Arhiva

Posts Tagged ‘Bulgaria’

MIHAI EMINESCU: TEORIA STATULUI ORGANIC (XIII). Anglia păstrează şi astăzi vechile forme istorice, pururea reîmprospătate de spiritul modern

Să discutăm cu „Românul” lucruri elementare pentru orice cunoscător al istoriei, să-i facem abecedarul istoriografiei sau fiziologiei statului? Ar fi o misiune de două ori ingrată, întâi pentru că oamenii cu cari discutăm, fie oricât de deştepţi, nu vor găsi în reminiscenţele celor patru clase primare şi a unui curs de violoncel elemente îndestule pentru a ne înţelege, apoi pentru că, coborându-ne noi chiar la nivelul lor intelectual şi copilărindu-ne mintea ca s-o punem pe o treaptă egală cu a lor, totuşi n-ar voi să înţeleagă, pentru că nu e în interesul lor să înţeleagă.

Într-o discuţie cu totul teoretică spusesem, de exemplu, că aristocraţia adevărată are un rol esenţial în viaţa unui stat. Aceasta am spus-o bazaţi pe cele mai strălucite exemple din istorie. Avem Roma, Anglia actuală, republica Veneţiei, Olanda ş.a.

Din această teorie susţinută în genere, ,,Românul” ne atribuie in specie că pentru România voim domnia unei oligarhii aristocratice, deşi tot organul ilustrului Costinescu are imprudenţa de-a cita condiţiile ce le credem noi neapărate pentru existenţa unei aristocraţii adevărate. Se cere a fi istorică am zis noi. Poate însă exista o aristocraţie istorică într-o ţară în care, cu indignare şi ruşine trebuie s-o spunem, un străin ca tatăl d- lui C. A. Rosetti a fost asemenea boier? După epoca vechilor fanarioţi, a Caradalelor, Gianiilor, Cariadgiilor din generaţia întâia, nu mai poate exista aristocraţie istorică în generaţia a doua. Odată ce virusul personificat prin lepădăturile Orientului, lipsite de iubire de adevăr şi de curaj, a intrat în organismul viu al unui popor, nu mai poate fi vorba de aristocraţie istorică. Ea rămâne un ideal de invidiat, pe care puţine popoare l-au ajuns în toată curăţia lui şi de la care alte popoare, a căror viaţă a fost coruptă prin demagogie sau prin despotism, cată să renunţe pentru secole înainte, dacă nu pentru totdeauna. Există în adevăr familii istorice în ţară; numele lor e format în genere după numele vreunui munte din Carpaţi.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: TEORIA STATULUI ORGANIC (XII). Moravurile fără legi pot totul, legea fără moravuri aproape nimic

 

A generaliza o aserţiune susţinută numai în parte e o sofismă din cele mai comune. E adevărat că sofismele sunt atât de dese în gazete încât mai nu merită ca cineva să releveze erorile, parte intenţionate, parte neintenţionate, cîte obvin în ele. Un cod al şiretlicului gazetăresc, al apucăturilor sofistice a acestei bresle de negustori de vorbe, scris popular pentru înţelegerea fiecărui ar merita în adevăr acel nume pe care călugării l dădeau în evul mediu logicei lui Aristotel: medicamentum mentis.

În unul din numerele trecute vorbisem de schimbările din Bulgaria şi găsisem că manifestul tânărului principe de Battenberg avea, abstracţie făcând de orice alte motive, un sâmbure sănătos. În adevăr, orice stat are nevoie de o seamă de condiţii indispensabile pentru ca să poată exista de pe o zi pe alta. La statele cu trecut istoric sau cari şi-au avut în curs de sute de ani obiceile lor juridice şi administrative, lucrul merge de la sine. Moravurile fără legi pot totul, legea fără moravuri aproape nimic. E un adevăr acesta, atât de general, aplicabil tuturor formaţiunilor de stat, încât se va vedea că statele în care există şi mai multă justiţie şi mai multă libertate cetăţenească sunt acelea unde obiceiul vechi, datina, ţine loc legilor scrise, unde acea datină nici a fost codificată vreodinioară.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: DIPLOMAŢIE ENGLEZEASCĂ LA 1876 ŞI PORTRETUL NOULUI SULTAN

august 29, 2011 Lasă un comentariu

 

Diplomaţia cu mersul de culbec şi cu estrema fineţă a mijlocirilor ei urmează a coase la actele ei note şi instrucţiuni scrise pe hârtie velină, povestea cântecului: ,,pe de laturi cu bănaturi, la mijloc pară de foc”. Dar în faţa tuturor acestor propuneri şi parapropuneri, redactate desigur într-un inreproşabil stil franţuzesc, Poarta opune acea stoică tăcere a dervişilor de la Mecca, iar Abdul-Kerim răspunde cu buzele tunurilor şi cu arderea satelor din Serbia.

În fine, fiindcă ţinuta Angliei ni se pare cea mai hotărâtoare în aceste împrejurări, vom spune că John Bull s-a lansat deja la meetinguri de inimă albastră, în care până şi Gladstone şi Bright, şefii partidului liberal, vor încerca să verse lacrimi platonice asupra cruzimelor comise în Bulgaria. Toţi promit cu religiozitate publicului că vor face impresia nemuritoriului Sir John, admirabilul Sir John Falstaff, cum îl descrise Shak[e]speare divinul, Sir John care, de o mulţime de ani, nu şi-a mai văzut genunchii de gros şi gras ce este şi care-a câştigat aceste invidiabile dimensiuni numai din cauza… sentimentalităţii sale. „Ah! Enrichet dragă – strigă Sir John – când eram tânăr eram atât de subţirel că m-ai fi putut trece prin inelul unui membru de la primărie – dar ce să li faci grijilor şi necazurilor, ardă-le focul, ele îl îmflă pe om”… Aceste griji şi necazuri, al căror interpret în Constantinopole este Sir Henry Elliot, se traduc în binevoitoare consilii de-a înceta cu bătăliile, atât împrotiva Montenegrului şi Serbiei, cât şi împrotiva insurgenţilor. În acelaş sens vorbesc reprezentanţii celor trei împărăţii de la miazănoapte şi ambasadorii Italiei şi Franţei. Dar ce să-i faci, dacă Turcul nu vrea să înţeleagă.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: CESTIUNEA ORIENTULUI. Arma la picior!

,,Arma la picior!” e astăzi, în urma unei a doua scrisori a împăratului Alexandru, deviza Austriei. A pierit fără urmă neliniştea asupra procedurei Rusiei, asupra respingerei armistiţiului turcesc şi a zgomotoaselor înarmări; se va fi pronunţat cuvântul magic care-i face pe austriaci moi ca ceara. Ziare germane vor să ştie că Austria nu se va împotrivi intrării ruşilor. România se zice că va avea asemenea permisiunea ca, cu cei 80.000 de oameni ai săi, să ajute la îmbunătăţirea soartei ,,fraţilor creştini”. Grecia, despre care unele telegrame vestesc că e pe cale a încheia alianţă ofenzivă şi defenzivă cu Serbia, va intra asemenea în acţiune, cel puţin regele Georgios, care s-a primblat pân-acuma, au răsuflat cuvinte foarte întreprinzătoare.
Spre caracterizarea situaţiei, reproducem următoarea telegramă din Paris: în urma unei ştiri aduse de biroul Reuter, circulează zgomotul că Rusia ar fi încheiat o convenţie cu societatea căilor ferate române pentru transportarea a 4.000 oameni pe zi. Ştirea nu s-a confirmat încă.
Afară de aceea, ziarele din Bucureşti sosite asară ni mai aduc următoarele depeşi:

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: CESTIUNEA ORIENTULUI. La noi, ca la turci

Poarta au comunicat prin o circulară dorinţa de a încheia un armistiţiu de şase luni de zile, adecă până la finele lui martie anul viitor. Ziarile austriaceşti şi multe din cele germane văd într-această propunere o îndemânatică trăsătură de eşec şi felicitează pe oamenii de stat de la Cornul de Aur pentru această fericită idee. Afară de aceea terminii în care a fost comunicată această dorinţă lasă atăta câmp liber acţiunii diplomatice, încât e lesne văzut că situaţia se va lămuri repede.

Într-adevăr, dacă Rusia voieşte războiul, ea nu va accepta propunerea din cauze foarte simple. O campanie de iarnă e în favoarea oştilor slave, fie din sud fie din nord; pe când natura trupelor turceşti, cărora nu li se poate disputa un estraordinar curagiu şi o deosebită energie în purtarea suferinţelor şi privaţiunilor, esclude totuşi campania de iarnă; căci pentru arab, egiptean şi alte rase de la miazăzi iarna e un duşman neînvins, pe care, după cum zice proverbul, nu-l mănâncă lupii. Din câte se vestesc asupra propunerii de armistiţiu vedem că Poarta nu doreşte războiul. Ar primi orişicând pacea, păstrându-se neschimbat statu-quo teritorial. Pe de altă parte, propuind un armistiţiu aşa de lung, ea a propus dezarmarea miliţienilor pe vreme de iarnă, întoarcerea la căminuri şi redeprinderea cu pacinicele ocupaţii, reintrarea pe câtăva vreme în liniştea obicinuită, aşa încât orişicând pacea ar putea ieşi definitivă dintr-un atât de ademenitori provizoriu.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: CESTIUNEA ORIENTULUI. Protectoratul Austriei este ecuivalent cu sărăcirea

Ziarul oficios „Post” conţine un ciudat articol asupra regularisirei Orientului care nu-i lipsit de adică. Posito – zice – că Austria ar anecta Bosnia, că Serbia şi Montenegro ar deveni autonome şi Bulgaria asemenea – poate sub un prinţ rusesc – ar avea poziţia ce-o are azi România; posito că Grecia ar căpăta insulele, mai cu samă Creta, şi câteva districte aproape curat greceşti din nordul său; posito în sfârşit că turcul n-ar rămânea în Europa decât cu Constantinopole şi o parte a Rumeliei, având posesiunile sale principale în Asia.

E evident că greutăţile politice s-ar naşte abia în urma schimbărilor pe cari le-am schiţat şi cari au şi fost de mult propuse. E evident că micele state de pe Peninsula Balcanică, ieşite din letargia în care le ţine domnia turcească, ar forma, prin rivalităţile lor politice, naţionale şi religioase, un pericol mult mai mare pentru liniştea Europei decât letargia acestor provinţii, produsă prin apăsarea semilunei. Contra acestor eventualităţi există un singur mijloc – o Confederaţiune Dunăreană, ca rezultatul cel mai firesc al liberării acestor provinţii. Dar care este puterea ce prezintă destule garanţii civilizaţiei europene, pentru a fi însărcinată cu protectoratul acestor provinţii? Desigur că numai Austria. Să nu ni se răspundă că Rusia s-ar opune. Prin rezistenţa continuă a Europei, Rusia este redusă de a privi chinurile celor de un neam şi de o lege cu ea, fără să poată interveni în favorul lor; ea este silită de a protesta contra tuturor insinuaţiunilor că ar avea planuri ambiţioase.

Să cercăm a o prinde de cuvânt. În schimbul liberării coreligionarilor săi, ea să declare că renunţă la supremaţia asupra unei eventuale Confederaţii Dunărene. Şi, dacă visul politicei militare ruseşti este într-adevăr Constantinopolul, Rusia poate să amâne cucerirea acestui oraş, urmându-şi cuceririle în Asia şi venind dinspre Asia asupra Constantinopolei, precum s-au mai întâmplat aceasta, sub împăraţii greceşti.

Citește mai mult…

Prof. Ilie Bădescu: Desţărarea

mai 30, 2010 Un comentariu
Când cineva pleacă într-o călătorie îşi împachetează mai întâi lucrurile pentru plecare. El poate să arunce în fugă, printre alte lucruri, şi o fotografie, eventual o carte etc. Cel ce pleacă definitiv, însă, nu împachetează lucruri, căci e greu să ia cu el trei lucruri foarte speciale: locul, casa şi neamul. Pe acestea, cel plecat le împachetase, chiar fără să ştie, în sufletul său şi, după ce va fi ajuns la destinaţie, el va despacheta mereu şi mereu lucrurile acestea, pe care, treptat, treptat nu mai are pe unde să le aşeze. Cine are nevoie de ele în lumea cea nouă în care a intrat!? Acesta este migrantul. Teoria migraţiei este o teorie indiferentă la fenomenul numit „ţară”. Mai toate teoriile migraţiei au drept unitate de analiză migrantul însuşi şi aria sa de mişcare, numită zonă de migraţiune sau de circulaţie migratorie. În această prezentare, ţările apar sub denumirea de zone de origine (plecare) şi zone de destinaţie. Pentru sociologul sensibil la cele două capete ale migraţiei numite ţări, adică la ţara de origine şi ţara de destinaţie, fenomenul migraţiei are un alt înţeles. Ţara de origine sau de plecare a migrantului este deopotrivă o ţară de suferinţe, de eşecuri repetate, de frustrări, de iubiri neîmpărtăşite, de nostalgii în cele de pe urmă. Raportul dintre cel ce pleacă şi ţara lui se numeşte, în acest caz, des-ţărare, adică despărţire de ţară cu ţară cu tot, plecare în lume cu ţara în suflet. Plecarea aceasta implică împachetarea şi despachetarea unor stări sufleteşti de o mare profunzime şi bogăţie. Aceasta este o faţă a dramei desţăratului. Pentru ţara de origine, desţăratul nu este doar o inestimabilă pierdere demografică, socială şi economică, ci, mai presus de toate acestea, este un gol metafizic. Ţara a pierdut pe cineva, un dar de care nu s-a putut îngriji, pe care nu l-a putut valorifica. Ţara este faţă de desţărat aidoma celui ce-a primit talantul şi n-a reuşit să-l înmulţească, n-a dobândit nimic cu talantul acela şi, nu numai că nu l-a înmulţit, dar nici măcar nu l-a îngropat ca să-l înapoieze stăpânului la întoarcere, adică la judecata obştească. Desţărarea este un păcat de moarte pentru cei ce guvernează ţara de 20 de ani. Ei vor trebui să dea socoteală în faţa stăpânului pentru tot talantul risipit, care nu e de la ei, pe care l-au primit ca să-l înmulţească, dar nu s-au dovedit vrednici şi, mai mult, au risipit ce nu-i al lor. Ei sunt furi de suflete, ei au cheltuit suflete de la Dumnezeu cu o nevrednicie pentru care vor da socoteală. Ei n-au pierdut un fiu, căci părinţi n-au fost niciodată, ei au pierdut un talant pe care l-au primit spre înmulţire, adică spre gestiune, cum ar spune interpretul de azi, economistul.

România postdecembristă a risipit nu doar o avere economică, ci a mutilat un corp demografic şi a risipit o ţară, chiar şi numai la măsura acestui fenomen al desţărării. Proporţia desţărării a atins în România dimensiuni înspăimântătoare.

Cercetările efectuate de Institutul de Sociologie în colaborare cu Centrul de Sociologie Urbană, la solicitarea Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, în vederea unor programe culturale pentru migranţii români din Spania şi Italia, ne-au îngăduit să estimăm proporţia demografică a fenomenului şi dimensiunile lui economice, sociale şi spirituale. Într-un studiu al Băncii Mondiale (Ali Mansoor, Bryce Quillin), ni se prezintă o ierarhie a ţărilor primitoare de imigranţi, Statele Unite aflându-se pe prima poziţie, Franţa pe poziţia a cincea (între ţările vest-europene doar Franţa şi Germania se află în acest top, pe ultimele patru locuri pe scara ţărilor primitoare se află Arabia Saudită, Australia, Kazahstan şi Polonia) (ibidem). „Numărul oamenilor care trăiesc în afara graniţelor a crescut de la 120 milioane în 1990 la 160 milioane în 2002. Population Resource Bureau precizează că migranţii reprezintă circa 2,5 % din populaţia lumii” (Migration and Globalization, p. 2, http://www.globalization101.org/uploads/File/Migration/migrall.pdf). Per ansamblu, situaţia nu indică neapărat ponderi alarmante. Pentru anumite zone, însă, situaţia este alarmantă. Pentru România, emigrarea sau migraţia pentru muncă, cum a fost definită, oarecum incomplet, a antrenat un dezechilibru al pieţei forţei de muncă şi al comunităţii de reproducere demografică extrem de grav. Potrivit unui studiu (Declinul demografic şi viitorul populației României. O perspectivă din anul 2007 asupra populației României în secolul 21, elaborat de Vasile Gheţău, Editura Alpha MDN, 2007.), „anul 2006 a fost al 17-lea an de scădere a numărului populației României prin componenta naturală şi prin migrație. Pentru întreaga perioadă 1990-2006, pierderea estimată se apropie de 1,5 milioane de locuitori”. În cazul României, aşadar, situaţia este cu totul agravată, căci, aici, pierderea de populaţie datorată emigrării atinge un prag extrem de ridicat, imensa majoritate fiind tineri şi acoperind ocupaţii vitale pentru echilibrul spaţiului colectiv de viaţă al întregii ţări. Conectările migraţionale dintre economiile rurale şi pieţele internaţional-urbane ale forţei de muncă arată o faţetă neaşteptată a lucrurilor. Teoriile globalizării pun accentul pe valoarea remitanţelor (sumele de bani trimişi spre ţările de origine de către migranţii pentru muncă) şi pe impulsul spre dezvoltare al acestora în ţările de origine. Pe de altă parte, un atare fenomen acţionează ca un mecanism de conservare a decalajelor, de osificare a acestora, căci migraţia acţionează ca o supapă a presiunii exercitate de subdezvoltare, astfel că efectele decalajelor nu conduc la mobilizări locale pentru politici de dezvoltare, căci presiunea indusă de aceste decalaje se descarcă în fluxurile migratorii, astfel că cei buni şi energici pleacă, iar acasă rămân cei slabi, bătrâni, copii, femei, populaţie dezavantajată etc. Guvernele din lumile a doua şi a treia agreează alternativa migraţionistă, căci aceasta rezolvă problemele fără de implicarea guvernanţilor, nici chiar în adoptarea unor reglementări reclamate de un atare fenomen (acorduri bilaterale, legi speciale, bilaterale, facultative etc.).

Harta principalelor curente de migraţie la scară mondială ne arată că toată planeta este cuprinsă de aceste curente populaţionale care fac din spaţiul demografic planetar unul extrem de fluid, instabil, neaşezat: toate spaţiile, toate ariile civilizaţionale sunt cuprinse de marea migraţie. O imensă maree de populaţii îneacă vechea geografie preschimbând planeta într-un lac demografic uriaş, unde nu se mai văd prea bine vechile repere. Casa, locul de muncă, traiul aşezat etc. nu mai sunt factori de stabilitate, ci de căutare şi enormă nemulţumire. Populaţii uriaşe caută casă, loc de muncă, climat sigur, trai decent, climat moral şi politic asigurator, pe care nu le mai găsesc „acasă” fiind nevoite să le caute aiurea. Bulgaria, Letonia, Lituania, Moldova, Polonia, România, şi Ucraina sunt ţările în care populaţia înregistrează un dublu declin: cei ce pleacă sunt mai mulţi decât cei care vin şi numărul celor care mor este mai mare decât al celor care se nasc.

Pentru dimensiunile social-economice se vor pronunţa economiştii, pentru cele sociale s-au pronunţat sociologii, pentru cele spirituale ar trebui să se pronunţe noologia, ştiinţa ordinii spirituale a lumii. O ţară este parte a unei ordini spirituale pe care Dumnezeu a creat-o din clipa în care a rânduit viaţa după neamuri şi nu într-o Babilonie, un amestec, o promiscuitate de neamuri şi de limbi. De la această promiscuitate Dumnezeu i-a salvat pe cei ce voiseră să ridice Turnul trufiei, care s-au rostogolit în terifiantul fenomen al promiscuităţii lingvistice, al amestecului limbilor. Îi denumim pe aceştia babelieni, de la numele turnului pe care voiseră să-l înalţe până la cer, nu sub cer, ci până la cer, adică până la tronul lui Dumnezeu. Din această promiscuitate, Dumnezeu le-a dăruit salvare prin reîntărirea lor pe neamuri, adică pe trunchiuri de sentimente, de sensuri şi de acţiuni comune, pe care le numim popoare. Acestora, Dumnezeu le-a dăruit mântuirea neamurilor, mântuire prin darul de neam, rânduindu-le să trăiască nu amestecat, ci pe neamuri, în popoare, împreună cu cei de acelaşi neam. Popoarele sunt creaţia lui Dumnezeu. Pe cale de consecinţă, Dumnezeu le-a dăruit să stăpânească fiecare o parte de pământ, eliberându-i astfel şi de promiscuitatea geografică, spre care aspiră noii babelieni de astăzi sub termenul înşelător şi amăgitor de globalizare. Teoria raportării la spaţiu ne ajută să examinăm un tip special de fenomen antrenat de migraţie şi anume acela al deformărilor spaţiilor mentale. Am numit acest fenomen efect Ulysse. Pe latură strict cantitativă, evaluarea „deformărilor” ne permite să determinăm ponderea şi durata dezechilibrelor pe care emigrarea le provoacă pieţei locale (naţionale) a forţei de muncă. Prin extensie, putem socoti că, atunci când emigrarea depăşeşte un anume prag, ea antrenează „deformări” la scară etno-demografică (dezechilibre pe clase de vârste, pe gen sau sex, în raport cu proporţia fertilităţii etc). Deformările însă pot atinge şi harta etno-spirituală: gradul de asumare a hărţii cognitive sau emice de către tineri, gradul de afectare a echilibrului familial (soţii/soţiile rămase acasă, copiii etc). Am numit aceste deformări „efect Ulysse” (sau odiseic), căci marchează grav echilibrul etno-psihologic al copiilor şi al soţiilor – mame sau al soţilor – taţi.

Efectul Ulysse ne arată că un popor afectat de o migraţiune masivă se află într-o situaţie critică în ceea ce priveşte raportul dintre cei plecaţi şi cei rămaşi acasă. Cu aceasta, atingem chestiunea remigraţiei, adică a proceselor reparatorii sau restaurative. Acest efect ne permite să determinăm sentimentul spaţiului la cei rămaşi şi la cei plecaţi, angoasele sau spaimele celor plecaţi şi ale celor rămaşi. Este, altfel spus, o sondare a adâncimilor sufleteşti ale fenomenului migrator.

Pentru a cerceta fenomenul acesta am elaborat scala efectului Ulysse, prin care se pot cerceta şi măsura: temerile legate de migraţie (la cei plecaţi şi la cei rămaşi), angoasele pe tipuri: angoasa în faţa bătrâneţii, angoasa în faţa străinătăţii, angoasa destrămării sau a înstrăinării, angoasele de nostalgie sau nostalgice (proiectarea în ţara de emigrare a imaginii „pământului făgăduit” ori în ţara părăsită a unei „grădini edenice”, a unui spaţiu pierdut). Cu această scală facem, iată, trecerea spre noologia emigrării. Aceasta ne va îngădui să redesenăm harta ţării şi a Europei (ca spaţiu al migraţiei) sub forma unei hărţi învestite cu angoase şi speranţe, ca pe o hartă emică ori prietenoasă sau ca pe o hartă anxioasă sau inamicală. Tot la fel în privinţa hărţii patriei părăsite, care se va redesena ca o hartă nostalgică sau, din contră, ca o hartă anxios-depresivă ori poate ca o hartă ciclotimică. Această metodă ne va îngădui să evaluăm şi viitorul etno-politic şi etno-spiritual al unei naţiuni şi al unui stat, constituindu-se, iată, în hartă sau instrument al „profeţiei etno-sociologice”. Harta migraţiei românilor ne avertizează că România se confruntă cu un fenomen de desţărare, nu de simplă migraţiune, ci de masivă desţărare a categoriilor cele mai active ale poporului român. Dacă guvernanţii ştiu ori nu ştiu lucrul acesta este o chestiune pe care n-o putem cântări, dar faptul că reacţia guvernanţilor lipseşte ne îndrumă să credem că aceştia nu au sensibilitatea ţării. Să nu se vadă desţărarea din locul numit Parlamentul României? Sau din locul numit Guvernul României? Sau din locul numit preşedinţia României? Să credem că din locurile acelea se vede numai până la kilometrul 30 al Bucureştiului? Şi dacă ar fi aşa, oare n-ar trebui să fie vaier mare acolo de unde ţara nu se mai vede? Iată întrebarea. Cine ştie răspunsul?

CLIPA

www.roncea.ro