Archive

Posts Tagged ‘Constituţie’

Je suis „fanatic religios”!

Octombrie 20, 2016 4 comentarii

copil-deportat-din-basarabia-in-siberia

Rămân perplex după ce aflu că dincolo de Prut președintele Johannis îi insultă numindu-i „fanatici religioși” pe cei peste trei milioane de români (inclusiv pe mine) care au susținut prin semnătură demersul Coaliției pentru Familie în vederea revizuirii Constituției în sensul definirii căsătoriei ca uniune între femeie şi bărbat.

Cu un asemenea președinte, pentru care am stat cu toată familia în frigul din noiembrie 2014 ca să-l votăm la ambasada României de la Chișinău, îmipiere pofta de unire…

Mă simt de mii de ori mai umilit decât atunci când ocupantul bolșevik îmi inerzicea la școală, mie, copilului basarabean, să citesc cărți în limba română, de mii de ori mai umilit decât buneii noștri care au fost ridicați în puterea nopții și duși de bandele lui Stalin în fundul Siberiei pentru simplul fapt de a fi români și de a-L iubi pe Dumnezeu…

Mă cuprinde o frică nebună de noul bolșevism care vine de această dată dinspre București…

Peste trei milioane de români făcuți de Johannis „fanatici religioși”…

Trei milioane… cât toată Basarabia!

20 octombrie 2016

MIHAI EMINESCU: Unde sunt la noi clasele pozitive?

Februarie 1, 2013 Lasă un comentariu

 

 

Eminescu1-198x300Fiecare constituţie, ca lege fundamentală a unui stat, are drept corelat o clasă mai cu samă pe care se’ntemeiază. Corelatul constituţiilor statelor apusene este o clasă de mijloc, bogată, cultă, o clasă de patriciani, de fabricanţi, industriaşi care văd în constituţie mijlocul de a-şi reprezenta interesele în mod adeguat cu însemnătatea lor; la noi legea fundamentală nu-nsemnează decât egalitatea pentru toţi scribii de a ajunge la funcţiile cele mai nalte ale statului.

De aceea partidele noastre nu le numesc conservative sau liberale, ci: oameni cu slujbă – guvernamentali; oameni fără slujbă – opoziţie. De acolo vecinica plângere că partidele la noi nu sunt partide de principie, ci de interese personale. Şi principiile sunt interese, dar interesele unei clase pozitive, clasa pozitivă a proprietăţii teritoriale tory conservativ, clasa negustorilor ş-a industrialilor wygs, clasa lucrătorilor – socialiştii. Unde sunt la noi aceste clase pozitive? Aristocraţia istorică – şi ea trebuie să fie totdeauna istorică pentru a fi importantă – au dispărut aproape, clasă de mijloc pozitivă nu există, golurile ei sunt împlinitc de străini, clasa ţăranilor e prea necultă şi, deşi singura clasă pozitivă, nimeni n-o pricepe, nimeni n-o reprezentează, nimănui nu-i pasă de ea.

Ne mai rămâne o singură clasă pozitivă, pe a cărei spate trăim cu toţii – ţăranul român. Să vedem acuma cum ne silim din răsputeri de a o nimici şi pe aceasta cum am nimicit pe celelalte şi ‘mpreună cu ea statul şi naţiunea.

Să nu uităm un lucru: toată activitatea unei soţietăţi omeneşti o mai mult ori mai puţin o activitate de lux – numai una nu: producerea brută, care reprezentează trebuinţele fundamentale ale omului. Omul în stare[a], sa firească are trebuinţă de puţine lucruri: mâncarea, locuinţa, îmbrăcămintea. Aceste pentru existenţa personală.

De aceea o naţie trebuie să’ngrijească de clasele cari produc obiectele ce corespund acestor trebuinţe. Românul care mânca limbi de privighetoare se putea hrăni şi cu pâne, dar fără aceasta nu putea; el purta purpură, dar îi trebuia postav, locuia în palat dar îi trebuia casă. Oricât de modificate prin lux ar fi aceste trebuinţe, ele sunt în fond aceleaşi.

Producătorul materiei brute pentru aceste trebuinţe este ţăranul. De acolo proverbul francez „Pauvre paysan – pauvre pays; pauvre pays – pauvre roy”. Aceasta este într-o ţară clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservativă în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor, naţia în înţelesul cel mai adevărat al cuvântului.

 

1876, Curierul de Iaşi (fragment din articolul “Influenţa austriacă a supra românilor din Principate”)

Via http://www.certitudinea.ro

MIHAI EMINESCU: TEORIA STATULUI ORGANIC (XII). Moravurile fără legi pot totul, legea fără moravuri aproape nimic

 

A generaliza o aserţiune susţinută numai în parte e o sofismă din cele mai comune. E adevărat că sofismele sunt atât de dese în gazete încât mai nu merită ca cineva să releveze erorile, parte intenţionate, parte neintenţionate, cîte obvin în ele. Un cod al şiretlicului gazetăresc, al apucăturilor sofistice a acestei bresle de negustori de vorbe, scris popular pentru înţelegerea fiecărui ar merita în adevăr acel nume pe care călugării l dădeau în evul mediu logicei lui Aristotel: medicamentum mentis.

În unul din numerele trecute vorbisem de schimbările din Bulgaria şi găsisem că manifestul tânărului principe de Battenberg avea, abstracţie făcând de orice alte motive, un sâmbure sănătos. În adevăr, orice stat are nevoie de o seamă de condiţii indispensabile pentru ca să poată exista de pe o zi pe alta. La statele cu trecut istoric sau cari şi-au avut în curs de sute de ani obiceile lor juridice şi administrative, lucrul merge de la sine. Moravurile fără legi pot totul, legea fără moravuri aproape nimic. E un adevăr acesta, atât de general, aplicabil tuturor formaţiunilor de stat, încât se va vedea că statele în care există şi mai multă justiţie şi mai multă libertate cetăţenească sunt acelea unde obiceiul vechi, datina, ţine loc legilor scrise, unde acea datină nici a fost codificată vreodinioară.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: TEORIA STATULUI ORGANIC (VIII). Şcoala generală de corupţiune şi iluzia regimului constituţional

Aprilie 11, 2012 Lasă un comentariu

 

Precum am declarat-o în mai multe rînduri, situaţia ţării o considerăm de prea gravă ca să ne preocupăm numai de interesele de partid. Ne grăbim deci a recunoaşte că, din toate alegerile efectuate în această perioadă de 14 ani, cea dentîi alegere, din 1866, urmată îndată după votarea Constituţiunii, a fost aceea a cărei sinceritate e mai puţin bănuită. Şi cu cîtă recunoştinţă. Ţara nu-şi aduce aminte de binefăcătoarea intervenire a şefului statului, prin o scrisoare deschisă către primul său ministru, prin care arăta Înalta Sa Domnească voinţă ca ţara să se manifeste în libertate la alegeri. Preşedintele Constituantei a stabilit cu drept cuvînt ca principiu.

Şi astăzi, după o tristă esperienţă, o putem afirma cu mai multă tărie, că dacă regimul constituţional e menit de-a întări tronul şi de-a garanta prosperitatea ţării, orice violenţă ce se comite în contra acelui regim se comite în paguba prestigiului tronului şi totodată în paguba prosperităţii ţării. Putem deci afirma că, dacă alegerile ce s-au urmat după cele de la 1866 ar fi fost puse şi ele, toate, sub patronagiul şi controlul şefului statului, situaţiunea noastră ar fi cu totul alta decît cea de astăzi.

Din nenorocire, nu mai departe decît alegerile de la 1867, au fost cea dentîi desfidere dată regimului constituţional, iar consecuenţa imediată şi vădită a epocei reteveiului şi a influenţei morale a fost că, în proporţia în care s-au violat garanţiile constituţionale şi s-au pus la discreţia nesaţiului ambiţiilor, în acelaşi raport s-a compromis şi starea economică prin concesia Strusberg şi prin cheltuiele[le] nesocotite ale anilor 1867 şi 1868. Precum o zidire la care se simte vreo deteriorare, dacă nu vine arhitectul să oprească ruina prin măsuri luate din capul locului, se deteriorează în proporţii din zi în zi mai mari, astfel şi regimul parlamentar s-a viciat la noi din zi în zi mai mult, încît miniştrii au ajuns astăzi în poziţia de-a putea guverna după placul lor, fără control de jos, fără control de sus.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: TEORIA STATULUI ORGANIC (IV). Nestabilitatea de sub domniile elective.

Martie 12, 2012 Lasă un comentariu

 

În ordinea de idei espuse în n-rul trecut intră şi aceea a independenţei statului român. Nici aceasta n-a venit ex abrupto, în mod fragmentar, ca din senin, ci, ca toate tendenţele adevărate, a fost pururea prezentă şi întunecată numai uneori de nevoile momentului. Ar fi un act de adîncă ingratitudine către strămoşii noştri dacă ne-am închipui că cu noi se începe lumea în genere şi România îndeosebi, că numai noi am fost capabili a avea instinctul neatîrnării, cînd, la dreptul vorbind, n-am făcut decît a mănţinea cu mult mai mult ori mai puţin succes ceea ce ei au cîştigat fie prin sîngeroase lupte, fie prin dezvoltarea unei isteţii extraordinare, puse amîndouă adeseori în serviciul acestei unice preocupaţiuni, a păstrării neamului şi ţării.

E drept că prezentul, cu graiul lui viu, cu ambiţiile şi pretenţiile lui, e un advocat foarte elocvent pentru meritele sale, fie reale fie închipuite, faţă cu meritele unui trecut a cărui gură o astupă pămîntul. Şi cu toate acestea fost-ar-fi cu putinţă de-a vorbi chiar de neatîrnarea statului român fără a sufla praful aşezat pe tractatele noastre vechi şi de pe cronicele noastre? O ilustrare curioasă a manierei de-a-şi atribui un merit care e în mare parte a trecutului e că în acelaşi timp în care se-ncheia un tractat de comerţ cu Austria, ca manifestare a neatîrnării noastre, d. Mitilineu, înalt funcţionar al Ministerului de Esterne, publica un volum de tractate de alianţă şi de comerţ încheiate de dinastii române de înaintea epocei fanarioţilor. Şi ce străluciţi într-adevăr, ce neasemănat de mari sînt reprezentanţii din trecut ai neatîrnării statelor române faţă cu epoca noastră? Oare Mircea I, în cei 38 de ani, Ştefan cel Mare în cei 46 de ani ai domniilor lor au avut o altă preocupare decît neatîrnarea ţării?

Mircea I – acest prototip luminos şi al artei războinice şi al celei diplomatice la români – n-a gândit toată viaţa lui decît la mănţinerea neatîrnărei. La 1394 bate pe Baiazid Ilderim în memorabila luptă de la Rovine, păstrată în memoria întregei Peninsule Balcanice; la 1395 încheie tractat de alianţă cu Ungaria; la 1396 ia parte la bătălia de la Nicopole, la 1398 bate el singur pe Baiazid lîngă Dunăre; la 1406 îşi întinde mîna în Asia şi scoate pe Musa ca pretendent în contra lui Soliman I, îl susţine cu bani şi arme şi îl face împărat; la 1412 scoate un alt pretendent, pe Mustafa, în contra lui Mahomed I, ba chiar în anul morţii sale, 1418, a ajutat cu bani şi arme pe un sectator momentan, anume Mahmud Bedreddin, sperînd succese politice din sciziuni religioase între turci.

O politică analogă a contrapunerii iscusite a puterilor creştine, a luptei directe cu turcii, au susţinut Ştefan cel Mare. Din atitudinea acestor doi Domni se esplică cum de ţările noastre au putut să se închine puterei turceşti păstrîndu-şi cu toate acestea întreaga lor suveranitate înlăuntru şi-n afară, cum s-au putut să se introducă în tractate de supunere proibiţiunea pentru moametani de-a se aşeza în ţară, cum s-au răsfrînt pînă chiar asupra umbrelor de fanarioţi o rază din vechea neatîmare, căci şi aceştia îndrăzneau a se numi Domni din mila lui Dumnezeu, deşi erau numiţi şi scoşi prin firman, deşi se ştie că titlul Dei gratia nu se cuvine decît numai suveranilor. E o ciudată ironie a istoriei de a vedea pe un Gheorghe Hangiarlâu, de pildă, un cirac al lui Capudan başa din Ţarigrad, îmbrăcîndu-şi fiinţa paralitică cu titlurile unui Mircea Dei gratia Woevoda transalpinus, Fogaras et Omlas Dux, Severini Comes, Terrarum Dobrodicii Despotus et Tristri Dominus.

Făcut-au bine sau făcut-au rău cei mai mari doi Domni ai noştri preferînd o supremaţie nominală turcească, unei supremaţii reale creştine? Realitatea a dovedit că era tot ce puteau face mai bine. Toate, dar absolut toate statele dunărene au devenit paşalîcuri, marele regat al Ungariei au fost asemenea paşalîc o suta de ani. Polonia a fost împărţită, şi mai este azi, pe cînd vechile noastre tractate, iscălite cu litere mari şi băţoase pe piele de viţel, au fost pînă ieri izvorul neatîrnării reale, izvorul din care au decurs actele succesive de emancipare de sub domnia turcească. Tudor se bazează pe ele cînd cere de la Poartă reintroducerea domniei naţionale, şi Divanurile ad-hoc n-au găsit alte arme mai puternice înaintea Areopagului Europei decît tot pe acestea.

                                                                                                           • • •
Aşadar „independenţa”, precum o numim astăzi, nu este un „copil găsit” fără căpătîi şi fără antecedente, ci un prinţ care dormea cu sceptrul şi coroana alături. Căzută în desuetudine prin necumpănitele acte ale lui Dimitrie Cantemir şi a generalului de cavalerie Toma Cantacuzino, neatîrnarea noastră a fost pururea reală, ca drept pururea în vigoare, ca fapt ştirbit din cînd în cînd, nu prin alt drept, ci prin escese şi abuzuri de putere ale turcilor şi, daca ea a fost întunecată curs de o sută de ani prin postomania fanariotă, tradiţia ei şi încercările de a o restitui n-au încetat nicicînd, iar mai cu seamă secolul nostru a fost bogat în succese pe terenul acesta. Deja Regulamentul organic, ca legiuire unitară pentru amîndouă ţările, răsărită chip din iniţiativa rusească, dar din libera discutare a parlamentelor de atunci, era un liniament al unirii ţărilor. Aceleaşi tendinţe se ivesc cu mai multă putere în mişcarea de la 1848 şi culminează în 1859 prin alegerea lui Vodă Cuza. Dorinţa Divanurilor ad-hoc de a alege un principe dintr-o dinastie europeană nu se putu împlini deocamdată, totuşi a doua zi de încheiarea Tractatului de la Paris, şi în contra prescripţiunilor lui formale, am ales un singur Domnitor pentru ambele ţări surori, cîţiva ani în urmă am realizat Unirea, prin conferinţa de la 1864; fostul Domn obţinu suveranitatea absolută în legislaţia internă, şi în fine la 1866 obţinurăm şi recunoaşterea unei dinastii ereditare, toate acestea fără nici un sacrificiu, graţie numai încrederii ce am putut inspira marilor puteri şi bunei-voinţe de care ne bucuram din partea lor. Purtat de o mişcare de-a dreptul entuziastă, Cuza Vodă a devenit el însuşi principalul purtător al politicei esterioare, al politicei neatîrnării, avînd cea mai credincioasă şi neobosită mînă de ajutor în Constantin Negri.Toate atributele unei neatîrnări reale s-au cîştigat de către Vodă Cuza esceptînd firma acestei realităţi. În faptă juridicţiunea consulară şi-a pierdut terenul sub domnia lui, secularizarea averilor închinate s-au operat, deşi călugării greci se gerau în supuşi ai puterei suzerane, ai Porţii, s-au înfiinţat o armată relativ numeroasă şi completă, s-au proclamat neatîrnarea bisericii naţionale pe baza vechilor drepturi ale Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, vechii consuli generali deveniră de fapt, deşi nu prin titulatură, miniştri diplomatici, relaţiunile internaţionale ale statului român erau încredinţate unui ministru al afacerilor esterioare în regulă, încît întregului aparat al unei depline suveranităţi interne şi esterne nu-i lipsea decît numele propriu, ce părea a lipsi din dicţionarul Apusului european.

Guvernele cari au venit în urma anului 1866, n-au prea avut altceva de cîştigat decît firma, decît recunoaşterea unei neatîrnări ce existase totdeuna şi care scădea numai cînd n-avea cine s-o mănţie, sporea însă sub mîna oricui care ar fi avut voinţa de-a o restabili. N-avem nevoie să adăogăm că, departe de a fi un copil găsit, neatîrnarea României era atît de reală încît, cu prea puţină politică bună şi fără cheltuiala unui ban roşu, ea se restabilise pe deplin înaintea Tractatului de la Berlin, care, în loc de-a uşura situaţiunea, recunoscînd pur şi simplu un fapt ce rezulta de sine din căderea împărăţiei turceşti, a îngreuiat-o punîndu-ne condiţiuni atît de costisitoare. Nu este nici o îndoială că cumpărătura firmei a costat mult mai mult decît realitatea neatîrnării noastre, care nu ne-a costat nimic pe noi, dar cu atît mai mult pe strămoşi. Căci, abstracţie făcînd de la milioanele de bani, de la miile de oameni căzuţi în bătălie, de la pierderea unei provincii, mai rămîne în paharul destul de amar băut pîn-acum drojdia asigurărilor formale din declararea de recunoaştere, asupra cărora nu ne-au luminat încă iluştrii oameni de la putere.
• • •
În rezumat, politica noastră trecută, în privirea neatîrnării, se caracterizează în modul următor: Deşi existau în amîndouă dinastii – în Moldova neamul Muşatin, suplantat Dragoşizilor, în Ţara Românească străvechii Basarabi – totuşi domnia era electivă. Electivitatea aceasta, lăudată pe cuvinte cu totul greşite de către o seamă din publiciştii noştri, a fost sămînţa nestabilităţii din ţară. Fiii de Domni aveau toţi dreptul de-a fi aleşi, renunţarea unora din ei trebuia răscumpărată, alţii trebuiau înlăturaţi cu arma. Mai periculoase însă decît certurile între fiii legitimi, cari totuşi se mîntuiau într-un chip oarecare, erau ambiţiile liniilor nelegitime şi colaterale.

După stingerea dinastiilor se începu aceeaşi vînătoare după tron între boierii cei mari. Acest inconvenient avea, ca toate inconvenientele, şi o compensaţie oarecare în bine. Daca principii ar fi fost siguri despre ţară, nesiguri numai despre străinătate, ar fi căutat prea cu uşurinţă un razim continuu într-un singur vecin în contra celorlalţi; interesul dinastic i-ar fi atras cu repejune şi pe de-a pururea în sfera unei singure puteri. Electivitatea însă [î]i despărţea pe candidaţii de domnie, întru cît s-atinge de reazimul de din afară, în partizanii unei influenţe sau a celeilalte, încît, precum nu se putea stabili esclusiv nici o linie domnească, tot astfel nu s-au putut stabili în mod esclusiv nici o influenţă străină. Nu doar că această duplicitate, aceste exerciţii de echilibristică ar fi de atribuit unei deosebite înţelepciuni politice. Înţelepciunea consista numai în a se folosi de împrejurări date precum erau. Cele două mari puteri vecine de pe atunci, Polonia şi Ungaria, voiau una întinderea de la Baltică pînă la Marea Neagră, alta întinderea de la Adriatică tot pînă la Marea Neagră. E evident că acest scop politic nu se putea împlini decît pe socoteala ţărilor române. Poporul român – boerimea oligarhică, îndeosebi – devenise regisorul următoarei drame. Cînd o influenţă reprezentată prin Domnul cutare ameninţa să prevaleze, boierii îl răsturnau, dînd greutate momentană altei influenţe şi viceversa. Domnii cei siguri despre ţară făceau tot astfel: Mircea contrapunea influenţa polonă celei ungare şi viceversa, Ştefan asemenea.

Dar acest folos, abstracţie făcînd de la nesiguranţa lui, era cu totul întrecut de pierderile ce căta să le sufere ţara prin vecinica nestabilitate dinlăuntru şi contra acestui din urmă inconvenient e îndreptată Constituţia noastră şi domnia ereditară în orice caz, însă în Constituţie nu stă scris ca vechea vînătoare după puterea supremă a statului să fie înlocuită prin vînătoarea de funcţii, arenzi ale statului şi hatîruri ale postomanilor de toate categoriile, în Constituţie nu stă scris ca ignoranţa şi ambiţiile nulităţilor, sub pretextul deosebirilor de principii, să vîneze cu înverşunare puterea, în Constituţie nu stă ca succesul acestor oameni să atîrne de la amăgirea alegătorilor prin negustorie de fraze şi izvoade de făgăduinţi mincinoase. O organizare care să asigureze prin legi atît cultura înaltă a depozitarilor puterii publice, precum şi stabilitatea lor, ar fi fost corelatul natural al domniei ereditare şi e evident pînă la virgule că o asemenea organizare nici este cu putinţă daca nu se ţine seamă de slăbiciunea corpului electoral, daca se permite falsificarea listelor electorale prin introducerea în ele de proprietari fictivi, dar în realitate postulanţi, daca majorităţile se formează din funcţionari şi rude de funcţionari, dacă abuzul partidului radical face necesare alte abuzuri, daca risipa averii publice de către acest partid impune ţării necesitatea de a crea noi biruri pentru a-şi împlini iscălitura dată cu atîta uşurinţă de o generaţie de demagogi feneanţi, cu neputinţă de săturat şi, înainte de toate, grozav de mulţi.

Astfel, nestabilitatea de sub domniile elective, în loc de a înceta, s-a generalizat, ba şi-au creat un mediu social în care să poată înflori cu de prisos. La crearea acestui mediu au contribuit toate: şcoalele, în care copiii, în loc de idei, învaţă papagaliceşte mii de mii de cuvinte, coteriile politice, ce primesc şi bun şi rău, numai de-ai lor să fie, uzurparea de reputaţiuni lesne de operat în mijlocul unui popor incult, cîştigul fără muncă, deci imoral, al nulităţilor cari au impertinenţă îndestulă de a se impune, sistematica lăudare a mediocrităţilor de către camaraderii, glorificarea răului şi absoluta paralizare a celor buni de a putea, prin acest zgomot de iarmaroc, să demaşte acest bal mascat de panglicari şi de negustori de vorbe. Merit? Există chiar o medalie „Bene-Merenti”, conferită de conservatori unui Alecsandri, celui mai însemnat autor în românime, ea se conferă a doua zi de către liberali unui pamfletar, şi nu e de mirare dacă, tot pe calea bătută de acest din urmă, un alt pamfletar va solicia-o asemenea.Toate acestea desigur că nu reies din spiritul Constituţiei noastre.

 

Fragment din articolul «Studii asupra situaţiei», apărut în TIMPUL, în februarie 1880

via certitudinea.ro

 

MIHAI EMINESCU: Evreii şi Legea Avocaţilor

Decembrie 7, 2011 Lasă un comentariu

„Curierul intereselor generale”, în unul din numerele sale, insinuă foii noastre voinţa de a apăra pe evrei. Abstrăgând cu totul de la confuzia de idei şi de la reua credinţă, dezvoltate în notiţa respectivă, declarăm că nici apărăm, nici am apărat vreodată direct sau indirect pe evrei, ţinta noastră este de a spune adevărul, pe care iată-l.

La întrebarea dacă evreii pot pleda sau nu înaintea judecătorilor de pace, criteriul discuţiunei nu e nici legea advocaţilor, nici art. 7 din constituţie, ci art. 18 din pr. civilă.

Legea avocaţilor e promulgată la 64, procedura la 75. Dacă autorul procedurei ar fi voit ca şi înaintea judecătorilor de pace să pledeze numai avocaţi, ar fi zis: „Părţile se vor înfăţoşa în persoană sau prin avocat”. Însă în realitate zice: ,,Părţile se vor înfăţoşa în persoana sau prin vechil”. El evitează terminul de avocat, pe care-l cunoaşte şi pe care-l înscrie mai jos la art. 94, unde cere ca înaintea tribunalelor părţile să se înfăţoşeze sau înşile sau prin avocaţi.

Citește mai mult…

Acad. Florin CONSTANTINIU: Noi şi ungurii

Proiectele de reîmpărţire administrativ-teritorială a ţării au inflamat spiritele şi au reactivat tensiunile româno-maghiare. Cine urmăreşte însă atent scena politică din România, constată imediat că există o disimetrie: inflamarea este mai puternică în partea maghiară, în timp ce în partea română domneşte apatia (doar politicienii – cu jocurile şi mizele lor – se agită). Disimetria amintită are o explicaţie istorică. La nivelul activităţii politice, UDMR este nemulţumită că partenerii de guvernământ, care, pentru a rămâne la putere, i-au satisfăcut mereu dorinţele, au acum soluţii diferite. Printr-una din anomaliile democraţiei, UDMR a devenit arbitrul vieţii politice din România. Aşa cum, odinioară, regele chema la guvernare partidele, tot astfel acum Majestatea Sa UDMR decide, prin alăturarea la un partid, dacă PDL sau USL se află la putere. O astfel de situaţie, când o minoritate hotărăşte cine conduce ţara, naşte noi apetituri: „pofta vine mâncând” zice înţelepciunea populară, iar UDMR vrea să beneficieze din plin de statutul ei atât de avantajos.

Citește mai mult…