Arhiva

Posts Tagged ‘Bucureşti’

Je suis „fanatic religios”!

Octombrie 20, 2016 4 comentarii

copil-deportat-din-basarabia-in-siberia

Rămân perplex după ce aflu că dincolo de Prut președintele Johannis îi insultă numindu-i „fanatici religioși” pe cei peste trei milioane de români (inclusiv pe mine) care au susținut prin semnătură demersul Coaliției pentru Familie în vederea revizuirii Constituției în sensul definirii căsătoriei ca uniune între femeie şi bărbat.

Cu un asemenea președinte, pentru care am stat cu toată familia în frigul din noiembrie 2014 ca să-l votăm la ambasada României de la Chișinău, îmipiere pofta de unire…

Mă simt de mii de ori mai umilit decât atunci când ocupantul bolșevik îmi inerzicea la școală, mie, copilului basarabean, să citesc cărți în limba română, de mii de ori mai umilit decât buneii noștri care au fost ridicați în puterea nopții și duși de bandele lui Stalin în fundul Siberiei pentru simplul fapt de a fi români și de a-L iubi pe Dumnezeu…

Mă cuprinde o frică nebună de noul bolșevism care vine de această dată dinspre București…

Peste trei milioane de români făcuți de Johannis „fanatici religioși”…

Trei milioane… cât toată Basarabia!

20 octombrie 2016

Anunțuri

Cum l-a manipulat Antonescu pe Hitler. România a ieşit plină de aur din război

August 14, 2016 1 comentariu

Hitler a avut 20 de întâlniri cu Antonescu. Mai multe decât cu orice alt șef de stat sau conducător militar. Iar Mareșalul a știut să profite din plin. 

Grație inteligenței sale, sprijinită de combinația de dârzenie și abilitate cu care Mareșalul a manevrat în relațiile cu Hitler, a reușit performanța uluitoare de a face din România o țară mai prosperă decât era la începutul războiului. O țară care și-a dublat rezervele de aur (lucru nereușit de nici un alt stat beligerant), care a reușit să stocheze armament pentru recucerirea Ardealului de Nord, o țară în care nu doar hrana a fost din abundență, dar în care a crescut și consumul obiectelor de lux. Sărăcia, foamea, cartelele au venit odată cu ocupația sovietică.

 Cum a fost posibilă o asemenea performanță, unică printre statele beligerante, explică amă nunțit Mircea Vulcănescu însuși în procesul celui de-al doilea lot al foștilor membri ai Guvernului Antonescu, în care a fost acuzat de „hitlerism” și de „declararea și continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice”.

FOTO: Mircea Vulcănescu, frumos și elegant, în tinerețe

Pledoaria sa din 15 ianuarie 1948, în fața Curții de Apel București, Secția a IX-a Criminală, care a durat patru ore, este un document excepțional. Aici se găsesc explicațiile Miracolului Economic al României, pe timp de război și sub ocupația germană de facto. Pentru documentare, am folosit Mircea Vulcănescu – Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, 1992.

„Statul sunt eu!”

Primul detaliu lămuritor este organizarea Guvernului, condus cu mână forte de Mareșalul Antonescu. Acesta impune să fie singurul care face politică efectivă, restul membrilor Cabinetului trebuind să fie experți care să propună măsuri. Deciziile și răspunderile și le asuma exclusiv Antonescu.

Iată ce spune Mareșalul într-o ședință de Consiliu din 1941: „Când veți fi chemați să răspundeți de ceea ce ați făcut, eu sunt acela care va răspunde pentru dvs. toți. De aceea pretind să știu tot ce faceți în sectoarele dvs. de activitate. Pentru că numai eu guvernez în țara asta.” . Pentru ca în ședința din 12 septembrie 1941, să repete: „Politică face Mareșalul!”

Antonescu era un om orgolios, obsedat de disciplină, dar care știa să asculte:

„Îndrăznind să-l întrerup, într-un Consiliu de Miniștri în care expusese un lucru inexact, pentru a restabili adevărul, miam atras din partea lui replica aspră: «Când te-ai născut dumneata, ca să îndrăznești să tai cuvântul din gura mareșalului Antonescu?» Ceea ce remarc că, în speță, era just. Faptul nu m-a putut însă împiedica să revin, îndată ce furtuna s-a potolit, pentru a spune ceea ce aveam de spus.”

Rezultatele economice excepționale ale României se datorează și unei grile de principii de colaborare cu Germania aplicate cu strășnicie.

Iată care erau principiile colaborării industriale:

1.„Nu se colaborează decât în domeniile unde dezvoltarea întreprinderilor românești nu este asigurată în timp de pace, fie din lipsa materiilor prime, fie din aceea a debușeurilor.”

2. „Nu se colaborează decât dacă partenerul străin aduce industriei românești: materia primă, utilajul tehnic, priceperea tehnică (specialiști, licențe, brevete), finanțare sau comenzi – pe care industria românească nu și le poate procura din interior.”

3. „Și numai dacă colaboratorul străin se angajează să formeze personalul tehnic românesc la dânsul în întreprinderi.”

4. „Nu se alienează fondul bogățiilor românești, în sensul că nu se cedează majoritatea acțiunilor întreprinderii.”

5. „Nu se cedează conducerea generală a întreprinderilor din mâinile românești.”

Iată și principiile colaborării economice:

1. „Nu se exportă nimic în Germania decât după ce se rezervă cantitățile necesare consumului intern și după ce se rezervă și cantitățile de export necesare pentru acoperirea importurilor trebuitoare țării, pe care aceasta nu și le poate procura din Germania.”

2. „Schimburile se fac în mod echilibrat, la prețuri fixe; fiecare spor de preț dintr- o parte trebuie compensat de un spor corespunzător de cealaltă. Se admit depășiri momentane într-un sens sau altul, dar ele trebuie să fie compensate în cursul anului contractual.”

3. „În acoperirea exporturilor, se primesc mărfuri necesare pieței și investițiilor statului; unelte agricole, mașini, piese de schimb, dar și rente, averi mobiliare și răscumpărări de datorii externe.”

4. „Petrolul, materialul necesar războiului, se exportă pe armament.”

5. „Efortul net de finanțare, făcut din interior pentru aceste schimburi se acoperă cu aur și devize libere.”

Tot Germania a fost scoasă datoare

Drept urmare, România este secătuită. Dimpotrivă. Exporturile sunt mult mai mici decât înainte de război. Astfel, dacă în perioada interbelică exportam între 100 și 300.000 de vagoane de grâne anual, „în patru ani (1941 – 1944), România exportă în total 85.000 de vagoane (…) Pentru a ne da seama de situație, ajuge să spunem că după 23 august 1944, în nouă luni, până la capitularea Germaniei, România a furnizat aliaților, oficial 63.000 de vagoane cereale”, arată Vulcănescu. Începuse „frăția” cu URSS.

Exporturile de lemn în Germania sunt nici 10% din cele interbelice. La fel se întâmplă și pentru produsele alimenta-trebuia să alimenteze mașina de război germană, exporturile au scăzut, de la 7 milioane de tone în 1936, la o medie anuală de 3 milioane. De notat, consumul intern crește de la 1,7 la 2,5 milioane tone anual.

În schimb, cresc importurile, care permit economiei românești să funcționeze. Cu excepția produselor coloniale, interceptate de blocada aliată, unde importurile scad cu o zecime, la țesături și pielărie – reduse cu un sfert, respectiv o treime – celelalte importuri cresc. Se înregistrează importuri record la cocs, fier în bare, vehicule etc.

Pâinea albă, zahărul, săpunul se vând la liber, fără cartelă. Toate produsele se ieftinesc. Doar la bijuterii sau ceasuri elvețiene se înregistrează creșteri de prețuri. Ceea ce spune multe despre nivelul de trai din România.

Dar abilitatea formidabilă a României a fost ca, în condițiile acestui flagrant dezechilibru între importuri și exporturi, să iasă cu balanța financiară dreaptă. Cheia a reprezentat-o jocul prețurilor: prețurile medii ale produselor românești exportate au crescut de cca 5 ori la produsele de bază, în vreme ce, la import, prețurile produselor metalurgice și materiilor prime (baza importurilor) abia s-au dublat față de 1938. Acesteia i s-a adăugat și jocul decontărilor și al sistemului de cliring (troc) care opera în paralel între cele două țări. Astfel, la 23 august, tot Germania era datoare României, cu 56 miliarde de mărci germane.

„Să nu ne răzbunați!”

Mircea Vulcănescu fusese condamnat pe 9 octombrie 1946, în primă instanță, la opt ani temniță grea.

Excepționala sa pledoarie se dovedește inutilă, iar în ianuarie 1948, Curtea de Apel menține pedeapsa. Strălucitul spirit enciclopedist, sufletul grupării Criterion, în care fusese coleg cu Mircea Eliade, Cioran, Mihail Sebastian, Sandu Tudor, Eugen Ionescu, Dan Botta, Petru Comarnescu, Haig Acterian sau Constantin Noica, se vede aruncat din nou în temniță, ca urmare a trei legi ticăloase (312/1945, 455/1946 și 29/1947) semnate de Regele Mihai la presiunea comuniștilor, și cărora le-a căzut victimă toată floarea intelectualității românești.

Cu câțiva ani în urmă, același Rege îl decora pe Vulcănescu.

FOTO: Mircea Vulcănescu și soția sa Margarita: o dragoste care a supraviețuit morții filosofului

Devine deținutul K9320 de la Aiud, „Pușcăria Intelectualilor”. Acolo avea să moară la numai 48 de ani. După o trecere pe la Jivala care îi va fi fatală. Prietenul și colegul său de celulă John Halmaghi povestește în 1977, în revista „Discursul contemporan” de la Paris:

„A apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuți cu ciomege și bastoane de cauciuc până la leșin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitați, acolo au stat, între urină și fecale, trei zile și trei nopți. Nemâncaţi, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toți prin murdărie, de la un colț la altul, spre a se încălzi și spre a nu lăsa trupurile să se prăbușească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult şi le-a întreţinut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat seama de tragicul situaţiei în care se găseau.

«Nu există nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forțeze administrația la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există. Eu nu mai pot rezista fizicește. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi așeza jos, pe pântece, în ultimele clipe ale vieții mele și în felul acesta voi veți avea un loc să vă odihniți, pe trupul meu. Rog pe Dumnezeu să primească sufletul meu și să vă ajute pe voi să supraviețuiți…»”.

Se îmbolnăvește de pleurezie, dar i se refuză transferul la Spitalul Penitenciar Văcărești și este trimis înapoi la Aiud. Pe 28 octombrie, moare la numai 48 de ani, lăsând ca testament zguduitoarele cuvinte: „Să nu ne răzbunați!”

Mircea Vulcanescu Sa nu ne razbunati

Cum a fost pregătit Momentul Ardeal

În perioada 1941 – 23 august 1944, România a reușit să-și răscumpere creanțe din străinătate și să-și procure, tot din străinătate, aur și devize convertibile în aur de cca. 11 vagoane (din care 8 ½ din Germania). Ca urmare, stocul de aur al BNR s-a dublat, de la 13 ½ la 24 ½ vagoane.

„Este o situație unică, nemaiîntâlnită în nici o altă țară, chiar victorioasă, cum e cazul Angliei, care nu a putut să-și acopere nevoile decât cedând din aurul și portofoliile străine pe care le poseda în alte țări, rămânând și îndatorată”, arată Vulcănescu în fața instanței.

Ca urmare a acestei realități, prin rezervele acumulate, prin cantitățile importate de armament german importate și netrimise pe front, România devine o bază importantă de aprovizionare a aliaților pentru războiul dus în Vest, după 23 august.

Într-un raport realizat Institutul Românesc de Conjunctură – condus de comuniști, printre care Lucrețiu Pătrășcanu -, se arată: „Convențiile economice, aparent defavorabile, au jucat, în realitate, în favoarea României.”

Însuși Hitler i-a reproșat asta lui Antonescu la ultima lor întrevedere (5-6 august 1944): „Contribuția economică a României către Axă a fost meschină.”

În raportul unei Legații neutre (neprecizată), interceptat de serviciile secrete românești și citat în instanță, se spune: „Ceea ce România a izbutit să obțină de la nemți în cursul negocierilor economice cu Germania ține de domeniul miracolului.”

Antonescu dorea ca, după înfrângerea Germaniei, România să fie pregătită de un nou război, cel al eliberării Ardealului. Iată ce declară generalul Sănătescu, premier din 23 august și șeful Statului Mahor în timpul războiului împotriva Germaniei din 1944- 1945:

„Campania împotriva nemților și ungurilor a putut să fie dusă de țara noastră cu materialul de război ce ne-a rămas de la predecesorii noștri (…) După 23 august, țara nu a fost în stare să creeze, nici să procure nici un fel de armament și chiar din cel existent am fost nevoiți să dăm o bună parte.”

În stenograma ședinței Consiliului din 25 iulie 1942, ministrul de Externe Mihai Antonescu arată ce răspuns a fost împuternicit să-i dea lui Martin Luther, reprezentantul diplomației germane, la oferta unor compensații teritoriale în Răsărit.

„Așezat de veacuri în Carpați, poporul român nu e un popor de stepă și leagănul neamului nostru nu poate fi un obiect de schimb. Nici Mihai Antonescu, nici în trecut și nici azi, și nici Mareșalul n-au renunțat la Ardealul de Nord. Aceasta constituie o poziție ireductibilă.”

Adrian Pătruşcă

Sursa: evz.ro 

Unuia care-mi sugerează să nu vorbesc de mareșalul Ion Antonescu

Iunie 12, 2016 15 comentarii

Ion Antonescu copii

Un „înțelept” de la București îmi sugerează să nu vorbesc de mareșalul Ion Antonescu.

Taică-meu, Ghiță Secăreanu, basarabean de la Chioselia Mare, Cahul, ne povestea, cu mare respect, nouă, celor zece feciori și fiice ale lui, de Ion Antonescu, care a fost comandantul său suprem atunci când era soldat în Armata Română.

Mareșalul Ion Antonescu a fost comandantul suprem al tuturor basarabenilor înrolați în Armata Română în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial!

Cum poți să-i cinstești pe eroii români dezrobitori ai Basarabiei fără a pomeni numele comandantului lor suprem?!

Cel care mă îndeamnă să nu-l cinstesc pe Ion Antonescu, mă îndeamnă să nu cinstesc memoria tatălui meu, cel care mi-a dat viață și al cărui sânge îmi curge prin vene!

Credeam c-am scăpat de regimul bolșevik criminal care ne-a pângărit, timp de jumătate de veac, pământul, sufletul, credința și strămoșii.

Uite că noi, basarabenii, am mai avea de înfruntat un regim, kominternist, tot atât de antiromânesc!

Unirea, care va avea loc, oricum, înseamnă pentru noi, basarabenii, întâi și-ntâi, libertatea de a ne plânge și a ne cinsti din toată INIMA noastră ÎNDURERATĂ memoria EROILOR DEZROBITORI AI BASARABIEI!

Or, credeți cumva că aici, pe pământurile românești înstrăinate, n-au mai rămas OAMENI CU INIMĂ?

Bucuria de a munci pentru Ideea românească

Martie 25, 2016 Lasă un comentariu

cubreacov secareanu805

Felicitări pentru prietenul și colegul meu de luptă politică Vlad Cubreacov!

Aflu cu bucurie că zilele acestea, după ce mai multi ani la rand (de când viguroasa noastră organizație politică a fost explodată de rețeaua neokaghebismului dughinist reprezentată de Roșca) a fost pus în situația de a nu-și putea găsi un loc de muncă în Republica Moldova, Vlad a fost angajat în cadrul unei structuri a Ministerului de Externe de la București.

Acolo va continua să facă ceea ce am făcut din 1988 încoace împreună cu minunații și inimoșii noștri coechipieri de pe întreg cuprinsul Basarabiei: acțiuni dezinteresate pentru afirmarea neîncetată a românismului în teritoriile românești aflate sub ocupația Moscovei!

Sper că această noutate nu-l va scoate din sărite pe un ”poet național” umflat în pene care, acum câteva zile, s-a opus, făcând spume la gură, includerii lui Vlad în componența unui ”Sfat al Țării 2”… Sper de asemenea că același ”poet național” nu va zbura, și de această dată, spre București cu un nou denunț împotriva lui Vlad și a echipei noastre luptătoare, așa cum a făcut-o mulți ani la rând…

Sus Inima, frați români din întreg cuprinsul Patriei noastre România!

Sus Inima, Vlad!

Doamne ajută!

26 martie 2016

Vreau un Sfat al Țării la București…

August 15, 2015 1 comentariu

sfatul tarii

Pentru a mai fi luați în seamă, falsunioniștii au fost puși să fluture deasupra Prutului o altă lozincă: Să fie constituit la Chișinău un Sfat al Țării! Sfat al Țării care, evident, să facă Unirea!

Eu cred că Sfatul Țării nu a murit la Chișinău și în toată Basarabia. Spiritul Sfatului Țării trăiește în inimile a zeci și sute de basarabeni care, după peste cincizeci de ani de ocupație sovietică și regim bolșevic, au fost în stare a se ridica din genunchi pentru a-și apăra Limba Română, Tricolorul și Identitatea Românească! Cei mai vrednici și mai buni dintre frații noștri și-au dat viața pentru Ideea Românească în luptele sângeroase de la Nistru din primăvara-vara lui 1992 provocate de hoardele KGB-ului bolșevic de la Moscova, Tiraspol și Chișinău.

După umila mea părere, ar fi mai rezonabil ca, de data asta, Bucureștiul să-și facă un Sfat al Țării pe măsura Sfatului Țării de la Chișinău de acum aproape un secol!

Pentru că Sfatul Țării de la Chișinău a votat Unirea, în condițiile vitrege ale anului 1918! Pentru că Sfatul Țării de la Chișinău nu a votat despărțirea Basarabiei de Țară, așa cum ”a votat” Bucureștiul oficial, în vara lui 1940, cedarea Basarabiei și recunoașterea hotarelor impuse de Moscova, în vara lui 1944.

Eu mai cred că noi, basarabenii, avem nevoie în primul rând de un Sfat al Țării la București care să ne iubească și să ne apere, nu să ne trădeze și să ne folosească doar pentru ”băile de mulțime” ale unor oficiali inconștienți de acolo care ne îndeamnă să ne împăcăm cu gândul că ”Rusia nu va pleca niciodată din Transnistria”!

Inima mea îmi spune că singurul ”oficial de la București” care-și merită ”băile de mulțime” ale basarabenilor a fost și este mareșalul Ion Antonescu!

Mareșalul Ion Antonescu, împreună cu cei peste 400.000 de soldați români care, la ordinul lui, au trecut Prutul cu arma în mâini, la 22 iunie 1941, este singurul și adevăratul eliberator al Basarabiei!

Un Sfat al Țării de la București va fi pe măsura Sfatului Țării de la Chișinău atunci când va avea demnitatea să recunoască acest adevăr și, și mai mult, să-l cinstească pe Ion Antonescu!

Atâta timp cât Bucureștiul oficial este dușmănos în raport cu memoria și faptele profund patriotice  ale mareșalului Ion Antonescu, mie, românului basarabean de dincoace de Prut, mi-e frică să mă mai unesc!

Inaugurați măcar un singur monument al mareșalului Ion Antonescu aici, la noi în Basarabia, și spiritul unionist va crește peste noapte înzecit!

Dar dacă Bucureștiul oficial interzice monumentele mareșalului Ion Antonescu acolo, peste Prut, cum să-l cinstească el aici, la noi, dincoace de Prut?

Dacă Bucureștiul oficial, prin votul a peste 300 de parlamentari români, adoptă o lege strâmbă, zisă ”antilegionară”, reinstituind cenzura și practicile comuniste în raport cu marii gânditori și cei mai profunzi apărători ai României, cu spiritul lor patriotic mai ales din perioada interbelică din care s-au înfruptat și basarabenii în cei 22 de ani de aflare a lor la sânul Patriei, înseamnă că acest București oficial lovește și în memoria părinților, buneilor și străbuneilor mei! Înseamnă că, în eventualitatea unei ”uniri” fulgerătoare și iluzorii, țipată de falsunioniștii provocatori, acțiunile patriotice, antiocupație și antisistem ale miilor de participanți ai Rezistenței Anticomuniste din Basarabia vor cădea, implicit, sub incidența acestei legi!

Dacă Bucureștiul oficial, prin  Institutul „Elie Wiesel”, dezonorează și calcă în picioare memoria și faptele patriotice, profund românești, ale lui Ion Gavrilă Ogoranu, luptătorul Rezistenței Anticomuniste din Munții Făgărașului, care timp de 30 de ani nu a putut fi prins de Securitate, și ale zecilor, sutelor și miilor de ”haiduci ai lui Dumnezeu” ai Rezistenței Anticomuniste de dincolo de Prut, înseamnă că același București oficial, prin același Institut antiromânesc, își va bate joc de memoria și faptele patriotice, profund românești, ale lui Gavril Bodiu, Ion Borș, Ion Ganea, Teodor Coșcodan, Gheorghe Buruiană și ale altor zeci, sute și mii de ”haiduci ai morții” din Armata Neagră a Rezistenței Anticomuniste din Basarabia, precum și a zecilor de mii de familii de basarabeni ucise sau deportate de regimul stalinist în fundul Siberiei pentru faptul de a fi ”buni gospodari români” și de a se opune cu toată suflarea lor ocupației sovietice!

Vreau un Sfat al Țării la București în care eu, basarabeanul, să am încredere! Să am încredere și să știu că nu mă va trăda, că nu mă va da pe mâna Institutului „Elie Wiesel”!

Vreau un Sfat al Țării la București iubitor și apărător de Țară și de Neam, care să aibă grijă de Țară și de Neam, să aibă grijă de sufletul meu și al părinților, și al buneilor, și al străbuneilor mei!

Vreau un Sfat al Țării la București…

Ștefan Secăreanu

15 august 2015

PPCD și actul respirației sale (III): 7 APRILIE DIN CABINETUL LUI VORONIN

Ianuarie 12, 2014 2 comentarii

Stefan Secareanu Cahul

 În  timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 v-am văzut printre mulțimea din spatele clădirii Parlamentului. Erați protestatar ca în 2002? Ce a însemnat pentru Ștefan Secăreanu și colegii lui din PPCD ziua de 7 aprilie 2009?

– Bineînțeles, e o diferență mare între acțiunile de protest ale PPCD-ului din iarna-primăvara anului 2002 și ce am văzut la 7 aprilie 2009. Un protest își atinge scopul prin mesajul clar și bine articulat, prin organizatori și lideri responsabili, fermi și disciplinați. Numai în asemenea condiții participanții la acțiune, indiferent de numărul lor, te urmează în mod exemplar și te susțin, iar provocatorii, din afara sau din interiorul echipei,  nu mai au șanse și posibilități de a se manifesta.

La 7 aprilie 2009 nu am văzut așa ceva. La 7 aprilie 2009 a avut loc o acțiune murdară împotriva Republicii Moldova, cu ”organizatori” și ”provocatori”. În acea zi ”organizatorii” au fost ”provocatori” și ”provocatorii” au fost ”organizatori”. Nu conta cine și de ce culoare politică era. În stradă toți aveau pe față aceeași mască – cele trei culori ale drapelului nostru național, și scandau aceleași lozinci: ale PPCD-ului de la protestele din 2002. Una părea cunoscută și apăsată: ”Moldova fără Voronin, Moldova fără comuniști!”.  Scopurile acestei acțiuni au fost două: pe de o parte, acapararea Puterii, iar pe de altă parte, înfierarea României și a românismului din stânga Prutului! Liantul intereselor acestora a fost unul singur și suprem: banul! În rest, zecile, sutele și miile de protestatari, sinceri și romantici, au fost transformați în ”masă de manevră” sau victime ale unei înscenări sinistre. Nu degeaba până astăzi nu s-a ales nimic din ”investigațiile” Procuraturii sau din cele ale comisiei parlamentare instituită în acest sens. Nimeni nu a fost și nu va fi tras la răspundere pentru crimele comise. ”Organizatorii” și ”provocatorii” nu vor admite așa ceva.

PPCD-ul a fost una dintre victimele acțiunilor murdare din 7 aprilie 2009. Dacă în 2005, sub paravanul pericolului rusesc, PPCD-ul a fost atras în jocul dezgustător de atunci cu scopul compromiterii noastre și a idealurilor îmbrățișate de noi, în 2009, aceiași autori, aceiași ”organizatori” și ”provocatori” puneau la cale scoaterea definitivă din scenă a PPCD-ului, trecerea lui la gunoi, extirparea și aruncarea lui ca pe o măsea stricată. Și acest lucru le-a reușit de minune. Cu toate mijloacele posibile pe care le-au avut în dotare (cele mai mârșave dintre toate acestea au fost unele surse media, democratice, flămânde, libere, docile și manipulatoare, luptătoare, naționale, atoateștiutoare, investigatoare și alergătoare cu capul printre nori, care, sub orice regim, pot deveni, cu cea mai mare ușurință, unelte periculoase în mâinile ”atotputernicilor” din umbră), inclusiv, cu ajutorul liderului PPCD. Trist, dar adevărat…

În 2009, Voronin, dar mai ales anturajul său, ardeau de dorința să scape de PPCD și să se aleagă, după scrutinul din 5 aprilie, cu o majoritate parlamentară confortabilă, fără ”partidul lui Roșca”. Tânjeau mult după situația de până la 2005, când dețineau 71 de mandate în Parlament și când ar fi putut întoarce și cursul apelor, nu-i încurca nimeni, dacă ar fi fost ceva mai sprinteni la minte și dacă nu le-ar fi pus bețe în roate protestele anticomuniste organizate de PPCD în 2002, dar și cele din fața Ambasadei de la Moscova împotriva prezenței militare ruse pe teritoriul național al Republicii Moldova, din toamna lui 2003, finalizate cu respingerea Memorandumului Kozak. Mai mult decât atât. Apropierea, voită sau nevoită, a lui Voronin de PPCD după votul din 4 aprilie 2005 al creștin-democraților i-a știrbit, într-o anume măsură, imaginea PCRM-ului în fața electoratului său, dar și în fața Moscovei. Să nu uităm că, imediat după 4 aprilie 2005, sub presiunea PPCD-ului, majoritatea parlamentară comunistă a fost ”obligată” de Voronin să voteze un șir de hotărâri ale Parlamentului privitor la integrarea europeană a Republicii Moldova și la retragerea trupelor ruse din țara noastră.  Ceva mai târziu, PPCD-ul i-a impus lui Voronin adoptarea legii din 22 iulie 2005,  prin care Chișinăul își determina poziția univocă în problema conflictului transnistrean: orice statut poate fi acordat localităților din stânga Nistrului doar după retragerea definitivă a trupelor ruse din Moldova. Iată de ce PCRM-ul se zbătea din răsputeri pentru a drege cumva busuiocul și a se pune bine din nou pe lângă Putin…

Dar, nu a fost să fie. Comuniștii au obținut doar 60 de mandate și asta le-a stricat toate planurile. Ei nu au fost în stare să își ”aleagă” de unii singuri șeful statului, în cele din urmă, fiind nevoiți să cedeze puterea ”revoluționarilor” de altă sau de alte culori. Un singur mandat nu le-a ajuns pentru a fi fericiți pe deplin.

Un singur mandat al comuniștilor l-ar fi salvat, poate, și pe liderul PPCD, Iurie Roșca, care, în acea perioadă critică era preocupat mai mult de soarta lui Voronin decât de soarta propriului partid. Deși obținuse cu câteva mandate mai mult decât la alegerile din 2005, chipul lui Voronin trăda în acele zile nesiguranță și îngrijorare. Nu-l putea liniști nici chiar textul discursului său legat de evenimentele din 7 aprilie, scris de Iurie Roșca,  înregistrat din timp de el și transmis de Televiziunea Națională. Avea emoții și i se împleticea limba în gură mai ales la pronunțarea neologismelor și sofismelor lui Roșca îndreptate împotriva României. Nu l-au salvat pe Voronin nici eforturile și combinațiile propuse de Roșca pentru găsirea sau ”cumpărarea” cu orice preț a celui de-al 61-lea mandat din sânul deputaților necomuniști.

”Camaradul” nostru avea motive și mai serioase pentru a cădea în depresie. Toate planurile lui cu Voronin și Tkaciuk sau cu Voronin împotriva lui Tkaciuk, sau cu Tkaciuk împotriva lui Voronin au prins, pare-se, a se nărui. Arăta nervos și neliniștit. Așa l-am găsit în dimineața zilei de luni, 6 aprilie.

Toată lumea cunoștea deja rezultatele preliminare ale alegerilor parlamentare din 5 aprilie. Eram obosit. Nu închisesei un ochi, pentru că toată noaptea am fost pe drum, la volan. Trecusem pe la colegii noștri de la Cahul. Acolo am aflat primele rezultate ale scrutinului. Era clar că formațiunea noastră, pentru prima dată după aproape douăzeci de ani de prezență parlamentară, pierde bătălia electorală rămânând în afara Parlamentului. Am căutat să-i susțin și să-i încurajez pe coechipierii mei din orașul și zona unde îmi petrecusem copilăria și adolescența. După asta am trecut pe la  echipele noastre de la Cantemir, Leova și Hâncești. Îmbrățișându-mi colegii, încercam să-mi stăpânesc lacrimile care mi-au dat năvală. Am avut acest sentiment apăsător tot drumul până la Chișinău. Mă luminasei la chip când îl întâlnii, în fața blocului nostru, pe Vlad Cubreacov. După ce ne-am salutat, am zis că nu ne mai este somn și am mers spre Parlament cu gândul să prindem a ne aduna lucrurile din birourile noastre în care nu mai călcasem de la începutul campaniei electorale. Deși mai aveam timp berechet până la confirmarea noii componențe a Parlamentului, eram hotărâți să începem ”evacuarea” anume atunci, în dimineața zilei de 6 aprilie.

După ce am intrat în clădirea Parlamentului, ne-am zis să-i facem o vizită lui Roșca. L-am găsit în biroul său de vicepreședinte al Parlamentului. Am băut câte o cafea și am mai vorbit câte ceva despre situația din teritoriu, despre rezultatele alegerilor. Era abătut și obosit. Nu am stat mult timp pe capul lui, pe care și-l netezea nervos cu degetele, spunându-i că vrem să mergem în birourile noastre pentru a ne strânge lucrurile, că vom avea nevoie de mai multe zile pentru asta, că arhiva adunată de atâția ani este voluminoasă și că vom avea nevoie de mai mult timp pentru selectarea ori trierea ei etc.  La auzul planurilor noastre, Roșca a tresărit puțin, după care ne-a sfătuit să mergem mai bine acasă pentru a ne odihni după o noapte nedormită și să lăsăm strânsul lucrurilor pentru a doua zi, marți, 7 aprilie.

L-am ascultat ca pe un președinte înțelept și i-am urmat sfatul, luându-ne rămas bun și îndreptându-ne spre casă. La ieșirea din biroul colegului nostru, am observat, însă, un lucru: tablourile de pe pereții biroului lui Roșca, lungi și înalți, cu care ne obișnuisem  ani la rând, lipseau cu desăvârșire. Ca un împătimit de pictură își împodobea pereții cu tablouri ale mai multor pictori. (Așa făcea și la sediul partidului din strada Nicolae Iorga. Pereții de aici îi îmbrăca în fotografii multe-multe, cu chipul său mai ales, imagini cu colegii din Parlament sau cu tinerii din ”Noua Generație” de la diferite întâlniri, acțiuni, manifestări și manifestații. El numea toată galeria asta de fotografii cu un cuvânt nefolosit în limbajul politic: iconostas. Până la un timp, cele mai multe erau imaginile de la protestele noastre din 2002. După 2005, însă,  acestea au prins a se împuțina, iar până în 2009 aproape că dispăruseră. Locul lor l-au ocupat, ca prin minune, alte imagini, cu chipuri ciudate ale unor inși nu mai puțin ciudați, care prinseră a da târcoale pe la sediul nostru. Unul dintre aceștia era chiar Boris Marian, în fața căruia eu, în calitate de redactor-șef al publicației ”Țara”,  câștigasei un proces în instanță încă în 1994 în urma  insultei aduse de acesta echipei mele într-un articol publicat de el în ziarul guvernamental ”Nezavisimaia Moldova”. Ce avea Boris Marian cu Partidul Popular Creștin Democrat încât imaginea cu chipul lui de ”disident politic” să fie pusă la loc de cinste în sediul nostru istoric, nu puteam înțelege nici în ruptul capului!) Ne-am uitat întrebător unul la altul, pe urmă ne-am împăcat cu gândul că președintele nostru este băiat de treabă, mult mai harnic decât noi, încât a reușit să ne-o ia înainte cu ”evacuarea” din sediul Parlamentului. Probabil că există și întâmplări întâmplătoare. Nici prin minte să ne treacă ce va urma a doua zi, 7 aprilie…

A doua zi, însă, nu am mai reușit să ne salvăm arhiva din Parlament! Nici eu, nici Vlad! Am venit la Parlament în jurul orei 09.00. Am prins a-mi răscoli arhiva… Dar, pe la 10.00 am auzit coloanele de demonstranți. Mai întâi nu le acordasem prea multă atenție. Mă obișnuisem cu acțiunile de protest din fața Parlamentului. Pe urmă am văzut că lucrurile iau o întorsătură urâtă. De la etajul 5 al clădirii Parlamentului, unde se afla biroul meu, ”mișcările de trupe” se vedeau ca în palmă. Mai întâi au prins a zbura pietrele în geamurile Președinției. Era un zgomot infernal. Am zis că-i doar un exces de zel al unor protestatari. Nici să-mi treacă prin minte să ies din clădire. Mi-am continuat liniștit de lucru. Peste puțin timp, însă, mi-am dat seama că sunt blocat, nu mai pot părăsi clădirea, pentru că, jos, parterul era în flăcări. Am prins a mă îngrijora…

Mai trecuseră câteva minute și o piatră ateriză în geamul de la biroul meu care se făcu țăndări… În câteva clipe în birou apăru, brusc și alarmat, viceministrul de Interne, Zubic. Aproape că îmi ordonă să părăsesc de urgență clădirea pe o ieșire de rezervă din subsol. L-am urmat. Era mai multă lume care mergea grăbită spre subsol. Nici nu dovedii să trec bine peste pragul ușii de rezervă că în față îmi apăru un tip zdravăn cu fața acoperită de culorile Tricolorului. ”Domnu Secăreanu! Asta dumneata iești de vină!”, – a țipat el la mine. Vorbea stâlcit, cu un puternic accent rusesc. Nu m-am speriat, protestele prin care am trecut de-a lungul anilor m-au învățat să fiu stăpân pe situație. În acea clipă am prins a mă gândi la copii și la soție. Tot atunci mi-am dat seama că Vlad Cubreacov, colegul meu, lipsește. Îl sun, nu răspunde. După câteva clipe apare și el, dar nu pe ușa de rezervă, ci sărind pe o fereastră de la parter care era în flăcări. Mai întâi le ajutase pe niște angajate ale Parlamentului să sară peste geam. După asta sări și el. Ne-am întâlnit și am schimbat câteva vorbe! Vlad era profund marcat de ce se întâmplă.

În acel moment trebuia să mai rezolv o problemă: să îmi salvez mașina, un Opel Astra Universal, anul 1994, care era parcată în capătul străzii Sfatul Țării, intersecția cu bulevardul Ștefan cel Mare, și era practic înconjurată de demonstranți. Îmi dădeam seama de pericolul care mă păștea în situația în care ași fi mers s-o scot de acolo. Ca prin minune apăru în fața mea Sergiu, șoferul lui Iurie Roșca. Îl rugai pe el să îmi aducă mașina până în fața garajului Parlamentului, unde mă aflam. În acea clipă, mă sună Roșca. Mă întreabă ce caut acolo, după care mă somă să plec. Îmi mai spuse, fără să îl întreb, că dezordinile sunt o acțiune murdară împotriva lui Voronin dirijată de Moscova.

Din câte înțelesei mai târziu, în acele clipe el se afla în biroul lui Voronin, birou care, spun martorii, avea multe draperii…

După ceva timp, fiind de acum acasă, mai primesc un apel de la Iurie Roșca. Îmi ordonă să nu reacționez la apelurile telefonice venite de peste hotarele Republicii Moldova și să nu răspund la întrebările ziariștilor. Mă străduiam să înțeleg ce se întâmplă și de ce nu trebuia să răspund apelurilor telefonice…

Mai trecu ceva timp și mă sună din nou Iurie Roșca. De data asta îmi ordonă să îmi iau familia și să plec pe noapte din oraș. M-am îngrijorat de-a binelea. Nu știam ce să cred… De ce eu trebuia să părăsesc urbea? Era un pericol real sau o înscenare?

Între timp, apelurile telefonice se țineau lanț. Printre ele era și unul de la un vechi cunoscut din anturajul președintelui Băsescu. Mai întâi am ezitat, după care, luându-mi inima-n dinți, i-am răspuns. Mă întrebă dacă știu ceva despre faptul că la noapte se va trage cu gloanțe…

Cu gândul la securitatea familiei, mi-am încărcat pistolul, pe care îl dețin legal, ne-am luat lucrurile de strictă necesitate, ne-am îmbarcat și am părăsit capitala în amurgul zilei. Am mers la nașii mei din Cojușna. Mare mi-a fost mirarea să constat că tot drumul, de acasă până la Cojușna, sunt urmărit de o altă mașină, un jeep…

Era aceeași mașină care mă ținea sub urmărire permanentă câteva luni până la 7 aprilie…

Cu aceeași situație se confrunta și Vlad Cubreacov. Mai mult decât atât. În preajma zilei de 7 aprilie, eram asaltați de nenumărate telefoane de la niște tipi anonimi care solicitau insistent să mergem la nu știu ce fel de întâlniri cu ei ca să intrăm în nu știu ce fel de afaceri.

După câteva zile, când lucrurile se mai liniștiseră, am mers la Parlament să vedem poate mai găsim ceva din ceea ce voiam să salvăm cu orice preț. Ajuns acolo, mi-am pus mâinile în cap. Biroul meu, ars! Și cu scabrozități scrise pe pereți. În teancul de hârtii arse, se întrezăreau și paginile din Biblia făcută cadou de o înaltă față bisericească…

Plus de asta, mai eram anunțați că ne-au fost mistuite și carnetele noastre de muncă. După ceva timp, însă, mi se aduce la cunoștință că documentul meu a scăpat ca prin minune. M-am bucurat că,  după atâția ani de  deputăție și după evenimentele din 7 aprilie 2009, mă alesesem barem cu carnetul de muncă neatins de flăcările democrației noastre. Mai rămânea să îmi găsesc un nou loc de muncă…

(Va urma)

MIHAI EMINESCU: TEORIA STATULUI ORGANIC (XIV). Pătura superpusă

« Românul » a contractat năravul de-a ne atribui articole pe cari nu noi le-am scris, ci le-am reprodus din alte ziare, şi de-a polemiza apoi cu « Timpul » combătând, ca ale noastre, idei pe cari le împărtăşim poate numai în parte sau cu oarecari rezerve. Astfel se’ntîmplă şi în numărul de sâmbătă, în care vedem că polemizează cu noi pe temeiul unui articol reprodus din « Poşta », privitor la antagonismul dintre moldoveni şi munteni. Nu doar că ne-ar părea rău de-a fi scris acel articol pe care l-am reprodus. Ceea ce însă nu e al nostru, nu e, şi e o apucătură de rea credinţă de-a ne atribui în total şi direct idei pe cari nu le împărtăşim decât în parte sau indirect şi cari au nevoie sau de-o rectificare, sau de tranzi ia printr-un nou punct de vedere.
Noi, de ex., avem în privinţa aşa numitului antagonism dintre moldoveni şi munteni o părere proprie, bazată pe observaţiuni etnologice, care modifică esenţial maniera de-a privi cestiunea.

Nu există, după a noastră părere, nici o deosibire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini. Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s-au ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid care ne-au furnizat generaţia actuală de guvernanţi. Acestea sunt rămăşiţele haimanalelor de sub steagurile lui Pasvanoglu şi Ypsilant şi resturile numeroase ale cavalerilor de industrie din Fanar. Din această seminţie nouă fac parte oameni ca Giani, Carada, C.A. Rosetti, Pherekydis, Serurie ş.al. Toată spuma asta de fanarioţi novisimi, cari s-au pripăşit în ţară de 50-60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluţiune, demagogia României.

Citește mai mult…