Arhiva

Posts Tagged ‘credinţa’

Pe când vom fi și noi ca polonezii?!

decembrie 31, 2019 Un comentariu

Cei care se consideră lideri politici de orientare națională, românească, unionistă (spuneți-le cum vreți) dar sunt incapabili a se uni între ei de dragul idealului nostru de reîntregire a teritoriilor românești înstrăinate și consolidării segmentul unionist basarabean nu sunt lideri politici!

Sunt aventurieri sau profitori sau unelte politice care parazitează pe ideea națională.

De ce de atâția ani de zile acest fenomen regretabil persistă și chiar ia proporții?

Pentru că această generație de politicieni nu-L au în inima și gândul lor de afirmare națională pe Hristos!

Nu putem să atingem idealul nostru românesc suprem fără Credința nestrămutată în Dumnezeu și în Veșnicia Neamului Românesc!

A te considera român și unionist doar cu lozinca, fără Hristos în față, înseamnă a rămâne victimă a unor grupări pretins unioniste sau a rămâne un membru banal al unor partide neomarxiste (culmea, în Basarabia acestea își spun toate de dreapta!), sau, cum spunea Mihai Eminescu, înseamnă a fi „cosmopolit, socialist, republican universal” şi orice îți trece în minte, dar numai român nu!

Ați văzut ce fac polonezii?

Au imprimate pe frigiderele lor harta Poloniei pe care scrie doar „Blogoslaw Ojczyznie” (Patrie Binecuvântată)!

Iată ce înseamnă patriotismul lor curat și firesc!

Puterea lor constă în unitatea în jurul Credinței și Dragostei față de Patria lor, Polonia!

Pe când vom fi și noi ca polonezii?!

Să avem un An Nou Românesc!

Profesoara atee

aprilie 1, 2018 Lasă un comentariu

 

 

O tânără profesoară cu vădite principii liberale, le spune micuților săi elevi faptul că ea este atee…  Apoi, îi întreabă dacă și ei sunt atei, iar care sunt, să ridice mâna.

Copiii, neștiind ce înseamnă cuvântul ateu și ca să o măgulească pe profesoară, ridicară toți mâinile sus… cu excepția unei fetițe.

Profesoara o întreabă:

– Tu nu ești atee?

– Nu, răspunse fetița.

– Dar ce ești?

– Eu sunt creștin-ortodoxă, mama e creștin-ortodoxă, tata e creștin-ortodox, la fel și bunicii și străbunicii noștri.

– Și dacă mama și tatăl tău erau idioți, tu ce erai? – întrebă iritată profesoara.

– Eram atee, îi răspunse, zâmbind, fetița.

 

Povestită de prietenii de pe Facebook

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , ,

Suntem români şi punctum!

octombrie 5, 2016 Lasă un comentariu

Şi Tu, Doamne Ştefane, scutul Creştinătăţii şi cetatea Crucii, tu, care însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s’asculţi pe aceşti oameni incapabili de adevăr şi de dreptate, pe aceşti traficanţi de credinţe şi de simţiri?

Nu cu fraze şi măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată. Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim sans-phrase; o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înădită azi la lucruri străine şi la oameni străini. 

Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decît păstrînd, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună ţării!

Suntem români şi punctum.

Noi susţinem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrînd firea noastră românească, decît să mergem repede înainte, dezbrăcîndu-ne de dînsa prin străine legi şi străine obiceiuri…

Nu e permis nimănui a fi stăpân în casă noastră, decât în marginile în care noi îi dăm ospeţie. Dacă naţia românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n’aibă dreptul a zice c’am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună.

Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există niciodată vro plata pentru o palmă măcar din pământul patriei.

Aceste sunt lucruri sfinte, cari se pierd sau se câştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vînd, nici se cumpără, nici se schimbă.

Eu las lumea ce merge deja, că să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea întâi, dar la cea de-a două sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi.

Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare.

Mihai Eminescu, discurs cu ocazia primului Congres al Studenților Români de la Putna, din 25 mai1871

Sursa: Certitudinea

Părintele Dumitru Stăniloae: Neamul românesc a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu

dumitru staniloae neamul romanesc

„Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla şi acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat.”

(Părintele Dumitru Stăniloae)

EMINESCU, UN APĂRĂTOR AL ORTODOXIEI

ianuarie 20, 2015 Lasă un comentariu

eminescu desenAcum 124 de ani, în ziua de 15 iunie 1889, pleca dintre noi Mihai Eminescu, „cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”. Fără Eminescu, am fi fost mai săraci, mai goi, mai puţin români. Şi-a închiat viaţa slujirii neamului său, pe care l-a iubit ca nimeni altul, arzând ca o flacără pentru idealul libertăţii şi unităţii naţionale.

S-a spus despre el că a fost ultranaţionalist, xenofob, reacţionar, extremist, antisemit. Unii l-au descris drept degenerat, sifilitic, alcoolic şi afemeiat. El se aştepta la această formă de „recunoştinţă” a posterităţii, o anticipase cu amărăciune în Scrisoarea I: „…vor căta vieţii tale/ Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -/ Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.

Ştia ce va urma, ce soartă îl aşteaptă. Dar nu a depus armele. În consecinţă, într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului, angajându-se să îi lichideze pe naţionalişti, Eminescu a fost catalogat drept nebun, discreditat, internat abuziv în diferite sanatorii de boli psihice, unde i-au fost administrate cantităţi enorme de mercur şi unde a fost „tratat” prin bătăi cu funia udă, până la leşin. De ce? Pentru că milita pentru unitatea tuturor românilor, pentru că scria aprig împotriva duşmanilor ţării, pentru că demasca în articolele sale corupţia politicienilor români, dar, mai ales, pentru că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

Cine combate Ortodoxia numai român nu e…”

Eminescu a fost un mare patriot, dar a fost şi un apărător al Bisericii Ortodoxe. Mărturia lui rămâne peste veacuri, ca un adevărat testament, scris parcă anume pentru cei care se încăpăţânează încă să-l considere ateu.

Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187)

Cât priveşte aşa-zisa apartenenţă a lui Eminescu la orice fel de mișcare ocultă, transnațională, cuvintele poetului sunt mai mult decât edificatoare şi mai actuale ca niciodată:

Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.” (14 august 1882, Mihai Eminescu, „Timpul”, în „Opere”, Vol. XIII, pp. 168-169)

Dacă Eminescu ar fi azi printre noi, condeiul lui acid nu i-ar ierta pe cei care lovesc în Biserică, în neam şi în familia creştină. Ar condamna păcatul de moarte al  homosexualităţii, pe cale să fie legiferat şi în România. Ar demasca trădătorii de neam, care îşi spun „patrioţi”. Ar jeli milioanele de copii ucişi prin avorturi. Ar scrie cu durere despre ce a mai rămas din biata noastră ţară, sfâşiată şi jefuită la drumul mare. Ar striga, cum numai el ştia să o facă, sperând că românii se vor trezi din somnul cel de moarte al nepăsării. Că se vor întoarce la credinţă, că vor umple iar bisericile, că se vor întoarce din „neagra străinătate” şi se vor lupta pentru ţara lor, aflată în momente de grea cumpănă. Ar plânge pentru tineretul rupt de istorie şi de trecut, ancorat în valori străine nouă, abrutizat prin tehnicile moderne de corupere în masă. Ar privi, cu lacrimi în ochi, spre satul românesc – o umbră din ce-a fost cândva. Ar căuta peste tot şi n-ar mai găsi decât pe ici, pe colo părinţi şi bunici care să lase generaţiilor tinere comori nepreţuite: datini, obiceiuri, cântece şi doine, balade populare, toată zestrea inestimabilă a românilor de altădată. Ar găsi un neam parcă pustiit, fără memorie, aproape lipsit de suflare. Un neam pe care avem cu toţii datoria să-l readucem la viaţă. Măcar noi, cei ce-l iubim şi cinstim pe Eminescu.

Înaintea negrei străinătăţi care împânzeşte ţara cad codrii noştri seculari şi, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, decreşterea populaţiei îndeplineşte apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc.” (Mihai Eminescu) Vi se pare cumva acest tablou al decadenței cunoscut?

 doxologia.ro

CABINETUL LEANCĂ ȘI… FUGA DE AGHIASMĂ

august 31, 2014 Lasă un comentariu

copil lumanareSTROPIT CU AGHIASMĂ AR TREBUI TOT MINISTERUL EDUCAȚIEI, DAR ȘI TOT GUVERNUL, BINEÎNȚELES… PENTRU ACEȘTIA AR FI CU FOLOS (POATE) SĂ SE APLECE (DACĂ MAI POT) ASUPRA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI DIN BASARABIA ÎN PERIOADA INTERBELICĂ… ADICĂ ÎN TIMPUL ”OCUPAȚIEI” ROMÂNEȘTI…

CE BINE SPUNEA PAPA IOAN PAUL AL II-LEA: ”EUROPA ARE NEVOIE DE UN PROFUND PROCES DE ÎNDUMNEZEIRE!”.DIN PĂCATE, UNII DE LA NOI ÎNȚELEG ÎNTEGRAREA ÎN EUROPA FUGA SAU SCĂPAREA DE ACEST PROCES DE ÎNDUMNEZEIRE!

TOCMAI ASTA TREBUIE EXPLICAT COPIILOR LA 1 SEPTEMBRIE! NU SĂ SE DEA ORDINE DE INTERZICERE A STROPITULUI CU AGHIASMĂ ÎN ȘCOLI!

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , , ,

Credința Lui Eminescu

decembrie 12, 2012 Lasă un comentariu

eminescu guvernulCine citeşte critică şi istorie literară eminesciană rămâne surprins de cel puţin două tendinţe, explicabile, la urma urmei, fiecare în felul ei, ori prin neînţelegerea locului special pe care îl are preocuparea pentru cele ale credinţei în opera lui Eminescu, ori prin supralicitarea unor aspecte în dauna altora. Este totuşi o distanţă prea mare între a-l crede pe Eminescu ateu şi a-l propune pentru… trecerea în rândul sfinţilor (este şi o asemenea opinie, să nu-i zicem altcumva).
Tudor Vianu (Poezia lui Eminescu, 1930, cap. Luceafărul), ponderat sau poate doar prudent (în epocă  se înregistrează o carte care îl contrazice categoric), afirmă: „Poate că dacă elanul către Dumnezeu ar fi devenit disciplina fiinţei sale, o ultimă căldură binefăcătoare ar fi transformat pesimismul său în speranţă şi gândul către imobilitatea lumii în năzuinţa către perfecţiunea ei”, însă, aşa cum stau lucrurile, „sub valurile sensibilităţii sale, uneori vulcanice, alteori molcome şi dulci, simţim adâncul unei mari răceli”. Criticul vorbise despre „structura tripartită a lumii”, vizibilă în Luceafărul (om, stea, Dumnezeu), dar, în loc să adâncească ideea pe linia unei apropieri de viziunea creştină asupra existenţei, rămâne la moda vremii de a explica totul prin filosofia lui Schopenhauer. Obnubilând ceea ce ar fi izvor creştin la Eminescu, Vianu creionează un portret interior al poetului din care elimină tocmai substanţa care deschide orizonturile metafizice.

Pentru Pompiliu Constantinescu, altfel un critic sagace, M. Eminescu este, nici mai mult nici mai puţin, „poet păgân” (V. Conferinţa la Radio Bucureşti Eminescu – poet păgân, din 14 oct. 1945, reluată apoi în diferite volume), dar „un poet al pământului nostru, legat de matca tradiţiei prin atâtea fire”; nu este un poet creştin, ortodox, „totuşi este al nostru, este cel mai cuprinzător geniu individual de geniu colectiv, fără să fie mistic creştin sau ortodox tematic”; ba, mai mult, „nu poate fi creştin, ci păgân, fiindcă nu cunoaşte nici un păcat, care este o frână în scrutarea Existenţei” (!)

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: CINE CONDUCE OPINIA PUBLICĂ

ianuarie 15, 2012 Lasă un comentariu

 

Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică.

Am admis legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului… Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale: control, suveranitatea poporului, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor al statului modern.

Citește mai mult…

INTERVIU CU PĂRINTELE CONSTANTIN GALERIU: Să avem conştiinţa Sfintei Biserici, a sfinţeniei noastre, în adevăr şi în iubire

august 10, 2011 Lasă un comentariu

Interviul de fata a fost realizat la sfarsitul lunii octombrie a anului 2001, fiind destinat unei reviste ce ,din pacate, nu i-a fost dat sa apara. lata ca, atunci cand ma asteptam mai putin, Pronia (Romani 11,33) a randuit publicarea, la implinirea a doi ani de la trecerea la Domnul a parintelui Galeriu.

Desi sunt departe de a fi o perla a prefectiunii, randurile de mai jos, pastreaza, cel putin pentru mine, amintirea parintelui, icoana chipului sau bland si sfatosenia graiului dulce moldovenesc, cu mireasma de busuioc de la icoana, imi sunt asadar foarte dragi, mai mult, le consider o amintire intima, si numai cu greu m-am lasat convins de bunii mei prieteni, redactorii “Baraganului Ortodox”, pentru a le da spre publicare.

Pentru a-i putea pune cateva intrebari, l-am smuls pe parintele Galeriu din mijlocul fiilor sai duhov­nicesti. Asteptasem mai mult de 2 ore, privindu-l ase­zat intr-un jet, ascultand rabdator si bland pasurile fiecaruia, apoi raspunzand masurat, picurand dul­ceata duhovniceasca in acele inimi necajite ce i se destainuiau.

Prima intrebare care mi-a venit in minte a fost “Cum de se face tuturor toate?”, insa tot eu mi-am raspuns, vazandu-i bunatatea chipului si blandetea privirii, ca dezlegarea acestei intrebari se afla in pu­terea Celui mai presus de noi. Asa ca mi-am inceput interviul astfel:

– Parinte Constantin Galeriu, primele studii teo­logice le-ati urmat incepand cu o varsta oarecum frageda – 12 ani. Cine a fost primul indrumator al sfintiei voastre pe aceasta cale?

– Duhul Sfant. Si parintii mei.

Citește mai mult…

Zoe Dumitrescu Buşulenga (Maica Benedicta): Trupul, cortul lui Dumnezeu

 

Zoe Dumitrescu Buşulenga (Maica Benedicta de la Văratec ) alături de Parintele Iustin Parvu (Arhimandrit la Sf. Mănăstire Negru Vodă-Poiana Mărului, jud. Neamţ)

Per total nu m-am gândit niciodată la mine. Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine…

Când eram copil, eram foarte timidă. După părerea mea eram ăi foarte cuminte. Mă socoteam puţin nedreptaţită. În jurul meu erau copii foarte frumoşi (verişoarele mele) care-mi dădeau complexe încă de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scăpat însă nici până azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea în public, nu m-am vindecat. În întreaga mea carieră universitară făceam puls peste 90 la fiecare curs şi la fiecare seminar, ori de câte ori le vorbeam studenţilor. Şi aveam pâna la şase ore pe zi. Eram încleştată, crispată, de fiecare dată. Pe măsură ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, aceastăp stare se risipea.

Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut însa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele…

Citește mai mult…

Părintele Petroniu Tănase

februarie 22, 2011 Lasă un comentariu

Parintele Petroniu Tanase, fostul egumen al Schitului romanesc Prodromu din Muntele Athos, a trecut la cele vesnice, marti, 22 februarie, in jurul orelor 16.00.

Parintele protosinghel Petroniu Tanase s-a nascut in anul 1914, in comuna Farcasa, in judetul Neamt. Ravna monahala, ce i-a cuprins sufletul inca din tinerete, l-a dus pe acesta in obstea Manastirii Neamt, unde se va si calugari. Parintele va ajunge apoi in Manastirea Antim, din Bucuresti. Cu toate ca a renuntat la lume, tanarul monah a urmat cursurile Facultatii de Teologie, alaturi de alte studii in Matematica si Filosofie.

Parintele Petroniu Tanase

Parintele Adrian Fageteanu, intrebat despre Parintele Petroniu Tanase, va spune: „Avva Petroniu Prodromitul? Cel mai smerit. Cel mai smerit. Cel mai smerit.” Tot el nu va spune ca, in anul 1937, perioada in care obstea Manastirii Antim a fost cea mai numeroasa, numarand 38 de monahi, cel mai smerit dintre ei si singurul care nu se indreptatea pe sine era Parintele Petroniu Tanase; la acea data, Parintele Petroniu avea doar 23 de ani.”Toata actuala randuiala a bibliotecii i se datoreaza. Poate de aceea, desi e staret, continua sa se ocupe tot el de ea, aceasta fiind parte din viata sa, din ascultarea sa.”

Dorul pentru o viata imbunatatita, asemeni marilor parinti nevoitori, i-au indrumat pasii spre Gradina Maicii DomnuluiSfantul Munte Athos. Parintele Petroniu Tanase va ajunge in Sfantul Munte in anul 1978, el facand parte din a doua generatie de monahi trimisa de Patriarhia Romana spre a revigora obstea Schitul romanesc Prodromu.

Schitu Prodromu - Sfantul Munte Athos

Din anul 1984, parintele Petroniu Tanase a fost  si protosinghel, si duhovnic, si bibliotecar. Nicolae Baciut, vizitand si admirand ordinea din biblioteca, va spune: „simt din nou ca sunt roman, cu tot cu pamantul pe care-l calc. Chiar daca Citește mai mult…

Comemorare Valeriu Gafencu. INTERVIU/ Valentina si Nora Gafencu: N-am rupt niciodată legătura cu Valeriu şi tata. Îi simţim mereu prezenţi

ianuarie 25, 2011 Lasă un comentariu
Comemorare Valeriu Gafencu

 

de Ionut Baias HotNews.ro
Joi, 18 februarie 2010

 

Nora si Valentina, surorile lui Valeriu Gafencu
Foto: HotNews.ro
Pentru trairea sa mistica intre zidurile inchisorilor comuniste, bunatatea si dragostea nemarginita pentru semeni a fost supranumit „Sfantul inchisorilor„. Viata lui Valeriu Gafencu a inspirat si continua sa inspire mii de tineri.

Ca in fiecare an, la Targu Ocna, locul mortii sale, a avut loc o comemorare prilej sa aflam mai multe despre Valeriu Gafencu chiar de la surorile sale Valentina si Nora.

Rep: Cum era copilul Valeriu Gafencu? Care era atmosfera in familie si cum s-a produs urcusul duhovnicesc al lui Valeriu?

Valeriu Gafencu s-a nascut la 24 ianuarie 1921 in localitatea Singerei, judetul Balti, in Basarabia. Tatal sau, Vasile Gafencu, a fost deputat in Sfatul Tarii, adunarea reprezentativa care a votat in 1918 Unirea cu Romania. Dupa ocuparea Basarabiei de catre bolsevici, in iunie 1940, a fost deportat in Siberia si a murit la scurt timp dupa aceea.

Valentina Gafencu: Valeriu nu ca era foarte deosebit, ci era foarte apropiat de lumea din sat, era iubit de toti prin felul lui de a fi, de a se comporta. Nu-mi amintesc ca macar o data sa ne fi certat Valeriu, nici pe mine si nici pe surorile mai mici. Avea grupul lui de prieteni, se purta cumsecade cu toata lumea. Era din cale-afara de cinstit si de corect! A fost crestin de mic iar cresterea lui duhovniceasca a fost permanenta. Educatia din familie oferita in special de tata, apoi cea din scoala si cea din Fratiile de cruce. Adevarul e ca a fost cu toata inima, cu tot sufletul pentru Hristos, pierzandu-si speranta in oameni. Zarca l-a facut sa fie foarte, foarte credincios. Lucrarea aceasta a continuat in lagarul de la Galda unde se ruga mult intr-o bisericuta veche.

Nora Gafencu: Venea dintr-o familie in care ne iubeam si ne intelegeam asa de bine, in care parintii aveau o dragoste nemarginita. Cantam impreuna cu ei iar tata ne dirija, asa armonie era. Rusii ne-au despartit insa.

Pe Valeriu tata l-a dus pana la granita, de unde s-a intors singur. Casa ne-a fost luata, iar noua ne-au lasat o camera si bucataria. In scurt timp l-au deportat pe tata, ridicandu-l intr-o noapte. Impreuna cu Tuchi, sora mai mica, am plans si ne-am ascuns in pivnita. Asa a fost despartirea noastra si nu l-am mai vazut niciodata. Tata avea sa moara in Siberia.

Valeriu (dreapta) impreuna cu Ion Ianolide si mama sa in colonia de munca de la Galda
Valeriu (dreapta) impreuna cu
Ion Ianolide si mama sa in colonia de
munca de la Galda
Foto: HotNews.ro

“Daca tara asta ar fi avut cativa ca Valeriu, n-ar fi ajuns in halul in care a ajuns”.

Rep: Cum a primit familia arestarea lui Valeriu? cat stiati din ceea ce se intampla in inchisorile politice?

V.G.: Stiam destule ca sa ne ingrijoram foarte tare. Evident insa ca multe lucruri si grozavii nu au fost cunoscute decat peste foarte multi ani. Noi aflam mai multe de la fostii lui camarazi cu care a stat in inchisoare, de la Nicolae Trifoiu, cu care Valeriu a stat 6 ani. Este meritul Norei si al sotului ei care au pastrat scrisorile trimise de Valeriu. Eu am pierdut ladita in care pastram toate actele de acasa si poze de-ale lui Valeriu…

Rep: cand ati reusit sa-l vedeti prima data dupa arestare?

La 18 februarie, intre orele 14.00 si 15.00, dupa momente de rugaciune incadescenta (cu fata transfigurata), Valeriu a rostit ultimile cuvinte: „Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul”.

V.G.: Mergand la Aiud nu mi s-a dat voie sa-l vizitez. Am aflat de la cineva care era directorul si l-am oprit pe strada: “Nu ma lasa sa-mi vad fratele!” “Dar cine sunteti?” “Sunt sora lui Valeriu Gafencu”. El atat a spus ( a avut curaj, ca nu ne auzea nimeni): “Daca tara asta ar fi avut cativa ca Valeriu, n-ar fi ajuns in halul in care a ajuns”. Am stat mult de vorba cu Valeriu: era in credinta, slabut, trecut prin chinuri, dar reusea sa-si mascheze bolile. Mi-a spus exact ce ne scria si in scisorile pe care ni le trimitea: sa fim cuminti, serioase, gospodine, credincioase.

Pr. Gh. Calciu: „Nu avem alt sfant mai mare decat Valeriu Gafencu”
IPS Bartolomeu Anania: „Stalp al rezistentei spirituale romanesti”
Intre cei mai cunoscuti martori-martiri, care au suferit, traind pe cele mai inalte culmi ale spiritualitatii crestine, stalp al rezistentei spirituale romanesti din timpul opresiunii comuniste, consideram a fi fost atunci studentul VALERIU GAFENCU.

Valeriu ne-a spus ca daca iese din inchisoare se face calugar.

N.G.: Am  luat legatura cu Valeriu cand erau dusi la Galda, unde puteam sa-l vedem. Valeriu era mai singuratic, maturizat; arata bine, desi trecuse prin izolare. M-a trimis la Iasi, la Seta (Elisabeta Ionescu) o prietena pe care el o iubea in ascuns. Cand am ajuns la ea cobora scarile cu sotul ei. Ne-am imbratisat, i-am transmis mesajul, am plans si asa am incheiat vizita. Seta ne-a spus mai tarziu ca nu indraznea macar sa creada ca Valeriu o iubeste fiindca l-ar fi asteptat toata viata daca el i-ar fi marturist dragostea mai devreme.

Rep: Cum a primit vestea Valeriu?
V.G.: Afland ca Seta se casatorise, Valeriu ne-a spus ca daca iese din inchisoare se face calugar.

Cand ma incurc in ceva, mai tare, zic “Hai, mai Valeriu, ajuta-ma!” si el parca ma lumineaza

Sf. Mucenic Valeriu
Sf. Mucenic Valeriu
Foto: HotNews.ro

Rep: Cand ati aflat de moartea sa?

V.G.: Eram la ora, predam la Dobrotesti. Intra primarul si-mi aduce o veste: “A murit sotul dvs, Valeriu”. “Nu-i sotul, e fratele meu”. Venise chiar in ziua aceea, de 18 februarie. Pana in ultima clipa Valeriu a continuat sa le dea sfaturi tuturor. Pentru fiecare avea o vorba buna si frumoasa, un sfat legat de talentul fiecaruia.

Rep: Ce parere aveti de faptul ca tot mai multi romani il considera pe Valeriu Gafencu ca fiind sfant si s-a cerut in mai multe randuri patriarhiei ca sa demareze procedurile pentru canonizarea sa?
N.G.: Am mai spus – nu sub forma de propaganda: il simt pe Valeriu tot timpul! Toate evenimentele noastre de bucurie, nunti, botezuri, erau cu lacrimi pentru ca ne gandeam ca lipseau ei: Tata, care era deosebit, un om cum rar intalnesti , si Valeriu, un frate deosebit. Am mers inainte cu viata, dar cu lacrimi. N–am rupt legatura deloc cu Valeriu, a fost mereu Prezent!

V.G.: Valeriu ne-a ajutat intotdeauna. Ma rog, si ajutorul lui il simt tot timpul. Cand ma incurc in ceva, mai tare, zic “Hai, mai Valeriu, ajuta-ma!” si el parca ma lumineaza, ma indreapta, ma duce si ma incurajeaza. Asta-i viata. Asta-i un frate care-i fericit.

Si-a cunoscut ziua mortii

Cu numeroase plagi tuberculoase pe trup – care supurau permanent – Gafencu si-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a inmuiat si pe gardienii-calai. Trupul sau se facuse cu adevarat lacas al Duhului Sfant. Pentru credinta sa, Valeriu a fost invrednicit de Dumnezeu sa-si cunoasca ziua mortii.

Pe 2 februarie 1952, el si-a rugat apropiatii sa-i procure o lumanare si o camasa alba, pe care sa i le pregateasca pentru ziua de 18 februarie a aceluiasi an.

A mai cerut ca o cruciulita (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) sa-i fie pusa in gura, pe partea dreapta, spre a fi recunoscut la o eventuala dezgropare.

La 18 februarie, intre orele 14.00 si 15.00, dupa momente de rugaciune incadescenta (cu fata transfigurata), Valeriu a rostit ultimile cuvinte: „Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul”.

Citeste si: Serial-Sfintii inchisorilor: Valeriu Gafencu- „Dumnezeu revarsase asupra lui harul frumusetii sub toate aspectele”

 

//

Citeste mai multe despre   

Rugăciune către Sfântul Valeriu Gafencu

ianuarie 25, 2011 Lasă un comentariu

sf-valeriu.jpg


Sfinte Valeriu, noule mărturisitor al credinţei în Hristos, la tine alergăm ca la un grabnic ajutător al tuturor celor ce se roagă ţie. Vezi, sfinte, durerile noastre, vezi neputinţele noastre, vezi puţinătatea credinţei noastre, şi nu te scârbi de lenevia şi nimicnicia noastră.

Ne rugăm ţie, sfinte, grăbeşte de ne ajută cu neîncetatele şi sfintele tale rugăciuni şi ne sprijineşte pe noi. Ştim că ai pătimit grele prigoniri pentru dragostea lui Hristos, dar prin răbdarea lor ai aflat dar de la Dumnezeu şi astăzi vieţuieşti în lumina raiului. Faptele tale binecuvântate ne-au făcut să te chemăm în ajutor. Suntem încredinţaţi că pe tot cel ce aleargă la tine, cerând cu credinţă ajutor, nu-l treci cu vederea.

Ridică-ne din groapa fricii, în care ne-a aruncat vrăjmaşul diavol, ridică-ne pe calea mărturisirii credinţei în Dumnezeul cel adevărat. Fii nouă pildă, fii nouă îndrumător, că iscusite sunt cursele vrăjmaşului şi nu ne pricepem să ne ferim de ele. Roagă-te să fim feriţi de înşelare şi să primim de la Dumnezeu darul dreptei socoteli. Pe cei căzuţi în păcate ajută-i prin rugăciunile tale să se pocăiască, aşa cum i-ai ajutat prin cuvânt pe păcătoşii pe care i-ai întâlnit în temniţele prin care ai trecut.

Roagă-te, sfinte mucenice, pentru duhovnicii noştri, să ne călăuzească pe calea cea dreaptă. Roagă-te pentru toţi preoţii şi diaconii, să le dea Dumnezeu curajul de a semăna cuvântul Evangheliei acolo unde trebuie. Roagă-te pentru ierarhii ortodocşi, să păstorească turma cu frică de Dumnezeu, fără a se teme de mai marii lumii acesteia. Ai grijă, Sfinte Valeriu, de toţi monahii şi de toate monahiile, fiindu-le sprijinitor şi ocrotitor, ca avându-te pe tine împreună rugător să sporească în nevoinţă şi virtute.

Ai grijă, sfinte, de toţi cei prigoniţi pentru Hristos, să rabde cu răbdare mucenicească, fără să cârtească. Şi ai grijă şi de prigonitorii lor, rugându-te pentru ei, aşa cum te-ai rugat şi pentru cei ce te-au prigonit pe tine.

 

Întăreşte-ne, sfinte, în lupta pe care o ducem pentru mântuirea noastră, ca mulţumindu-ţi ţie să lăudăm şi să binecuvântăm şi să slăvim întru-tot-lăudatul şi preaputernicul nume al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

prcalciu-cu-icoana-pe-care-este-pictat-valeriu-gafencu.jpg

Rugăciune pentru proslăvirea noilor mucenici

Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce i-ai păzit pe cei trei tineri şi pe Daniel în cuptorul cel de foc, Cel ce i-ai întărit pe mărturisitorii ultimei prigoane să dea mărturia cea bună în faţa prigonitorilor, primeşte de la noi această puţină rugăciune.

Sădeşte, Hristoase Dumnezeule, jertfa lor ca o sămânţă pe pământul inimii noastre. Să fie această sămânţă aducătoare de roadă bună, să ne fie nouă spre început bun mântuirii şi dătătoare de curajul mărturisirii adevărului în faţa celor care îl batjocoresc. Fă, Doamne, ca pilda lor să nu fie dată uitării, ci din ea să se hrănească fiii Bisericii celei dreptslăvitoare. Fă ca virtuţile şi jertfa lor să mustre lenevia şi negrija noastră, şi să primim această mustrare spre îndreptarea noastră.

Cerut-a oarecând Sfânta Maria Magdalena trupul Tău, zicând Grădinarului: „Doamne, spune-mi unde l-ai pus, şi eu îl voi lua”. Tot aşa noi cădem înaintea Ta, rugându-ne Ţie cu nădejdea că ne vei ierta îndrăzneala şi nu vei trece cu vederea cererea noastră: „Doamne, arată-ne nouă locurile în care se află sfintele moaşte ale mărturisitorilor Tăi, ca aflându-le să le cinstim cu evlavie”. Şi dacă din pricina păcatelor noastre nu am fost vrednici să ne închinăm lor, ne rugăm Ţie cu zdrobire de inimă, Doamne, să nu laşi sfintele moaşte ale robilor Tăi să zacă în uitare, ci scoate-le la lumină, pentru a primi închinarea cuvenită.

Ca închinându-ne cu evlavie, să ne putem bucura şi de cinstirea lor în Biserica Ta, după cum li se cuvine, împreună cu a cetelor de sfinţi mucenici şi mucenice. Şi împreună cu ei să Îţi aducem slavă, cinste şi închinăciune Ţie, Dumnezeului cel în Treime lăudat, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.

(extrase din volumul: “Din temnite spre sinaxare)

osuarulsiicoanamartiriloranticomunisti-aiud.JPG

Ne vorbeşte Părintele Cleopa

ianuarie 23, 2011 Lasă un comentariu

 


Era un calugar pustnic, ascet mare în pustie în partile Alexandriei, cu numele Ilarion, mare sihastru. Avea aproape o suta de ani.

S-a rugat lui Dumnezeu câtiva ani de zile: „Doamne, sa-mi arati mie care este sfatul dracilor cu care ei câstiga cele mai multe suflete pentru împaratia iadului! Care-i mestesugul lor si metoda de a-i întoarce pe oameni de la calea cea buna, pentru a-i face robi pacatului, si a-i duce în iad. Cum câstiga ei mai multe suflete pentru iad, decât îngerii pazitori pentru împaratia cerului?” S-a rugat parintele un an, doi, trei si nu i-a raspuns Dumnezeu.

Într-o noapte, stând el la rugaciune, în puterea noptii fiind, afara era luna ca ziua, aude un glas: „Avva Ilarioane!” „Ce este, Doamne?” „Ia Sfânta Cruce în mâna, ia toiagul tau, fa semnul Sfintei Cruci, iesi din chilie si mergi pâna în poiana din apropiere si, când vei ajunge în poiana, stai lânga un copac, acolo. Dar sa nu te temi de ce vei vedea! Stai acolo si uita-te în mijlocul poienii pâna voi veni”.

El, când a auzit ca l-a învatat sa se înarmeze cu semnul Sfintei Cruci, a cunoscut ca este de la Dumnezeu chemarea. S-a dus batrânul, zicând în minte rugaciuni, si a ajuns în poiana. Era liniste mare; nu batea vântul în noaptea aceea. Numai luna si stelele se vedeau. S-a dus batrânul calugar lânga un copac si statea luând aminte.

Deodata, vede ca în mijlocul poienii apare un jilt, un tron împaratesc. Parca era de fulgere, ca para focului. Întâi scaunul a aparut si s-a minunat. Dupa aceea vede ca vine satana si se asaza pe scaun. Avea umerii ca nicovala. Pielea lui era ca cerneala, cu peri ca de urs, cu gheare puternice. Avea o coroana facuta numai din serpi, si tinea în mâna un toiag în chip de balaur.

Când l-a vazut, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci. Satana s-a asezat pe scaunul acela si a batut de trei ori din palme. Când a batut, s-a umplut vazduhul de cete dracesti. Polcuri de draci, mii si milioane. Unii, care pareau sa fie cei mai mari, boieri de-ai iadului, stateau aproape de el. Altii, deasupra padurii si altii, prin vazduh; cât vedeai, numai cete dracesti.

Când a vazut calugarul atâta amar de iad acolo si atâtia diavoli, si-a adus aminte de cuvântul din chilie, care i-a zis „sa nu te temi”, s-a înarmat cu semnul Sfintei Cruci si statea atent.

Atunci, dupa ce s-au adunat cat nisipul marii, în toate partile nu se vedeau decât cete de diavoli, s-a sculat satana în picioare si a zis:
– V-am adunat în noaptea asta, în miezul noptii aici, ca vreau sa fac un examen cu voi. Trebuie sa dati un examen greu. Stiti voi de ce v-am chemat?
Si a zis unul:
– Stapâne, nu stim!
– Iata de ce v-am chemat aici. Sa iasa la raport fiecare din voi, care stie cel mai bun mestesug de a însela oamenii si a-i aduce în împaratia mea. Si sa-mi arate cum înseala el lumea si cum îl prosteste pe om si-l înseala de-l aduce la munca cea vesnica si la împaratia noastra. Care-i metoda, care-i mestesugul vostru, ca voi în toata lumea, aceasta treaba aveti, sa înselati sufletele oamenilor? Sa va vad cât de iscusiti sunteti voi în a însela sufletele oamenilor!

Cel ce ma loveste în gândire, daca are sa-mi spuna un sfat cum înseala lumea asa cum gândesc eu, iata îi voi da sa conduca trei minute iadul, îl voi pune împarat trei minute în locul meu, si-l voi face mare general peste ceilalti.

Atunci a iesit unul din multime si a zis:
– Sa traiesti, întunecimea ta! Am venit sa dau raport, cum însel eu pe oameni!
– Ei, sa vedem! – Eu, zice el, îi spun omului asa: „Mai omule, mai du-te la biserica, mai posteste, mai roaga-te, mai fa chiar si milostenie, si alte fapte bune. Mai, dar nici cu dracul nu te strica! Mai du-te la restaurant, mai mergi la crâsma, la jocuri, la petreceri, la jocuri de noroc, ca si cu lumea asta sa te mai veselesti!”

Cu aceasta metoda am înselat pe foarte multi. Le dau în gând, ca alta putere n-am! Din iad alta putere nu ni s-a dat noua. Îngerii din rai au putere de la Dumnezeu numai sa-i dea în gând omului sa faca bine. Noi avem putere numai sa-i dam în gând omului sa faca rau. Da ca sa-l silim, nu putem, ca omul are de sine stapânirea lui data de Dumnezeu. Nu putem cu sila sa-l facem sa pacatuiasca; numai daca-i prost si ne asculta ce-i dam în gând.

Si asa am amagit pe foarte multi. Când ies de la biserica, unii se opresc la cârciuma. Acolo fiecare se întâneste cu neamuri, cu prieteni. Mai ia o tuica, mai ia un pahar; unul mai ia o tigara, mai vine un lautar sa-i mai cânte. Din cauza asta omul s-a împiedicat, nu i-a mai folosit nimic ca a fost dimineata la biserica, caci seara s-a întors de la slujba noastra. Si tot asa fac cu fiecare.

Si a întrebat satana:
– Pe multi ai înselat?
– Sa traiesti, întunecimea ta, pe multi!
– Ai înselat pe cei mai prosti decât tine, dar n-ai facut nici o isprava.
– De ce, întunecimea ta? – Tu îi spui omului sa mai mearga si la biserica, sa mai mearga si la cârciuma, sa mearga si la petreceri, sa se mai roage, pe urma sa mearga la distractii nepermise, dar Hristos îi spune în Evanghelie: Nimeni nu poate sluji la doi domni! adica si mie si Lui.

L-ai îndemnat tu, poate omul n-a fost pregatit sufleteste si se duce de câteva ori, dar dupa o vreme vine îngerul si-i da în gând: „Mai omule, nu poti umbla pe doua carari; ori cu dracul, ori cu Dumnezeu”. Si omul, fiind certat de frica de Dumnezeu, se lasa. „Mai, ma tin de una, ca nu este mântuire umblând pe doua cai!”
– Ai patit asa?
– Am patit si asa!
– Vezi! Ti-am spus eu ca tu ai înselat pe cei mai prosti decât tine. Deci sa stii ca n-ai raspuns bine.

Si a chemat pe un comandant, de acei mari, un capitan si i-a zis:
– Ia-l în spate, du-l în adunare si da-i zece toiege la spinare si sa-l trimiti în fundul iadului ca-i prost!

L-a batut, în loc sa-i multumeasca! Nu i-a placut sfatul lui. Cauta altul mai bun.

Iese altul la raport:
– Sa traiesti, întunecimea ta! Daca nu te-oi multumi eu, altul nu te multumeste.
– Sa te vad, viteazule! Cum te cheama?
– Scarabuta ma cheama.
– Cum înseli tu pe oameni?
– Iata cum, maria ta. Eu îi spun omului asa: Mai omule, nu este Dumnezeu, nu este drac, nu este înger, nu este iad, nu este rai, nu este munca vesnica, nu este slava vesnica, totul este aici în lumea asta! Daca ai ce mânca si ce bea si ai femei si bani multi, daca ai cinste de la oameni, casa si bogatii multe, aici este raiul. Si daca n-ai, aici este iadul. Deci atâta-i, cât îi omul pe lumea asta.
– Si ai înselat multi?
– Multi am înselat!
– Si tu ai înselat pe cei mai prosti decât tine. Stiu eu ca ai înselat, dar pe cei prosti, ca pe cei ce stiu Scripturile nu poti sa-i înseli. Pentru ca Scriptura îi spune omului ca este Dumnezeu, ca este drac, ca este înger, este iad, este rai, este munca vesnica, este pedeapsa pentru pacat, este rasplata pentru fapta buna în ceruri. Scriptura este plina de acest fel de învataturi si cei care o citesc, nu te cred pe tine.

Ba si mai mult. Dumnezeu, când l-a sadit pe om a pus în sufletul si trupul lui simtirea de Dumnezeu. Cât de pagân ar fi cineva, simte ca este o putere nevazuta în sufletul lui si aceasta este constiinta. Constiinta îl mustra când face rau si-l bucura când face bine. Si glasul constiintei nu poate fi un reflex al materiei, ceva material, ca-i de natura nevazuta.

Constiinta este glasul lui Dumnezeu în om si, îndata ce a gretit, îl mustra: „De ce ai facut asa? Poate sa nu-l mustre nimeni când face pacatul. Oricând greseste, aceasta lege pusa de Dumnezeu lui Adam întâi, numita si legea firii sau a constiintei, îl mustra imediat.

Uneori asa de tare în mustra, daca este pacatul mare, încât îl da aproape în deznadejde. Se împlinelte atunci cuvântul care spune în psalmi: Întru mustrari pentru faradelege ai pedepsit pe om si ai subtiat ca pânza de paianjen sufletul sau (Psalm 38, 14-15). Adica se subtie nadejdea ca pânza unui paianjen si, de mare mustrare de cuget, mai ca-si pierde nadejdea.

Constiinta, daca se pateaza cu multe pacate, asa de tare îl mustra pe om uneori, ca se face lui aceasta mustrare chinuirea chinuirilor. Din cauza constiintei nici nu poate mânca bine, nici nu mai poate dormi, nici pace nu mai are, nici nu se poate ruga. Constiinta roade, roade ca si cariul în lemn. „De ce ai facut si de ce ai mâniat pe Dumnezeu cu asemenea pacate?”

Deci, degeaba îi spui tu ca nu-i Dumnezeu, caci constiinta îi spune si, dupa constiinta, îi spune si Scriptura. Tu zici ca-l înveti pe om ca nu-i Dumnezeu, ca nu-i drac, ca nu-i înger, ca nu-i iad, ca nu-i rai, dar constiinta îi spune ca este si Scriptura este plina de marturii din care se arata ca exista Dumnezeu, ca este înger, este munca vesnica, este slava vesnica. Deci si tu – i-a zis satana la acel cu raportul, care se lauda ca prin acest sfat înseala multa lume – esti prost si nu aduci mare aport pentru împaratia iadului; nu aduci mare folos!

Asa a patit si acest drac care a venit cu al doilea raport înaintea satanei, cum a patit si cel dintâi care se lauda ca a facut mare isprava. Adica în loc sa-l laude, sa-l faca mai mare peste multe cete de draci, l-a batut si cu rusine l-a trimis în fundul iadului, ca-i prost si nu stie sa însele pe oameni.

A înselat, dar a înselat prea putin si prea putine suflete a dus la iad! A patit si acest diavol ca si cel dintâi care învata pe om sa mearga si la biserica si la crâsma si sa faca si de-ale lui Dumnezeu ti de-ale satanei. Deci si acesta a iesit rau.

Si acum dintre cetele dracilor care erau de fata a chemat pe altul la raport. Si era o tacere între polcurile dracilor, ca erau milioane de demoni în jurul padurii si a poienii aceleia, si nu iesea nici unul, ca se temeau ca vor pati ce au patit ceilalti, ca, în loc de lauda, îi bate si îi trimite în fundul iadului.

Satana statea pe scaun si astepta sa mai iasa vreo unul la raport, zicând:
– Daca cel ce iese a treia oara, ma loveste în gândire, adica îmi spune un plan de a câstiga suflete pentru împaratia iadului, mai bun decât al celor doi care mi-au dat raportul mai înainte, atunci eu pe acela îl voi face general peste multe ostiri dracesti si-l voi pune sa stea pe scaunul meu de împarat al iadului trei minute.

Dupa ce-a zis satana asa, din polcurile cele nenumarate de draci n-a vrut sa mai iasa nimeni, pentru ca se temeau sa nu pateasca ce au patit ceilalti doi, care au raportat mai înainte si nu i-a placut lui.

Totusi dupa un timp iese unul ghebos, cu patru rânduri de coarne, un picior de rata, unul era de cal. Avea semnele iadului pe fruntea lui, coada era lunga, de nu stiu câti metri în urma. Si când a iesit, s-a dus înaintea satanei, cum statea pe scaun acolo în mijlocul poienii, si i-a spus:
– Sa traiesti, întunecimea ta! Satana îl întreaba:
– Cum te cheama?
– Sarsaila, ma cheama!
– Ehei, te vad batrân si grebanos. Mi se pare ca stii tu ceva mestesuguri de a însela suflete, sa le aduci la împaratia mea. Sarsaila a spus:
– Nici întunecimea ta nu stii ce stiu eu!
– Sa te vad! Mi se pare ca esti mare mester de a câstiga suflete.
– Nici tu nu stii ce stiu eu! Eu am un mestesug, ca am îmbatrânit în lupta cu sufletele oamenilor de atâtea mii de ani, prin care multe suflete duc la iad. Cum cad primavara fulgii de zapada, asa cobor suflete în iad în fiecare zi.
– Si cum ai reusit sa aduci atâtea suflete la împaratia mea?
– Eu n-am sa spun nici ca diavolul cel dintâi, care a iesit la raport, pentru ca se întâmpla cum ai zis întunecimea ta. Omul stie ca nu poate sluji la doi domni si îndata îl câstiga îngerul de partea lui. Dar, nici n-am sa-i spun omului, ca celalalt prost, ca nu-i Dumnezeu, nu-i drac, nu-i înger, nu-i iad, nu-i rai. Nu! Pentru ca Scriptura spune ca este si Dumnezeu si drac si înger si iad.

Eu atât îi spun omului: „Mai omule, este Dumnezeu, este drac, este înger, este munca vesnica pentru pacat si slava vesnica pentru fapta buna, dar mai ai vreme! Esti prost? Chiar de azi începi fapta buna?”

Daca-i copil îi spun: „Mai baiete, tu de acum ai de trait! Vine tineretea, trebuie sa te casatoresti, trebuie sa petreci în lume! Nu cumva sa-ti pierzi tineretea asa degeaba, doar viata trebuie traita!”

Iar daca-i tânar îi spun: „Dupa ce te vei casatori si îti vei face o gospodarie, dupa aceea ai sa începi fapta buna. Acum manânca, bea, distreaza-te, fa toate rautatile, ca doar esti tânar. Te va ierta Dumnezeu, ca El stie neputinta omului. Pentru pocainta mai lasa pe mâine, lasa pe poimâine, lasa pe la anul, mai încolo!”

Îl învat pe om sa amâne pocainta de azi pe mâine, de mâine pe poimâine! „Ce milostenie vrei sa faci acum? Taci din gura! Te pocaiesti aproape de moarte! Vrei sa postesti acum, sa-ti cheltuiesti sanatatea trupului? Lasa la batrânete, ca postul este pentru cei batrâni! Vrei sa te rogi? Sa pierzi tu atâtea ceasuri rugându-te lui Dumnezeu? Apoi acum ai treaba. Iata, ai sa cresti copii, ai de facut casa si zestre la fete, ai de însurat si maritat. Ai atâtea!”

Si-l încurc cu grijile vietii si tot îi spun: „Lasa pe alta data”. Cand vine îngerul si-i spune: „Mai, omule, fa un praznic pentru morti!” Eu îi spun: „Dar esti prost? Acum ai de îmbracat copiii, ai de facut nunta, ai de facut cutare!” Îngerul vine si-i spune: „Mai, omule, ia începe a posti posturile de peste an, miercurea si vinerea!” Eu îi spun: „Nu posti ca îti pierzi sanatatea! Tu trebuie sa muncesti, sa aduni averi, ai de crescut copii!”

Sau vine îngerul si-i spune: „Mai omule, spovedeste-te si lasa pacatul, lasa desfrâul, lasa betia, lasa tutunul, lasa înjuraturile!” „Ei, dar de pe acum? Mai încolo, aproape de moarte, m-oi spovedi la un preot, ma va dezlega si gata. Doar cartea spune sa te apuce sfârsitul cel bun, dar pâna atunci poti petrece asa!”

Cu aceasta ma asculta toti, zice diavolul, si fapta buna tot o amâna de azi pe mâine.

Sfânta Scriptura spune altfel. Duhul Sfânt îi trezeste pe oameni, zicând: Astazi de veti auzi glasul Lui, sa nu va învârtosati inimile voastre (Evrei 37,8). Si cum am spus, glasul lui Dumnezeu în om este constiinta, care-l mustra pentru pacat si-i spune: „Omule, paraseste pacatul! Lasa-te de furat, lasa-te de curvit, lasa-te de înjurat, lasa-te de betie, lasa-te de fumat, lasa-te de lucruri rele, de zavistie, de pizma, de cearta”. Dumnezeu îi porunceste azi, iar noi îi spunem lui: „Nu astazi, ci mâine, poimâine, la batrânete!”

Si-i zicem asa: „Da-mi mie ziua de azi si tu ia-o pe cea de mâine!” Si asa, zice, este pacatul la om cum, ai lua un cui mare si cu o barda începi a-l bate într-un lemn de stejar uscat. Daca-i dai un ciocan, dpua, trei, cuiul îl poti scoate usor. Daca-l bati pe jumatate, este mai greu, iar daca îl bati de tot, trebuie sa crapi lemnul!

Asa-i si pacatul! Se bate în fire prin obisnuinta. Si daca omul nu lasa azi pacatul, când este proaspat, cu cât se învecheste, cu atât mai greu se poate dezobisnui de dânsul.

Vazut-ai în arama rugina verde? Arama daca o curatai în fiecare zi, stralucea ca aurul! Însa, daca s-a lasat ani de zile, a prins rugina verde, n-o mai poti spala cu nimic în lume, numai daca o topesti. Asa-i sufletul când îmbatrâneste în pacat. Daca nu a lasat azi pacatul, sa nu creada ca mâine sau poimâine îl lasa mai usor. Ca, pe masura ce trece vremea, pacatul se învecheste, se bate în fire si obiceiul devine o a doua natura; obisnuinta se face a doua fire si omul face pacatul vrând-nevrând, si cu mare nevoie se mai dezbara omul de pacat, dupa ce s-a învechit în el!

Obisnuinta, dupa legile canonice ale Bisericii, este a zecea treapta a pacatului, ca de aici urmeaza deznadejdea, penultima treapta. Si când l-am vazut pe om ca s-a obisnuit cu pacatul, un an, doi, zece, nu stiu câti, este al meu pentru totdeauna! Si asa reusesc eu sa-i însel, ca mii si milioane de oameni amâna pocainta de azi pe mâine, si toti se robesc de pacat; caci pacatul care nu l-a lasat azi, mâine-poimâine tot prinde radacini si este tot mai greu. Iar când vrea omul sa lase pacatul, pacatul se ridica cu mare putere asupra lui: „Esti prost, mai? Cu mine ai trait! Cum sa te lasi de mine? Ce mai este? Sa traiesti cum te învat eu si cum te-ai obisnuit cu mine!”

Asa, cum ti-am spus mai înainte, am învatat si înselat atâtea suflete, încât acestea cad în iad cum cad fulgii când ninge, cu un singur sfat: „Oameni buni, pentru fapta buna mai este vreme; nu fiti prosti sa începeti chiar de azi sau chiar din ceasul acesta!”

Deci, va spun întunecimea ta, acesta-i sfatul si mestesugul meu si am o ceata în iad de mii si sute de mii de ucenici de-ai mei, pe care i-am învasat asa, si-i trimit în tot pamântul sa sopteasca omului la ureche: „Omule, pentru fapta buna mai este vreme. Mâine, poimâine, peste un an, peste doi, la batrânete”. Si am reusit si reusesc. Du-te si vezi în iad câti am pogorât si pogor cu acest sfat!

Atunci satana a zis:
– Bravo! Cel mai bun sfat, sa-l înveti pe om sa amâne pocainta de azi pe mâine: „Chiar azi vrei sa te spovedesti? Chiar azi vrei sa te împartasesti? Chiar azi vrei sa faci milostenie? Nu vezi ca n-ai timp? Lasa pe mâine!”

Acum, pentru ca m-ai lovit în gândire, îti voi da coroana si toiagul meu, sa stapânesti trei minute iadul, si toti sa învatati de la el acest viclesug, ca sa aduceti cât mai multe suflete în împaratia mea, ca sa se chinuiasca cu noi în vecii vecilor.

Calugarul, dupa ce-a vazut si auzit toate acestea, a vazut pe satana ca a batut de trei ori din palme si ca o scânteie s-a stins în vazduh si n-a mai vazut nimic, nici nu s-a mai auzit nimic. Si el a ramas uimit de cele ce a auzit, cum instruieste satana pe ucenicii lui si pe cei fara numar draci în iad, ca sa-i învete pe oameni sa amâne pocainta.

Atunci a venit îngerul Domnului si i-a zis:
– Avva Ilarioane!
– Ce este, Doamne?
– De trei ani de zile te rogi lui Dumnezeu ca sa-ti arate cum înseala dracii pe oameni si cum îi duc în împaratia iadului! Iata ai vazut cu ochii tai si ai auzit cu urechile tale cum!

Du-te la chilia ta, ia un caiet, pune mâna pe condei si scrie tot ce-ai vazut, tot ce-ai auzit cu urechile tale, sa ramâna pentru neamurile ce vor veni, pentru cele din urma, acest mestesug al satanei. Caci trebuie sa stie toata lumea, ca cel mai bun sfat al dracilor de-a câstiga suflete pentru împaratia iadului, este de a-l învata pe om sa amâne fapta buna de azi pe mâine, de mâine pe poimâine, de la tinerete la batrânete, pe patul mortii, si asa sa-i duca pe toti în iad! Amin!

Povestită de Părintele Cleopa

Preluat din PUTEREA CREDINŢEI

Forţa vindecătoare a rugăciunii

septembrie 2, 2010 Un comentariu

Eficacitatea rugăciunii pentru bolnavi pare incontestabilă. În toate oraşele din Franţa se formează grupuri de rugăciune pentru vindecarea bolnavilor. Unele sînt structurate în jurul unui preot, altele, spontane, apărute dintr-o iniţiativă laică, se formează în urma unui caz dramatic. În ceea ce priveşte aceste grupuri, criteriile de vindecare nu sînt identice cu cele de la Lourdes. Este suficient ca bolnavul să arate că nu mai este bolnav, şi cei apropiaţi recunosc vindecarea.
La astfel de grupuri participă, uneori, şi medici, care constată o ameliorare sau o vindecare, fără să întocmească dosare medicale. Nu se face nici o discriminare în privinţa bolilor, astfel încît maladiile organice şi cele psihosomatice sînt luate, la fel, în considerare. Oamenii vin să caute vindecarea în aceste grupuri şi nimeni nu cere alte dovezi, decît ceea ce vede cu ochii lui. Maguy şi Daniel Lebrun au înfiinţat, la Grenoble, un grup de rugăciune şi de magnetism pentru vindecare. Au început în urmă cu 35 de ani, în subsolul casei lor. Grupul număra, atunci, 4-5 persoane, acum, însă, este format din 400 de oameni şi se adună, o dată pe lună, într-o sală de cinematograf. Maguy Lebrun a prezentat funcţionarea şi rezultatele acestui grup în cartea Médecins du Ciel, médecins de la terre (ed. Robert Laffont, 1987). Maguy Lebrun este, în mod incontestabil, o bună magnetizatoare, dar se pare că soţul ei, Daniel, este un medium care intră în contact cu „medicii de dincolo”. Etty, unul dintre spiritele dezîntrupate cu care intră în contact, le dă sfaturi pentru bolnavii care se adresează grupului de rugăciune. Desigur, se insistă pe necesitatea ca bolnavii să-şi continue tratamentul medical. Dacă s-ar substitui unui medic, grupul lor ar avea imediat necazuri!
În cursul investigaţiei mele, deşi m-am deplasat de cîteva ori la Grenoble, fiind bine primită de soţii Lebrun, nu am reuşit să consult nici un dosar medical, nici să-l văd pe Daniel „oficiind”. Am asistat doar la o şedinţă de rugăciune. Întrucît vindecările nu se produc pe loc, nu am aflat nici dacă vreun bolnav s-a vindecat. Pe lîngă cei 10 magnetizatori care acţionau în seara aceea, mai erau de faţă 6 medici: un osteopat, un dermatolog, un ginecolog, un psihiatru şi 2 generalişti. Toţi practicau magnetismul în compania altor magnetizatori (un instalator, o infirmieră, un horticultor etc.). Participanţii se rugau în tăcere – fără formule sau ritualuri -, pentru ca „undele” lor pozitive să-i ajute pe bolnavi. Iată ce mi-a spus Maguy Lebrun: „Magnetismul şi rugăciunea nu înlocuiesc medicamentul, ci îl completează, acţionînd la un alt nivel. Ele procură bolnavului forţe noi, pentru restabilirea unui bun echilibru vibrator”. Maguy Lebrun prezintă în cartea ei cazurile de vindecare considerate „inexplicabile”: „În grupul nostru, se afla o fetiţă născută cu o anomalie a ochilor. Doctorii le spuseseră părinţilor că va orbi. Era o anomalie care nu se putea trata prin magnetism. Ghidul nostru spiritual, Etty, a propus o operaţie spirituală. Am aşteptat momentul luni de zile. Mama a trebuit s-o ia pe copila goală la piept şi să se roage din tot sufletul, după care a simţit o mare oboseală. Cécile are, acum, 9 ani şi poartă ochelari fumurii. Deşi are cîteva probleme cu vederea, merge normal la şcoală”. Alte cazuri: Lucie, vindecată de un abces la rinichi, care ar fi trebuit să fie operat; Jacques, în vîrstă de 24 de ani, vindecat de cancer testicular. „Medicii îi spuseseră că 90% dintre cazurile de cancer la testicule sînt vindecabile. Aşa că Jacques, încrezător, şi-a închipuit că s-a vindecat. A făcut o radiografie, din 6 în 6 luni. După 2 ani, s-a considerat că este vindecat. Într-o zi, a simţit o durere sfredelitoare în umăr. În urma investigaţiilor, s-au descoperit metastaze la plămîni. Două pete mari, cît mandarinele. L-am primit în grupul nostru de rugăciune, cerîndu-i să-şi continue, în mod obligatoriu, tratamentul. Jacques a simţit forţa energetică a grupului. Ne-am rugat 18 luni. Şi-a recăpătat forţele şi şi-a reluat activitatea. Apoi, a făcut o nouă radiografie la plămîni: se vindecase total”. Grupul de rugăciune de la Grenoble a vindecat şi alţi bolnavi, sau le-a ameliorat foarte mult maladia. Există, însă, şi cazuri cînd vindecarea nu se poate face fizic, obţinîndu-se doar o vindecare „spirituală”: pacea sufletească, acceptarea suferinţei alături de întreg grupul. Şi în cazul grupurilor de reînnoire carismatică (în La Pričre de guérison, de Barbara Shlemon – Pneumathčque, 1987 -, este consemnată mărturia excelentă a unei infirmiere care primise darul de a vindeca) se poate vorbi de vindecări. Acţiunea lor nu urmăreşte, în mod special, vindecarea bolnavilor, însă, în timpul şedinţelor de rugăciune, există, întotdeauna, un moment de intervenţie pentru suferinzi. Fără a se dori exagerarea laturii spectaculoase a unor vindecări, mi-au fost prezentate cîteva exemple. Iată ce spune Simone S.: „Marie-Pierre, o prietenă a fiicei mele, l-a adus pe lume, în noiembrie 1985, pe Martin, al treilea băiat al ei. Numai că, la o lună după naştere, se plîngea, în continuare, de o mare oboseală. Examinarea medicală a scos la iveală un cancer generalizat. Atunci, mi-a scris că pentru ea asta însemna sfîrşitul şi că se pregătea de moarte. Am primit scrisoarea, într-o dimineaţă de marţi. În seara aceleiaşi zile, m-am dus la rugăciune. În momentul intervenţiei, am rostit numele ei. După slujbă, la rugăciunea comună, unul dintre noi a primit un «cuvînt de cunoaştere»: Există o femeie pe care Domnul o vindecă în acest moment, o femeie care suferă de o boală legată de formula sîngelui. Nu e de faţă, dar e cunoscută de o singură persoană prezentă în această seară. Am primit mesajul, ca şi cum ar fi fost vorba despre vindecarea bietei Marie-Pierre. Abia după 3 săptămîni, le-am telefonat părinţilor. Am fost nemaipomenit de bucuroasă cînd am auzit că fiica lor se simţea bine. Rezultatele primelor examene medicale fuseseră, în mod inexplicabil, excelente”. Un preot a format, în Drôme, un grup de rugăciune pentru vindecarea unei tinere femei, Nicole. Rugăciunea se adresa, îndeosebi, Marthei Robin (Mistica stigmatizată Marthe Robin a trăit pînă în 1981, în Drôme, la Châteauneuf-Galaure. Pentru ca procesul ei de beatificare să aibă o evoluţie favorabilă, era nevoie de cîteva miracole dovedite şi recunoscute de episcopul de Valence), punîndu-şi cu toţii speranţa într-o vindecare miraculoasă. În februarie 1986, Nicole, în vîrstă de 22 de ani, s-a îmbolnăvit grav. În urma analizei tomografice, s-a descoperit o tumoare cancerigenă la creier. Nicole, fiind însărcinată în cîteva luni, nu a vrut să avorteze, a renunţat la chimioterapie şi a refuzat operaţia, pentru ca bebeluşul ei să vină cît mai normal pe lume.
Nicole a adus pe lume, în iulie, o fetiţă, Marie, născută prematur, dar normală. După naştere, mama a fost operată, dar s-a făcut doar o ablaţiune parţială, deoarece tumoarea era prea mare. Nicole a stat în comă timp de 3 săptămîni, după care şi-a recăpătat treptat auzul, văzul, a început să vorbească, dar avea membrele complet paralizate. Memoria îi era confuză. Preotul parohiei şi cîţiva credincioşi au organizat, atunci, un „lanţ” de rugăciuni, au anunţat cîteva mînăstiri şi s-au rugat, ei înşişi, cu fervoare. Familia bolnavei s-a convertit. Chirurgii şi medicii le-au mărturisit părinţilor că situaţia era disperată, pentru că o parte importantă (două treimi din tumoare) nu fusese extirpată. Deoarece rana de la cap nu se cicatriza, s-a încercat o a doua intervenţie chirurgicală. Şi, spre stupefacţia tuturor, au descoperit că Nicole trăia cu un os complet putrezit în cap. Medicii nu-i dădeau mai mult de 3 luni. Totuşi, în februarie 1987, după a treia operaţie, bolnava a fost transportată într-un spital din localitatea ei. La rugămintea acesteia, preotul i-a administrat împărtăşania bolnavilor şi a organizat o veghe de rugăciune, la care au luat parte peste 120 de persoane (într-un sat unde nu locuiau mai mult de 200 de oameni). În jurul bolnavei se formase un adevărat fascicul de rugăciuni! După un timp, s-a constatat că se putea folosi, în parte, de piciorul drept, apoi a reuşit să păşească prin cameră şi să ia masa. Atunci, a cerut să fie dusă în camera Marthei Robin, unde s-a rugat timp de o oră. În urma examenelor medicale, rezultatul a fost cît se poate de clar: tumoarea se resorbise, în mod inexplicabil. Tînăra i-a scris Papei, iar acesta i-a răspuns: „Speră neclintit. Dumnezeu poate orice”. Ce este miracolul? După definiţia lui Olivier Leroy: „Un eveniment exterior extraordinar, ce nu poate fi explicat printr-o cauză naturală, cunoscută sau posibil de conceput, care sugerează prin antecedentele sale că există o cauză invizibilă, personală şi inteligentă”. (Olivier Leroy, Miracles – Ed. Desclée de Brouver – 1951). În cazul vindecărilor de la Lourdes, de exemplu, un adevărat miracol este nu numai dispariţia durerilor sau a deteriorării unui ţesut sau organ, ci şi faptul că are loc o adevărată refacere. Organul bolnav are o evoluţie previzibilă, fiind din ce în ce mai afectat (dacă nu este supus unui tratament). Dar vindecarea miraculoasă inversează acest proces evolutiv. Organul îşi recapătă complet integritatea, este „mai bun ca înainte”, iar funcţionarea lui, mai mult decît ameliorată, a devenit perfectă. Organismele vii sînt supuse unor legi, dar miracolul trece dincolo de aceste legi naturale. Trebuie să remarcăm, însă, un element permanent în toate vindecările inexplicabile: credinţa.
Poate fi vorba de credinţa în Dumnezeu, în vindecător şi în „fluidul” lui sau în entităţi dezîntrupate. La bază există o credinţă profundă. În cazul în care „credinţa salvează”, atunci trebuie să acceptăm faptul că o anumită dispoziţie psihică poate să ducă la vindecare. Dar sursa acestei vindecări miraculoase este în interiorul spiritului sau exterioară lui? Oare organismul şi misterele sale constituie sursa vindecării sau există o alta, invizibilă, care ar acţiona în mod personal şi inteligent asupra unui anumit individ? Bineînţeles, această întrebare nu poate avea alt răspuns decît credinţa.
HÉLČNE RENARD

România Mare

 

 

 

 

 

Trei ani de la Moartea Patriarhului. In Memoriam Prea Fericitul Parinte Teoctist. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

In Memoriam:

Prea Fericitul Patriarh Teoctist despre viata sa, la implinirea a 90 de ani

Anii, viata si slujirea crestina

Sunt recunoscator, in primul rand, Bunului Dumnezeu, care mi-a daruit viata aceasta. De copil am invatat, de la vatra si intelepciunea parintilor mei – sfinti pururea pentru mine -, o data cu insemnatatea chemarii clopotului la slujbele Bisericii, pastrarea randuielilor ei si ca trebuie sa multumesc lui Dumnezeu si pentru darul vietii.

Era greu pentru ei, caci eram zece copii, cu ei 12, in anii 1915, cand am venit eu pe lume, in plina pregatire pentru razboi. Dar nu am auzit de la ei decat cuvinte de incurajare, de nadejde in Dumnezeu. Nu asteptau ajutoare din nici o parte, nu asteptau sa primeasca ceva fara munca, daruri sau drepturi. Tatal meu si mama mea purtau ei insisi de grija gospodariei si nu le lipsea nimic. Si nu posedau altceva decat acea gospodarioara foarte modesta pe care o mai vad astazi, cand merg spre sat, de la Iasi spre Stefanesti, pe malul Prutului sau spre Husi, unde mai sunt inca sate cu gospodarii, cu case acoperite cu stuf, ca aceea pe care ochii mei au vazut-o o data cu lumina zilei.

Ce valori nepretuite, morale, se cultivau intr-o asemenea familie! Nu se auzeau minciuni, vorbe desarte despre vecini sau despre altii. Ci, dimpotriva, numai lucruri frumoase. Pot sa spun cata insemnatate avea respectul pentru semeni. Cel putin doi din familie trebuia sa fie in fiecare sarbatoare si duminica la biserica. Acestia doi mergeau la biserica pregatiti si aduceau acasa anafura, daruri ale Duhului Sfant din sfintenia Bisericii, aduceau binecuvantare, aduceau cuvant ziditor de bucurie. Aceasta este comuniunea, una dintre frumusetile Ortodoxiei, ale romanilor, ale familiei romanesti.

“Manastirea satului meu”

 As vrea sa cinstesc memoria invatatorului meu de la scoala primara, Gheorghe Romanescu, un om deosebit, cu suflet ales si cunostinte enciclopedice, un adevarat profesor universitar, caruia ii pastrez o frumoasa amintire. De la el am invatat nu numai religia, caci mergea cu noi la biserica, dar si istoria, cu domniile voievozilor, maretia lor si, de asemenea, literatura, pe Eminescu si pe alti mari scriitori ai nostri. Un adevarat apostol a fost acest barbat, fiu de preot, care m-a ajutat chiar si atunci cand, dupa absolvirea scolii, am plecat la manastire fara stirea si invoirea familiei, a parintilor, lamurindu-i sa ma lase sa-mi urmez drumul chemarii mele.

Asadar, eu am iesit, pot zice, dintr-o manastire, care era satul meu natal, adapostit intre colinele blande ale Botosanilor, cu datini frumoase si oameni credinciosi, cu prunci sanatosi si tineri plini de virtuti, unde nu se auzise de pacatele si ratacirile pe care ni le prezinta astazi presa si televiziunea, incat ti se intuneca sufletul si te incrancenezi de cate se petrec zilnic in lume. Am iesit din manastirea satului meu si am intrat in alta manastire, la Vorona, ce se afla la vreo 30-40 km de casa, dar care atunci mi se parea foarte departe, dincolo de orizont.

De acolo, la inaltarea Sfintei Cruci din anul 1929, am mers la Schitul Vovidenia. O zi deosebita traiam la Vovidenia in Vinerea Luminata cand, potrivit randuielii manastiresti, se facea procesiune cu icoana facatoare de minuni de tot soborul, in frunte cu Prea Sfintitul Staret Nicodim Munteanu, inconjurat de arhimandriti si diaconi, urmat de un impresionant cortegiu de monahi si elevi, cu cantarile Izvorului Tamaduirii si Hristos a inviat. In sunetele clopotelor, urcam aleea de brazi de curand plantati, spre biserica Vovideniei si ne opream in poiana cu izvorul ei minunat, unde se savarsea sfintirea apei si se sfinteau prin stropire toti cei de fata si toata firea inconjuratoare. An de an acest luminat ceremonial pascal se desfasura potrivit unei stravechi traditii, din nefericire parasita.

Cand eram elev la Seminarul Teologic Monahal de la manastirea Cernica, intre anii 1932-1940, impreuna cu Parintele Arhimandrit Grigore Babus, acum preot slujitor la Catedrala Patriarhiei noastre, trebuia, o data cu trecerea in cursul superior, sa fim cu totii monahi, sa depunem, adica, voturile monahale. Potrivit hotararii Patriarhului de vie amintire Miron Cristea, ctitorul seminarului, s-a introdus aceasta prevedere in regulament, de a nu fi admis in cursul superior decat daca esti monah.

Povestea numelui Teoctist

 Eu am depus voturile monahale la 6 august 1935, la manastirea Bistrita de langa Piatra Neamt, ctitoria domnitorului Alexandru cel Bun, cand am primit si numele de Teoctist, prin cuvantul vrednicului staret Ghenadie Caraza, vestit pe Valea Bistritei, intre cei mai distinsi dintre staretii manastirilor noastre voievodale.

As fi dorit sa port in calugarie numele Teodorit. Gasisem in cronica manastirii Bistrita numele unui ierodiacon care scria foarte frumos, Teodorit, din secolul trecut, monah invatat, traitor in Hristos si bun slujitor. Am transmis prin cineva dorinta mea staretului Ghenadie care, primind din mana mea foarfeca, a taiat din parul meu zicand: “Se tunde robul lui Dumnezeu, fratele nostru Teoctist, monah, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.” Si asa mi-a ramas numele, potrivit randuielii noastre bisericesti.

Am intampinat si multe greutati, dar Dumnezeu mi-a indreptat pasii si in preajma unor mari ierarhi si a celor patru Patriarhi ai Bisericii noastre de dinaintea mea. Ma consider, cu recunostinta, fiul duhovnicesc al Patriarhului Miron Cristea, care a intemeiat Seminarul de la manastirea Cernica, unde am invatat opt ani, intre 1932-1940, aflandu-ma zilnic sub vegherea parintelui arhimandrit si profesor Chesarie Paunescu, directorul Seminarului, apoi Episcop al Dunarii de Jos, si a unor profesori de mare valoare si neuitata amintire pentru mine. De la ei am invatat foarte multe lucruri pentru viata, pe langa cele didactice.

Dictatura comunista, anti-crestina

Mult mai tarziu, in anul 1945, aflandu-ma la Iasi, in ascultarea marelui teolog si Mitropolit Irineu Mihalcescu si direct a Prea Sfintitului Episcop-Vicar al acestuia, Justinian Marina-Vasluianul, iar din anul 1950, cand acesta devenise Patriarh, in calitate de Episcop-Vicar al sau, prin alegerea Sfantului Sinod, am fost martorul multor framantari din viata sa si a Bisericii noastre, strabatand deceniile grele de confruntare pe fata, cu rani si victime, in lupta aprinsa cu dictatura comunista, care, si in tarile ortodoxe vecine noua, a dat lovituri nespus de grele Bisericii acestora. Numai cei ce au cunoscut indeaproape framantarile de care am amintit pot intelege povara apasatoare care a fost pe umerii Ierarhilor, preotilor, monahilor si credinciosilor Bisericii noastre Ortodoxe Romane.

Asa se explica unele atitudini ale Ierarhilor de atunci, in scopul protejarii lucrarii pastorale, asa se explica si contactul cu autoritatile locale de atunci, indeosebi dupa anul 1977, cand s-a desfiintat Comisia Monumentelor Istorice, interzicandu-se astfel cu desavarsire continuarea lucrarilor la bisericile si manastirile monumente istorice. La Iasi, erau santiere deschise la Sfintii Trei Ierarhi, la Golia, la Cetatuia, la Galata si in alte locuri, deci nu se putea continua lucrarile. Ce aveam de facut? Am mers la autoritatile de stat, le-am spus care era situatia si le-am cerut ajutor. Mi s-a spus ca daca nu le cerem bani si materiale, putem sa lucram. Si am lucrat.

Moldova era pustiita de navalirea sovietica

Privind inapoi, la anii 1945-1947, vad lumea de atunci a Moldovei si pe Parintele Justinian, ca Arhiereu-Vicar si colaborator la Mitropolia Moldovei si Sucevei, unde ma aflam si eu, chemat la Iasi de marele Mitropolit-carturar Irineu Mihalcescu. Moldova de atunci era intr-o stare jalnica, de pe urma razboiului greu si a navalirii armatelor sovietice, dar si a secetei nemaiintalnite din acei ani. L-am insotit pe Parintele Arhiereu Justinian Vasluianul in primele sale drumuri prin Moldova si l-am vazut intrand in bordeiele in care se adapostisera oamenii ramasi fara case, in urma razboiului si a bombardamentelor, care distrusesera satele si orasele, incat din acele targuri “patriarhale” de altadata nu mai era decat amintirea, incarcata de tristete si descurajare. Insasi capitala Moldovei, frumosul oras Iasi, acum, in anul 1945, lipsit de lumina electrica, de incalzire, de apa, ajunsese fara chip si asemanare, doar cu tablitele cu numele pietelor si ale strazilor, miscate zgomotos de vant pe ruinele fostelor cladiri.

Ca unul care m-am invrednicit sa fiu sfintit de Parintele Justinian Arhiereu, marturisesc ca de la el am invatat foarte multe lucruri in administratie. M-a format si ca ierarh al Bisericii noastre in cei aproape 13 ani de vicariat la Patriarhie. Si-a consacrat primele activitati arhieresti ingrijirii orfanilor din Modova, antrenand la aceasta lucrare clerul si pe credinciosii Arhiepiscopiei. Asa am invatat de la el, ca de la un mare dascal, pastoratia practica, din intalnirile sale cu preotii si cu protopopii din vremea aceea, unde incerca sa aline durerile parintilor pentru pierderea copiilor, sa aduca inseninare in sufletele orfanilor, ale copiilor si tinerilor, intervenind chiar pentru ei peste hotare.

Peste ani, prin 1961, cand l-am insotit pe Patriarhul Justinian, impreuna cu alti colaboratori ai sai, care astazi nu mai sunt printre noi, si cu ministrul Cultelor de atunci, profesorul Dumitru Dogaru, intr-o vizita la minele din Petrosani si la uzinele siderurgice de la Hunedoara, mare mi-a fost mirarea, dar si bucuria, sa-i aud pe doi tineri ingineri spunandu-i: “Noi suntem orfanii, Prea Fericite Parinte Patriarh, pe care i-ati salvat de la foamete in 1945.”

Patriarhul Justinian a recuperat Manastirea Radu Voda

Patriarhului Justinian Marina ii datoram Seminarul de la Radu Voda. Cand a fost ales Patriarh, biserica aceasta era inchisa, iar cladirea din jur ocupata de o scoala a partidului comunist. Patriarhul Justinian a avut curajul, credinta, dar si iscusinta sa afle solutii pentru a obtine restituirea Manastirii Radu Voda si redarea rostului ei. A restaurat si a pictat biserica, a consolidat cladirile, a adus mai multi slujitori si a organizat aici caminul si spatii pentru cursurile preotesti si Seminarul Teologic al Mitropoliei Munteniei si Dobrogei. Ceea ce este semnificativ pentru noi este ca a ales sa fie inmormantat aici, si nu la Catedrala Patriarhala unde, dupa regula si pravila cunoscuta, se afla inmormantati cei doi Patriarhi inaintasi ai sai. A facut aceasta din dragoste pentru aceasta ctitorie si din smerenie.

Parintii profesori stiu ca la rugaciunea de dimineata de la Institutul Teologic venea patriarhul Justinian si nu se putea sa nu fie prezent rectorul. in fiecare dimineata si in fiecare seara, unul dintre profesori era de serviciu la cancelarie pentru a fi la indemana studentilor, dornici sa puna intrebari. Parca-l vad pe regretatul Teodor Popescu, marele nostru profesor de Istoria Bisericii Universale. El nu a putut sa fie hirotonit preot, pentru motive canonice. Dar viata lui se desfasura ca si a unui preot. Nu lipsea niciodata din mijlocul studentilor cand acestia se impartaseau si dupa ce se impartaseau. In general, toti profesorii participau pe rand, seara si dimineata, la orele de meditatie. Unii slujeau in sobor, iar mirenii se impartaseau, in fruntea studentilor, mai ales in cele patru posturi.

Preotii, profesorii, arestati si intemnitati

Toate acestea se datoreaza constiintei preotesti a Bisericii, pe care a promovat-o si a slujit-o Patriarhul Justinian, imprimand-o preotilor formati de Biserica. Venea zdrobit de putere de la intalnirile cu reprezentantii autoritatilor de stat, unde era judecat pentru prea marea lucrare a Bisericii. La intoarcere, ne spunea celor de fata: “Am biruit, am biruit, Teoctist, si de data aceasta!” Mergea intotdeauna cu mapa plina de lucrari, pe care o avea dinainte pregatita, caci nu se stia cand era intrebat: “Pentru ce atatea seminarii?”; “Pentru ce atata activitate bisericeasca?”; “De ce atatea reviste teologice?”; “Pentru ce atatea manastiri?”; “De ce da Biserica obladuire atator condamnati politici?”, unii dintre acestia fiind specialisti de mare valoare, care erau marginalizati, scosi in afara societatii, dar angajati si ocrotiti de Biserica. Singura Biserica, prin Patriarhul Justinian, am putea spune, ii primea, dandu-le posibilitatea sa lucreze si sa-si castige existenta. El nu admitea ca preotii sau profesorii care fusesera arestati sa nu fie repusi in rosturile de unde fusesera luati si intemnitati. Asa a fost cazul Parintelui Profesor Dumitru Staniloaie si al multor preoti.

Legaturile sufletesti cu fratii de peste Prut

S-a facut tot ce era posibil in perioada de dictatura pentru a se mentine legaturile sufletesti cu fratii de peste Prut. Imi amintesc cum prin anii 1951 si 1952 se depuneau eforturi pe langa Patriarhul Justinian ca sa primeasca un apocrisiarh al Patriarhiei Moscovei la Bucuresti si sa trimita, de asemenea, la Moscova un apocrisiarh roman din partea Patriarhiei. Mitropolitul Moscovei, Nicolae Krutitki, care conducea relatiile externe ale Bisericii Ruse, un mare teolog si un mare parinte duhovnicesc, unul dintre ierarhii rusi pe care i-am cunoscut in perioada anilor ’50, ca si Patriarhul Alexei, de altfel, un om de o cultura remarcabila, staruiau din ratiuni politice ca eu sa merg la Moscova ca reprezentant al Patriarhiei Romane. Fiind Episcop-Vicar si rector al Institutului Teologic, Patriarhia nu putea sa-mi ingaduie plecarea, desi la varsta mea de atunci eram atras de perspectiva invatarii unei limbi straine. Limba rusa, pentru teologie si pentru cultura, in general, inseamna un mare castig.

Nu-mi dadeam seama insa ca schimbul de reprezentanti putea fi o paguba pentru independenta Bisericii noastre. Patriarhul Justinian, prevazator ca totdeauna, n-a consimtit, motivand ca la Bucuresti n-ar avea rost o parohie rusa pentru ca in afara de membrii Ambasadei nu sunt alti credinciosi rusi ca sa se justifice prezenta unui prelat rus. In continuare, Patriarhul Justinian a adus in discutie problema romanilor de peste Prut care nu aveau carti, care nu puteau sa slujeasca in limba romana si a solicitat personal Patriarhului Alexei, de repetate ori, sa ne sprijine pentru a putea avea legaturi cu cei din Basarabia. Aceasta s-a soldat cu trimiteri de carti de slujba si cu primirea unor tineri teologi din Basarabia la studii la Zagorsk, la Moscova sau la Leningrad.

Niciodata nu am cedat jurisdictia Basarabiei

Mitropolia Basarabiei, cu episcopiile ei, cu ierarhii ei, cu clerul si cu credinciosii ei, n-a fost parasita niciodata de Biserica stramoseasca. Niciodata nu s-a dat nici un cuvant de renuntare la jurisdictia Patriarhiei in Basarabia sau sa se recunoasca de Sfantul Sinod jurisdictii straine bisericesti pe acele pamanturi romanesti. Ci, dimpotriva, in decursul acestei perioade au existat deci semnele dragostei materne a Bisericii pentru fiii ei de dincolo de Prut. Nu mai spun ca ierarhii veniti din Basarabia – din cauza imprejurarilor naprasnice, prin cotropirea si ocuparea Basarabiei – pe care i-am cunoscut si cu care am slujit, ca Mitropolitul Efrem Enachescu de la Chisinau, Episcopul Dionisie Erhan de la Cetatea Alba, Mitropolitii Visarion Puiu si Tit Simedrea ai Bucovinei, erau ierarhi de o rara simtire romaneasca.

Dupa 1944, am asistat la unele dintre intalnirile lor si stiu ca lacrimau atunci cand isi aminteau de evlavia, de trairea ortodoxa a crestinilor de peste Prut. Ei s-au dus in mormant cu aceasta dragoste si cu gandul la ceea ce stiau ei ca au lasat acolo, bogatia de credinta ortodoxa pe care nu o vedem manifestandu-se in alta parte asa cum se manifesta in sfanta noastra Basarabie.

Se cuvine, pentru slava lui Dumnezeu si pentru insemnatatea prezentei si arhipastoririi Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, dr. Iustin Moisescu, sa evoc cele ce s-au petrecut cu inmormantarea sa. Boala, suferinta lui au fost necrutatoare. Era un timp foarte greu in 1986, cand se daramau biserici, spitale, monumente istorice in jurul Sfintei noastre Patriarhii. Se zvonea si despre intentia autoritatilor de a muta de aici Patriarhia, ceea ce s-a confirmat, apoi, cand am fost eu ales Patriarh, in luna noiembrie, din acelasi an.

Duhul diabolic

Si in valtoarea acelor evenimente se simtea in vazduh un duh mut, un duh diabolic, ce lucra – si care lucreaza si acum – ca sa impiedice ridicarea Catedralei Mantuirii Neamului pe care a gandit-o Miron Cristea, cel dintai Patriarh, s-o aduca la indeplinire. Si era o problema chiar si cu mormantul de aici, in care odihneste trupul Parintelui Patriarh Iustin Moisescu, pentru ca stapanirea de atunci cerea sa fie dus la una dintre manastirile din preajma Capitalei, ori la Caldarusani, ori la Cernica. Atunci Dumnezeu mi-a dat tarie, eu fiind in situatia de a-l urma ca loctiitor, deocamdata, si am tinut cu tot dinadinsul ca sa fie inmormantat aici, in rand cu ceilalti Patriarhi, ceea ce nu se potrivea, cum spuneam, cu opinia reprezentantilor politici de stat. Stiu despre aceasta Parintii Mitropoliti care erau in Sinodul Permanent, in 1986, si fostul ministru al Cultelor de atunci, carora le-am spus ca nu sunt dornic sa candidez la postul acesta de mare raspundere, cand aspectul Bucurestilor era degradant si descurajant si sa vin de la Iasi aici, ca sa urmez, sa port jugul acesta greu.

Am tinut cu tot dinadinsul sa fie inmormantat aici si m-a ajutat mult fie iertatul parinte Ioan Neamu, un preot de mare valoare, pe care l-a avut consilier economic Prea Fericitul Iustin, si l-am avut si eu, fiindu-mi si coleg la Teologie. I-am spus atunci hotararea mea ministrului, ca nu se poate in alta parte, numai daca dansul, Prea Fericitul Iustin, sau familia ar fi avut scris ca vrea sa fie dus in alta parte. Noi eram datori sa-i indeplinim dorinta, cum a facut Patriarhul Justinian. Dar daca noi nu avem nimic scris, traditia noastra sfanta si randuielile bisericesti ne obliga sa urmam pilda inaintasilor, de aceea locul de odihna al Patriarhului nostru este in catedrala pe care a restaurat-o, pe care a infrumusetat-o in timpul arhipastoririi sale. Dar nu mi s-a dat raspuns afirmativ. Parintele consilier Neamu a inceput sa sape aici, in catedrala. Si a doua zi, ministrul mi-a dat telefon si m-a intrebat unde va fi inmormantat. “N-am stabilit ca in catedrala, domnule ministru?”, i-am raspuns. “Dar eu nu mi-am dat avizul” – mi-a replicat. “Nu-i nimic, noi nu va obligam la aceasta. Este randuiala noastra, a Bisericii, urmam o traditie.” si atunci am zis: “Aici va fi”. si nu s-a mai intamplat nimic.

Salvarea bisericilor

In 1986, cand Sfantul Sinod si Maritul Colegiu Electoral Bisericesc m-au chemat la slujirea patriarhala, am gasit biserica Sf. Spiridon Nou cu zidurile Sfantului Altar in primejdie de a se darama, din pricina lucrarilor de construire a metroului, ce au provocat sfantului locas si casei parohiale un adevarat dezastru, intamplat chiar in noaptea Sfintelor Pasti, fapt care m-a cutremurat. Am simtit atunci o mare tristete si mi-am amintit de anii cand vrednicul de pomenire Patriarh Justinian s-a confruntat cu pericolul prabusirii bisericii Domnita Balasa, in urma amenajarii si canalizarii raului Dambovita, si cum a izbutit el atunci, cu sprijinul unor ingineri specialisti, ca Gh. Beles si Dumitru Popescu, sa inlocuiasca, metru cu metru, pilonii de lemn de la temelie, cu o fundatie trainica din beton armat.

Ma gaseam, in 1986, in situatia dureroasa si dificila a demolarii bisericilor in Bucuresti, care insa nu m-a descurajat, ci mi-a dat taria de a face ceva pentru salvarea lor. Dumnezeu m-a luminat, atunci si mi-a scos in cale un suflet credincios, pe cunoscutul inginer constructor Suman, care conducea lucrarile de constructii ale caminului studentilor Facultatii noastre de Teologie. Cu sprijinul si intelegerea acestuia si cu daruirea familiei de arhitecti si ingineri in rezistenta Constantin Pavelescu, in conditiile si cu posibilitatile de atunci, am consolidat si refacut aceasta frumoasa biserica, iar pictorul I. Samoila a restaurat admirabila pictura a celebrului Gh. Tatarascu. Daca nu se intervenea urgent si cu curaj, n-am mai fi avut astazi aceasta adevarata catedrala in Bucuresti.

Sfintii neamului romanesc

Cand eram student la Facultatea de Teologie a Universitatii din Bucuresti, ii auzeam pe profesorii nostri din elita invatamantului teologic, intre care profesorul de Istorie Universala Teodor M. Popescu, profesorul de apologetica Ioan Gh. Savin, profesorul si arhimandritul Iuliu Scriban si alti teologi si istorici ai nostri, glasuind cu tanguire, la fiecare deschidere solemna de an universitar, ca toate popoarele si Bisericile Ortodoxe surori au asezat in ceata sfintilor si cinstesc dupa cuviinta pe unii dintre fiii lor care au bineplacut lui Dumnezeu, randuind si zile de praznuire a lor, numai noi, romanii, nu avem in calendar sfinti din neamul nostru. Si se intrebau cu intristare: oare atat de smeriti, atat de nevrednici si de nevolnici suntem noi, romanii, ca sa nu avem in calendar sfinti odrasliti de insasi Biserica noastra si din sanul neamului romanesc si pe care deja pe unii ii stim si ii cinstim?

Toata lumea stia cohorta de sfinti plamaditi de evlavia poporului nostru in decursul istoriei, dascalii nostri de suflet si de credinta, din care au rasarit martiri, marturisitori, aparatori ai Ortodoxiei in Transilvania si mari traitori in Hristos din randurile credinciosilor, cuviosilor, preotilor si ierarhilor, care din veac au stralucit atat pe bolta Bisericii stramosesti, cat si in cer, in fata Prea Sfintei Treimi. In 1950, vrednicul de fericita pomenire Patriarhul Justinian Marina, cu profesorii de teologie de atunci, raspunzand unor repetate si indreptatite cereri din partea credinciosilor si datorita existentei unui adevarat cult fata de inaintasi de-ai nostri, renumiti prin credinta si jertfa lor, a hotarat intocmirea lucrarilor pregatitoare pentru canonizarea primei serii de sfinti romani. A fost o lucrare mai mult decat istorica; a fost dumnezeiasca! Ce mare insemnatate a avut atunci, in anii 1950-1955, canonizarea sfintilor romani care au aparat Ortodoxia si neamul nostru si cu cata evlavie au participat in acele vremuri grele credinciosii la slujbele de vestire a canonizarii sfintilor romani la Patriarhia din Bucuresti, la Craiova, Timisoara, Sibiu, Iasi si Suceava!

Atunci noi savarseam si celebram prima canonizare de sfinti romani in conditii foarte grele. Apoi s-a aprobat intreaga lista intocmita de Sfantul Sinod; n-au fost admisi, de pilda, sa fie trecuti in randul sfintilor domnitorii Constantin Brancoveanu si Stefan cel Mare.

Sfantul Sinod a reluat aceasta lucrare dupa anul 1990 si, la propunerea Comisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfintilor Romani, care a desfasurat o intensa si importanta lucrare de documentare in vederea intocmirii studiilor necesare canonizarii, la 20 iulie 1992, ne-a invrednicit Dumnezeu sa inscriem cu credinta si evlavie in calendarul ortodox si alti sfinti din neamul nostru.

Marturisesc acum ca numai Dumnezeu stie cu cata dragoste si iubire mi-am implinit in viata mea, din tinerete si pana astazi, indatoririle legate de Biserica noastra stramoseasca.

TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

Pentru Magazin Istoric, prin Dorin Matei si Ziua, prin Victor Roncea

Portal creat in memoriam Patriarhului romanilor – Teoctist.info

Fotografii din viata Patriarhului – George Roncea.blogspot.com

www.roncea.ro

Adevarul despre moartea Patriarhului – Civic Media

Valeriu Gafencu – Despre criză

– Valeriu, care este fondul crizei de azi?

– Ateismul.

– Ce vezi în lumea de azi?

– Văd un haos interior, o descompunere care merge spre nihilism, căci oamenii sunt obsedaţi de nimicul materiei, de ficţiunea formelor, de epuizarea senzuală, de istoricismul fără transcendenţă, de ceremonialitatea fără Dumnezeu, de consumatorismul fără spiritualitate, de falsitatea ce se ascunde sub autozeificarea omului. Dezastrul se desfăşoară pe toate liniile de forţă ale vieţii omeneşti. E necesară multă suferinţă pentru reorientarea spirituală a lumii şi pentru schimbarea modului ei de viaţă.(…)

– Care ar fi modalităţile de ieşire din criză?

– Întoarcerea la Hristos. Este necesară o elită creştină care să nu părăsească poporul, ci să lupte cu îndrăzneală contra tuturor formelor de împilare şi înrobire a lui. Poporul nu poate fi apărat numai prin rugăciuni şi pomeni, adică prin formalism sec, ci şi prin luptă, îndrăzneală şi putere. Lumea asta e în stăpânirea lui Hristos şi creştinii nu au voie să o părăsească. Nu există nici o acuzaţie mai gravă decât să se spună că Biserica a părăsit poporul, căci atunci L-a părăsit pe Hristos, oricâte dogme ar fi stabilit şi respectat ea.(…)

– Cum se poate ieşi din criza materialistă?

– Prin Hristos, numai că El nu e primit în lumea de azi; nimeni nu e dispus azi să-şi modifice viziunea şi modul de viaţă, cu toate că se merge spre dezastru. Evenimentele sunt în curs şi nu mai pot fi oprite nici de creştini. Totuşi avem datoria să strigăm oamenilor: “Opriţi-vă din dezmăţ, renunţaţi la tiranie, puneţi ordine în voi înşivă, puneţi limite nesaţiului vostru, întoarceţi-vă la natură, renunţaţi la orgolii, distrugeţi armele atomice; dacă sunteţi raţionali, renunţaţi la raţionalism, dacă sunteţi realişti, vedeţi realitatea spirituală; dacă aveţi cunoastere, ancoraţi-vă în transcendent! Daţi sufletului vostru sfinţenie de sus, căci numai aşa vă veţi mântui. Pocăiţi-vă! Chemaţi pe Dumnezeu să pună ordine în voi şi în lumea voastră, pe pământul vostru şi în cerul vostru!” Toate acestea să nu fie însă numai îndemnuri abstracte şi moralizatoare. Creştinii sunt chemaţi să fie treji. Lumea are nevoie de Hristos, de credinţă şi de autentic creştinism.

(Ioan Ianolide – Intoarcerea la Hristos)

Preluat la sugestia de pe Facebook a lui Ion Zestrea.

70 de ani de la asasinarea lui Nae Ionescu. Isabela Vasiliu-Scraba: DE UNDE VINE FARMECUL ACESTUI GÂNDITOR? (Nae Ionescu şi Mircea Vulcãnescu)

martie 20, 2010 2 comentarii
 Astazi, la Biserica Sapientei, a avut loc slujba de pomenire pentru Nae Ionescu († 1940) la 70 de ani de la asasinarea sa, pentru Virgil Maxim († 1997) si martirii inca necanonizati ai neamului romanesc, luptatori intru adevar si credinta.

Nae Ionescu

Când acum sase luni Nae Ionescu începea cãlãtoria sa din urmã am simtit cã pleacã dintre noi logos-ul. El ne dãduse întotdeauna cuvântul care desleagã. Pleca, odatã cu el, cheia lucrurilor în mijlocul cãrora trãiam. Aveam sã ne mai simtim vreodatã liberi, asa înglodati în nedeslusit, cum rãmâneam farã el?
Nimeni n’a mijlocit mai bine între noi, cei tineri, si învãtãturã, între noi si sensul românesc; între noi si noi însine. Inteligenta sa nu era orgoliu: era treaptã. Inteligenta care ar fi îndreptãtit cel mai absurd narcisism, -era numai supunere. Slujea.
Te intrebai întotdeauna ce slujeste? Cãci slujea mai mult decât adevãrul. Zeita aceea fadã a inteligentei burgheze. Iar acum, când cercul existentei sale s’a închis, existent a aceea care vroia parcã sã experimenteze totul: întelepciunea, dragostea, pãcatul si sfintenia – aventura ei extraordinarã îti spune limpede ce vroia sã slujeascã: era Viata.
De aceea mijlocea între noi si noi însine, de aceea ne tãlmãcea Sensul românesc, de aceea ne învãta. Dincolo de Viatã. totul îi va fi pãrut pãcat. Chiar atunci când era virtute.
Unul din gândurile cele mai revelatoare despre sine era interpretarea pe care o dãdea crestinismului. “Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”. Si Nae Ionescu adãuga: “numai ca pe tine însuti”. Pe Dumnezeu îl iubesti “din toatã inima ta”. Pe celãlãlt îl iubesti numai ca pe tine.
Când se iubea pe sine, Nae Ionescu era printre oameni, în mijlocul luxului si tuturor inconformismelor. Când iubea pe Dumnezeu era singur. Era singur, cu Dumnezeu si Viata.
Asa va fi stat singur, în temnitã. Iar – om liber cum era – nimic, nici mãcar întelegerea lui fãrã seamãn fatã de fenomenul românesc, nu l-ar fi restituit pe deplin comunitãtii noastre, dacã n’ar fi venit temnita. Dumnezeu e al tuturor popoarelor si Viata e a tuturor oamenilor vii.
Dar a venit temnita. Sfârsitul vietii sale i-a adus temnita. Dumnezeu si Viata sunt pentru neamul nostru. Nae Ionescu a plãtit, pentru ca Durnnezeu si Viata sã coboare peste neamul nostru.

Constantin NOICA

Buna Vestire, An IV, Seria II, Nr. 12, 21 Sept. 1940

DE UNDE VINE FARMECUL ACESTUI GÂNDITOR? (Nae Ionescu şi Mircea Vulcãnescu)

Ştim cã prin moartea martirilor Ţara câştigã o transcendenţã, o verticalã, o demnitate şi o aureolã mântuitoare la Judecata mare a istoriei, dar orizontala ei, orizontala noastrã cea de toate zilele rãmâne pustiitã, viaţa celor rãmaşi, în veci sãrãcitã. Ştefan Fay

Mircea Vulcãnescu este unicul discipol al lui Nae Ionescu pentru care admiraţia faţã de el s-a concretizat în scrierea, dupã moartea fostului sãu profesor, a unui întreg volum de amintiri. Dar încã din luna decembrie a anului 1926, dupã terminarea la Bucureşti a studiilor sale universitare, dateazã nişte însemnãri ale lui Mircea Vulcãnescu intitulate “Gândirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu -note pentru un comentar“, pãstrate în arhiva familiei.

Gândirea filosoficã a lui Nae Ionescu îi pãrea cu atât mai incitantã proaspãtului licenţiat în filosofie cu cât el remarcase deja existenţa unui “lung şir de reacţiuni şi influenţe asupra mai multor generaţii de studenţi”. Materialul bibliografic la care se gândise atunci era alcãtuit din articolele pe teme filosofice publicate de Profesor prin reviste, din cursul de istoria logicei ţinut în 1924-1925, precum şi din cursul de filosofie a religiei (1924-1925), la care se mai adãugau însemnãri de la alte cursuri şi de la seminarii, deoarece abia din anul universitar 1924-1925 începuse stenografierea cursurilor ţinute de Nae Ionescu.

În marginea cursului de Teoria cunoştinţei din 1925-1926-, tânãrul Vulcãnescu mai creionase în grabã un plan al unei lucrãri asupra “existenţei”. Dupã rezumarea celor citite din cursul lui Nae Ionescu, respectiv dupã trecerea în revistã a distincţiei dintre real şi existent, a distincţiei dintre “a fi” şi “a fi cunoscut”, a distincţiei dintre “ceea ce poate fi cunoscut” şi “ceea ce este cunoscut”, etc., el încercase sã îmbine diferitele concepţii asupra existenţei.

Era, ca sã spunem aşa, o tentativã de globalizare prin gãsirea unor repere comune pentru trei discipline (logica, estetica şi etica), având în comun ca obiect de studiu “existenţa”. În acest scop el subsumase logica, estetica şi etica urmãtoarelor repere, dupã care fiecare disciplinã se putea concretiza în modul ei specific: mijlocul lor de abordare a existenţei, dupã perspectiva de abordare, dupã principiul aflat la baza fiecãreia dintre cele trei discipline, dupã metodã, scop, normã, temã.

Tentativa aceasta destul de modestã de “sintetizare a concepţiilor omeneşti asupra existenţei” (1) va fi abandonatã, ca infructuoasã, devenind însã un bun cîştigat.

Dupã mai bine de un deceniu, în urmãtoarea cercetare pe care o va întreprinde asupra “existenţei”, Mircea Vulcãnescu va şti sã se fereascã de ispita reducţiei, a sintezei diferitelor discipline ca efort de filosofare. Rezultatul, de-a dreptul spectaculos, a fost Dimensiunea româneascã a existenţei, dedicatã lui Emil Cioran (2). La reuşita acestei lucrãri a contribuit, şi nu într-o micã mãsurã, experienţa cumulatã în verile în care, prin satele româneşti, el devenise “filosoful” rãtãcit în echipele de sociologi interesaţi de viaţa şi de spiritualitatea ţãranului român.

Desigur, şi atunci cînd – în marginea cursului despre Teoria cunoştinţei (1924-1926) – Mircea Vulcãnescu scria despre existenţa privitã din plan logic, estetic şi etic, şi atunci cînd îşi scria însemnãrile despre “Gîndirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu“, şi cînd va scrie monografia sa despre Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu va fi conştient cã rãsfrîngerea gîndirii profesorului în tot ce-ar scrie un discipol, va fi o rãsfrîngere “printr-o prismã cu rezonanţe proprii” ale discipolului.

Constantin Floru, dupã ce citise manuscrisul volumului despre Nae Ionescu, i-a transmis lui Mircea Vulcãnescu – într-o scrisoare -, cîteva impresii de lecturã. Floru remarcase treptata interiorizare a perspectivei de la un capitol la altul dar şi acea “prismã cu rezonanţe proprii”, semnalatã încã din 1926 de Mircea Vulcãnescu în fişele sale pentru un comentariu al gândirii lui Nae Ionescu. “Vorbeşti de Nae privind mai mult în tine”, îi scria Constantin Floru. “Îţi cercetezi trecutul şi îţi meditezi temele vieţii. Povestea face loc interpretãrii unei lumi care ne cuprinde în definitiv pe toţi” (3).

În decembrie 1926, pentru a aborda “gîndirea” lui Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu era deja perfect conştient de dificultãţile unei asemenea tentative. Şi nu numai pentru cã Profesorul era în viaţã, iar fizionomia sa de gînditor aflat la 36 de ani nu putea fi statornicitã atîta vreme cît ea cãpãta noi şi noi forme, rod al unei mereu reînoite meditaţii.

La Nae Ionescu stabil rãmînea doar un lucru. Şi Vulcãnescu nu putea sã nu-l remarce. Fiindcã prea stãtea în caracterul filosofului sã ia “pieptiş” poziţie în cele mai multe probleme. Prin aceastã trãsãturã definitorie modului sãu Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Cestiunea retrocedarii Basarabiei

martie 8, 2010 3 comentarii

“Cestiunea retrocedarii Basarabiei cu incetul ajunge a fi o cestiune de existenta pentru poporul roman. Puternicul imparat Alexandru II staruieste sa cistige cu orice pret stapinirea asupra acestei parti din cea mai pretioasa parte a vetrei noastre stramosesti.

Intelegem pe deplin aceasta staruinta, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale si materiale, orice stat face tot ce-i sta prin putinta: Rusia este o imparatie mare si puternica, iara noi sintem o tara mica si slaba; daca dar tarul Alexandru II este hotarit a lua Basarabia in stapinirea sa, pentru noi, Basarabia e pierduta. Dar daca ne dam bine seama, nici nu e vorba sa pierdem ori sa pastram Basarabia : vorba e cum o vom pierde ori cum o vom pastra.

Nenorocirea cea mare ce ni se poate intimpla nu este ca vom pierde si ramasita unei pretioase provincii pierdute; putem sa pierdem chiar mai mult decit atita, increderea in trainicia poporului roman.

In viata sa indelungata niciodata poporul roman nu a fost la inaltimea la care se afla astazi cind cinci milioane de romani sint uniti intr-un singur stat. Mihai Viteazul a izbutit sa impreune sub stapinirea sa trei tari si sa pregateasca intemeiarea unui stat roman mai puternic, a fost insa destul ca Mihai Viteazul sa moara pentru ca planul urzit de dinsul sa se prabuseasca. Statul roman de astazi a trecut insa prin mai multe zguduiri si ramine statoric, fiindca are doua temelii: constiinta romanilor si increderea marilor natiuni europene.

Daca vom cistiga de trei ori atit pamint pe cit avem si vom pierde aceste temelii, statul roman, fie el oricit de intins, va deveni o crestiune trecatoare, iar daca ne vom pastra temeliile de existenta sociala, Rusia ne poate lua ce-i place si pierderile ne vor fi trecatoare. Astazi e dar timpul ca sa intarim, atit in romani, cit si in popoarele mari ale Apusului, credinta in trainicia poporului roman.

Rusia voieste sa ia Basarabia cu orice pret: noi nu primim nici un pret. Primind un pret, am vinde; si noi nu vindem nimic !

Guvernul rusesc insusi a pus cestiunea astfel incit romanii sint datori a raminea pina in sfirsit consecuenti motiunilor votate de catre Corpurile legiuitoare; nu dam nimic si nu primim nimic.

Romanul care ar cuteza sa atinga acest principiu ar fi un vinzator.”

(Mihai Eminescu, “Cestiunea retrocedarii…”, Timpul, 10 februarie 1878, in Opere, vol X, Ed. Academiei, 1989, p.46)

Vezi si: http://mihai-eminescu.ro/