Arhiva

Posts Tagged ‘CERTITUDINEA’

NOUL TRATAT RIBBENTROP-MOLOTOV: Întelegerea germano-sovietică din anul 1990

 

În ianuarie 1994, în revista britanică Intelligence Digest, care se distribuie pe bază de abonamente pentru persoane selecţionate din mediile serviciilor speciale şi care cuprinde numeroase informaţii confidenţiale, a fost publicat un articol, de către redactorul şef, Joseph de Courey, referitor la un acord între Uniunea Sovietică şi Germania, încheiat cu prilejul unor discuţii secrete, la Geneva, în septembrie 1990. Cele două părţi au abordat problemele sferelor de influenţă în centrul şi estul Europei. Redactorul şef al revistei spunea că, ulterior, veridicitatea informaţiilor i-a fost confirmată şi dintr-o altă sursă, neaşteptată, care a dat gir informaţiilor iniţiale.

 

Astfel, în septembrie 1990, la Geneva, germanii şi sovieticii au căzut de acord asupra următoarelor decizii:

  1.  Uniunea Sovietică nu se va opune dezmembrării Cehoslovaciei.
  2.  Republica Cehă va deveni parte a sferei de influenţă economică a Germaniei, cu scopul posibil de încorporare politică a regiunii în următorii 12-15 ani în Germania.
  3.  Germania va compensa Rusia pentru daunele economice suferite prin pierderea influenţei în Europa de Est.
  4.  Ungariei i se va permite urmărirea scopului ei de a-şi recâştiga teritoriile pierdute după primul război mondial prin Tratatul de la Trianon, în faţa României, Ucrainei, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei.
  5.  Germania va spori ajutorul economic acordat Ungariei, pentru a o face mai atractivă decât vecinii ei.
  6.  Uniunea Sovietică se angaja să nu ridice obiecţii la divizarea Iugoslaviei şi să accepte intrarea Croaţiei şi Sloveniei în sfera economică germană de interese.
  7.  Uniunea Sovietică era rugată să accepte unirea Ucrainei Transcarpatice cu Ungaria, dacă naţionaliştii ucraineni ar desfăşura activităţi „distructive”.
  8.  În afară de compensaţia economică pentru pierderile suferite, Germania se angaja să „nu fie activă” în chestiuni privind Ucraina şi statele baltice şi să nu le considere parte a sferei de influenţă economică a Germaniei.

                         Mihail Gorbaciov și Helmuth Kohl, după semnarea noului tratat

 

Prăbuşirea lui Mihail Gorbaciov şi a Uniunii Sovietice, ca urmare a schimbării modului de promovare a propriilor interese de către Federaţia Rusă, a grăbit procesul de extindere a Uniunii Europene şi a modificat proiectele germano-ruse privitoare la centrul şi estul Europei. Noile proiecte apărute au fost elaborate pornindu-se de la premisele unificării europene şi extinderii cât mai adânc către estul bogat în resursele de energie, materii prime şi pieţe de desfacere care să alimenteze uriaşa economie europeană, mai ales pe cea a Germaniei.

 

Înţelegerile germano-sovietice din anul 1990, chiar dacă au născut planuri începute şi apoi trecute în conservare, se aseamănă izbitor cu Pactul Molotov-Ribbentrop. Deosebirea este doar de imagine. Clasa politică internaţională şi mass-media au condamnat în mod repetat şi vehement Pactul Molotov-Ribbentrop, ca şi dezmembrările Cehoslovaciei, României şi Iugoslaviei, din anii 1939-1941. În schimb, înţelegerile din 1990, dezmembrarea Cehoslovaciei şi Iugoslaviei  şi încercările evidente de acelaşi fel din România, nu sunt combătute, ci, din contră, sunt privite pozitiv şi încurajate de forţe aparent nevăzute. Proiectele şi acţiunile politice sunt mult asemănătoare, pe alocuri identice, dar poziţia comunităţii internaţionale faţă de ele este nu numai diferită, ci uneori opusă. Acest lucru nu poate să ne facă să nu constatăm identitatea, în aceste cazuri, a politicilor hitleristo-comuniste din anii 1939-1940, cu cele din anii 1989-1990, ale regimurilor „democratice” din Germania şi Uniunea Sovietică, ale lui Kohl şi Gorbaciov.

 

Pentru unii aceste concluzii par dureroase. Este doar o percepţie datorată imensei manipulări a opiniei publice de pretutindeni, preocupare care înghite energii colosale şi reprezintă a doua mare cheltuială de resurse, după cursa înarmărilor. Când lumea va înţelege aceste realităţi, regimul politic „democratic” se va putea reforma şi, eventual, îşi va putea prelungi existenţa. După deceniile care au trecut de la înţelegerile germano-ruse, e timpul să examinăm cu seninătate aceste concluzii.

 

(Articol apărut în „Vitralii-lumini şi umbre”- Revista veteranilor din serviciile române de informații, Anul IV, nr. 10/2012)

Reprodus din CERTITUDINEA Nr. 7

Mihai EMINESCU: Ireligiozitatea se întinde într-un mod înspăimîntător

octombrie 24, 2016 Un comentariu

eminescu (1)

[…] Biserica ortodoxă a Răsăritului a luat la români o formă deosebită de aceea a altor Biserici: ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată naţională. Bizanţul a avut veleităţi de papism, Biserica rusească are veleităţi periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul săbiei pentru augmentarea puterii statului; la români ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblînzea prin iubire inegalităţile sociale şi care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce, în lumea modernă, e un drept. Liniamintele organizării democratice a Bisericei Române se arată ab antiquo încă. Stînd cu alte Biserici în legături formale, nu de subordinaţie, ea a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizaţia politică şi economică.

Astfel întîmpinăm în orăşele mari biserici cari aparţineau fiecare la cîte o breaslă, iar în Ardeal vedem că ea a devenit totul pentru români: ea organizează şi întreţine învăţămîntul primar, cel secundar clasic, ba chiar şi cel real al poporului. Preotul de acolo n-a învăţat numai canoanele, ci şi disciplinele economiei de cîmp; el e învăţător şi sfătuitor în interesele morale şi materiale, ba chiar în cele juridice ale poporenilor săi. Cu toată toleranţa dar care caracterizează în sute de ani Biserica noastră, nu e de tăgăduit că îngăduinţa ei răsărea din tăria ei organică. Firele vieţei religioase se ţeseau în tot organismul social: în familie, în şcoală, în relaţiile economice chiar.

Mănăstirile cele mari erau ateliere de industrie: se tornau litere, se ţeseau materii de lînă, se lucra lemnărie de toată mîna, ba erau şi fonderii de turnat metale. Pe cînd egumenul şi cei cărturari ai soborului traduceau literatura teologică în limba română, în acelaşi timp călugării necărturari se îndeletniceau cu cele mai deosebite industrii, începînd cu cele agricole, sfîrşind cu manufactura de lux: adevărate comunităţi şi de credinţă şi de muncă.

Tot spiritul acesta începe a dispărea […]. Ireligiozitatea, abstracţie făcînd de dogme, se întinde într-un mod înspăimîntător în secolul nostru. Căci, la dreptul vorbind, credincioşii bisericilor nu prea au ştiinţă deplină despre dogmele şi canoanele cari îi stăpînesc: ceea ce formează adevărata tărie a Bisericei este sentimentul religios, sentimentul de conexiune frăţească între membrii comunităţii bisericeşti. Acest sentiment piere pe zi ce merge din România: comunitatea naţională şi religioasă, legăturile de iubire şi de reciprocitate cari existau înainte între toate clasele societăţii şi cari făceau din cel bogat amicul celui sărac, din sărac pe apărătorul celui bogat, toate acestea ne-au fost escamotate de către plebea demagogică din România, ale cărei porniri se rezumă în două cuvinte: invidie şi sete de cîştig fără muncă […].

 [TIMPUL,  6 septembrie 1880]

Certitudinea

Ion ANTONESCU: De ce nu m-am oprit la Nistru

octombrie 24, 2016 Un comentariu

– Extras din stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri al României, din septembrie 1941 –

 

„Istoria se scrie cu spada! Anul trecut ne-au luat ruşii Bucovina. Noi luptăm acum să rămână Bucovina în stăpânirea Neamului Românesc. Dacă n-avem aliaţi puternici, care să aibă unitate de interes, şi aşa o pierdem. Nu putem rezista faţă de aceştia, de la Est. De aceea a trebuit ca, în tot timpul vieţii noastre istorice, să facem o necontenită echilibristică.

Am pierdut ceea ce am pierdut prin politica Regelui Carol al II-lea. Dacă ştiam să ne adaptăm la timp situaţiei politice din Europa, nu pierdeam nimic. Dar nu ne-am adaptat la timp. Noi am făcut sentimentalism în politică, chiar când a fost vorba de apărarea vieţii Neamului Românesc. Am făcut mereu sentimentalism pentru că suntem filofrancezi – şi am pierdut graniţele Neamului Românesc; pentru că am fost filoenglezi – şi am pierdut hotarele ţării noastre! Noi, filofrancezii! Dar nici nu ştie ţăranul ce este aceea. Nu i-a văzut nici în pictură măcar, nici pe francezi, nici pe englezi. Noi trebuie să fim filoromâni şi să ştim cum să ne putem apăra graniţele. 

În circumstanţele internaţionale de azi, pe ce ne puteam sprijini situaţia noastră? Pe germani. Nu ne sprijinim pe Germania, suntem sfârtecaţi. Dacă o făceam la timp, scăpam Statul Românesc. Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi aşteptat, că ne-ar fi dat-o, la pace, englezii? Puteam să stau cu braţele încrucişate, când germanii se băteau cu ruşii şi să aştept ca să ni se dea Basarabia de către englezi? Şi dacă am fi pornit la luptă, fără Germania nu ne puteam lua Basarabia.

Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav: Basarabia şi Bucovina nu le luam de la ruşi. Şi după ce le-am luat, cu ajutorul Armatei Germane, puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun, ca şi doi ţărani, care pun ce au împreună ca să-şi are locul şi după ce unul şi-a arat, să spună celuilalt: Eu nu te mai ajut, fiindcă mi-am făcut treaba mea…?

Dar aceasta n-o fac nici doi ţărani. Şi atunci cum mi se poate pretinde să fac eu aceasta, pe plan militar? Ar însemna să dezonorez şi Armata, şi Poporul Român, pe veci. Ar fi o dezonoare pentru noi, să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi… 

Vedeţi în ce stare de decadenţă se găseşte conducerea acestui Stat, dacă se găsesc între conducători oameni cu o astfel de mentalitate, care ne cer să lăsăm pe nemţi să se bată şi noi să aşteptăm de la englezi Basarabia şi Bucovina. Se înşeală cine crede ca ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii. Ba poate că atunci ne-ar fi intors foaia şi ne-ar fi spus că am făcut o rea politică, pentru că nu ne-am bătut.”

Extras din „Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri, Guvernarea Ion Antonescu, Vol. IV, (iulie – septembrie 1941)”, publicat de Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2000

Sursă: Revista ART-EMIS

Via: Certitudinea

NAE IONESCU: De ce nu e bun şovinismul

ianuarie 3, 2015 Lasă un comentariu

nae ionescuAm scris, acum în urmă, în această foaie, o serie de articole asupra datelor orientării istorice a politicei noastre extrene. Era o încercare de a desprinde elementele permanente ale vieţii noastre de stat şi de a căpăta din aceste elemente indicaţiuni pentru orientarea noastră. Am afirmat cu acest prilej că latinitatea noastră – principalul argument al celor cari pledează pentru o occidentalizare – este în bună parte o prejudecată. Pentru cine cunoaşte cât de cât strcutura vieţii noastre de stat şi a vieţii noastre spirituale, afirmaţia aceasta nu închidea nimic surprinzător sau de… ruşine. De aceea în presa românească articolele mele au trecut necomentate.

Iată însă că aceste consideraţii au găsit un ecou la… Budapesta. Şi anume în coloanele confratelui „Nemzeti Ujsag”; care comentează punctul nostru de vedere, sub titlul„Abandonarea latinităţii valahe”. Am cetit. Am cetit, şi nu mă pot dumeri nici acum. Ce a înţeles şi mai ales ce a putut scoate confratele budapestan merită, în adevăr, atenţiunea noastră.

Citez: „Cele scrise de ziarul “Cuvântul” sunt foarte instructive; şi de natura a tempera entuziasmul exagerat care a contribuit la orientalizarea şi balcanizarea Ardealului. Articolul va avea de efect că Europa occidentală va lua notă de caracterul oriental al României; şi va înţelege ce greu păcat au făptuit cei cari, în numele democraţiei apusene, au aruncat Ardealul unei ţări cu suflet oriental”.

Eu cred că dacă onoratul meu confrate ungur s-ar fi gândit că lucrurile acestea se cetesc şi dincolo de graniţa ţării sale, ar fi ezitat să le scrie. Pentrucă, vedeţi, peste graniţă se găsesc şi oameni cari să fie sustraşi deformaţiei “patriotice” de perspectivă. Şi dacă nu altceva, dat cel puţin un lucru pot opune aceşti oameni consideraţiilor patriotice de la Budapesta: că Ardealul nu ne-a fost “aruncat” de nimeni, – ca atare “democraţia apuseană” nu a avut nimic de spus în această afacere.

Cu „democraţia apuseană” şi cu „Europa occidentală” avem noi, desigur, socotelile noastre: în care sunt înscrise precis debitul şi creditul. Şi nu am precupeţit niciodată recunoştinţa noastră discretă, sobră şi demnă, dar cu atât mai efectivă, atunci când am fost în situaţia de a fi primit mai mult decât am dat. Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi „Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s-a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi.

Dar confratele de la „Nemzeti Ujsag” ne “denunţă” Europei: vedeţi, valahii aştia nu sunt decât nişte…, orientali: şi dv. le-aţi dat Ardealul! Stranie şi întristătoare atitudine. E destul de dureros să vezi un popor mândru ca cel al maghiarilor – dar oare maghiar să fie redactorul autor al articolului? – coborându-se la rolul de delator. Când însă delaţiunea e de aşa calitate, întristarea noastră devine jale. În adevăr, neamului omenesc nu-i e cruţată nici un fel de umilinţă.

Când noi ne-am exprimat îndoieli în chestia latinităţii noastre şi am afirmat caracterul categoric oriental al civilizaţiei româneşti, am exprimat nu numai un fapt, ci şi necesitatea orientării politicei noastre după realităţi. Nu ne-am gândit un singur moment că a nu fi occidental e o ruşine. Pentru că – am dovedit-o doară! – nu există pentru un popor civilizaţii sau culturi superioare sau inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care el e capabil, în virtutea componentelor lui istorice. A pune însă, peste aceste imperative ale realităţii, în cumpăna valorificării, formula structurală a apusului şi a răsăritului, şi a decide fără nici un fel de discuţie prealabilă în favoarea celei dintâi, iată ce nu poate face decât cineva care nu numai că ignorează primele elemente ale culturii şi civilizaţiei răsăritene, dar e străin şi de dureroasa îndoială în care se frământă de un sfert de veac metafizica europeană.

Evident însă, confratele nostru nu face numai teorie; ci el ar vrea să spună: aţi aruncat Ardealul orientalilor ălora de valahi; şi nu ni l-aţi lăsat nouă. Nouă, – cui? Desigur, nouă – Ungurilor; cari se ştie doară că suntem occidentali. A ni se refuza nouă dreptul de a ne uni cu Ardealul pentru că nu suntem occidentali, şi a ni-l cere dela democraţia apuseană, pentru Unguri ca reprezentanţi ai acestei democraţii, iată, desigur, încă o culme. Pe care o atinge “Nemzeti Ujsag”; care ştiţi ce înseamnă: Gazeta Poporului.

În ce mă priveşte, eu am ştiut întotdeauna că Ungurii sunt de origine turanică (s.n.) şi că reprezintă un popor tânăr, mândru, viguros, şi – în păturile lui adânci – o rasă nealterată. Pentru aceasta i-am şi preţuit întotdeauna; pentru ceea ce aduceau ei în centrul Europei: orizonturi largi de stepă, pasiuni puternice – cari impresionează chiar când se exercită în potriva noastră, – sălbatec romantism nostalgic al unui neam de plugari şi păstori, viaţă atutentică şi un fel de cavalerism, unite toate într-un patriotism halucinant care a dat Europei cea mai înaltă şi mai cuprinzătoare formulă metafizică a misticei statului.

Şi iată-l acum pe confratele meu maghiar aruncând peste bord această magnifică moştenire, pentru a intra – slugă proastă – la occident. De ce? Ca să “capete” înapoi Ardealul. Ca şi cum Ardealul se capătă şi nu se ia, ca şi cum o ţară cu un suflet ca al fraţilor noştri de peste munţi se poate guverna cu mandat dela Europa apuseană, ca o colonie oarecare din Papuașia! Vai!

Nu scriu lucrurile acestea pentru Unguri. Nu-mi voiu permite niciodată să dau lecţii unui neam, mai ales când e străin. Le scriu însă pentru fraţii mei, Românii! Ca să înţeleagă ei ridiculul sinistru la care poate duce şovinismul; şi ca să ne ferească de acest cel mai greu păcat al unei rase.

(Articol publicat în „Cuvântul” din 21 Martie 1930)

via http://www.certitudinea.ro

MIHAI EMINESCU: Rusia, muma mîndriei şi a lipsei de cultură (II)

ianuarie 3, 2015 Lasă un comentariu

EminescuDe mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace, ţinta cuceririlor ruseşti sînt ţările răsăritene ale Europei. Nu mai vorbim despre cuvîntul d-lui Aksalvof, care vede întinzîndu-se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice pînă la Marea Adriatică.

C-un cuvînt, în loc de-a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sînt pironiţi cu flămîngiune asupra Apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir pînă sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe. Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele. Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători cari dau tonul în Rusia.

Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini în formă, în fond însă pentru a cuceri întreg Imperiul otoman într-un mod care să poată fi înghiţit, mai de voie, mai de nevoie, de Europa. După Turcia urmează Imperiul habsburgic, după dînsul cine mai ştie cine? Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sînt diametral opuse. Astfel se dăruie un regat splendid celui mai neînsemnat popor din Peninsula Balcanică, bulgarilor. Se stabileşte în Tratatul de la San-Stefano independenţa României şi c-un rînd după aceea se stabileşte c-un al treilea, fără de noi, dreptul de a-şi trece trupele prin ţara noastră, de a o ocupa cu alte cuvinte, doi ani de zile. Doi ani, văzînd şi făcînd, s-ar preface apoi în zece şi în o sută, pentru că splendidul regat bulgar e plăsmuit aşa de frumos pentru ca să rămîie proprietatea ohavnică rusească.

Se stabileşte principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială, ceea ce presupune că sîntem în drept de a o ceda sau de a n-o ceda. Ne hotărîm de a n-o ceda şi Rusia a ocupat-o astăzi pe deplin.
În fine, susţiind dreptul nostru, vedem ivindu-se colţii prieteşugului. Bucureştii sînt împresuraţi de trupe, în Vlaşca cazacii îşi bat joc de populaţie dînd oamenii afară din case, trenurile noastre cu muniţiuni sînt oprite în drum, c-un cuvînt Rusia a început a întrebuinţa mijloacele ei civilizatrice pentru a ne intimida.

Nu deprindem frica şi pace bună. Teamă ne e numai ca Imperiul habsburgic să nu cadă la învoială cu Rusia, căci despre Anglia nu e vorbă. Ea este în stare a ţinea război pînă ce Rusia-şi va fi zvîrlit în vînt cea din urmă rublă metalică. Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărţeală şi aceste propuneri prefac înţelegerea în complicitate şi complicitatea cu Rusia e tot[dea]una fatală.
N-avem nevoie a pomeni exemplul nostru. Oamenii fără simţ istoric, liberalii consmopoliţi, c-un foarte incolor sentiment de patrie, s-au dat în apele Rusiei şi au declarat un război care ne-a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane şi poate o provincie. Zicem poate, pentru că Europa e interesată ca şi noi în cestiune.

Se poate ca Rusiei să i se întîmple soarta pe care ne-o pregăteşte nouă.
Guvernul a ales o politică pe care o aprobăm ca directivă, deşi-l găsim foarte inept pentru a o executa. Guvernul liberal a intrat în iţele Rusiei şi e prea angajat, încît vecinii se găsesc în drept de a se rosti nediplomatic faţă de cei ce reprezintă ţara, coroana ei şi pe augustul purtător. Aducem aminte convorbirile dintre principele Gorciacof şi generalul Ioan Ghica, care convorbiri aveau un aer deja neînmănuşat. Nu mai vorbim de altele şi mai rele, dar destul că, în momentul în care Gorciacof se răsteşte, cazacul pradă în Vlaşca. Răstirile diplomatului se traduc în acte de brutalitate cînd ajung în rîndurile din urmă.

Deşi nu s-a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranţa că ne aşteaptă vremi grele. Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că, oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe. Deviza noastră este: a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic. Nesperînd nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne-am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sînt nevoiţi să ţie cu noi; netemîndu-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora, generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică.

Articol apărut în TIMPUL pe 7 Aprilie 1878, cu titlul «Tendenţe de cucerire» – fragment

via http://www.certitudinea.ro

MIHAI EMINESCU: BUGETUL ROMÂNIEI ŞI DREPTUL DE A ÎNJURA

ianuarie 3, 2015 Lasă un comentariu

Emin_ed2Se-nţelege că, prin o asemenea manieră de a discuta, înlocuindu-se argumentele prin aserţiuni gratuite, numai scopul discuţiei, luminarea, nu se îndeplineşte.

Am voi să ne-nţelegem odată cu adversarii noştri în această privinţă pe faţă şi limpede.

Dreptul de-a înjura – daca rezultă din ceva, cestiune asupra căreia nu insistăm – nu poate rezulta decît din dovada că adversarul e un mişel în ceea ce priveşte caracterul lui. Căci erorile sale de cugetare, lipsa sa de judecată, defectele minţii dau cel mult dreptul la satiră şi ironie, nu la înjurătură. Cînd cineva scrie rău, de exemplu, e ridicol, cînd plagiază e de defăimat; în cazul întîi spiritul său e de vină şi spiritul e totdeuna moraliceşte nevinovat, în al doilea caracterul său e de vină şi numai acesta e supus judecăţii fie a legilor morale, fie a acelor penale pozitive.

Este însă în discuţia afacerilor publice vorba măcar despre calităţile morale ale caracterului adversarului, mai ales cînd el e în opoziţie?

De zece zile „Românul” continuă zilnic invectivele sale la adresa opoziţiei.

Aceşti oameni n-au cel mai mic patriotism, nici chiar simţămîntul pudoarei.

Necredinţa în naţiune i-a făcut să piarză şi simţămîntul naţional şi chiar ruşinea etc. etc…

E evident că toate epitetele acestea, cari se repet zilnic, cată să ne lase foarte indiferenţi, pentru că în sine sînt indiferente. E indiferent pentru obiectul în discuţie daca adversarul este antinaţional, fără patriotism, lipsit de pudoare, pentru că toate aceste escelente calităţi nu au nici o influenţă asupra afacerilor publice şi ar avea numai atunci cînd ar fi la guvern. Încolo, am declarat-o de atîtea ori că partidul conservator nu are un interes imediat, constrîngător, de-a veni la putere şi că toată lupta lui e îndreptată în contra falsificării regimului constituţional şi gravelor neajunsuri morale şi materiale cari rezultă din sistemul amăgirii şi presiunii. Schimbaţi sistemul şi n-avem nimic cu oamenii.

Că sînt o mulţime de liberali-naţionali cari n-ar fi în stare nici de-a înţelege o schimbare de sistem în senzul aplicării oneste a Constituţiei e o împrejurare care le-ar strica lor individual, nu însă ideilor liberale sau instituţiunilor. Aşadar nici din punctul de vedere al actualităţii, nici dintr-acela al viitorului partidului liberal calităţile sau defectele conservatorilor nu sînt obiect al discuţiunii. Actele partidului roşu şi al guvernului său sînt însă neapărat obiecte ale discuţiunii publice, de vreme ce nu se fac decît în socoteala poporului întreg, cu paguba sau cu cîştigul lui şi, daca argumentaţiunea noastră în privirea lor e exactă, puţin importă cine sîntem, de merităm sau nu calificaţiunile „Românului” căci, oricare ar fi intenţia cu care scriem, argumentele în sine nu au nici un amestec cu acea intenţie şi pot fi combătute prin argumente; şi un argument solid e mai tare decît o mie de oameni.

Aşadar cu argumente vom veni.

Au prorocit – zice „Românul” despre noi – ruina finanţelor şi, de patru ani, partida liberală n-a făcut împrumuturi, n-a pus nici un impozit.

Într-adevăr am prorocit şi prorocim încă compromiterea finanţelor României. Dar să admitem, pentru un moment, că prorocirea noastră e o calomnie şi aserţiunea ,,Românului” un adevăr. Se ştie că adevărul n-are frică de cercetare, căci, cu cît mai mult îl priveşti, cu atîta mai limpede iese la suprafaţă. De aceea să ne înţelegem asupra termenilor şi să cercetăm aserţiunea ziarului guvernamental.

Ce este un împrumut?

E un contract în scris sau verbal cu care primeşti de la cineva bani sau orice alte valori, cu îndatorirea de-a înapoia cele luate cu sau fără dobîndă.

Statul era dator creditorilor săi sume în numărătoare. În loc de-a le plăti însă peşin el emite pentru 26.260.000 bilete ipotecare, deci el a luat de la fiece detentor al unei asemenea hîrtii echivalentul în numerar, îndatorindu-se de-a plăti acel numerar atunci cînd va vinde moşiile ipotecate. Deci, pînă în momentul în care acele bunuri vor fi vîndute şi biletele ipotecare retrase, pînă în momentul ce tranzacţiunea va fi consumată, aceste bilete reprezintă un împrumut de 26.260.000. Dar e dobînda mare, dar e mică, împrumutul rămîne împrumut, chiar dac-ar fi fără de nici o dobândă.

E însă îndeajuns acest singur caz pentru ca aserţiunea generală a „Românului” „partita liberale n-a făcut nici un împrumut” să fie falsă.

Acum să ne întrebăm ce este un impozit ?

Impozit se numesc sumele ce le plăteşte cetăţeanul pentru a subveni la(subvenționa n.n.) sarcinele publice.

S-au urcat taxele postale cu 50%, s-au urcat taxele judecătoreşti, s-au impus o taxă de 5 la sută asupra salarelor, s-au sporit preţul biletelor drumului de fier etc.; aceste taxe sînt sume plătite de cetăţeni pentru a subveni la sarcinele publice, deci impozite.

Prin urmare aserţiunea „Românului” că „partita” n-a impus dări nouă e falsă, căci ajunge un singur exemplu în contrariu spre a o răsturna.

Împrumuturi directe, făţişe, prin anume convenţie cu persoana Y sau X n-au făcut; precum n-au impus nici dări directe nouă. Dar împrumuturi deghizate şi dări indirecte destule.  […].

Asemenea, în anul 1880 se vor afecta 6.862.432 bilete ipotecare pentru acoperirea deficitului, deci iarăşi o cheltuială reală care nu corespunde cu nici un venit real al statului.

Şi, cu toate acestea, „Românul” pretinde necontenit că bugetele se acopăr fără deficite şi fără împrumuturi.

Deturnarea biletelor ipotecare de la adevăratul lor scop: plata datoriei flotante, şi întrebuinţarea lor pentru plata de dobînzi la datorii oculte şi pentru cheltuieli ordinare ale bugetului poate avea drept rezultat un adevărat dezastru financiar.

Datele noastre sînt luate după însuşi raportul d-lui E. Costinescu, raportor al comisiei Camerei şi redactor al „Românului”, deci, întru cît priveşte pe guvernamentali cel puţin, exactitatea cifrelor nu poate fi contestată din parte-le. Iar mistificaţiunile acelui raport se impun la prima vedere fără un studiu amănunţit. Cu toate acestea calculele noastre, făcute după situaţiuni mai vechi, co[i]ncid în ce priveşte numerele rotunde cu însuşi lucrările comisiei bugetare.

Nu sîntem în drept de-a retrimite „Românului” invectivele ce ni le-a adresat în discuţia aceasta?

[TIMPUL, 29 martie 1880]

via  http://www.certitudinea.ro

MIHAI EMINESCU: DESPRE MERITE SI PRIVILEGII

ianuarie 3, 2015 Lasă un comentariu

eminescu (1)[…]. Nimeni nu-i contestă celui mai sărac şi mai neînsemnat cetăţean al statului nostru dreptul şi putinţa de-a ajunge prin muncă şi înţelegere oricât de sus va vrea pe scara socială şi e o curată invenţie de-a mai crede că există cineva în ţara aceasta care să susţie privilegii de clasă, onori şi prerogative deosebite pentru familiile cutare ori cutare. Aceste prerogative s-au îngropat şi au trebuit să se îngroape.

Un popor care a avut nefericirea de-a fi guvernat o sută douăzeci şi unu de ani de străini şi care, prin această împrejurare, a trebuit să-şi piarză simţul său istoric şi conştiinţa marilor datorii cătră stat, ce erau legate de vechea organizare socială, nu mai admite, nici poate admite o organizare pe clase, cari se distingeau nu prin mulţimea drepturilor, ci prin gradul datoriilor.

Care e dar sâmburul cestiunii de controversă?

Nici un altul decât de-a se asigura prin organizarea dinlăuntru ridicarea sigură a meritului şi a muncii la un nivel superior şi a răsplăti această muncă, dându-i o influenţă relativ mai mare în afacerile publice.

Cine însă distinge între merit şi demerit, între fondul serios al învăţăturii şi al curajului şi aparenţele lui împrumutate, între autorul original al bunei sale stări, al sorţii, al învăţăturii lui şi între plagiatorul aparenţelor?

,,Românul” răspunde: „poporul”, în care toate voturile sunt egale şi unul nu valorează mai mult decât altul.
Noi zicem asemenea ,,poporul”, dar aşa cum l-au creat Dumnezeu, nu cum şi-l închipuiesc demagogii c-ar fi făcut după un singur colegiu. Poporul, cu destingerile pe cari natura le-a pus în el când i-a dat unuia mai multă minte, altuia mai mult curaj, unui al treilea un mai vast spirit de întreprindere, armonia c-un cuvânt, nu unisonitatea monotonă. Poporul, da! […].

Nu exista în adevăr decât două forme ale tiraniei şi ale decadenţei unui stat omenesc: despotismul şi demagogia. Şi despotismul egalizează pe oameni, supuindu-i unuia singur, lăsând să degenereze cele mai nobile facultăţi ale lor, patimele bune şi inteligenţa; iar demagogia are acelaş fatal efect prin indiferentismul care-l inspiră naturilor deschise şi mari, văzând în faţă-le biruinţa constantă a mediocrităţii şi a şiretlicului.

Aşadar, încă o dată: nimeni nu gândeşte, nici poate gândi la restabilirea unor privilegii a căror esenţă medievală, datoriile către stat, au dispărut.

Un boier vechi sub domniile române era aproape sclavul statului. Lui i se tăia capul daca un punct al ţării era călcat de străini, el trebuia să servească fără plată în mai toate funcţiile publice, el trebuia să fie gata la orice chemare a Domnului şi răspunzător cu viaţa pentru dreptatea oricărui din actele sale.

Şi prerogativele? Vro bucată pustie de pământ spre şesul ce mărginea ţara către duşmani, pe cari le vindea… pe-un cal alb, precum dovedesc o sumă de documente, şi dreptul de-a coloniza acea pustietate, daca putea şi în condiţiile în care putea. Aceste condiţii au fost poate originea acelor privilegii.

Din momentul în care esenţa acestor prerogative, datoriile cătră stat, au încetat, din momentul ce prerogativele politice s-au prefăcut în drepturi private, ele au trebuit să cază şi au căzut.

Dar de facto mai există familii istorice în România? Cu atât mai bine pentru ele şi pentru ţară. Daca sunt în stare să-şi păstreze averile întregi şi numele vechi curat, e fără îndoială un folos. Dar de jure nu mai există; de aceea cel care nu e vrednic a-şi păstra numele sfinţit de istoria acestor ţări va cădea fără îndoială şi se va duce acolo de unde întoarcere nu mai este, în sânul nimicniciei şi al uitării.

Deci nu în ordinea de idei a privilegiilor de clase mai pot consista deosebirile de vederi între partizile din România, ci numai în organizarea luptei pentru existenţă a poporului românesc în contra piedicelor ce i le opune superioritatea străinilor, lipsa lui proprie de cultură şi de prevedere.

În decursul atâtor ani de luptă nu ne-am ţinut numai pe terenul negaţiunii şi al polemicei, ci am susţinut în mod consecuent şi am rezumat în programul nostru: că voim monarhia constituţională, alegerile pe colegii, pentru ca să nu se neutralizeze înrâurirea firească a învăţăturii şi a muncii; conservarea elementului naţional prin conservarea proprietăţii imobiliare în mânile Lui; conservarea şi dezvoltarea meseriilor ca corespunzătoare cu tot atâtea aptitudini naţionale; mijloace protectoare ca sprijin vremelnic al acestor aptitudini; simplificarea organizării prea costisitoare; crearea unui învăţământ real, paralel cu cel clasic; condiţii de admisibilitate pentru funcţionari administrativi; stabilitatea celor judecătoreşti. […].

Ceea ce putem susţine însă de bună credinţă este că două curenturi de idei există numai în ţară, unul conservator, pe care-l împărtăşeşte „Binele public” cu ” Timpul”, şi unul demagogic, care tinde la republici, la sufraj universal, la lipsa de orice garanţie de onestitate şi învăţătură pentru demnitarii publici, c-un cuvânt la domnia oarbei întâmplări şi a patimilor oarbe în locul stabilităţii şi a progresului prin merit şi prin muncă.

Repetăm o idee a lui Montesquieu, zicând: primejdiile unui stat liber sunt totdauna înlăuntru, nu în afară. A asigura uzul libertăţii şi a înconjura abuzurile, iată menirea unui partid conservator într-o ţară liberă. Nu Cartago a învins pe romani pe cât timp la ei domnea libertatea disciplinată, care i-a ridicat atât de sus; dar a dărâmat Roma şi a umilit-o demagogia în cele două forme ale ei, a maselor şi a despoţilor. […].

[TIMPUL, 14 ianuarie 1882]

via certitudinea.ro

MHAI EMINESCU: Pentru libertatea presei și a jurnalistului

noiembrie 10, 2013 Lasă un comentariu

Victoria în alegeri, îngenunchierea națiunii înaintea puterii uzurpatoare, deșteaptă și apetituri tiranice, printre care pretențiunea, mai-nainte de toate, de a fi aprobat și aplaudat uzurpatorul în faptele sale, pe toate căile.
E logic într-adevăr ca, după un câștig, să se urmărească un altul, și în fine tot, spre deplina satisfacțiune a acaparatorului.

Regimul dobândise darea din mâna și chiar din picioare a celor ce poartă numele de mandatari ai națiunii; astfel dispune el la discrețiune de toată puterea în stat, făcând ori și ce vrea, fără a fi controlat, și nu se gândește decât la mijlocul de a se întări în această situație de desfătare și răsfăț.

Singurul lucru asupra căruia n-a putut încă triumfa a rămas numai presa, și aceasta se consideră, credem, de către regim, cu atât mai nesuferită, cu cât el, în exercițiul puterii discreționare, a trebuit să devină năzuros, adică supărăcios din lucru de nimic.

Presa, pentru omnipotentul nostru regim, cu strigătele ei, cu lamentațiile ei continue, îi face negreșit efectul unei hârâitoare din Brașov care, prin scârțâitul ei strident, dă crispațiuni nervoase. Neapărat dar că se simțea și nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbușească țipătul contra trădării și contra fără-de-legilor regimului, spre a fi liniștit în domnia sa absolută.

Însă, ca contra a tot răul ce cată a fi combătut, așa și contra presei cată să se uzeze de arme îndestul de eficace de a o învinge.

Ei, bine, care ar fi fost acelea?

Dacă, întru abaterea conștiintei alegătorilor, s-a dovedit cele mai eficace arme: corupțiunea, frauda, amenințarea; dacă cu acestea s-a putut respinge opozițiunea de la exercitarea controlului asupra puterii; de bună-seamă că ele n-au putut nimic contra presei, pe cât timp aceasta, în majoritatea ei, este în opozițiune cu guvernul, bucurându-se de sprijinul public.

Armele ce numirăm sunt într-adevăr numai bune pentru cei cu bucate pe câmp și pentru cei cu copii de căpătuit, ori pentru aceia care, ei înșiși, urmăresc un folos direct, nepătrunși fiind de datoria de cetățean și de sântenia votului ce li s-a încredințat; dar, cât pentru persoana jurnalistului, hârșit în luptă și îndărătnic în profesarea principiilor, sunt custure fără tăiș.

Contra presei și jurnalistului a cătat regimul să recurgă la acte de răsbunare; și așa, după ce că a intentat proces de presă, prin Creditul funciar rural, unuia dintre organele de publicitate care au cutezat să formuleze acuzațiune specială contra neregularitățior de la zisul credit;

dupa ce că, în acest proces de presă, a cătat să sustragă pe jurnalist de la judecătorii săi naturali, jurații, și l-au târât dinaintea tribunalelor guvernului, recomandând acestora să se declare competente și recompensând pe magistrații care au avut lipsa de scrupul pentru justiție și s-au supus trebuinței regimului;

acum a mers cu iuțeală pentru a prescrie chiar expulzarea directorului acelui jurnal, a d-lui Galli, adică fundatorul foii francese L’Indépendence roumaine, pentru că acesta este străin neîmpământenit încă.

În cazul de față guvernul, care este evident că a voit să lovească în existența jurnaluluiL’Indépendence roumaine, s-a folosit de o lege decretată de dânsul acum doi ani, și care privește petrecerea străinilor în țară.

Dacă vom ține socoteala de mobilul care a dictat facerea acelei legi, nu vom putea scuza dispozițiunea de expulsare luată în privința d-lui Galli, pentru că, într-adevăr, ea nu a fost concepută decât sub impresiunea asasinatului comis asupra împaratului Alexandru II și în spiritul de a combate și a depărta de țara noastră acele parazite care își caută existența din acte de teroare, pe străinii fără căpătâi, pe nihiliști mai ales, în vreme ce directorul jurnalului francezL’Indépendence roumaine era aici un muncitor liniștit, stabilit de mai mult timp în țară și exercitând în asociație cu români comerciul de tipograf, îndeosebi de calitatea sa de jurnalist.

Când însa ne vom aminti de împrejurarea că numitul director al foii L’Indépendence roumainea fost încurajat și susținut ca jurnalist chiar de către guvernul actual, când vom aminti aci că dl. Galli, prin un alt jurnal fundat de dânsul, L’Orient, a debutat în țara noastră ca sprijinitor al politicii guvernului, atunci desigur că se va vedea și mai bine cât de necuviincioasă este dispozițunea de expulsare de acum.

Ce fel? Pentru ca să cânte guvernul, un străin poate fi tolerat și încurajat, iar de a-l critica nu? Atunci se neagă fără rezon principul echității care nu admite dreptul ciuntit, care nu poate admite facultatea de a zice da fără a o admite pe aceea de a zice ba.

Una din două: ori străinul dintru început nu este învoit a face politică în țară, și atunci înțelegem rațiunea unei dispozițiuni de expulsare când și-a permis el a face politică locală; ori că, dacă s-a tolerat o dată străinului d-a face politică guvernamentală, urmează a i se tolera să facă și politică de opozițiune. Fapta de la început a acestui guvern cu dl Galli, îl obligă la toleranța lui în urmă.

Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l așteptăm de acum la alte măsuri și mai odioase, pentru că panta este alunecoasă și nu are piedică până-n prăpastie.

Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că, oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, și teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde și pe cea deja câștigată, în monstruoasa sa pornire de a-și subjuga și presa.

(TIMPUL, 28 iunie 1883 – ultimul articol publicat de Mihai Eminescu la TIMPUL)

Via: www.certitudinea.ro

MIHAI EMINESCU: Răsai asupra mea…

septembrie 18, 2013 Lasă un comentariu

Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.

Speranța mea tu n-o lăsa să moară
Deși al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toți, pierdut în suferința
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.

Dă-mi tinereța mea, redă-mi credința
Și reapari din cerul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

 

 

http://www.certitudinea.ro

Categorii:Fără categorie Etichete:, , ,

MIHAI EMINESCU: CINE CONDUCE CĂILE FERATE ROMÂNE

septembrie 18, 2013 Lasă un comentariu

Eminescu1-198x300În ședința Camerei de la 30 aprilie d. Teodor Boldur Lățescu a relevat cu drept cuvânt scandalul listei civile a directorului general al căilor ferate. Listă civilă constituie în adevăr cei 36.000 de franci, plătiți la noi în țară săracă, la om care n-a dovedit prin nimic a fi superior oricărui absolvent al unei școale politehnice.

 

În adevăr, imediat sub leafa directorului, de 36.000, vedem urmând aceea a inginerului șef de numai 18.000, a inspectorului cu 7.000, a inginerilor de tracțiune cu 3.000 pe an, și cu toate acestea nimeni nu poate contesta că personalitățile următoare trebuie să știe, ba vor fi știind, tot atâta carte în ale drumului de fier, daca nu mai multă, decât polcovnicul Săbiuță.

 

Trăim în țara aceasta ca-n Halima. Oameni ca Cogălniceanu, ca C. A. Rosetti ne vorbesc cu tonul cel mai serios de necesitatea de-a răsplăti adecuat cu meritele lor specialitățile în mecanică, se zice că leafa de 36.000 franci e chiar prea mică pentru o ilustrațiune și te-aștepți, după tiradele acestea, să ți se indice acel Lesseps al României, acel mare geniu în mecanică pe care țara săracă să se simtă onorată a-l plăti atât de splendid – și? Ce ți s-aduce înainte? – Polcovnicul Săbiuță, inventorul unui cot pentru măsurătoarea cuprinsului cubic al buților cu băuturi spirtoase, un om ce până mai ieri se mulțumea pe leafa de polcovnic și pe care – slavă Domnului – nici una din puterile mari ale Europei n-a cercat să ni-l momească până acum la marile întreprinderi de comunicație ce le au în vedere.

 

Nu ne mirăm de d. C. A. Rosetti. E un om cu desăvârșire stricat și cinic, care n-are întru nimic a declara într-o Adunare ce se pretinde serioasă că acei cari sunt în contra lefei polcovnicului sunt ,,inamicii poporului, inamicii libertății și ai națiunii române democrate”(ipsissima verba! Cititorul curios ne poate controla prin „Monitor”).

Ba d. C. A. Rosetti ne mai spune că o leafă așa de mare trebuie, pentru ca ilustrul om să „rămâie la noi, să nu se ducă în țările străine, cum auzirăm că se duc toți aciia cari sunt Gianii, Cantilii, Naci[i] pe terenul de ingineri!”.

 

Călătorie sprâncenată! Ducă-se unde a dus surdul roata și mutul iapa toți Gianii și toți cei asemenea lor. Atâta pagubă și dobândă pe neamul românesc cât ar pierde din emigrațiunea tuturor reputațiilor improvizate sau uzurpate. Pare că, dacă s-ar duce polcovnicul, orice absolvent al unei școale politehnice nu i-ar putea ține locul în tot bunul? Ba încă cum! Fără a fi favoritul politic al nimănui, căutându-și în conștiință de treabă, neavând câte șase ciocniri de trenuri pe săptămână, necomandând traverse metalice prea lungi ori prea strâmte și având sfială de superiorii lui ierarhici și teamă de răspundere, pe când acești oameni, ce fac și politică și inginerie, nu au sfială de nimic și se furișează, prin conivența bandei de esploatare, alături cu răspunderea.

 

Crede în adevăr d. C. A. Rosetti că, daca d-sa ori polcovnicul ar fi fost niște giuvaieruri atât de rare, nu-i ademeneau alte țări, ce le-ar fi oferit câștiguri mai mari decât a noastră ?

Vedem de ex. un ambasador rusesc, d. Onu, care nu e decât fiu de moșnean român din satul Oancea, în care pe toți [î]i cheamă Onu. A avut omul talent și probitate; s-au înălțat în mijlocul numeroasei aristocrații și biurocrații rusești și azi e un personaj însemnat. Dar a trebuit să aibă capacitate și merit. D-alde C. A. Rosetti și Săbiuță vor căuta din contra un mediu în care să poată ajunge la pensii reversibile și la retribuțiuni grase fără muncă, fără merit și c-o capacitate de mâna a treia.

 

(Mihai Eminescu, TIMPUL, 6 mai 1882)

 

http://www.certitudinea.ro

 

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , ,

MIHAI EMINESCU: NU NOI SUNTEM STĂPÂNI LIMBEI, CI LIMBA E STĂPÂNA NOASTRĂ!

septembrie 18, 2013 Un comentariu

 Eminescu Gunoaiele societatii„Opinia noastră rămâne statornică. Pe deasupra poporului nostru s-a superpus o pătură străină fără tradiţii, fără patrie hotărâtă, fără naţionalitate hotărâtă, care ne-a escamotat lucrul cel mai scump pe care un popor îl are: simţul său istoric, simţul de dezvoltare continutivă şi organică, acel simţ pentru care în fiecare an avem o zi mare: Moşii. Moşii – patres, moşia – patria, cu orânduielele lor bune şi drepte, cu limba lor spornică şi bogată, cu moştenirea lor intelectuală şi socială întemeiată pe o mare epocă eroică şi pe-o dezvoltare normală şi sănătoasă, iată ceea ce nu mai avem şi de-aceea civilizaţia Caradalelor seamănă cu cea adevărată precum ar semăna o servitoare a Venerei vulgivage c-o împărăteasă”.

(«Românul» a-nceput…, Timpul, 22 octombrie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 376)

„În orice creier omenesc predispunerile intelectuale sunt înmagazinate prin atavism şi […] acestor predispuneri nu le convine decât limba vorbită de părinţi”.

(Austro-Ungaria şi naţionalităţile, Timpul, 11 aprilie 1880)

„Cine cunoaşte, în mod cât de cât elementar, ce va sa zică limba, cine ştie că ea acopere, pe deplin, că spiritul şi dezvoltarea ei e chiar dezvoltarea inteligenţei, iar aceasta din urmă e chiar laboratorul întregii activităţi musculare şi cerebrale, acela va înţelege că a sili pe un popor să înveţe altă limbă, înseamnă a-l tâmpi, a-l face intelectual inept, deci şi economic şi politic inept”.

(Nu numai motive…, Timpul, 29 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 109)

„Nu noi suntem stăpâni limbei, ci limba e stăpâna noastră”.

(Manuscrisul Nu noi suntem stăpâni limbei…, în Opere, vol. XV, pag. 98)

„Cine zice popor, zice că oamenii vin la un semnal dat în limba naţională, îşi dirig, deodată şi spontan, forţele lor colective într-o singură direcţie de mişcare. Acel signal are proprietatea de-a trezi, în fiecare individ, punctul lui central de gravitaţie, sufletul lui, şi de a-l asocia mulţimii”.

(Manuscrisul Solidaritatea naţională, în Opere, vol. XV, pag. 72)
„Însemnătate mare are limba asupra spiritului, ea-l acopere şi îl pătrunde […]. Limba noastră veche trezeşte în suflet patimile vechi şi energia veche […]. Fie cineva ateu şi păgân, când va auzi muzică de Palestrina, sentimentul întunecos, neconştient al creştinătăţii îl va pătrunde şi păgânul sau ateul va fi, pe cât ţine impresia muzicii, creştin pân-în adâncimile sufletului. Şi limba strămoşească e o muzică; şi ea ne atmosferizează cu alte timpuri, mai vrednice şi mai mari decât ticăloşia de azi, cu timpuri în care unul s-au făcut poporul şi una limba”.

(Având a da seamă…, Timpul, 1 mai 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 112, 113)

„Limba românească este totodată organul prin care neamul [î]şi cunoaşte fiinţa sa proprie, organul prin care acest neam moşteneşte avutul intelectual şi istoric al strămoşilor lui”.

(Meşter în falsificare…, Timpul, 17 septembrie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 333)

„Presa noastră – scrisă mare parte într-o limbă cosmopolită, lesne de învăţat de către orice străin în câteva zile – e o presă naţională. Cu toate acestea lucrarea ei zilnică asupra înţelegerii poporului şterge până şi rămăşiţele de originalitate ale graiului nostru străvechi. Daca cineva compune arii europene cu totul în alt stil şi-n alt spirit decât doina, hora şi jocurile, el compune fără îndoială muzică «naţionale», deşi nimic în ea nu e naţional, nici arie, nici text, în cazurile cele mai multe nici numele compozitorului. Daca, în sfârşit, cineva strică o piesă franceză, războtezând numele personajelor şi bădărănind stilul – care rămâne străin cu toate trivialităţile care se presară – e autor naţional, a scris o piesă naţională, a lucrat spre ridicarea teatrului naţional. Daca deschidem ziare de ştiinţe naturale, de medicină, de ce-o fi, ne ia ochii lipsa de respect pentru limbă, primirea de termeni străini fără trebuinţă şi numai din lene de-a căuta echivalentul românesc. Am văzut o carte intitulată Despre cosmeticurile nuisibile sănătăţii. Îşi poate închipui fiecine în ce stare e ameninţată s-ajungă limba prin pretinşii oameni de ştiinţă”.

(Notiţe bibliografice, Timpul, 6, 7, 8 mai 1880, în Opere, vol. XI, pag. 156)
„Luaţi de la străini gustul de-a pili şi a lucra cu dalta toate scrierile voastre, luaţi de la ei iubirea de adevăr, lipsa de suficienţă, repectul ce ei îl au atât pentru obiectul pe care-l tratează cât şi pentru publicul căruia i se adresează. Dar o adevărată literatură, trainică, care să ne placă nouă şi să fie originală pentru alţii, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradiţiile, obiceiurile şi istoria lui, pe geniul lui. Tot ce-aţi produce în afară de geniul într-adevăr naţional (nu patriotico-liberalo-politic) nu va avea valoare şi trăinicie, nici pentru noi, nici pentru străinătate”.

(Notiţe bibliografice, Timpul, 6, 7, 8 mai 1880, în Opere, vol. XI, pag. 162)
„În vremea din urmă s-au ivit într-adevăr un şir întreg de scriitori cu totul naţionali – unii din ei chiar intraductibili şi pe deplin înţeleşi numai pentru cel ce ştie bine româneşte. Göthe zicea că partea cea mai bună a unei literaturi e cea intraductibilă, şi avea cuvânt. Cel mai original dintre ei pân-acum e povestitorul Ion Creangă, ale cărui basme, traducându-se, ar pierde tot farmecul şi mai cu seamă tot hazul lor”.

(Notiţe bibliografice, Timpul, 6, 7, 8 mai 1880, în Opere, vol. XI, pag. 158)

„Nu alegem vorbele după cum îndulcesc sau înăspresc lucrul, ci după cum acopăr mai exact ideea noastră. Se zice că [forma în care scriem n.n.] ar fi exagerată, c-ar cuprinde înjurături surugieşti etc. În realitate stilul nostru nu este eufemistic. Ne-am deprins a căuta pentru orice idee expresia cea mai exactă posibilă. Dac-am voi să glumim, daca nu ne-ar păsa de adevărul ce-l zicem, am putea să spunem lucrurile mai cu încunjur. Dar lucrurile la noi nu se petrec cu încunjur; de-aceea în adevăr nu ştim de ce-am vorbi de ele cu încunjur”.

(Cată să spunem…, Timpul, 2 septembrie 1881, în Opere, vol. XII, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pag. 319)
„În epoca de grecituri stilistice, de forme fără fond şi de vorbe fărănţeles, noi credem că scriind româneşte drept şi fără înconjor, numind lucrurile pe numele lor şi alegând cei mai exacţi echivalenţi lexicali, atât pentru ideile cât şi pentru resentimentele noastre, vom contribui a însănătoşa spiritul public de platitudinea cu care l-a[u]-mbolnăvit demagogii ignoranţi şi perverşi”.

(D[omnul] Dimitrie Ioan Ghica…, Timpul, 31 mai 1883, în Opere, vol. XIII, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Ed. cit., 1989, pag. 308)

 www.certitudinea.ro

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , ,

MIHAI EMINESCU: Rugăciunea către Maica Domnului

august 26, 2013 Un comentariu

 

Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupra-ne coboară,
O, Maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!

Noi, cei din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, Maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!

(Rugăciune rostită de Papa Ioan Paul al II-lea în Piata Sfintei Catedrale din Roma)

 

Via: certitudinea.ro

Mihai EMINESCU: Învăţământul democratic

iunie 1, 2013 Un comentariu

 

Lumea asta ar mai trece ea daca toate păsurile şi toate nenorocirile ţi s-ar întîmpla încai sans phrase. Daca ţi se-ntîmplă fericirea de-a muri, ea e unită cu neplăcerea că unuia din pretinşii amici îi va veni mîncărime de limbă şi-ţi va ţinea la căpătîi un discurs cît toate zilele; daca te loveşte vreo nenorocire, părerile de rău ale cunoscuţilor, după cari în genere se ascunde părerea de bine, îţi mai îngreuiează încă sarcina vieţii.

Nu a fost lipsit de isteţie muritorul acela care, pentru întîia dată, a observat că soarta nu este numai rea, ci şi răutăcioasă: că ea n-aduce numai suferinţe, ci te ironizează totdeodată într-un chip oarecare pe cînd ţi le dă. Astfel, s-a constatat de cătră chiar organele guvernului că învăţămîntul merge foarte rău. Numărul celora cari, în anul acesta, au fost în stare a depune bacalaureatul e minim; ministeriul a trebuit să revoce o măsură asupra corigenţilor de teamă de-a nu depopula clasele superioare; în patru ani de guvernare roşie s-au închis peste nouă sute de şcoale rurale, iar deasupra tuturora este a se deplînge ignoranţa deplină a personalului didactic, de vreme ce există, institutori, ba profesori de universitate chiar cari nu ştiu scrie correct. Şi, cu toate acestea d. Haşdeu, d. Vasile Boerescu, avînd a ţinea discursurile funebre ale unui învăţămînt în asemenea condiţii, a găsit că minunate progrese am făcut, că grozav ne-am luminat.

Ba mai mult încă. Românul găseşte că mari sînt progresele făcute în învăţămîntul public în epoca de regenerare în care am intrat la 1848. Învăţămîntul, pe atunci privilegiul cîtorva, astăzi este la dispoziţiunea oricui în oraşe şi, în cîtva, răspîndit şi în sate. Se-nţelege. Şcoalele rurale înfiinţate de bătrînul Grigore Ghica din Ţara Românească erau pe atunci privilegiul cîtorva. Foaia “Învăţătorul satului”, care a început a ieşi la octomvrie 1843, redijată de Petru Poenaru în colaborare cu Aristia şi alţii, foaie care se ocupă numai cu şcoala sătească şi e mult mai bine scrisă decît gazetele de azi, se datoreşte epocei de regenerare de la 1848 încoace. Nu ne-am mira daca cele dintîi şcoale româneşti, datorite Mariei Teresiei şi lui Iosif II, s-ar atribui asemenea fericitei inspiraţiuni a d-lui C.A. Rosetti şi daca ni s-ar spune că Şincai, Petru Maior şi Lazăr a început cariera lor prin a fi ciraci la redacţia Românului, asemenea d-lor Carada şi Costinescu.

Citește mai mult…

Nu Biserica a colaborat cu Securitatea, ci invers!

martie 22, 2013 Lasă un comentariu

 Ion CojaAm vrut de mai multe ori, după 1990, să intervin în discuţiile purtate în jurul şi mai ales împotriva Bisericii, discuţii care de cele mai multe ori vădeau reaua credinţă şi neştiinţa ori chiar nerozia participanţilor. Atacurile din ultima vreme pe tema „dosarelor de securitate” ale unor prelaţi  îmi înfrâng lehamitea şi reţinerile (nu sunt teolog!), împins de convingerea (sau măcar speranţa) că mă pot face util unor cititori de bună credinţă, să nu se lase „sminţiţi” de zelul denigrator al unor critici năimiţi, mercenari ai scrisului sau numai rătăciţi în mass-media ori chiar în guvern. Cazul aşa zisului ministru al Culturii şi Cultelor, care prin declaraţiile sale nefericite a dovedit un singur lucru: că nu are habar de felul cum se desfăşoară actul(taina) spovedaniei. Le ofer tuturor acestora următoarele păreri:

1. O bună parte a acestor atacuri şi critici aţintite asupra Bisericii Ortodoxe Române sunt (par a fi) expresia unei strategii ad-hoc concepute, conştientă de însemnătatea Bisericii în societatea românească, de rolul ei ca instituţie de ultim şi cel mai puternic reazem spiritual. Sondajele au pus mereu în evidenţă încrederea constantă a publicului românesc nu în partidele politice, nu în ideologii, nu în guvern, parlament sau preşidenţie, ci în Biserică, Şcoală şi Armată. Dacă există adversitate instituţionalizată faţă de noi, românii, şi faţă de România – şi există această adversitate!, ea nu putea să ocolească Biserica, ba chiar a vizat-o cu predilecţie: țintă principală. Aşadar, o bună parte din aceste atacuri la adresa Bisericii se explică prin angrenajul la care sunt articulate: propaganda antiromânească, anti-românismul ca politică instituţionalizată.

Wilhelm Filderman şi Alexandru Şafran, cei mai importanţi evrei din România, despre „holocaustul” din Transnistria

martie 16, 2013 Lasă un comentariu

 

În raportul Comisiei Wiesel – pe care am făcut greşeala să nu stric până mai ieri nicio privire, măcar în treacăt aruncată, sunt pomenit, citat şi comentat pe îndelete în capitolul Distorsionarea, negarea şi minimalizarea Holocaustului în România postbelică în subcapitolul Negaţionismul deflectiv (Ce-o fi aia „deflectiv”?!). Mai întâi se consemnează, corect, teza unui „politician post-comunist, Adrian Păunescu”, ca fiind reprezentativă pentru poziţia celor inventariaţi în sus-numitul capitol: „Nimeni dintre românii care au luptat pentru Reîntregirea Neamului (de la Mareşalul Antonescu la ultimul soldat) n-a acţionat în felul sângeros în care războiul îi pune pe oameni să acţioneze, împotriva vreunui inamic, pentru că era evreu. Singura – şi îngrozitoarea – raţiune a crimelor din Basarabia a fost pedepsirea bolşevicilor.(…) România nu a ucis evrei pentru că erau evrei.”. Iar apoi sunt înregistrat şi eu, subsemnatul, cu o parte din argumentele pe care le-am invocat de-a lungul anilor pentru a „distorsiona, nega şi minimaliza holocaustul”.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Unde sunt la noi clasele pozitive?

februarie 1, 2013 Lasă un comentariu

 

 

Eminescu1-198x300Fiecare constituţie, ca lege fundamentală a unui stat, are drept corelat o clasă mai cu samă pe care se’ntemeiază. Corelatul constituţiilor statelor apusene este o clasă de mijloc, bogată, cultă, o clasă de patriciani, de fabricanţi, industriaşi care văd în constituţie mijlocul de a-şi reprezenta interesele în mod adeguat cu însemnătatea lor; la noi legea fundamentală nu-nsemnează decât egalitatea pentru toţi scribii de a ajunge la funcţiile cele mai nalte ale statului.

De aceea partidele noastre nu le numesc conservative sau liberale, ci: oameni cu slujbă – guvernamentali; oameni fără slujbă – opoziţie. De acolo vecinica plângere că partidele la noi nu sunt partide de principie, ci de interese personale. Şi principiile sunt interese, dar interesele unei clase pozitive, clasa pozitivă a proprietăţii teritoriale tory conservativ, clasa negustorilor ş-a industrialilor wygs, clasa lucrătorilor – socialiştii. Unde sunt la noi aceste clase pozitive? Aristocraţia istorică – şi ea trebuie să fie totdeauna istorică pentru a fi importantă – au dispărut aproape, clasă de mijloc pozitivă nu există, golurile ei sunt împlinitc de străini, clasa ţăranilor e prea necultă şi, deşi singura clasă pozitivă, nimeni n-o pricepe, nimeni n-o reprezentează, nimănui nu-i pasă de ea.

Ne mai rămâne o singură clasă pozitivă, pe a cărei spate trăim cu toţii – ţăranul român. Să vedem acuma cum ne silim din răsputeri de a o nimici şi pe aceasta cum am nimicit pe celelalte şi ‘mpreună cu ea statul şi naţiunea.

Să nu uităm un lucru: toată activitatea unei soţietăţi omeneşti o mai mult ori mai puţin o activitate de lux – numai una nu: producerea brută, care reprezentează trebuinţele fundamentale ale omului. Omul în stare[a], sa firească are trebuinţă de puţine lucruri: mâncarea, locuinţa, îmbrăcămintea. Aceste pentru existenţa personală.

De aceea o naţie trebuie să’ngrijească de clasele cari produc obiectele ce corespund acestor trebuinţe. Românul care mânca limbi de privighetoare se putea hrăni şi cu pâne, dar fără aceasta nu putea; el purta purpură, dar îi trebuia postav, locuia în palat dar îi trebuia casă. Oricât de modificate prin lux ar fi aceste trebuinţe, ele sunt în fond aceleaşi.

Producătorul materiei brute pentru aceste trebuinţe este ţăranul. De acolo proverbul francez „Pauvre paysan – pauvre pays; pauvre pays – pauvre roy”. Aceasta este într-o ţară clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservativă în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor, naţia în înţelesul cel mai adevărat al cuvântului.

 

1876, Curierul de Iaşi (fragment din articolul “Influenţa austriacă a supra românilor din Principate”)

Via http://www.certitudinea.ro

MORŢI SUSPECTE ÎN LITERATURA ROMÂNĂ. Cazul Cezar Ivănescu

ianuarie 29, 2013 Lasă un comentariu

 

Studiind cazul poetului Cezar Ivănescu am întâlnit acelaşi fatal diagnostic pe care l-am întâlnit şi în situaţia lui Nicolae Labiş: embolia pulmonară postoperatorie. Apărută din senin şi foarte hotărâtă cu vieţile celor doi.

 

Povestea lui Cezar Ivănescu începe din perioada stalinist-dejistă de la mijlocul anilor ’50. A fost exmatriculat din facultate pe cauze politice, a fost ţinut la periferia societăţii şi greu recunoscut ca poet de mare valoare după debutul extraordinar cu „Rod” în anul 1968 şi de atunci dat afară din serviciu, pus sub interdicţie deplină până în anul 1974, perioadă de aproape şapte ani de şomaj. Dar nu şi-a pierdut tenacitatea şi coloana vertebrală. A văzut în jurul său cum s-au stins prieteni, colegi de generaţie de mare valoare, alţii marginalizaţi precum Aurel Covaci, ajuns să monteze calorifere pe când muncitorul necalificat, cărătorul cu cârca de saci cu ciment pe şantierele patriei, cu facultate la fără frecvenţă şi apoi „mutat” la zi, Cristian Teodorescu, va ajunge într-un târziu să pună umărul la discreditarea lui Cezar Ivănescu.

 

În crugul vieţii, Cezar Ivănescu povestea cum „era să fiu omorât de câteva ori în viaţă pentru că nu am acceptat să fie lovit un copil, un bătrân sau o femeie în faţa mea fără să reacţionez”, în timp ce Constantin Ţoiu îşi vindea tatăl şi pe Vasile Voiculescu să-i fie lui bine!

 

Cezar Ivănescu a făcut greva foamei când altora le tremura cămaşa şi vorbeau în şoaptă. În anul 1963 a fost dat afară din facultate după lectura în cenaclu a unor poeme anticomuniste şi antisistem, la fel s-a întâmplat şi în anul 1986.

 

Citește mai mult…

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

ianuarie 29, 2013 2 comentarii

 

MOTO:
 „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii
oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii,
trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut!
Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul
naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat,
cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”
Zoe Dumitrescu Buşulenga.

 

 

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat  în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti.” Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja  nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate înafara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

„Directiva de sus”

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda a fost executată întocmai, de cei din ţară, pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.

Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu.  „Ce voia acest tratat?”, scrie el. „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.”

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: ÎN UNIRE E TĂRIA

ianuarie 27, 2013 Lasă un comentariu

Em1[…] Va să zică, dacă presupunem cumcă acest ziar (POLITIK, ziar al cehilor din Austro-Ungaria n.r.) e expresiunea opiniunei publice a Cehilor, atuncia Cehii cer o federaţiune, care să garanteze desvoltarea liberă a fiecărui popor ca atare; – şi se pare cumcă aceasta ar fi şi ideia celorlalte naţionalităţi ale Austriei.

Ce fac Românii pentru a se alia acestei idei? Căci vă încredinţez, dacă Românii vor lăsa să li scape si această ocaziune, dacă vor lăsa ca ideia să se localizeze numai la popoarele, cari o manifestă în gura mare, dacă Românii nu vor ajuta să generalizeze căderea constituţiunei din Decembrie asupra imperiului întreg, – atuncia lupta noastră va deveni din ce în ce mai grea, căci în urmă nu va mai fi nimeni în opoziţiune afară de noi, pe când azi avem atâtea naţiuni, cari au interese comune nouă si se luptă alături de noi. În momentul când toate naţiunile dau cu piciorul stării de faţă a lucrurilor, numind-o nesuferită şi nesuportabilă, au şi Românii dreptul şi datoria a-i da cu piciorul, – căci pregetând şi rămaşi singuri pe câmpul de luptă, nimeni nu se va mai speria de opoziţiunea noastră singuratecă. Nepăsarea noastră ne pierde.

Să nu ne mirăm, dacă organele noastre de publicitate au devenit în timpul din urmă moi şi împăcăcioase; căci, cum zice mai sus campionul presei boheme, contrarii vor şti totdeauna să ameţească capetele până şi a conducătorilor noştri cu promisiuni lucii, dar etern mincinoase. Cine ar crede cumcă Ungurii, chiar de-ar promite-o, vor găsi în ei atâta simţ de dreptate, încât să redea de, de exemplu, autonomia Transilvaniei, pe care au răpit – o fără consimţământul Românilor? – Şi apoi nici nu avem noi să cerem de la Unguri ceva, căci ei nu sunt competenţi să ne dea nimica.

Când un făcător de rele comite o infracţiune în avere publică ori privată, nu e făcătorul de rele instanţa competentă, de la care ai a cere îndărăt cele răpite, ci justiţia. Se poate chiar ca justiţia rău informată să fi legalizat apropierea făcătorului de rele; asta însă nu schimbă nimica din fiinţa dreptului, căci cu toate astea, a doua zi, justiţia bine informată va revoca o sentinţă ori o aprobare nedreaptă. Această justiţie până azi rău informată e tronul. Numai transacţiunile direct cu tronul îi pot ţinea pe Români pe terenul absolut al drepturilor lor, transacţiuni de altă natură însă, care unite cu umilire să se subordoneze intereselor unei alte naţiuni, sunt periculoase, criminale chiar.

Ce drept mai mult pot avea Ungurii în această ţară, unde în număr sunt mai egali cu noi, unde prin istorie sunt cu mult mai târziu veniţi decât noi ? – Această influenţă binefăcătoare şi îndreptăţită asupra tronului trebuie să se exerciteze însă laolaltă şi în acelaşi timp cu celelalte naţiuni nemulţumite. A aştepta să culegem fructele semănate de alţii, e nedemn şi periculos. Căci, să ne aducem aminte cumcă nimeni în Austria nu e obligat de a se face apărătorul nostru şi răscumpărătorul drepturilor noastre, afară de noi înşine. Azi foaia se întoarce şi fiecare îşi caută de interesele sale proprii. În principiu au şi început organele opoziţiunii a localiza reforma Austriei, – astfel încât noi, necercând de a o generaliza, ne vom trezi din nou cu renumitul răspuns: „A plânge putem, dar a ajuta nu”, căci ei îşi vor fi isprăvit trebile şi ne vor lăsa pe noi în voia sorţii neenergiei noastre.

Să ne grăbim dar de a ne declara solidari cu naţiunile nemulţumite ale Austriei; să păşim la o activitate comună cu ele, căci mâni chiar va fi prea târziu, mâni chiar se vor bucura numai aceia de fructele răsturnărei constituţiunei, cari vor fi ajutat a o răsturna, – mâni nu va mai vrea nimeni să primească mâna de înfrăţire a unui popor fără energie, spre a căpăta în schimb o nouă piedecă în drum, pe Unguri. Ungurii chiar tind într’acolo ca să localizeze reforma Austriei; – să nu lăsăm timp popoarelor ca să vadă, cumcă întru reconstrucţiunea Austriei inamici a Ungurilor se poate înconjura. Românii au nenorocirea de a nu avea încredere în puterile lor proprii; noi nu ne-am convins încă cumcă: puterea şi mântuirea noastră în noi este!

Fragment din articolul publicat în FEDERAŢIUNEA (III) 1870, 22/10 Aprilie, ca articol de fond. A apărut sub pseudonimul Varro şi n-a fost reprodus de nicio ediţie a operelor lui Eminescu, în afară de cea a clasicilor comentaţi. În prima parte a articolului, Eminescu reproduce după POLITIK, un articol în legătură cu aspiraţiile ceheşti la federalizarea Austro-Ungariei. În partea a doua e acest comentariu al lui Eminescu.

 

Via www.certitudinea.ro

Mihai EMINESCU: DOINA. Titu Maiorescu, primul cenzor al simbolului central al românismului

ianuarie 18, 2013 Lasă un comentariu

 

Eminescu Gunoaiele societatii

 

De la Nistru pân’ la Tissa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’ la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’ în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier *
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu românul –
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!
Ştefane, Măria ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorïle!
* Titu Maiorescu a fost primul cenzor al lui Eminescu. Prima ediţie a volumului POESII, apărută în 1883, a fost editată şi tipărită la iniţiativa şi cu contribuţia lui Titu Maiorescu, dar fără consimţământul autorului. Pe lângă faptul că Eminescu n-a fost consultat în selecţia propriilor poezii, el a fost şi cenzurat, în sensul cel mai strict al cuvântului. Versul “Şi cum vin cu drum de fier” lipseşte, în această primă ediţie, şi nu întâmplător. Ardelean prudent, Titu Maiorescu a considerat că “drumul de fier” ar putea fi considerat o nepotrivită aluzie la afacerea Strousberg, prin care consorţiul german păgubise statul român la un nivel chiar mai grav decât a făcut-o Behtel în zilele noastre. Cu precizarea că la Stousberg era vorba de concesionarea reţelei de căi ferate.  Din cauza scandalului iscat de “ţeapa” Strousberg, Carol I fusese pe punctul de a abdica. Eminescu ştia toate dedesubturile afacerii, inclusiv faptul că Maiorescu fusese avocatul consorţiului Strousberg împotriva statului român. Iată de ce nu-i plăcea lui Maiorescu expresia “ drum de fier”. (Miron Manega)

 

După http://www.certitudinea.ro