. Impor­tanța capitală a Sfintei Împăr­tășanii în viața noastră ne-o sintetizează Sfântul Nil: el spune că e cu neputinţă să se mântuiască credinciosul, să primească iertarea păcatelor şi să dobândească Împărăţia cerurilor, dacă nu se împărtăşeşte, cu frică, cu credinţă şi cu dragoste, de tainicul şi neprihănitul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru.

Având în vedere toate acestea, creștinii, încă din primii ani ai existenței Bisericii, doreau cu ardoare merindele preasfinte, primindu-le ori de câte ori participau la Dumnezeiasca Liturghie. Cu timpul, s-a produs o nefericită separare între Liturghie și Euharistie, constatată cu amar de Sfântul Ioan Gură de Aur, la începutul secolului al V-lea: „Ah, ce obicei! Ah, ce prejudecată! În zadar se face jertfa zilnică, în zadar stăm zilnic la altar. Nimeni nu se împăr­tășește!”. Remarca tristă a sfântului părinte rămâne valabilă și în zilele noastre, când multă lume se împărtăşeşte doar în cele patru posturi de peste an, ba chiar nici atunci, tradiția fiind respectată doar la Crăciun și de Paști. Din fericire, încă de pe la începutul secolului al XIX-lea au apărut numeroase voci care au reiterat ideea revenirii la tradiția împărtășirii din Biserica primară, susți­nând-o prin solide argumente scripturistice și patristice. Amintim aici pe Sfântul Nicodim Aghioritul, în Biserica Greacă, sau pe Sfântul Ioan din Kronstadt, în Biserica Rusă. Această mișcare se încearcă și la noi, la români, îndeosebi în diasporă, probabil având ca model pe ortodocșii greci și ruși din Occident.

Chemarea la Potir

Însă strădania de reîntoarcere la tradiția liturgică a primelor veacuri creștine se cere însoțită de efortul clericilor de a-i catehiza pe credincioși, de a-i conștientiza asupra impor­tanței Sfintei Euharistii în viața noastră. Chemarea la Potir nu trebuie impusă, căci în atare situație împărtășania va rămâne un act liturgic exterior, neatrăgând după sine schimbarea întregii lor ființe. Împăr­tășania mai deasă se cuvine însoțită de redeș­tep­ta­rea în sufletele dreptslăvitorilor creștini a dorului de Hristos. Doar aşa apropierea și comuniunea deplină cu El vor produce mult-așteptata creștere duhovnicească a membrilor Bisericii.

Mântuitoarea obișnuință a desei împărtășanii trebuie să o deprindem din copilărie. Cu adevărat că pruncii nu înțeleg rostul și taina Dumnezeieștii Cuminecături. De aceea, responsabilitatea împărtășirii lor revine părinților, familiei. În ultimii ani am observat o reînviere a dorinței părinților de a-și împărtăși copiii cât mai des, săptămânal chiar. Cunosc familii care respectă frumoasa rânduială la fiecare Sfântă Liturghie la care participă. Se vor întreba unii: cum vedem rezultatul acestui act liturgic? Hristos, prezent în cei mici, îi zidește sufletește, încât ei sunt sociabili, cu o frumusețe și o liniște aparte. Deși nu înțeleg foarte bine rostul lor acolo, comportamentul micuţilor denotă faptul că învață și chiar știu ce înseamnă să petreci în compania lui Dumnezeu și a sfinților Săi în Biserică.

Pregătire pentru împărtășire

De aceea, împărtășirea pruncilor cred că s-ar cuveni făcută cât mai des, fără nici o pregătire specială. Părinții, însă, se pot pregăti. Chiar dacă nu se îm­păr­tă­șesc ei, o rugăciune stăruitoare, de mulțumire, făcută în numele odorului lor, nu ar strica. În perioada alăptării, nici nu se pune problema ca sugarul să fie înfometat dimineața, ­înainte de împărtășanie. Cu timpul, însă, după ce ajunge la doi, trei ani, copilul trebuie conștientizat și pregătit pentru momentul împăr­tășirii. Dacă nu se poate cu ajunare, deci să nu guste nimic, atunci să ia un mic dejun frugal, precedat numaidecât de o rugăciune scurtă și frumoasă, care l-ar ajuta să înțeleagă că acea zi este una specială, căci se întâlnește cu bunul său Prieten, Hristos.

Chiar și pe cei mărișori, de patru, cinci ani, este greu să-i oprești de la a nu gusta nimic zece, douăsprezece ore înainte de Împărtășanie. Când vor crește, realizând importanța acestui act, o vor face responsabil. De aceea, părinții, bunicii, preoții, profesorii de religie trebuie să le vorbească permanent de rolul Euharistiei în existența noastră pământească, fără a uita nici o clipă de însemnătatea pregătirii pentru emoționantul moment al ospățului mântuirii. Calea către această înțelegere se cade zidită cu răbdare, treptat, deoarece nu toți copiii ascultă, receptează și acceptă în aceeași măsură. Unii pot fi pregătiți să postească dimi­neața de la trei ani, alții de la patru ori chiar de la cinci ani, vârstă de la care capacitatea lor de înțelegere sporeşte. Iar atunci să încercăm să le formăm deprinderea ca, în ajunul duminicii sau sărbătorii când vrem să-i împărtășim, să se pregătească; să le construim o zi specială, fără îmbuibare, cu rugăciune, învățându-i să facă o faptă bună. Esențial este să nu-i obligăm pe micuţi, ci să le oferim o alternativă; ajutorul din partea adulţilor să nu rezide doar în a-i sprijini să biruiască ispita, ci să vizeze educarea voinței lor de a-L căuta pe Dumnezeu de bunăvoie. Astfel, apropierea de Potir nu va reprezenta un moment înfricoșător, ci unul de aleasă bucurie.

 

Arhimandritul Mihail DANILIUC

 

Sursa: Ziarul LUMINA

 

Prof. Pavel CHIRILĂ: Bolnavii în moarte cerebrală plâng când li se prelevează organele! În momentul în care chirurgul înfige bisturiul, bolnavului îi apar lacrimi spontane în ochi!

aprilie 4, 2018 Lasă un comentariu

În România s-au prelevat, anul trecut, organe de la 113 oameni în moarte cerebrală, un număr record de transplanturi efectuate într-o ţară din Europa. Subiectul a fost abordat şi la Seminarul de Medicină şi Teologie, unde comunitatea medicală a cerut o poziţie fermă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (BOR) în chestiunea prelevării de organe.

Prof. univ. dr. Pavel Chirilă, directorul Centrului Medical Naturalia, şi profesor de Bioetică creştină, a adus subiectul în discuţie la masa rotundă „Psihoterapia traumei”. El a anunţat că lucrează, împreună cu alţi colegi, la un studiu privind moartea cerebrală şi s-a adresat direct Mitropolitului Andrei, prezent la dezbatere, cu rugămintea de a prezenta acest studiu membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române care să adopte o poziţie oficială a Bisericii în acest caz.

„În momentul în care se recoltează organele unui bolnav declarat în moarte cebrală, în momentul în care chirurgul înfige bisturiul bolnavului îi apar lacrimi spontane în ochi. Deşi e declarat în moarte cerebrală, are şase semne prin care e definită moartea cerebrală – e adevărat că definiţia morţii cerebrale în vreo 15 ţări diferă de la ţară la ţară, deci sunt probleme juridice, medicale, teologice, duhovniceşti – până în momentul în care e decupat organul şi se face inciza, până în momentul acesta bolnavul, sau mortul cum vor să îi spună transplantologii, nu plânge.Plânge în momentul în care i se recoltează, de regulă, cele cinci organe după care aleargă instituţia transplantologică ca să mă exprim foarte elegant”, a spus dr. Chirilă.

Potrivit dr. Chirilă, la toate acestea se adaugă faptul că un medic din Canada a publicat un studiu acceptat de comunitatea ştiinţifică în care prezenta că bolnavii aflaţi în moarte cerebrală au potenţiale electrice minuscule în emisferele cerebrale. „Toţi cercetătorii oneşti au fost de acord că acei oameni nu sunt în moarte cerebrală. Noi vom face public acest studiu cu rugămintea către membrii Sfântului Sinod de a reconsidera definiţiile. Cred că există în ţinutul Greciei o practică de a nu se exprima încă nici pro, nici contra. De şapte-opt ani, se întâlnesc teologii şi medicii, studiază conceptul de moarte cerebrală şi spun dacă au mai făcut vreun pas, dacă au găsit o nouă interpretare. Cred că e atitudinea cea mai cuminte”, a declarat prof. univ. dr. Pavel Chirilă.

În discuţie a intervenit şi profesorul de teologie pr. Stelian Tofană care a susţinut că în creier există o secţiune care acumulează amintiri, adună sentimente de iubire şi de ură, iar această secţiune nu poate fi „dovedită medical”. „Atâta timp cât creierul nu poate fi dovedit tot ca fiind mort, prelevarea de organe poate însemna o crimă. Atâta timp cât moartea cerebrală nu poate fi dovedită medical, acea parte de creier, omul nu e mort şi s-ar putea să ajungem să încuviinţăm crimele într-o industrie a transplantului în ţara noastră care nu are nimic de-a face – şi îşi asum asta – pe undeva cu salvarea de vieţi, ci cu fenomenul financiar”, a spus prof. Tofană.

La rândul lui, Mitropolitul Andrei Andreicuţ a spus că, „în principiu, Sfântul Sinod al BOR a fost de acord cu transplantul de organe, dar cel care hotărăşte când omul este mort este medicul”: „Nu e vorba de moarte cerebrală, ci de moartea-moarte. Eu personal şi cred că majoritatea membrilor Sfântului Sinod cred că moartea-moarte e atunci când a murit şi creierul, şi inima, şi respiraţia. Mai e un amănunt. Dacă e vorba de transplantul unui rinichi, trăieşte şi cu celălalt, dar când e vorba de inimă şi o iei, aici e o problemă morală foarte dificilă”.

Potrivit lui Adrian Opre de la catedra de Psihologie a UBB Cluj, participant la masa rotundă, problema morţii cerebrale e discutată intens şi în SUA.

„S-a dovedit că starea de moarte cerebrală nu este echivalentă cu starea de moarte biologică. Argumentul că creierul este organul integrativ al organismului nu este valabil, nu rezistă. Problema morţii cerebrale e şi acceptată, şi neaccpetată. E o confuzie acolo şi nu trebuie lăsată această confuzie într-un document oficial al BOR. Eu personal nu mi-am schimbat prea mult punctele de vedere. Dacă noi considerăm o persoană în moarte cerebrală moartă pentru că nu îi mai funcţionează creierul şi pentru că în felul acesta îşi pierde conştiinţa, iar dacă o persoană care e vie credem că are conştiinţă, ce ne facem cu embrionul? Ce ne facem cu copiii anecefalici? Biserica nu îi consideră nonpersoane. Cum putem accepta, în aceste condiţii, moartea cerebrală?”, a spus el.

Sursa: surplusdesanatate.info

Via: ortodoxia.me

Imagine: Rost Online

Butoiul cu pulbere al lui Roșca sau diversiunea rusească împotriva Marii Uniri

martie 22, 2018 Lasă un comentariu
Odată cu apropierea centenarului Marii Uniri, rețeaua propagandistică a lui Putin, în scopul diminuării importanței și amplorii acestui eveniment istoric din viața tuturor românilor, îi scoate în față pe agenții săi cu ștaif.
 
Având „convingerea propriei sale excepționalități”, unul dintre aceștia, I. Roșca, difuzează un material în care caută să argumenteze, în chip funambulesc, „iraționalitatea” unionismului, tot mai pronunțat pe cele două maluri ale Prutului.
 
Nu am cum să mă opresc acum asupra tuturor stratagemelor utilizate de această unealtă a neokaghebismului putinisto-dughinist în acest scop.
 
Dar câteva dintre tertipurile din arsenalul propagandei otrăvitoare rusești puse în practică de Roșca nu s-ar cuveni să le trecem cu vederea.
 
Este vorba despre amenințările proferate de el la adresa statului român și Republicii Moldova, amenințări  legate de „problema Ardealului” și „problema găgăuză”, dar și a tuturor minorităților din R. Moldova influențate masiv de Rusia.
 
„S-au gândit măcar o clipă unioniștii de pe ambele maluri ale Prutului că forțarea lucrurilor ar putea avea efecte catastrofale atât pentru România, cât și pentru Republica Moldova? De fapt, o eventuală unire ar putea fi un preludiu al destrămării Statului Român, al iugoslavizării sau balcanizării lui. Ca să folosim o expresie în vogă, în mod conștient sau inconștient, unioniștii ne oferă un măr otrăvit, care ar putea dinamita din interior Statul Român. Oare nu are România destule probleme în Ardeal, cu bine cunoscutele tendințe autonomiste și chiar secesioniste, iredentiste? Mai are oare nevoie Bucureștiul alte enclave care să mineze temelia statului, gata să explodeze în orice moment? În aceste condiții, e chiar atât de dificil să se priceapă că unirea poate deveni un catalizator al separatismului, cu efect de tsunami, atât în vestul, cât și estul țării?”, scrie scula lui Putin.
 
„Oare se ține cont de faptul că în Republica Moldova există pături largi ale populației, ostile României? Are nevoie România de un ”arc peste Carpați”, o joncțiune între secui și găgăuzi, bulgari, ucraineni, ruși, dar mulți români (care se autoidentifică drept moldoveni)? Au auzit oare unioniștii de pretutindeni despre Legea Nr. 334 din 23.12.1994 ”Privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)”? Iată ce stabilește articolul 1 (4) al acestei legi: ”În cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent poporul Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă”. Va dori regiunea autonomă găgăuză să se autoproclame republică independentă, fiind recunoscută instantaneu cel puțin de către Rusia și Turcia sau va prefera să devină direct, fără etape intermediare, parte a unuia dintre cele două state, contează mai puțin. Cea ce e de reținut cu grijă e faptul că în timp ce mai multe țări din Vestul Europei se confruntă cu fenomenul secesionismului, precum Spania, Italia, Marea Britanie, de ce s-ar crede că în cazul României lucrurile vor sta altfel?”, adaugă aceasta.
 
Citind amenințările lui Roșca, dar și îndemnurile sugerate de el găgăuzilor în vederea separării de statul din stânga Prutului, fără să vrei îți trec prin minte amenințările de la începutul anilor noăzeci venite dinspre ștabul de la Kremlin, Lukianov, atunci când noi, basarabenii, ceream insistent să ne rupem de URSS: „Dacă vreți independență, trei republici veți avea pe teritoriul vostru!”. Canalia avea în vedere, bineînțeles, teritoriul „controlat de Chișinău”, Găgăuzia și Transnistria.
 
Vom sublinia că servilismul lui Roșca față de interesul rusesc îl întrece aici chiar și pe cel al lui Lukianov. În enunțul provocator al lui Roșca nu este vorba de trei enclave pe teritoriul R. Moldova dacă aceasta dorește tare să se unească cu România, ci de cinci, el având în vedere și „raionul Taraclia populat cu preponderență de către minoritatea bulgară, dar și zone vaste de localități din nordul țării, unde locuiește o numeroasă minoritate ucraineană”.
 
Cam la asta, înțelegem, se reduce toată „teoria lui Dughin” în raport cu România și Republica Moldova, „teorie” promovată insistent de Roșca în ultimii ani pe cele două maluri ale Prutului.
 
Abia astăzi mulți dintre noi realizează ce rol determinant i-a oferit sistemul rusesc de ocupație lui Roșca în diversiunea „Marșul spre sud” din toamna anului 1990, când insul, îmbrăcat în trenciul lui de enkavedist, îi provoca pe găgăuzii și bulgarii de la Comrat, Taraclia și Cahul prin dezordini, tâlhării și focuri de pistol trase de el pe malul Prutului înspre România. Diversiunea în cauză trebuia să se constituie mai târziu, în 1994, în motiv principal și premisă pentru adoptarea Legii ”Privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)”, invocată acum de această unealtă a intereselor rusești.
 
De fapt, toată „analiza” „omulețului verde” al lui Putin se reduce la sugestia acestuia adresată unioniștilor de „apropiere față de Rusia”, care „a devenit bastionul dreptei consrvatoare”.
 
„În timp ce în Vestul continentului nostru curentele de opinie și partidele politice axate pe apărarea interesului național sunt prin excelență eurosceptice și antiamericane, pledând concomitent pentru o apropiere față de Rusia, unioniștii, dimpotrivă, sunt eurolatri și americanomani. În timp ce conservatorii autentici ca Pat Buchanan sau Steve Bannon, ca și atâția alții, văd că ”lumea s-a întors cu fundul în sus”, Rusia devenind bastionul dreptei conservatoare, iar SUA – a stângii de factură troțkistă, unioniștii noștri s-au împotmolit până peste cap în mlaștina neoliberalismului și a rusofobiei”, concluzionează Roșca.
 
Cea mai pertinentă replică pe marginea tertipului diversionist „Rusia – bastion al dreptei conservatoare”, cred, este opinia împărtășită de mărturisitoarea Aspazia Otel Petrescu, fiică devotată a Bisericii Ortodoxe Române, care a pătimit timp de paisprezece ani în închisorile comuniste pentru credința în Hristos și iubirea de neam, născută pe 9 decembrie 1923 în localitatea Cotul Ostriței, în Ucraina de astăzi, și trecută la Domnul pe 23 ianuarie 2018.
 
Iată ce spunea această eroină a Rezistenței Anticomuniste într-unul din interviurile acordate presei:
 
„– Ce opinie aveţi despre politica de azi a Rusiei din perspectiva credinţei?
 
– Tot jocul creştin al Rusiei este o capcană KGB-istă. Se vorbeşte despre folosirea ortodoxiei ca mijloc de cucerire a popoarelor răsăritene. Sub comuniști erau două biserici, biserica oprimată şi biserica profitoare. Ei, acum nu! E biserica sfântă, unică și pravoslavnică! Mă gândesc la preoţii noştri buni care spun: “Vai, s-a întors Biserica în Rusia, sfinţii ruşi au revenit în Rusia!”. “Marea” ortodoxie a Rusiei, la care noi ne închinăm astăzi! Au scos sfinţii mari la paradă, l-au sanctificat pe ţar! Totul sub controlul KGB-ului!
 
Am citit profeţiile unui călugăr, care se întâlnesc cu cele ale Sfântului Nicolae Velimirovici, cu privire la ce vor face ruşii la noi, în prima fază a unui posibil război. Vor face prăpăd. Ruşii vor să înghită toată Europa. Vor fi trei imperii, a spus şi Gorbaciov: unul arab, unul eurasiatic şi unul american. Cel euroasiatic, ortodox de „rit vechi”, ar putea fi visul de aur al lui Petru cel Mare. Eu nu am nicio părere proprie în acest domeniu, știu doar că omul propune, dar bunul Dumnezeu dispune.
 
Daniel, din groapa leilor, spunea că cele trei imperii nu se vor mai lipi, aşa cum nu se lipeşte lutul de fier. Deci, oamenii îşi fac planuri, numai că Dumnezeu are planul Lui. În orice caz, dacă se vor încăiera, va fi rău de tot. Ruşii, când vin să cucerească, au metoda lor de luptă: dau drumul oştilor. „Mergeţi, cuceriţi, faceţi ce vreţi, totul e al vostru!”. Aşa au venit şi la noi în timpul celui de-al doilea război mondial: violuri, omoruri, beţie etc.”
 
Ce-ar mai putea răspunde vechea sculă cu ștaif a regimurilor sovietic și rusesc de ocupație pe marginea celor mărturisite de o reprezentantă a Rezistenței Anticomuniste din România când, odată cu trecerea anilor, ies la suprafață tot mai multe amănunte despre implicarea directă a rudelor sale în descoperirea, trădarea, capturarea și „pedepsirea” eroilor Rezistenței Anticomuniste din stânga Prutului după instaurarea puterii bolșevice în Basarabia?
 
Ce-ar mai putea răspunde un ucigaș ordinar, degetul căruia se află încă pe trăgaciul pistolului său de sub haină?

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae: DE CE SUNTEM ORTODOCȘI?

februarie 25, 2018 Lasă un comentariu

 

Este greu a enumera toate motivele pentru care suntem şi ţinem să fim un neam ortodox. Vom încerca să înşirăm doar unele dintre aceste motive.

  1. Ortodoxia ne-a menţinut ca un neam unitar şi deosebit, cu un rol important între popoarele din Orient şi Occident. Ea ne-a dat puterea să ne apărăm fiinţa faţă de   îndelungata   ofensivă   otomană, constituind un zid de apărare şi pentru popoarele din Occident, deşi, pe de altă parte, ne-a ajutat să ne apărăm fiinţa şi faţă de unele din popoarele vecine din Occident. Am apărat prin ea poarta Occidentului în faţa avalanşei otomane, dar ne-a fost şi o poartă care ne-a apărat de pofta de stăpânire şi de nimicire a unor popoare din Occident. Ne-am apărat, prin Ortodoxie,   fiinţa   noastră   din   partea   navalei prelungite a otomanilor, dar şi din partea unor popoare din Occident, ajutându-ne să avem şi un rol în apărarea Occidentului.

Fără Ortodoxie istoria noastră n-ar fi dobândit gloria din vremea lui Mircea cel Bătrân, a lui Mihai Viteazul, a lui Ştefan cel Mare şi a altor voieozi.

Dar Ortodoxia nu ne-a dat numai puterea să ne apărăm fiinţa naţională şi liniştea Occidentului, ci ne-a dat şi puterea să contribuim la menţinerea^ popoarelor (grecilor şi slavilor) din Balcani. Ţările noastre au adăpostit cultura acelor popoare şi le-au dat puterea să se dezvolte şi totodată să se menţină chiar ajunse sub jugul otoman. Am susţinut mănăstirile din Sfântul Munte, bisericile şi mănăstirile din acele ţări, inclusiv cele din Ţara

Prin Ortodoxie poporul nostru a jucat, ca un fel de centru, un rol apărător pentru Orientul şi Occidentul european. Câtă vreme Europa a stăpânit, prin cruciade şi în alte forme, popoarele din Răsăritul ei, poporul nostru a avut un rol pozitiv şi pentru Apusul şi pentru Răsăritul european. Rolul acesta îl vom putea îndeplini şi în viitor. Ca popor latin ortodox, prin latinitate putem apela la popoarele din Occident să dezvolte relaţiile ecumenice cu creştinismul răsăritean, făcând posibilă o sinteză între spiritualitatea ortodoxă şi naţiunile occidentale, iar celor din Răsărit dându-le puterea să realizeze aceasta între Ortodoxia lor şi spiritul organizator al civilizaţiei occidentale.

Dacă poporul nostru s-ar rupe de Ortodoxie, ar înceta rolul lui de punte vie între Orient şi Occident, dar şi caracterul de sinteză unică a spiritualităţii lui între celelalte popoare, adică identitatea noastră cu totul deosebită, căci n-am format şi nu formăm numai o punte exterioară între popoarele din Occident şi cele din Orientul Europei, ci şi o sinteză spirituală originală între ceea ce le este propriu unora şi altora. Iar aceasta ne distinge nu numai de popoarele din Orient şi de cele din Occident, ci şi de popoarele ortodoxe din Orient.

Noi unim, în spiritualitatea noastră, luciditatea latină sau încrederea în înţelegerea raţională a realului, proprie Occidentului, cu sentimentul tainei nepătrunse a existenţei, propriu popoarelor din Răsăritul Europei. Dar noi, ca latini, aducem în taina lucrurilor şi a persoanelor totodată o lumină, mai accentuată decât popoarele slave, dar o lumină care nu mărgineşte, ci defineşte şi care este proprie popoarelor occidentale. In privinţa aceasta suntem mai aproape de spiritualitatea creştină primară, rămasă prezentă şi în spiritualitatea poporului grec, deşi cu o mai redusă trăire sentimentală a acestei lumini decât în spiritualitatea românească.

Poporul nostru aduce în aceasta înţelegerea accentuată dar şi simţită a tainei ca lumină, o sensibilitate şi un echilibru al înţelegerii şi al simţirii. N-avem în acestea nici o tendinţă spre trezvia, oarecum mai rece, occidentală, pentru că pornirea fierbinte a pasiunii întunecate şi nemărginite se iveşte uneori ca reacţie împotriva primei. Noi avem echilibrul delicateţei în această înţelegere luminoasă şi plină de un respect profund faţă de taina nesfârşită a persoanelor şi a lumii în general, trăită în bucuria comuniunii. Prin echilibrul acesta suntem străini de orice unilateralitate, preţuind toate lucrurile, toate persoanele, toate faptele în importanţa lor, ca să nu mai vorbim de echilibrul românesc general între Orient şi Occident.

Vrem să ne pierdem unitatea noastră în această identitate unică, echilibrată, cuminte, fărâmiţându-ne în tot felul de grupuri neopro-testante, unilaterale, extremiste, care îşi afirmă în mod superficial orgoliul lipsei de păcat şi critică pe ceilalţi ca plini de toate păcatele, necunoscând conştiinţa smerită a imperfecţiunii proprii şi a delicateţei respectului tainei celorlalte persoane?

Sau vrem să ne pierdem în haosul întunecat al confundării tuturor într-o esenţă care nu cunoaşte un Dumnezeu al comuniunii şi iubirii interper-sonale pe care o cere aceasta şi de la noi, lăsându-ne atraşi de confundarea tuturor într-o esenţă indefinită, cum face budismul, şi, în general, religiile orientale care văd fundamentul indistinct al lumii acesteia ultima realitate?

  1. Dar prin ultimele descrieri ale spiritualităţii noastre creştine am trecut de la reliefarea importanţei Ortodoxiei pentru neamul nostru la prezentarea valorii ei în ea însăşi.

Prin Ortodoxie ne-am păstrat credinţa creştină de la început, sau adevărata credinţă, primită o dată cu începuturile existenţei noastre ca neam, această credinţă constituind astfel o componentă esenţială a spiritualităţii noastre.

În Faptele Apostolilor, ucenicul Apostolului Pavel spune că în a doua călătorie misionară, deci după anul 50 după Hristos, ajungând împreună în Troa, noaptea i s-a arătat lui Pavel o vedenie: Un bărbat macedonean sta rugându-l şi zicând: Treci în Macedonia şi ne ajută. Şi Luca adaugă îndată: Când a văzut el această vedenie, am căutat să plecăm îndată în Macedonia, înţelegând că Dumnezeu ne cheamă să le vestim Evanghelia… Plecând cu corabia …am ajuns la Filipi, care este cea dintâi cetate a acestei părţi a Macedoniei şi colonie romană. Iar în această cetate am rămas câteva zile. Acolo cea mai fierbinte primitoare a cuvântului lui Pavel a fost Lidia, care a rugat pe Pavel şi pe însoţitorii lui să rămână în casa ei (Fapte 16, 9-15).

Din Filipi, Apostolul Pavel şi însoţitorii lui au dus creştinismul şi în alte oraşe macedonene, între care şi în Tesalonic şi Bereea (Fapte, cap. 17) care până azi purtând numele de Veria este locuit aproape în întregime de macedoneni. Aceşti macedoneni erau traci, care purtau şi numele de besi. Besii se întindeau şi dincolo de Bosfor, în Bitia, sub numele de Biţi. Troia era unul din oraşele lor. Ei erau în fond un neam romanic, ca dovadă stă faptul că Enea, nepotul lui Priam, plecând din Troia după ce a fost cucerită de traci, se duce în Italia, unde întemeiază Roma. Dar o dovadă despre romanitatea acestor traci sau besi este şi faptul că numai ei rămân după plecarea armatelor romane din Dacia, şi apoi din sudul Dunării, vorbitori ai limbii romane, câtă vreme în Grecia, Egipt, Asia Mică, această limbă s-a pierdut.

O dovadă a romanităţii acestei populaţii, dar şi a faptului că ea a fost creştinată înainte de Roma, unde Pavel şi probabil şi Petru merg abia mai târziu (Pavel a mers acolo după a treia călătorie misionară), este şi limba latină, dar o limbă latină deosebită de cea răspândită de la Roma în tot Occidentul, care s-a tradus în noţiunile fundamentale ale acestei credinţe pentru această populaţie: Făcător şi nu Creator, Fecioară şi nu Virgo, Inviere şi nu Resurection, Tată şi nu Pater, Dumnezeu şi nu Deus.

Dar ceea ce este important de semnalat este că poporul nostru, rămas legat de popoarele din Răsărit, a păstrat credinţa creştină aşa cum a primit-o la început, deci în forma ei precizată în scrierile Părinţilor din Răsărit.

Iar acest creştinism neschimbat, menţinut cu multă scrupulozitate prin Sinoadele ecumenice şi prin Liturghia lui străveche, şi-a păstrat nota lui fundamentală: unitatea strânsă a sufletului şi a creaţiei în general cu Dumnezeu, fără ca această unitate să cadă în extrema unei concepţii panteiste.

Astfel, spiritualitatea echilibrată şi de largă sinteză a poporului nostru nu se datorează numai prezenţei lui geografice între Răsărit şi Apusul Europei şi caracterului lui pe de o parte latin, pe de alta răsăritean prin credinţa lui, ci şi faptului că el şi-a însuşit de la începuturile existenţei lui şi şi-a păstrat credinţa creştină originară, care reprezintă prin ea însăşi un echilibru între deosebirea lui Dumnezeu de creaţie şi între prezenţa Lui în creaţie. Trecând spre Occident, credinţa creştină s-a schimbat în sensul că Dumnezeu a fost cugetat tot mai despărţit de lume, ceea ce a trezit uneori ca reacţie o gândire panteistă, de confundare a Lui cu esenţa întunecoasă a lumii (Eckhardt, Bohme) sau o gândire sentimentală la un Hristos răstignit în trecut, ca în mistica catolică feminină, nu trăit în lucrarea Lui prezentă în noi.

În Occident, despărţirea lui Dumnezeu de lume a dus în catolicism la înţelegerea Bisericii ca având mai puţin prezent pe Hristos în ea, fiind înlocuit de un vicar (locţiitor), preocupat de extinderea puterii lui şi a subordonaţilor lui în lume, în mod accentuat de stăpânirea peste domeniile vieţii omeneşti în sens politic. Dumnezeu este gândit raţional ca o realitate oarecum retrasă în cer şi nu trăind în lucrarea Lui tainică în suflete. De aceea s-a pus mai puţin accent pe rugăciune şi pe Taine, prin care se cer şi se obţin lucrările Lui.

Dezvoltarea aceasta şi-a găsit formularea nu numai în teoria rolului papei de vicar sau locţiitor al lui Hristos, ci şi în respingerea învăţăturii răsăritene despre energiile sau lucrările necreate, prin care Dumnezeu este activ în lume, deşi prin fiinţă rămâne neconfundat cu ea. Aceasta a avut drept concluzie învăţătura catolică despre caracterul pur creat al graţiei, primită de la Dumnezeu prin rugăciune şi dată nouă prin Sfintele Taine.  

De aici vine şi caracterizarea dispreţuitoare din partea catolică, a Tainelor, ca rit. Astfel îi declară pe greco-catolici, catolici „de rit bizantin”, ritul neînsemnând nimic în distincţia acestora de catolicism. Dar unde ne întâlnim propriu-zis cu Hristos, dacă nu în Botez şi în Euharistie, în prima candidatul declarând la întrebarea preotului: „Te uneşti cu Hristos?” cu răspunsul: “Mă unesc cu Hristos”, iar în Euharistie, preotul declarând: “Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (N.) cu trupul lui Hristos”.

Protestanţii au făcut un pas mai departe în această minimalizare a Tainelor, înlăturând pe cele mai multe din ele, iar grupările neoprotestante înlăturându-le cu totul. S-a rămas cu discursuri despre un Hristos, şi, la protestanţi, dar mai ales la neoprotestanţi, cu nişte cântări sentimentale care nu spun aproape nimic despre dumnezeirea şi lucrarea lui Hristos, ci doar nişte declaraţii sentimentale despre iubirea Lui faţă de cei ce-L caută sau cei care-I cântă Lui. Aceasta închide persoana umană şi creaţia în ele însele, cum Il închide şi pe Dumnezeu.

Iar prin aceasta nu nesocotesc porunca Mântuitorului Hristos sau Evanghelia, prin care cere Apostolilor să boteze pe toţi cei ce cred în El în numele Sfintei Treimi (Matei 28, 19)? Şi nu nesocotesc celelalte porunci ale Lui, prin care cere Apostolilor şi urmaşilor să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Lui, sub chipul pâinii şi al vinului (Luca 22, 19; Ioan 6, 53; 56; I Corinteni 11, 27, 29)? Sau nu nesocotesc porunca Lui, care a dat urmaşilor Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor (Ioan 20, 22-23)?

Aceasta a dat un caracter laic cultului. Dumnezeu a rămas un obiect de gândire neexpe­rimentat sau pur raţional, simplificând în mod unilateral învăţătura şi viaţa creştină. S-a socotit că Dumnezeu este perceput în întregime, prin prezenţa Sa în lume, dar şi absent în întregime din lume.

S-a pierdut sentimentul unităţii complexe în Dumnezeu a realităţii. Pe plan politic aceasta a dus fie la un imperialism bisericesc peste oameni, fie la o vedere a realităţii umane numai ca o masă unitară care poate fi stăpânită şi condusă în mod uniform. Din Occident au ieşit astfel preţuirea tuturor ideilor contradictorii sau formele de gândire pline de dispreţ pentru fiecare persoană, dar în comuniune iubitoare cu celelalte. Cultura Occidentului însăşi excelează printr-un individualism nesfârşit, dar monoton, sau printr-un spirit uniform. Ea este departe de preţuirea şi respectul valorilor şi problemelor reale ale relaţiilor vii dintre oameni.

Relaţia cu Dumnezeu a devenit o temă de simple discursuri raţionale, uniforme în catolicism sau de o diversitate în protestantism care împarte pe creştini în tot felul de grupuri.

De la discursomania uniformă a catoli­cismului s-a înaintat la discursomania individualistă a protestantismului şi la discursomania a tot felul de grupuri neoprotestante. Ce a mai rămas din Biserica cea una, dar una prin iubire şi prin prezenţa aceluiaşi Hristos în toţi cei ce cred în El?

Numai prezenţa reală a aceluiaşi Hristos în toţi cei ce cred, dar pe care Hristos nu vrea să-i anuleze în ceea ce are fiecare persoană ca propriu, poate menţine atât unitatea cât şi bucuria tuturor în aceeaşi comuniune în El. Numai aceasta poate aduce atât echilibrul spiritual în fiecare, cât şi în relaţiile între toţi, unită cu respectul delicat pentru fiecare persoană nu numai pentru ceea ce are propriu, ci şi pentru faptul că în fiecare persoană acelaşi Hristos lucrează potrivit cu însuşirile ei.

Această prezenţă reală a lui Hristos în toţi duce la menţinerea lor într-o unitate, dar într-o unitate a iubirii, nu a confuziei. Aceasta afirmă Ortodoxia sau creştinismul originar păstrat în ea în diferite forme.

Venirea reală a lui Hristos prin Duhul Sfânt în credincioşi a fost exprimată de Părinţii Bisericii din primele secole prin ideea de participare a credincioşilor la dumnezeirea Sfintei Treimi, ceea ce are ca urmare o îndumnezeire a lor care se face cunoscută în cei ce se străduiesc să fie tot mai uniţi cu Hristos prin imitarea vieţii Lui ca sfinţenie.  Sfinţii sunt recunoscuţi şi în Biserica Romano-catolică, dar ei sunt sfinţi mai mult prin realizările lor pe plan social şi către ei. Protestanţii au mers atât de departe în negarea sfinţeniei în omul care crede în Hristos, încât definesc credinţa numai ca o anumită siguranţă prin care omul se bucură de iertare din partea lui Hristos, cu toate păcatele pe care continuă să le aibă ca şi cei necredincioşi.

Contrar acestei idei, aderenţii grupurilor neoprotestante afirmă o lipsă totală de păcate a lor, chiar din momentul în care au devenit membri ai grupului lor, declarându-i cu mândrie pe toţi cei ce nu fac parte din grupul lor păcătoşi la extrem. Ei nu gândesc că însăşi această mândrie simplistă a lor este un păcat. Lipsa lor de păcat o văd nu într-o bunătate unită ca smerenia şi iubirea faţă de orice om, ci în înfrânările de la câteva obiceiuri exterioare: de la băuturile alcoolice, de la înjurături, de la carne de porc, care nu merg însă până la post, până la bunătate şi ajutorare dezinteresată a altora. Nu numai că nu au înţelegerea complexităţii persoanei umane, care poate lupta pentru desăvârşire, dar nu o realizează niciodată.

În Ortodoxie, Hristos ne dă puterile Sale Dumnezeieşti sau însăşi viaţa Sa dumnezeiască veşnică prin îndumnezeire, pe când El o are pe aceasta prin fire. Aceasta pentru că noi suntem o fire creată de El, pe când El are firea necreată, deci din veci şi în mod nesfârşit. Iar aceasta ne distinge de El. Puterea Lui creatoare ne-a adus la existenţă şi ne menţine în existenţă. Dar tot puterea Lui ne dăruieşte, dacă voim să o primim, o viaţă asemănătoare cu a Lui, cu toate bunătăţile şi în fericirea comuniunii. Aceasta ne ţine într-o legătură indisolubilă cu El, dar întrucât noi o primim de la El, iar El este izvorul ei, ne şi distingem de El, sau nu ne confundăm.

Sfântul Chirii spune în comentariul la Evanghelia lui Ioan, versetul 10, 28: Eu dau viaţă veşnică oilor Mele şi nu vor pieri în veac şi nimeni nu le va răpi din mâna Mea: „Prin faptul că nu le dă viaţa prin fire şi că El o dăruieşte aceasta din Sine însuşi şi nu primind-o de la altul. Iar prin viaţa veşnică nu înţelegem o lungă durată temporală de care se vor împărtăşi toţi după înviere, buni şi răi, ci vieţuirea în fiecare. Putem înţelege prin viaţa veşnică şi binecuvântarea tainică prin care Hristos ne sădeşte viaţa Lui prin împărtăşirea dată credin­cioşilor de trupul Său, după spusa: Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică (Ioan 6,55)”.

Unindu-Se cu noi prin împărtăşire, în sens larg, Hristos ne face împreună fii ai Tatălui cu Sine, sau fraţi ai Săi, dar după har, nu prin naştere din fiinţa Tatălui, cum este singur El, căci Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om numai ca să satisfacă onoarea jignită a lui Dumnezeu prin moartea Lui, ca om, ci ca să ne facă asemenea Lui în dumnezeire prin faptul că s-a făcut asemenea nouă prin umanitatea asumată şi a intrat în cea mai strânsă unire cu noi prin ea. Căci, spune Sfântul Evanghelist Ioan: Şi celor ce L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1,12).

Comentând acest verset, Sfântul Chirii spune: „Căci deoarece au primit prin credinţă pe Fiul, primesc puterea de a fi ridicaţi între fiii lui Dumnezeu. Le dă Fiul puterea ce o are El după fire… chemându-i la comuniune… împlinind aceasta ca o faptă a iubirii faţă de lume. Căci nu puteam scăpa altfel de moarte, noi cei ce purtăm chipul celor pământeşti, dacă nu se întipărea în noi frumuseţea (bunătatea) chipului ceresc, prin chemarea la calitatea de fii”.  Astfel, noi rămânând cu firea noastră creată, dar cinstită de iubirea lui Dumnezeu, suntem ridicaţi la unirea cu Fiul Lui în aşa măsură că primim din plinătatea nesfârşită a vieţii Lui, tot mai mult din bogăţia Lui ca un har peste har, cum spune tot Evanghelistul Ioan: „Din plinătatea Lui noi toţi am luat har peste har” (Ioan 1,16).

Câtă vreme în catolicism graţia este o simplă iertare ce ne-o aduce Hristos prin satisfacerea onoarei jignite a lui Dumnezeu prin jertfa Lui, iar protestanţii şi mai ales membrii grupărilor neoprotestante nu vorbesc de har, în Ortodoxie se vorbeşte continuu de har, ca dar al bunătăţilor şi puterilor dumnezeieşti sau al vieţii Lui fericite şi nemuritoare.

Dacă viaţa sau energia (lucrarea) necreată sau harul ce ni se dă prin Hristos nu e o graţie creată, care ar ţine pe Hristos separat de noi, ca în catolicism, cum Il ţine şi în protestantism şi în grupările neoprotestante, lucrarea sau harul sau viaţa Lui în noi nu poate fi nici pur dumnezeiască. Căci Hristos fiind şi Dumnezeu şi om, sau atât Persoană a firii dumnezeieşti, cât şi a celei omeneşti asumate de El, nu poate lăsa neactivă nici una din firile Sale. El lucrează în noi atât ca Dumnezeu cât şi ca om, sau ni se face comunicativ ca  Dumnezeu  întrucât   este   şi   om.   El  uneşte lucrarea dumnezeiască cu cea omenească fără să le confunde. Aşa cum a vindecat ochii orbului cu puterea dumnezeiască, lucrând prin mâna care s-a atins cu tină de ochii lui, aşa şi după înviere a comunicat puterea Duhului Sfânt prin suflarea gurii Sale asupra apostolilor. De aceea, păstrându-Şi trupul şi după înălţarea la cer, nu comunică lucrarea Sa dumnezeiască fără mijlocirea trupului Său, deşi acum acesta este deplin îndumnezeit sau transfigurat. Hristos rămâne în veac şi om, chiar după înălţare, pentru că vrea să ne menţină şi pe noi în veci oameni în trup, deşi cu trupul deplin transfigurat. Moise şi Ilie s-au arătat pe Tabor fiecare cu trupul propriu, ca şi Hristos însuşi, deşi din ele iradia lumina copleşitoare a dumnezeirii.

Prin Trupul transfigurat, dar nu fără el, ne comunică Hristos şi acum harul Său, spre a ne înălţa treptat şi pe noi spre un trup transfigurat. Sfântul Chirii susţine pe larg în lucrarea citată veşnicia trupului nostru. Altfel n-ar exista înviere. Prin trupul Său, Hristos a manifestat iubirea Sa faţă de noi, dusă la culme prin răstignirea Sa pentru noi, şi prin trupul Său, purtând în el urmele acestei fapte iubitoare la extrem, ni se comunică şi acum în Sfânta Impărtăşanie.

Dar El vine cu iubirea Sa trăită la culme în răstignirea Sa în noi, pentru că are în iubirea Sa faţă de Tatăl, ca şi în iubirea Tatălui faţă de sine, simţirea eternă a iubirii. El poate să ne iubească şi după întrupare pentru că Tatăl însuşi Il iubeşte pe El ca pe Fiu şi după întrupare, deci şi ca om, şi deci şi El îi iubeşte pe oameni cum îi iubeşte Tatăl Său ca pe cei ce poartă chipul Lui de om şi vrea să atragă şi pe oamenii cu care s-a unit în iubirea Sa faţă de Tatăl. De aceea mulţumindu-I pentru iubirea pe care ne-a arătat-o nouă şi Tatălui prin răstignire, Ii mulţumim şi Tatălui care L-a trimis ca om ca să ne iubească prin El cum Il iubeşte pe El însuşi şi noi să-L iubim pe Tatăl cum Il iubeşte Fiul Lui Unul Născut. De aceea fâcându-ne semnul crucii, ne amintim nu numai de iubirea lui Hristos faţă de noi, ci şi de iubirea Tatălui, arătată nouă prin Fiul cel răstignit şi prin Duhul în care îşi arată nu numai iubirea Lui faţă de Fiul cel din veşnicie, ci şi faţă de Fiul întrupat şi prin El faţă de noi.

Nu vrem să uităm de crucea lui Hristos prin care ne-a arătat iubirea extremă, dar nici de Tatăl şi de Duhul Sfânt care şi-au arătat de asemenea iubirea lor faţă de noi prin Fiul cel întrupat, şi ne facem semnul crucii pornind de la frunte, sau de la gândul la Tatăl, coborând spre piept, de unde a coborât Fiul lui Dumnezeu la noi până la jertfă, mărturisind că prin jertfa Fiului Său, Tatăl ne cere să împlinim faptele iubirii noastre faţă de Dumnezeu cel în Treime, pornind la lucrarea aceasta cu mâna dreaptă.

Pătimirea de pe cruce este actul hotărâtor, crucial, prin care Hristos a învins moartea, căci această pătimire, deşi a fost suportată prin trup, în răbdarea ei a fost puterea dumnezeiască. De aceea, când se face semnul ei cu credinţă, Hristos însuşi retrăieşte puterea ce a exercitat-o prin ea şi de aceea prin semnul ei se binecuvintează sau se curăţesc toate, venind în cele binecuvântate puterea lui Hristos. Iubirea faţă de noi îşi are izvorul în existenţa supremă, în existenţa care există prin ea însăşi, nu se iveşte pe vreo treaptă inferioară a existenţei. Iubirea este însuşirea existenţei. Iubirea este însuşirea existenţei supreme şi spre ea suntem atraşi şi noi prin iubirea pe care ne-o arată, săvârşind cele mai mari fapte pentru noi, ca să ne arate cât de mult ţine la noi: se face om însuşi Fiul lui Dumnezeu prin cea mai mare smerenie şi primeşte cea mai grea pătimire ca să ne scape de moarte, spre a ne avea într-un dialog al iubirii veşnice.

Se afirmă uneori că creştinismul este depăşit, că trebuie să căutăm o credinţă mai modernă. Dar ce poate fi mai înalt decât o credinţă care are la bază iubirea celor mai înalte existenţe faţă de om şi vrea să ajute pe om să se urce la înălţimea acestei iubiri? Ce ideal mai înalt poate fi propus oamenilor decât iubirea până la jertfa vieţii a unora pentru alţii, urmând exemplul lui Dumnezeu însuşi, iubirea care  are la bază preţuirea nesfârşită a persoanei umane şi credinţa în perspectiva desăvârşirii ei nesfârşite? Idealul sporirii nesfârşite în iubire este un ideal care nu poate fi depăşit de nici un altul.

De aceea Fiul lui Dumnezeu întrupat ca om nu putea să se facă un om păcătos, căci aceasta l-ar fi închis în egoismul îngust contrar iubirii. Un Dumnezeu făcut un om păcătos ar fi încetat să mai fie Dumnezeu şi să mai poată aduce jertfa pentru oameni, care să ne scape de moarte şi să ne fie un vârf de atracţie nesfârşită pe calea spre El. Şi pe această cale nu putem înainta decât dacă El însuşi este în noi cu putere a Lui, ca o cale care nu ni se arată numai ca cea care trebuie urmată, ci ca o cale ce ne atrage aflându-se înaintea noastră.

El este Adevărul prin excelenţă, peste care nu poate fi altul, căci are în sine plenitudinea nesfârşită a existenţei sau a vieţii. El este Lumina întreagă a lumii, Lumina care nu ne duce spre altă ţintă, ci ne atrage spre ea însăşi, ca sensul suprem al vieţii. Hristos este toate acestea înăuntrul nostru tot mai mult, nu în afara noastră, căci numai aşa este şi puterea noastră care ne duce la tot mai deplina unire cu El, la tot mai deplina fericire.

Iisus Hristos este astfel Cel ce era (oricând) şi Cel ce este şi Cel ce vine (tot mai aproape de cei în care este şi vine ca prezenţă în cela ce încă nu este) (Apocalipsa 1, 8). El singur poate zice: Eu sunt Alfa şOmega (Apocalipsa 1,8). N-a fost înainte de El cineva sau ceva şi nu va înceta vreodată să existe ca să fie urmat de altul mai înalt, mai desăvârşit, el este infinitul. Şi nu poate astfel decât ca Persoana iubirii infinite, deci având o altă Persoană pe care o iubeşte din veci şi o va iubi în veci. Căci numai iubirea desăvârşită şi nesfârşită are în ea fericirea infinită.

Nici o esenţă inconştientă, o esenţă obiectivă nu poate da o mare bucurie. Bucuria nu-mi vine decât de la o altă persoană, de la conştiinţa ei atentă faţă de mine. Dar nu persoanele care simt în ele nevoia de alte persoane, deci care sunt mărginite în ele însele, îmi pot da bucuria veşnică şi desăvârşită, ci numai Persoana care nu are nevoie de alta, ci are în ea plenitudinea. Numai de la Dumnezeu cel întreit în Persoane îmi poate veni neîncetat şi în veci fericirea nesfârşită.

Una din aceste Persoane desăvârşite în iubirea cu alte două Persoane a intrat în comuniune veşnică cu noi, care voim, pentru această fericire nemuritoare.

Numai făcându-Se o asemenea Persoană om, dar om necăzut din iubirea Lui dumnezeiască, om necăzut în păcătoşenie egoistă, ne-a putut aduce pentru vecie comuniunea, fericirea. Numai o Persoană care fiind Dumnezeu cel nemărginit şi infinit, prin fire S-a făcut om fără de păcat şi ne-a putut aduce iubirea Sa extremă la jertfa de Sine ca om, ca să ne scape de moarte. Dacă s-ar fi făcut om păcătos, nu numai că ar fi încetat să fie Dumnezeu ceea ce este imposibil ci nici n-ar fi murit pentru noi, ci pentru Sine şi ca atare n-ar fi putut învinge moartea. Aceasta înseamnă că Persoana Fiului lui Dumnezeu nu S-a născut ca om, din actul plăcerii păcătoase al unirii dintre un bărbat şi o femeie. Aceasta ar fi însemnat că El a început să existe de-abia prin această naştere, ca om de rând. Dar El era de mai înainte Persoana Fiului lui Dumnezeu şi în calitatea aceasta şi-a luat El însuşi şi firea omenească prin lucrarea Sa şi a Duhului Sfânt, unit cu El, dintr-o Fecioară, deci în mod nepăcătos.

Grupurile neoprotestante care nu recunosc naşterea lui Hristos din Fecioară, ci pe calea naturală a omului de rând, nu-L recunosc, de aceea, de fapt, ca Dumnezeu făcut om şi de aceea evită să-I spună Hristos, ci numai Iisus, iar cugetându-L ca om păcătos, în mod consecvent nu cred nici că a murit pentru noi, ci pentru păcatul Lui, ca orice om.

Astfel, între negarea de către ei a naşterii din Fecioară a lui Iisus şi nerecunoaşterea crucii ca mijloc prin care ne-a mântuit este o strânsă legătură. Iar dacă Iisus a murit pentru păcatul Lui, El nici nu a putut învinge moartea. De aceea nici nu vorbesc ei prea clar despre învierea Lui. Pentru ei Iisus este mai degrabă un prooroc, ca cei din Vechiul Testament. Ei refuză, ca şi fariseii din timpul Lui, să-L numească Hristos.  Ba nu-i  spun nici Mântuitorul. Pentru că dacă n-a învins moartea, nu ne-a mântuit. De aceea unii, nerecunoscând dumnezeirea Lui, se declară mai curând Iehovişti, sau credincioşi ai Dumnezeului din Vechiul Testament, sau cinstesc sâmbăta, ca evreii, nu Duminica, ziua învierii Domnului.

Noi credem că Hristos s-a născut din Fecioară şi că Cel ce S-a născut din ea, luând din ea firea omenească, este Fiul lui Dumnezeu. Deci Sinodul III ecumenic de la Efes (din anul 431) a numit-o Născătoarea de Dumnezeu.

De aceea Ortodoxia acordă o mare cinstire Maicii Domnului, atât în rugăciuni şi cântări de laudă, cât şi în icoane. Dar ea este prezentată în icoane totdeauna împreună cu Hristos: în icoana Naşterii Domnului, în prezentarea ei cu Pruncul dumnezeiesc în braţe, în Deisis, unde este în rugăciune spre Fiul ei, în icoana Adormirii, când Fiul ia sufletul ei în chip de copil în braţe. In Catolicism, ea este prezentată adeseori singură. I se acordă astfel un fel de importanţă despărţită de Fiul lui Dumnezeu cel întrupat şi în dogma catolică despre conceperea ei fără păcatul strămoşesc, prin ceea ce se afirmă că nu prin întruparea Fiului lui Dumnezeu a început eliberarea Maicii Domnului de păcatul strămoşesc – ea însăşi fiind curăţită de acest păcat când s-a conceput în ea Hristos însuşi ci de la conceperea ei.

În catolicism, tendinţa de a vedea pe Fecioară oarecum independentă de Fiul ei se arată şi în numele ce i se dă, de Madona, pe când în Ortodoxie ea e numită totdeauna Maica Domnului, sau Născătoarea de Dumnezeu.

În legătură cu aceasta este de menţionat şi importanţa ce o au icoanele în cultul Bisericii Ortodoxe. Catolicismul a coborât icoanele la un fel de tablouri din care nu iradiază taina şi de aceea nici nu sunt sfinţite, iar protestanţii şi grupurile neoprotestante le refuză cu totul, ca idoli. Dar dacă puterea lui Hristos se poate comunica prin cuvinte, de ce nu s-ar putea comunica şi prin mijloace ce se adresează ochilor? Dacă se admite descrierea răstignirii lui Hristos prin cuvinte, de ce nu s-ar admite pre-zentarea ei şi prin icoană, care expune întru-un mod mai concentrat şi poate mai impresionant pătimirea Lui. Fiul lui Dumnezeu întrupându-Se, a arătat că nu dispreţuieşte omenescul şi deci nici cuvântul şi chipul omului.

În respingerea creştinismului occidental a icoanelor este aceeaşi tendinţă de alungare a lui Dumnezeu din lumea creată de El, aceeaşi tendinţă de laicizare a lumii şi de reducere a relaţiei cu Dumnezeu la o relaţie speculativă, prin simple curente abstracţioniste. Principalul este să se redea în icoană fidel ceea ce se spune cu cuvinte în Sfânta Scriptură şi ca să se exprime credinţa cea mai vie prin ea, aşa cum se exprimă şi prin cuvintele despre Hristos, sau despre Maica Lui, fapt respectat în icoanele ortodoxe. Unde se vorbeşte despre el cu credinţă, vine şi Hristos cu puterea Lui. De ce n-ar veni şi unde se înfăţişează chipul Lui, în icoană?

În Vechiul Testament nu se înfăţişează Dumnezeu în icoane, pentru că nu se întrupase Fiul Lui. Şi totuşi, El este descris de proorocul Daniil şi este prezentat prin unele simboluri din cortul sfânt. Dumnezeu nu este despărţit de creaţia Lui. El este în toate. Dar în mod special când sunt sfinţite prin rugăciunile Bisericii.

În general, creştinismul evanghelic păstrat în Răsărit prin Ortodoxie este un creştinism duhovni­cesc, spre deosebire de creştinismul occidental care are mai mult un caracter raţionalist, neduhovnicesc, lipsit de prezenţa reală a lui Hristos în oameni şi în lume.

În Occident s-a introdus pentru prima dată, în crezul  niceo-constantinopolitan,  expresia  nouă despre purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul (Filioque), primită oficial la Roma de-abia în secolul XI. Expresia, întregită teologic prin formula „tamque ex uno principio” „ca dintr-un singur izvor”, tinde la o confuzie între Tatăl şi Fiul în actul purcederii Duhului, atenuând deosebirea personală între Tatăl şi Fiul şi favorizând ideea că o Persoană poate proveni din fiinţa omenească. Este o idee care se accentuase de către Tertulian şi Augustin. Ea este afirmată şi astăzi în mod direct de unii teologi catolici. Astfel, Herbert Muhlen dă de înţeles că chiar Duhul Sfânt devine un act comun, sau o Persoană comună a Tatălui şi a Fiului. „Se poate spune că Duhul Sfânt este actul comun (Wir – Akt) al Tatălui şi al Fiului, ca Persoană adică”. „Duhul Sfânt este relaţia intertrinitară, actul comun (Wir – Akt) al Tatălui şi Fiului, în El însuşi” (Der heilige Geist als Person, 3 Auflage, Munster, Verlag, p. 157 şi 159).

Această tendinţă spre confuzia Persoanelor reduce relaţia iubitoare dintre ele. Tatăl nu mai rămâne în actul purcederii Tată al Fiului, şi Fiul, Fiu al Tatălui. Deci nici nouă Fiul întrupat nu ne mai dă Duhul Sfânt ca Duh de Fiu ca să ne facă şi pe noi fii ai Tatălui ceresc, împreună cu Sine. Duhul nu mai apare ca Duh al comuniunii între Persoanele neconfundate, nici între oameni, dacă nu mai are un astfel de rol nici în Sfânta Treime, întărind iubirea unei Persoane faţă de o alta.

În Ortodoxie cei ce cred în Hristos primesc Duhul pentru ridicarea lor la iubirea faţă de Tatăl ca Tată şi faţă de Fiul ca frate dumnezeiesc făcut om asemenea lor, dar şi dragostea faţă de ceilalţi oameni ca fraţi în Hristos. Duhul ne ridică peste alipirea la lume, ferindu-ne de o pornire individualistă sau egoistă. Duhul Sfânt aduce în viaţa noastră viaţa dumnezeiască, viaţa de sfinţenie, viaţa îndumnezeită. El ne face să simţim pe Hristos şi lucrarea Lui una cu lucrarea Duhului în noi. De aceea prin Duhul cerem în rugăciunile Bisericii sfinţirea tuturor, o dată cu semnul crucii făcut peste noi şi peste cele ce le folosim ca mişcare de depăşire a egoismului nostru.

De lucrarea sfinţitoare a Duhului unită cu semnul crucii nu se vorbeşte în grupările neoprotestante nicicând. Oamenii rămân astfel închişi în lumea aceasta, adresându-I lui Iisus simple cuvinte.

  1. Spiritualitatea ortodoxă accentuată de poporul român în mod deosebit prin unele expresii ale sale.

Poporul român afirmă importanţa credinţei sale, numind-o „lege românească” sau „lege strămo­şească”. Ea reprezintă astfel pentru el fundamentul tuturor legilor de viaţă într-o convieţuire de reciprocă preţuire şi conlucrare, care-i asigură unitatea şi identitatea. Spunându-i „legea românească” şi „strămoşească”, poporul nostru afirmă trăirea în ea de la începuturile existenţei sale, care coincide cu timpul apariţiei creştinismului şi răspândirii lui prin apostolii lui Iisus Hristos.

Dar această îndelungată şi necurmată trăire în legea de supremă nobleţe a lui Hristos, a produs o deosebit de afectuoasă alipire a lui la Dumnezeu, care i-a devenit întru totul familiar.

Această familiaritate afectuoasă faţă de Dumnezeu, care a pus o pecete de afecţiune şi pe relaţiile fiecărui ins cu semenii săi, o tâlcuieşte poporul nostru prin expresia „Dumnezeu drăguţu”. Dumnezeu nu este un Stăpân aspru şi distant, ci un Părinte iubitor şi de aceea drag, ba chiar drăguţ. Este un diminutiv care, ca aproape toată mulţimea de diminutive ale poporului românesc, nu exprimă o micime a lui Dumnezeu numit astfel, ci o intimitate şi o căldură a relaţiei cu El, a venirii Lui în apropierea noastră, faptă săvârşită de Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Lui, numită de Sfântul Apostol Pavel „chenoză”, smerire, dezbrăcare de slava exterioară, ca să-L putem simţi apropiat de noi. Cum spune copilul tatălui său „tăicuţu”, fără a înceta să-1 vadă în mărimea lui, dar simţindu-i în acelaşi timp coborârea iubitoare la el, aşa spune poporul nostru „Dumnezeu drăguţu”, simţind coborârea Lui la o comunicare iubitoare cu sine.

În acelaşi înţeles foloseşte poporul nostru expresia „Măicuţa Domnului”, văzând-o “Măicuţă” nu numai pentru Fiul ei iubitor, ci şi pentru tot cel ce se adresează ei… Simt pe „Măicuţa Domnului” tot aşa de apropiată de mine şi trăiesc aceeaşi afecţiune faţă de ea, cum o simt şi cum o simte şi maica mea, când îi spun „măicuţă”.

Este de menţionat că numai poporul nostru foloseşte expresia „Maica Domnului”. Grecii spun „Maica lui Dumnezeu”. În legătură cu aceasta stă şi faptul că numai poporul român numeşte existenţa supremă nu simplu „zeu”, ca toate celelalte popoare, ci „Domnul Dumnezeu”, care s-a prescurtat în „Dumnezeu”. Prin aceasta deosebeşte pe Dumnezeul credinţei creştine de zeii păgâni, ca forţe ale naturii. Dumnezeu este Domnul sau unicul Stăpân al tuturor. Acest nume s-a dat încă de Apostoli Domnului Hristos, ca să-L arate ca Dumnezeul Stăpân al tuturor. Acest nume îl foloseşte şi poporul românesc, de la începuturile Lui, dar l-a folosit şi pentru Tatăl, arătând că şi Tatăl este Persoană şi totodată Stăpânul tuturor. El afirma prin aceasta stăpânirea lui Dumnezeu peste toate. Orice alt domn este un domn relativ, depinzând de alte puteri mai presus de el.

Prin expresiile acestea poporul român arată delicateţea sufletească care i s-a imprimat prin credinţa lui.

Delicateţea aceasta şi-a exprimat-o şi faţă de Domnul Iisus Hristos în „colindele” lui, în care foloseşte cele mai gingaşe cuvinte pentru Pruncul dumnezeiesc născut în ieslea din Betleem. Dar tot în aceste cuvinte de o mare bogăţie de conţinut este descrisă toată lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Între altele, pruncul este prezentat ca Dumnezeu care îşi însuşeşte plânsul nostru, dar nu pentru trebuinţele Lui, ci pentru păcatele noastre, plâns care-1 va duce până la moartea pe cruce pentru noi. O expresie originală a primit în creaţia populară românească jertfa lui Hristos în „Legenda Mănăstirii Argeş”. În ea, Hristos este numit Manole, forma românească a lui Emanuel, cum e numit Hristos în Sfânta Scriptură, care se traduce în româneşte „cu noi este Dumnezeu”: Emanuel sau Manole nu poate întemeia Biserica decât pe jertfa trupului Său, care în limba greacă este de genul feminin (sarx). Dar poporul român a generalizat această idee, cunoscând faptul că oricine îşi dedică viaţa unei mari opere pentru alţii, uită de grija celor apropiaţi.

Credinţa în Dumnezeu cere oamenilor să fie buni, aşa cum este El însuşi. Omul bun este „omul lui Dumnezeu”. Omul rău e un „păgân”, care nu crede în Dumnezeu. Bunătatea este una cu sănătatea minţii. Cel lipsit de bunătate este „nebun”. Omul bun este şi un om cu sufletul frumos. Omul rău este un „om urât”. Omul bun este omul comunicativ.  Când nu ai pe cineva cu care să comunici, ţi-e „urât”. Numai omul comunicativ îşi face viaţa frumoasă, plăcută. Se afirmă prin aceasta firea comunicativă a românului. Eu am nevoie de altul, altul are nevoie de mine. Se afirmă prin aceasta valoarea persoanei. Când mă aflu numai între lucruri, mi-e „urât”. Aceasta arată că la fundamentul existenţei nu este o esenţă impersonală, ci o comuniune de Persoane, adică Sfânta Treime.

Pentru poporul român lumea întreagă răspândeşte o „lumină” prin rânduiala ei. De aceea îi spune „lume”, de la cuvântul lumină. Un peisaj frumos este o „gură de rai”, este în el o frumuseţe plină de taină. Ea nu este produsul unei esenţe lipsită de gândire şi de bucuria pentru o rânduiala. Omului i se cere „să facă un lucru ca lumea”; prin aceasta se afirmă că şi lumea e făcută „lume” printr-un simţ conştient al rânduielii, al frumosului.

Iadul în care totul se află într-o luptă plină de dezarmonie este în întuneric.

În toată rânduiala lumii e prezent Dumnezeu cu iubirea Lui faţă de oameni. Dar faţă de oamenii „fără Dumnezeu”, păgâni şi răi, El foloseşte lumea şi pentru a le aduce greutăţi şi nenorociri. De aceea când vin asupra acestor oameni grele nenorociri, poporul român spune că-i „bate Dumnezeu”. încer­cări pot veni şi peste oameni buni, dar până la urmă ei sunt ajutaţi să biruiască necazurile şi greutăţile.

Poporul roman, crescut spiritual în mistica ortodoxă a luminii, nu în mistica occidentală a întunericului, este un popor care se bucură de lumină, căci lumina este în planul fizic expresia rânduielii, iar în planul spiritual, expresia bunatăţii sau a relaţiei armonioase, generoase a omului cu semenul său. Faţa omului bun răspândeşte lumina. De aceea sfinţii au în icoane capetele înconjurate de un nimb luminos. Omul bun este omul care zâmbeşte luminos în bucuria comuniunii.

Toate acestea reprezinta un program pentru înnobilarea reală a omului. Şi numai în comuniunea bucuroasă cu alţii, aşa cum e practicată de poporul român, se înnobilează omul. Numai în comuniune se înaintează la nesfârşit în această nobleţe şi în descoperirea fără sfârşit a tainei omului, care se hrăneşte din taina comuniunii între Persoanele Sfintei Treimi.

“De ce suntem ortodocşi” de Părintele Dumitru Staniloae, în «Teologie şi viaţă», serie nouă, anul I (LXVII), nr. 4-8, aprilie-august 1991, pp. 15-27.

Preotul Ciuntu și biserica lui ruptă de Biserica Ortodoxă Română

ianuarie 11, 2018 Lasă un comentariu

PRO Tv Chișinău transmite în seara asta:

„Boboteaza a fost sărbătorită astăzi în toate bisericile Mitropoliei Basarabiei. De dimineată, zeci de oameni s-au înghesuit la Catedrala Teodora de la Sihla pentru a lua agheasmă, considerată cea mai bună din an”.

Evident, ne este prezentat în prim plan parohul acestei biserici, preotul Ioan Ciuntu.

Din ignoranță sau poate din rea-credință, telespectatorului și enoriașului basarabean i se inoculează ideea că Biserica „Sfântul Teodor Tiron şi Sfânta Teodora de la Sihla” din centrul Chișinăului ar aparține Mitropoliei Basarabiei, parte componentă a Bisericii Ortodoxe Române.

Pe când lucrurile stau cu totul altfel.

Un ziarist care-și respectă meseria și telespectatorii, dacă ar fi depus un minim efort pentru a se documenta, ar fi putut constata că:

– Biserica „Sfântul Teodor Tiron şi Sfânta Teodora de la Sihla”, pragul căreia este călcat de atâta lume bună din Basarabia crezând că intră într-un lăcaș sfânt al Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu parohul ei Ioan Ciuntu, nu a ținut și nu ține de Mitropolia Basarabiei.

– Aceasta a fost înregistrată la Ministerul Justiției al Republicii Moldova la 17 Ianuarie 2014 cu denumirea „cultul religios Mitropolia Chişinăului şi a Moldovei de Răsărit”. Potrivit presei de atunci, „numele lui Ioan Ciuntu nu apare în nici unul din documentele juridice legalizate, însă printre „fondatorii pioşi” figurează Elvira Ciuntu, nevasta-preoteasă a parohului bisericii „Sf. Teodora de la Sihla“, și fiica sa, Ina Ciuntu. Acest demers bizar, suspect nu miroase deloc a smirnă şi tămâie, ci mai curând a… altceva, chiar și a unui atac de tip raider asupra Bisericii Ortodoxe”.

– Potrivit actelor legalizate, sediul acestui „nou cult” se află într-un… apartament, care i-ar aparţine unui anume Gheorghe Vasiliu, care ar fi fost ales drept „preşedinte” al acestei „Mitropolii”.

– preotul Ioan Cosoi, vicarul administrativ al Mitropoliei Basarabiei, declara atunci presei: „Preotul Ioan Ciuntu şi-a format o mitropolie nerecunoscută de nimeni. Este, pur şi simplu, o organizaţie acceptată de Ministerul Justiţiei ca persoană juridică, care nu este susţinută de nici o Biserică nici din ţară, nici de peste hotare şi este o mişcare separatistă în sânul Bisericii Ortodoxe. Părintele Ioan s-a folosit mereu de numele Mitropoliei Basarabiei, şi-a făcut capital de imagine şi de resurse umane.”

– Ieromonahul Petru Pruteanu, doctor în teologie ortodoxă, declara: „Nu este menţionată jurisdicţia de care aparţine această Mitropolie, ceea ce înseamnă că se vrea o Mitropolie autocefală, dar nici acest lucru nu este stabilit şi nici principiul comuniunii dogmatice, canonice şi liturgice cu celelalte Biserici Ortodoxe. E o organizaţie religioasă fantomă, ruptă de Biserica Ortodoxă Universală, cu scopul de a face bani şi de a amăgi lumea.“

– Fiul preotului Ioan Ciuntu, diaconul Adrian Ciuntu, a fost hirotonit în preot, în ziua de sâmbătă, 10 iunie 2017, de către Mitropolitul Vladimir al Chişinăului şi al „întregii Moldove”, conducătorul structurii eclesiastice a Patriarhiei Moscovei din R. Moldova.

– Potrivit Mitropoliei Basarabiei, „hirotonia diaconului Adrian Ciuntu, fiul părintelui Ioan Ciuntu, în preot, de către un ierarh al Bisericii Ruse reprezintă o încredinţare în plus pentru românimea din Basarabia că părintele Ioan Ciuntu, considerat ca fiind cleric al Mitropoliei Basarabiei, s-a aflat şi se află într-o altă jurisdicţie eclesiastică, decât cea pe care o anunţă Sfinţia Sa public”.

– Potrivit aceleiași Mitropolii a Basarabiei, „unul din scopurile apariţiei acestui nou „cult” este subminarea activităţii Mitropoliei Basarabiei şi denigrarea Întâistătătorului ei.”

– Anume din aceste considerente de mai bine de zece ani ierarhii Mitropoliei Basarabiei nu slujesc la biserica „Sfântul Teodor Tiron şi Sfânta Teodora de la Sihla”, precum și la biserica „Voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Cuviosul Daniil Sihastrul” din sectorul Ciocana al mun. Chişinău, care aparține unei comunități de români, dar paroh al căreia a ajuns fiul lui Ioan Ciuntu, hirotonit în preot de Mitropolitul Vladimir al Moscovei.

Așadar, „noul cult religios” în spatele căruia se află preotul Ioan Ciuntu are alte scopuri decât cele creștinești…

Cine nu știe poate afla că doar pentru arenda anexei din spatele Catedralei lui Ioan Ciuntu acesta încasează lunar de la patronii postului de radio „Vocea Basarabiei” (aflat acum sub controlul total al lui Plahotniuc) suma de 1000 de euro.

Iar deunăzi, 1 ianuarie, această Catedrală, despre care mai toată lumea bună crede că ar aparține Bisericii Ortodoxe Române confundându-l pe parohul de aici Ioan Ciuntu cu Întâistătătorul Mitropoliei Basarabiei, găzduia „ceremonia de rămas bun”, după cum scrie rețeaua „Sputnik”, a generalului Tudor Botnaru, unul dintre foștii șefi ai KGB-ului de la Chișinău, trecut la Domnul…

 

6 ianuarie 2018