Arhiva

Posts Tagged ‘Budapesta’

NAE IONESCU: De ce nu e bun şovinismul

ianuarie 3, 2015 Lasă un comentariu

nae ionescuAm scris, acum în urmă, în această foaie, o serie de articole asupra datelor orientării istorice a politicei noastre extrene. Era o încercare de a desprinde elementele permanente ale vieţii noastre de stat şi de a căpăta din aceste elemente indicaţiuni pentru orientarea noastră. Am afirmat cu acest prilej că latinitatea noastră – principalul argument al celor cari pledează pentru o occidentalizare – este în bună parte o prejudecată. Pentru cine cunoaşte cât de cât strcutura vieţii noastre de stat şi a vieţii noastre spirituale, afirmaţia aceasta nu închidea nimic surprinzător sau de… ruşine. De aceea în presa românească articolele mele au trecut necomentate.

Iată însă că aceste consideraţii au găsit un ecou la… Budapesta. Şi anume în coloanele confratelui „Nemzeti Ujsag”; care comentează punctul nostru de vedere, sub titlul„Abandonarea latinităţii valahe”. Am cetit. Am cetit, şi nu mă pot dumeri nici acum. Ce a înţeles şi mai ales ce a putut scoate confratele budapestan merită, în adevăr, atenţiunea noastră.

Citez: „Cele scrise de ziarul “Cuvântul” sunt foarte instructive; şi de natura a tempera entuziasmul exagerat care a contribuit la orientalizarea şi balcanizarea Ardealului. Articolul va avea de efect că Europa occidentală va lua notă de caracterul oriental al României; şi va înţelege ce greu păcat au făptuit cei cari, în numele democraţiei apusene, au aruncat Ardealul unei ţări cu suflet oriental”.

Eu cred că dacă onoratul meu confrate ungur s-ar fi gândit că lucrurile acestea se cetesc şi dincolo de graniţa ţării sale, ar fi ezitat să le scrie. Pentrucă, vedeţi, peste graniţă se găsesc şi oameni cari să fie sustraşi deformaţiei “patriotice” de perspectivă. Şi dacă nu altceva, dat cel puţin un lucru pot opune aceşti oameni consideraţiilor patriotice de la Budapesta: că Ardealul nu ne-a fost “aruncat” de nimeni, – ca atare “democraţia apuseană” nu a avut nimic de spus în această afacere.

Cu „democraţia apuseană” şi cu „Europa occidentală” avem noi, desigur, socotelile noastre: în care sunt înscrise precis debitul şi creditul. Şi nu am precupeţit niciodată recunoştinţa noastră discretă, sobră şi demnă, dar cu atât mai efectivă, atunci când am fost în situaţia de a fi primit mai mult decât am dat. Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi „Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s-a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi.

Dar confratele de la „Nemzeti Ujsag” ne “denunţă” Europei: vedeţi, valahii aştia nu sunt decât nişte…, orientali: şi dv. le-aţi dat Ardealul! Stranie şi întristătoare atitudine. E destul de dureros să vezi un popor mândru ca cel al maghiarilor – dar oare maghiar să fie redactorul autor al articolului? – coborându-se la rolul de delator. Când însă delaţiunea e de aşa calitate, întristarea noastră devine jale. În adevăr, neamului omenesc nu-i e cruţată nici un fel de umilinţă.

Când noi ne-am exprimat îndoieli în chestia latinităţii noastre şi am afirmat caracterul categoric oriental al civilizaţiei româneşti, am exprimat nu numai un fapt, ci şi necesitatea orientării politicei noastre după realităţi. Nu ne-am gândit un singur moment că a nu fi occidental e o ruşine. Pentru că – am dovedit-o doară! – nu există pentru un popor civilizaţii sau culturi superioare sau inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care el e capabil, în virtutea componentelor lui istorice. A pune însă, peste aceste imperative ale realităţii, în cumpăna valorificării, formula structurală a apusului şi a răsăritului, şi a decide fără nici un fel de discuţie prealabilă în favoarea celei dintâi, iată ce nu poate face decât cineva care nu numai că ignorează primele elemente ale culturii şi civilizaţiei răsăritene, dar e străin şi de dureroasa îndoială în care se frământă de un sfert de veac metafizica europeană.

Evident însă, confratele nostru nu face numai teorie; ci el ar vrea să spună: aţi aruncat Ardealul orientalilor ălora de valahi; şi nu ni l-aţi lăsat nouă. Nouă, – cui? Desigur, nouă – Ungurilor; cari se ştie doară că suntem occidentali. A ni se refuza nouă dreptul de a ne uni cu Ardealul pentru că nu suntem occidentali, şi a ni-l cere dela democraţia apuseană, pentru Unguri ca reprezentanţi ai acestei democraţii, iată, desigur, încă o culme. Pe care o atinge “Nemzeti Ujsag”; care ştiţi ce înseamnă: Gazeta Poporului.

În ce mă priveşte, eu am ştiut întotdeauna că Ungurii sunt de origine turanică (s.n.) şi că reprezintă un popor tânăr, mândru, viguros, şi – în păturile lui adânci – o rasă nealterată. Pentru aceasta i-am şi preţuit întotdeauna; pentru ceea ce aduceau ei în centrul Europei: orizonturi largi de stepă, pasiuni puternice – cari impresionează chiar când se exercită în potriva noastră, – sălbatec romantism nostalgic al unui neam de plugari şi păstori, viaţă atutentică şi un fel de cavalerism, unite toate într-un patriotism halucinant care a dat Europei cea mai înaltă şi mai cuprinzătoare formulă metafizică a misticei statului.

Şi iată-l acum pe confratele meu maghiar aruncând peste bord această magnifică moştenire, pentru a intra – slugă proastă – la occident. De ce? Ca să “capete” înapoi Ardealul. Ca şi cum Ardealul se capătă şi nu se ia, ca şi cum o ţară cu un suflet ca al fraţilor noştri de peste munţi se poate guverna cu mandat dela Europa apuseană, ca o colonie oarecare din Papuașia! Vai!

Nu scriu lucrurile acestea pentru Unguri. Nu-mi voiu permite niciodată să dau lecţii unui neam, mai ales când e străin. Le scriu însă pentru fraţii mei, Românii! Ca să înţeleagă ei ridiculul sinistru la care poate duce şovinismul; şi ca să ne ferească de acest cel mai greu păcat al unei rase.

(Articol publicat în „Cuvântul” din 21 Martie 1930)

via http://www.certitudinea.ro

Acad. Florin CONSTANTINIU: Noi şi ungurii

Proiectele de reîmpărţire administrativ-teritorială a ţării au inflamat spiritele şi au reactivat tensiunile româno-maghiare. Cine urmăreşte însă atent scena politică din România, constată imediat că există o disimetrie: inflamarea este mai puternică în partea maghiară, în timp ce în partea română domneşte apatia (doar politicienii – cu jocurile şi mizele lor – se agită). Disimetria amintită are o explicaţie istorică. La nivelul activităţii politice, UDMR este nemulţumită că partenerii de guvernământ, care, pentru a rămâne la putere, i-au satisfăcut mereu dorinţele, au acum soluţii diferite. Printr-una din anomaliile democraţiei, UDMR a devenit arbitrul vieţii politice din România. Aşa cum, odinioară, regele chema la guvernare partidele, tot astfel acum Majestatea Sa UDMR decide, prin alăturarea la un partid, dacă PDL sau USL se află la putere. O astfel de situaţie, când o minoritate hotărăşte cine conduce ţara, naşte noi apetituri: „pofta vine mâncând” zice înţelepciunea populară, iar UDMR vrea să beneficieze din plin de statutul ei atât de avantajos.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Adio, dulce limbă ungurească!

 

Nu esistă stări de lucruri mai asemănătoare decât acelea ale Ungariei şi României, o dovadă că amândouă ţările acestea sunt jertfele unei esploatări comune. Dar pe când România, prin justă frică de elementele străine şi prin recunoaşterea ranelor sale, are posibilitatea de a ajunge la întremare, îndată ce va înlătura scamatoriile care mistuiesc puterile ei cele mai bune, Ungaria a supt veninul în nobilele sale vine, şi a robit economiceşte popoarele sub dibaciul titirez austro-evreiesc, care-n Buda-Pesta îşi pune pană de cucoş la pălărie, precum bea în Viena bere în sănătatea principelui Bismarck.

Deschisă industriei jidoveşti din Austria şi înmulţindu-şi trebuinţele prin formele goale ale civilizaţiei occidentale, pe care le-a introdus cu aceiaşi pripă ca şi noi, Ungaria îşi istoveşte pămîntul prin cultura estensivă şi barbară, scoate prin acest tratament pături din ce în ce mai adînci ale ţarinei la suprafaţă, aşa încît brazda sa devine din ce în ce mai săracă. Neputînd, se-nţelege, concura cu vecinul său, cu care e legată prin interesul apăsării naţionalităţilor, tot ce nu lucrează pămînt în Ungaria e silit a-şi oferi puterile sale statului sau a trăi din advocatlîc.

Ungaria este, după România, patria funcţionarismului, cîrciocarilor şi negrei speculaţiuni evreieşti. Pustiirea pădurilor au schimbat mediul climatic şi au născut se vede o mulţime de epidemii, iar cu cît legătura economică cu Austria se va prelungi, cu atîta popoarele de sub coroana Sf. Ştefan vor fi reduse la proletariat şi Ungaria condamnată de a rămînea ţară curat agricolă, cu o existenţă mai mult decît îndoielnică. Esportînd lînă pentru Europa întreagă, locuitorul acestei ţări poartă postavul fabricelor din Boemia şi Moravia; esportînd porcii săi, consumă cîrnaţi fabricaţi în Viena. Dar urmările acestui sistem economic vor fi aceleaşi ca şi la noi: mortalitatea şi sărăcirea populaţiei producătoare, a ţăranului, şi într-adevăr, în cei din urmă cinci ani, populaţia autohtonă a Ungariei a scăzut cu 144.000 suflete. Cu aceasta însă se împuţinează puterile ce esploatează pămîntul, prin urmare începe regresul agriculturei şi o esploatare a brazdei din ce în ce mai extensivă şi mai istovitoare. Mai adaogă apoi înmulţirea clasei neproductive a advocaţilor şi scribilor şi burlăcia ei, apăsarea din ce în ce mai mare a ţăranului şi proletarizarea lui, încît nu va mai produce decît copii nesănătoşi sau, producîndu-i, nu va avea cu ce-i ţinea. Şi ce e mai trist decît ca ţările dunărene cele mai binecuvîntate de Dumnezeu să vadă pierind de mizerie copiii lor pe un pămînt bogat, în grînarul Europei?

Şi toate acestea se-ntîmplă deja în Ungaria. Mortalitatea şi sărăcirea ţăranului, cultura prădătoare şi extensivă a pămîntului, înmulţirea preste măsură a funcţionarilor, advocaţilor şi politicilor de meserie, burlăcia claselor superioare, căsătoria neprecugetată şi stîrpitoare a claselor de jos, în fine, prin stîrpirea pădurilor, insalubritatea climei, căci temperatura şi-a pierdut tranziţia gradată de la cald la frig şi vice-versa, şi trecerea e nemijlocită, fără grade intermediare, astfel încît numai plămînii de cal o pot suporta.

Acest preţ pentru autonomia Ungariei e prea mare. Şi, dacă ne întrebăm de ce-şi sacrifică maghiarii patria lor şi cele 5 naţionalităţi conlocuitoare molocului jidovesc, de ce persistă ei în alianţă cu elementul evreo-german, răspunsul va fi simplu: din deşărtăciunea de a stăpîni naţionalităţile. În loc de a se împaca cu ele, de a asigura lor şi sieşi un trai îndemînatic pe pămîntul strămoşesc, maghiarul preferă, în nemărginitul său şovinism, de-a fi neputinciosul mediu prin care fabricatele occidentale îi omoară meseriaş după meseriaş, clasă pozitivă după clasă pozitivă, pînă ce regatul Sf. Ştefan va rămînea o adunătură de ţărani proletari şi de scribi şi mai proletari, puşi la discreţia, ba la îndurarea crîşmarilor evrei, deveniţi pîn-atuncea bancheri vienezi.
Şi ceea ce e mai ciudat e că tocmai populaţia curat maghiară scade la număr, încît rusul Danilevski ar putea face ungurilor o diagnoză asemănătoare cu cea care o face turcilor, că trăiesc pentru a scăpa de curentul pangermanic populaţiile slave.

Dacă cu maghiarii ar fi de vorbit, atunci ar vedea ei înşii că noi, românii, fără ei sîntem slabi şi ei fără noi asemenea; dar văzînd că tocmai pe români îi tratează mai escepţional decît pe toţi, îi vom lăsa cu durere în plata lui Dumnezeu şi în orbirea cu care i-a bătut demonul mîndriei şi al deşertăciunei, căci fără a fi ei înşii un pericol esenţial pentru naţionalităţi, prin complicitatea cu elementul austriecesc se pierd pe ei şi pe toţi împreună.
Sau cred maghiarii că unor populaţii proletarizate nu le-ar conveni umbra ,,protecţionistă” a sfintei Rusii, care să-i mîntuie de robia Occidentului? Sau cred că regimentele de scribi, vînători de funcţii şi advocaţi şmecheri vor rezista unor puteri de o cumplită realitate?
Dar oare trebuie o caracterizare mai bună a simulacrului de stat maghiar decît că, în caz de nerodire a pămîntului, populaţiele mor de-a dreptul de foame?
Dar la ce să mai prelungim espunerea aceasta generală? Noi nu putem sili pe maghiari să vadă clar, precum vedem noi, nu-i putem sili să vadă câtă analogie este între starea noastră şi starea lor şi cum ei sunt jertfa apropiată, iar noi cea probabilă a negrei speculaţiuni dinspre Apus, a vecinicei nopţi naţionale dinspre Răsărit.

Dacă maghiarii, prin spirit de dreptate înlăuntru, prin sistemul protecţionist în afară, nu vor asigura lor şi naţionalităţilor un trai vrednic de fiinţe omeneşti, atunci o vor face aceasta alţii, numai atunci – adio, dulce limbă ungurească! Atunci cuvintele lui Széchenyi: ,,Ungaria n-a fost, ea va fi abia”, vor fi adevărate tocmai în sens invers: „Ungaria a fost abia, şi nu va mai fi”.

CURIERUL DE IAŞI, noiembrie 1876

Preluat din publicaţia online CERTITUDINEA

MIHAI EMINESCU: CESTIUNEA ORIENTULUI. Protectoratul Austriei este ecuivalent cu sărăcirea

Ziarul oficios „Post” conţine un ciudat articol asupra regularisirei Orientului care nu-i lipsit de adică. Posito – zice – că Austria ar anecta Bosnia, că Serbia şi Montenegro ar deveni autonome şi Bulgaria asemenea – poate sub un prinţ rusesc – ar avea poziţia ce-o are azi România; posito că Grecia ar căpăta insulele, mai cu samă Creta, şi câteva districte aproape curat greceşti din nordul său; posito în sfârşit că turcul n-ar rămânea în Europa decât cu Constantinopole şi o parte a Rumeliei, având posesiunile sale principale în Asia.

E evident că greutăţile politice s-ar naşte abia în urma schimbărilor pe cari le-am schiţat şi cari au şi fost de mult propuse. E evident că micele state de pe Peninsula Balcanică, ieşite din letargia în care le ţine domnia turcească, ar forma, prin rivalităţile lor politice, naţionale şi religioase, un pericol mult mai mare pentru liniştea Europei decât letargia acestor provinţii, produsă prin apăsarea semilunei. Contra acestor eventualităţi există un singur mijloc – o Confederaţiune Dunăreană, ca rezultatul cel mai firesc al liberării acestor provinţii. Dar care este puterea ce prezintă destule garanţii civilizaţiei europene, pentru a fi însărcinată cu protectoratul acestor provinţii? Desigur că numai Austria. Să nu ni se răspundă că Rusia s-ar opune. Prin rezistenţa continuă a Europei, Rusia este redusă de a privi chinurile celor de un neam şi de o lege cu ea, fără să poată interveni în favorul lor; ea este silită de a protesta contra tuturor insinuaţiunilor că ar avea planuri ambiţioase.

Să cercăm a o prinde de cuvânt. În schimbul liberării coreligionarilor săi, ea să declare că renunţă la supremaţia asupra unei eventuale Confederaţii Dunărene. Şi, dacă visul politicei militare ruseşti este într-adevăr Constantinopolul, Rusia poate să amâne cucerirea acestui oraş, urmându-şi cuceririle în Asia şi venind dinspre Asia asupra Constantinopolei, precum s-au mai întâmplat aceasta, sub împăraţii greceşti.

Citește mai mult…

Mărturiile unui fost ofiţer al serviciilor secrete sovietice în legătură cu operaţiunea de înlăturare a lui Ceauşescu

februarie 20, 2011 4 comentarii

 

nicolae ceausescu hands up 300x201 Mărturiile unui fost ofiţer al serviciilor secrete sovietice în legătură cu operaţiunea de înlăturare a lui Ceauşescu Presa rusă publică, în premieră, mărturiile unui ofiţer al serviciilor ruse care a participat la operaţiunea comună a CIA, KGB, GRU şi serviciile maghiare de înlăturare a dictatorului român.

În Budapesta, la direcţia de informaţii a trupelor sudice, Roman era cel mai tânăr ofiţer. Un locotenent major în poziţia de maior, nu e de glumă! „Ce carierist”, cârteau căpitanii bătrâni. Cu toate astea, nici ei nu putea nega faptul că nimeni nu cunoştea atât de bine limbile străine precum acest tânăr.

Roman vorbea foarte bine germana şi franceza, iar maghiara şi româna, ca şi rusa, de altfel, îi erau limbi materne. S-a născut şi a crescut în Transcarpatia, în oraşul Muncaci, iată de ce nici nu ştia cât sânge maghiar sau românesc îi curge prin vine. La petreceri, prietenii îl întrebau: ce naţionalitate are? Citându-l cu ironie pe Bismarck, locotenentul major spunea că „românii nu sunt o naţionalitate, ci o profesie”.

În acea perioadă, în  România, spre deosebire de Ungaria, nu existau trupe sovietice. Din această cauză un ofiţer al spionajului militar cu greu îşi putea exercita sarcina de monitorizare a programului nuclear românesc. Cele mai utile rămân vizitele în Transilvania şi întrevederile cu maghiarii români. La Timişoara, serviciile secrete sovietice dispuneau de o reţea largă de agenţi secreţi.

Citește mai mult…

Nu a fost nici revoluţie, nici lovitură de stat. A fost un atac terorist efectuat de KGB, CIA, AVO şi UDPCIA

februarie 20, 2011 Un comentariu

Ma adresez conducatorilor Uniunii Europene, ai Federatiei Ruse si ai Statelor Unite ale Americii, in calitate de cetatean roman ajuns la virsta la care nu mai am nimic de pierdut, hotarit, deci, sa spun faptelor pe nume si sa arat pe cei vinovati de caderea Romaniei la nivelul sub care nu se mai poate cobori. Pina in 1989 Romania era o tara care facea parte din lagarul comunist, condusa de un dictator, precum toate suratele din lagar, apreciata din consideratie sau ingrijorare, cu o populatie, in continua crestere, de peste 23 milioane oameni, hraniti la limita modestiei, exclusiv din resurse interne, fara vreo datorie externa. Astazi, „dupa 20 de ani, in Romania, industria este lichidata, agricultura – distrusa, invatamintul – la pamint, sistemul de sanatate in faliment, iar in ce priveste politica externa, Romania a disparut de pe harta diplomatica a lumii din cauza lipsei de initiative” , dupa cum spune istoricul academician Florin Constantiniu. Domnia sa si-a exprimat convingerea ca „singura solutie este inca o revolutie”, ceea ce ar trebui sa trezeasca constiintele puternicilor zilei, acestia fiind obligati sa ia masuri care sa inlature o astfel de posibilitate, stiind ca o revolta a celor obiditi, avind in vedere numarul si gradul de nemultumire (cutitul la os) ar declansa un razboi fratricid, din care ar cistiga numai dusmanii dintotdeauna ai Romaniei. Aceiasi care au provocat si asa zisa revolutie din ’89.

In luna mai 2005, la 60 de ani de la odiosul acord de la Yalta, presedintele Statelor Unite a afirmat ca „acordul de la Yalta a fost una din cele mai mari greseli ale istoriei” pentru ca „de dragul stabilitatii” marile puteri „au sacrificat libertatea natiunilor mici” din Europa Centrala si de Est, carora le-a fost impus comunismul. Nu au fost suficiente suferintele romanilor, timp de 45 de ani, de dominatie bolsevica, pentru ca atunci cind George Herbert Bush si Mihail Gorbaciov s’au inteles, tot de dragul stabilitatii (?), sa elibereze tarile satelit de sub tutela URSS, tot ei, intru bucuria dusmanilor Romaniei, au hotarit, la Malta, sa desfiinteze regimul Ceausescu. Este o datorie de onoare si o problema de constiinta pentru cei doi mari ai anului 1989, sa recunoasca, cel putin dupa ce vor lua cunostinta de cele ce urmeaza, ca in Romania nu a fost o revolutie, nu a fost o lovitura de stat, ci a fost un veritabil atac terorist efectuat de KGB, CIA, AVO ungar si UDP iugoslav, pe fondul unei revolte populare, provocata tot de agenturile straine. In decembrie 1989 Romania a fost invadata de trupe sovietice, de teroristi – romani si unguri antrenati pentru lupte de gherila in Ungaria, de agenti speciali (rusi, unguri si iugoslavi), toti in colaborare cu teroristii autohtoni, reactivati din cei care au fost studenti si aspiranti la Moscova (colegii agentului KGB, Ion Iliescu).

Acum, la 21 de ani de la singerosul atac terorist din dec.’89, victimele – tinta ale celor care au acaparat puterea, cer sa li se faca dreptate, sa fie recunoscut si raspindit in lume, adevarul, iar infaptuitorii atacului terorist, indivizi si state sa ia masuri de indreptare, morala si materiala. Fostul presedinte al URSS, Mihail Gorbaciov, cel care a initiat atacul terorist ce a distrus din temelii Romania si a provocat pierderea a peste 1500 de vieti omenesti, trebuie sa recunoasca public, ca masura de reformare a sistemului comunist, in numele careia a creat imense pagube umane si materiale in sud-estul Europei, a fost o regretabila eroare politica de talie mondiala. Daca e nevoie, ii putem reaminti ca, in nov.2001, la Conferinta Internationala privind tranzitia si consolidarea democratiei, Ion Iliescu l-a felicitat pe Mihail Gorbaciov pentru „declansarea analizei critice de profunzime a sistemului comunist”. „Evolutiile perestroikai si glasnosti-ului au demonstrat ca sistemul politic al totalitarismului comunist nu este reformabil. Sensul profund si ultimul tel ramine Europa Unita. Pacat ca Ceausescu, aflat la o si mai mare profunzime, nu poate auzi confirmarea sustinerilor lui. Pentru Romania, recunoasterea utopiei este insuficienta consolare, motiv pentru care se impune un proces la Tribunalul International de la Haga care sa judece Revolutia (atacul terorist) din dec. ’89. Proces pe care il cer victimele atacului terorist precum si cei 62% din populatie care, miine, l-ar vota pe Ceausescu pe post de presedinte al tarii.

De ce atac terorist si nu revolutie:

Citește mai mult…

ADEVĂRUL DESPRE EMINESCU

decembrie 14, 2010 Lasă un comentariu
Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare si intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformata si manevrata de toate regimurile politice care s-au succedat in Romania. Restabilirea adevarului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziaristilor. Ca multi alti ziaristi, Eminescu a intrat in malaxorul aparatului represiv al politiei politice si a devenit o problema si o afacere de Stat.

Cea mai insemnata parte a activitatii sale a fost dedicata gazetariei si politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist – ocupatia sa principala pana la sfarsitul vietii. Debuteaza la Curierul de Iasi apoi, in 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor sef si redactor pe politica pana in1883. In mod brutal, in iunie 1883, munca sa este intrerupta si este introdus cu forta intr-un ospiciu. Politia, sub comanda Puterii de stat, il transforma astfel pe Eminescu intr-unul dintre primii detinuti politici ai statului modern roman. Oricum, este primul ziarist caruia i se pune calus in gura in aceasta maniera dura. Metoda va fi perfectionata sub comunism.

Conservator

Eminescu isi asuma ca pe o profesiune de credinta lupta pentru Romania, amendand atat liberalii cat si conservatorii pentru politica de cedare in interesul marelui capital in chestiuni arzatoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar si cu rigoare, scria cu o forta devastatoare. Maiorescu noteaza – “Eminescu s-a facut simtit de cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verba”. “Stapan pe limba neaosa” si cu o “neobisnuita caldura sufleteasca”, Eminescu insufletea dezbaterea publica si totodata izbea necrutator “iresponsabilitatile factorilor politici, afacerismele, demagogia si logoreea paturii superpuse”. Pe scurt, un ziarist de marca, o voce puternica, un spirit radical si incomod. Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta ca redactor-sef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator – a aratat clar pozitia lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

De la Nistru panâ la Tisa

Eminescu duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critica aspru Parlamentul pentru instrainarea Basarabiei, este intransigent atat fata de politica de opresiune tarista (,,o adanca barbarie”) cat si fata de cea a Imperiului Austro-Ungar si, totodata, isi acuza colegii, fruntasii conservatori, ca participa la infiintarea de institutii bancare in scop de specula. Situatia sa la ziar devine critica in 1880, mai ales dupa ce ataca proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, in care acesta pleda pentru subordonarea intereselor Romaniei si sacrifica romanii aflati sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Cata vreme guvernele de la Budapesta ii oprima pe romani, ingradind accesul la scoala si Biserica, blocand cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibila si nici recomandabila, avertiza jurnalistul.

Lovit la Timpul

Viena insa atrage ca un magnet si conservatorii se cupleaza cu liberalii – ,,la ciolan”, cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, inalt fruntas conservator, devine ambasador al liberalilor la Viena si cere sa i se puna surdina lui Eminescu (intr-o scrisoare catre Titu Maiorescu ii atrage atentia: “si mai potoliti-l pe Eminescu!”). Scarbit, acesta protesteaza: ,,Suntem barbati noi sau niste fameni, niste eunuci caraghiosi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianti, saltimbanci de ulita sa ne schimbam opiniile ca pe camasi si partidul ca cizmele?”. Ca urmare, in noiembrie 1881 Eminescu este inlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar noul redactor-sef il ataca pe Eminescu in chiar ziarul pe care acesta il condusese.

Societatea Carpatii – serviciul secret roman al Daciei Mari

In 1882, Eminescu participa la fondarea unei organizatii cu caracter conspirativ, inscrisa de fatada ca un ONG de azi – Societatea Carpatii. Societatea isi propunea – conform Statutului, sa sprijine orice,,intreprindere romaneasca”. Se avea insa in vedere situatia romanilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerata subversiva de serviciile secrete vieneze, organizatia din care facea parte Eminescu este atent supravegheata. Sunt infiltrati agenti in preajma lui Eminescu, inclusiv in redactie. Manifestarile organizate de “Societatea Carpatii” ingrijorau in mod deosebit reprezentanta diplomatica a Austro-Ungariei in Romania. ,,Societatea Carpatii” era un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea la tara, dar executa si actiuni conspirative.

Urmarit de spionii Austro-Ungariei

Intr-o nota informativa secreta din 7 iunie 1882, redactata de ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von Mayr, catre ministrul Casei imperiale si ministrul de Externe din Viena se raporta: “Societatea Carpatii” a tinut la 4 iunie o sedinta publica, careia i-a precedat o consfatuire secreta. Despre aceasta am primit din sursa sigura (ceea ce inseamna nota unui agent infiltrat in organizatie – n.n.) urmatoarele informatii: subiectul consfatuirii a fost situatia politica.

S-a convenit acolo sa se continue lupta impotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu in sensul de a admite existenta unei ,,Romanii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precautie. Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a facut propunerea de a se incredinta studentilor transilvaneni de nationalitate romana, care pentru instruirea lor frecventeaza institutiile de invatamant de aici, sarcina pe timpul vacantei lor in patrie, sa contribuie la formarea opiniei publice in favoarea unei ,,Dacii Mari”. Sacareanu, redactorul adjunct de la “Romana libera”, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora romanii de acolo ii asteapta cu bratele deschise pe fratii lor”. (Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)

Tradatorii

Un alt un raport confidential catre Kalnoky, ministrul de Externe al Austro- Ungariei, informa despre o alta adunare a ,,Societatii Carpatii”, din care rezulta ca un anume Lachman, redactor la ziarul “Bukarester Tageblatt” si foarte activ spion austriac, avea ca sarcina urmarirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. In contextul notei informative se mai numeste un agent din vecinatatea imediata a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepresedintele “Societatii Carpatii”, despre care se scrie negru pe alb ca este nici mai mult nici mai putin decat spion austriac. (Numele acestuia reapare ulterior in procesul verbal adresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestarii lui Eminescu: “informat de d.d. G. Ocasanu si V. Siderescu ca amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienatie mintala”).

Nationalistii, urmariti si de rusi

Eminescu avea o statura publica impresionanta si era perceput drept un cap al conservatorismului dar si al luptei pentru unitate nationala, coordonata ulterior printr-o intreaga retea de societati studentesti din orase centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politica a romanilor. Pe langa ,,Societatea Carpatii”, au mai aparut la Budapesta Societatea “Petru Maior”, la Viena “Romania juna”, la Cernauti “Junimea”,”Dacia”, “Bucovina si Moldova”, in Transilvania societatea “Astra” si, in vechea Romanie, “Liga pentru unitatea culturala a tuturor romanilor in vechea Romanie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizatii se aflau in obiectivul serviciilor secrete ale Rusiei tariste si Austro- Ungariei, fiind intens infiltrate si supravegheate. Colectia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios.

Incomodul Eminescu

Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, il insarcinase pe F. Lauchman in acest sens: ,,Eminescu este in permanenta urmarit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observatie miscarea “iridenta” a ardelenilor din Bucuresti si ale carui rapoarte sunt astazi cunoscute”. O nota informativa a baronului von Mayr denunta articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului in Romania. In 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor romanesti in Transilvania si il ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamna guvernul liberal pentru politica externa si interna, denunta cardasia conservatorilor cu liberalii si devine o povara incomoda pentru toata lumea. Tiradele si intransigenta sa deranjau pe toata lumea. Eventualitatea ca acesta sa devina candva parlamentar – ca multi alti ziaristi, ar fi fost nefasta pentru puterile externe din jurul Romaniei, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil si neconvenabil intereselor acestora.

Stia ca i se pregateste ceva

Eminescu este informat si simte ca i se pregateste ceva. In 28 iunie 1883 se strange latul. Este luat pe sus de politie si bagat cu forta la ospiciu. Sunt incalcate desigur toate normele legale si i se insceneaza unul dintre cele mai murdare procese de defaimare si lichidare civila, la care au participat inclusiv “apropiati” interesati prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importanta pentru istoria si politica Romaniei nu doar datorita arestarii lui Eminescu. Exact in aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul roman timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegrama lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul. In cursul verii, Imperiul Austro-Ungar a executat manevre militare in Ardeal, pentru intimidarea Regatului Romaniei, iar presa maghiara perorase pe tema necesitatii anexarii Valahiei. Imparatul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de amenintari, in care soma Romania sa intre in alianta militara, iar Rusia cerea, de asemenea, satisfactii.

Interzis si internat

Guvernul a desfiintat “Societatea Carpatii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucuresti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odata cu arestarea si internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii si perchezitii ale sediului “Societatii Carpatii” au fost devastate sediile unor societati nationale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagra a Vienei si au fost intentate procese ardelenilor. Exact in aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze Tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta, formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Tratatul insemna aservirea Romaniei Austro-Ungariei in primul rand, ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucurestiul era dominat de ardeleni, care, ridicau vocea din ce in ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor asupriti de unguri. Eminescu era in centrul acestor manifestari. Tratatul urma sa interzica brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar conditia semnarii tratatului era anihilarea revendicarii Ardealului de la Bucuresti.

Suprimarea incepe de la 33 de ani

“Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Asa-zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tanarul redactor – potentiala mare figura politica a Romaniei Mari, tocmai in anul cand implinea 33 de ani, varsta jertfei lui Ioan Botezatorul si a lui Iisus. Tratatul a fost semnat pana la urma in septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor in Ardeal. Ce urmeaza in anii urmatori este un cosmar – bine regizat, in care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberata si va duce la moartea sa. Politia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele si toate documentele – cica sa nu fie distruse – depunandu-le la Academie dupa ani buni. Eminescu nu si-a mai vazut niciodata corespondenta, cartile, notele. In manuscrisele din acei ani, cele care au scapat nedistruse de Maiorescu sunt insemnari derutante, care arata nivelul la care era hotarat sa actioneze Eminescu ca lider al “Societatii Carpatii”. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecintelor unei aliante a Casei Regale din Romania cu lumea germana, proiecte cu adevarat “subversive”, mergand pana la o rasturnare a lui Carol. Este usor de inteles ca actiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipica a “masurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar si de atunci. Nimic nou sub soare pe campul “operativ”.

Otravit cu mercur

Se lanseaza zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantica, se inventeaza povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este batut in cap cu franghia uda, i se fac bai reci in plina iarna, este umilit si zdrobit in toate felurile imaginabile. Nu mai are unde sa scrie, se resemneaza cu situatia sa de condamnat politic si isi asuma destinul – nu fara insa a lupta pana in ultima clipa. In 1888, Veronica Micle reuseste sa il aduca pe Eminescu la Bucuresti, unde urmeaza o colaborare anonima la cateva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul, rupand o coalitie destul de fragila, de altfel, a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este “bietul Eminescu”. Si tot atat de repede acesta este cautat, gasit si internat din nou la balamuc, in martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politica pusa la index. Defaimarea sa nu a incetat nici astazi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continua si azi. I se fac rechizitorii si procese de intentie si este denigrat de anti-romani.

Eminescu nu a fost nebun

Abia recent s-a dovedit, prin contributia unor specialisti in medicina legala – cum este Vladimir Belis, fost director al Institutului de Medicina Legala, sau cu aportul doctorului Vuia, ca mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasa speta.

Punand cap la cap toate dovezile stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica”. Lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 iunie 1889, existand un raport depus la Academie, nesemnat insa. Creierul sau, dupa autopsie, s-a constatat ca are 1495 de grame, aproape cat al poetului german Schiller. Iar apoi este “uitat” pe fereastra, in soare. Creierul sau era o dovada stanjenitoare a falsitatii teoriei sifilisului – deoarece aceasta boala mananca materia cerebrala. In manualele de astazi continua prezentarea deformata a adevarului in ce il priveste pe Eminescu. Insa propagarea operatiunii de dezinformare in care cad multi, din necunostinta de cauza, este inceputa de pe vremuri de serviciile secrete al Austro-Ungariei si continuata apoi de dusmanii Romaniei. “Tinta” Eminescu inca preocupa diferite cancelarii si “grupuscule elitiste” – in fapt extensii ale unor grupuri de putere care isi perpetueaza misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale Romaniei.

http://www.Mihai-Eminescu.Net

ASASINAREA JURNALISTULUI MIHAI EMINESCU

martie 16, 2010 Un comentariu

 

Fiecare dintre noi a fost învăţat la şcoală că Mihai Eminescu este cel mai mare poet pe care l-a avut ţara noastră şi că nu mai e nimeni ca el. Printre epitetele şi comparaţiile absolute prin care este descris, am învăţat pe de rost zeci de poezii şi am reţinut că nimeni nu a mai folosit limba română ca el. Ziare.com te provoacă la dezbatere: ţi-ai dori ca România de astăzi să aibă un jurnalist asa cum a fost Mihai Eminescu? Crezi că un jurnalist ar trebui să fie echidistant sau doar să îşi afirme clar opţiunile? A fost Mihai Eminescu redus la tăcere din cauza faptului că era incomod pentru clasa politică? Citeşte şi episodul al doilea al dezbaterii ”Eminescu, asasinat pentru că era un jurnalist incomod? Află cu ce a deranjat Mihai Eminescu pe toată lumea şi dacă asta i-a adus prematur dispariţia” şi cum au reacţionat Marile Puteri la campaniile de presă ale lui Mihai Eminescu. Mai află cine şi de ce l-a declarat nebun, ce conţinea ultimul articol scris de Mihai Eminescu şi ce i s-a întâmplat după ce a fost publicat. Ucis când cânta “Deşteaptă-te, Române!”.

Cu două minute înainte de pauză, profesorii apropiaţi de elevi mai spuneau şi câte o picanterie. Am aflat astfel de relaţia cu Veronica Micle, de sifilis şi că nu era în toate minţile atunci când a murit.

Sătui de poezii şi de obligaţia de a învăţa zeci de pagini de comentarii, unii au rămas doar cu ce li s-a spus atunci. Că Citește mai mult…