Arhiva

Posts Tagged ‘criză’

Mircea ELIADE: DE CE SUNT INTELECTUALII LAŞI ?

aprilie 13, 2014 3 comentarii

Ati vãzut vreodatã un „intelectual” în timpul unei crize politice, sau unei prefaceri internationale?
Nu numai cã e uluit si neiformat, asta încã n’ar fi o rusine prea mare. Dar e deadreptul înspãimântat, e coplesit de fricã, e paralizat de panicã. Umblã aiurit, pune întrebãri oricui, ascultã pe oricine îi vorbeste, are o încredere oarbã în orice dobitoc politic – si tremurã pentru viata si libertatea lui ca cel din urmã dintre sclavi.   Numai atunci îsi dã el seama ce putin s’a „interesat” de viata socialã din jurul sãu. Si cautã pretutindeni sprijin, adãpost, încurajare. Renuntã la orice demnitate personalã, uitã cu desãvârsire misiunea lui istoricã; frica face din el o lichea si un sclav.
De câte ori plutesc în aer psihoze politice, de câte ori se întâmplã sau se asteaptã ceva grav – o revolutie, o reforma acerbã, un atentat, o schimbare esentialã a ordinei sociale – bietul „intelectual” român îsi pierde mintile.
(Fireste, vorbesc numai de „intelectualul” pur, de cel fãrã aderente cu partidele sau grupãrile poltice).  Incearcã atunci sã facã cele mai umilitoare tranzactii; si nu de ordin concret, politic, ci tranzactii fara nici un profit, fara nici o eficacitate. Mãrturiseste oricarui om întâlnit ca aproba anumite gesturi politce, cã si el a gândit asa, cã bine se face ce se face etc. In noaptea insurectiei comuniste dela Atelierele Grivita, am întâlnit un excelent romancier care, aflând de cele ce s’au întâmplat, mi-a deschis repede ultimul sãu roman, apãrut chiar în zilele acelea, ca sã-mi arate cã si el a promovat o revolutie sociala si antiburgheza. Poate cã asa era.    Dar nu lucrul acesta e semnificativ. Ci faptul ca excelentul romancier s’a grabit sã-si caute puncte de contact cu o miscare socialã despre care nu stia nimic, nu stia cine o face si contra cui, daca are sorti de izbândã si de eficacitate, etc. Nu stia nimic. Scos din preocuparile lui „intelectuale”, i-a fost fricã. Tot asa le-a fost fricã tuturor intelectualilor crestini de succesele „Garzii de fier” si au început sã o aprobe nu pentru cã le convenea programul „Gãrzii”, ci pentru cã se temeau sã nu fie suspectati si persecutati dupã o eventualã victorie a ei.
Nu am nimic de zis contra intelectualilor care trec de o parte sau alta a baricadei îndemnati de o anumitã constiintã socialã sau nationalã. Dar îmi repugnã lasitatea intelectualilor apolitici, care îsi descopãr deodatã aderente cu o miscare socialã în pragul izbânzii (sau care numai pare astfel).
Si ei nu fac asta din interes, cãci cei mai multi n’au nimic de câstigat ca „intelectuali” dintr’o asemenea miscare. O fac pur si simplu din frica, din lasitate. Frica ce îsi are rãdãcina în lipsa de constiintã „functionalã” (dacã ni se iartã expresia), în lipsa constiintei cã ei ,”intelectualii”, reprezintã – în pofida oricarei violente si a oricarei prostii politice – singura fortã invincibilã a unei natiuni. Dacã orice intelectual si-ar da seama ce reprezintã el în societatea româneascã, si mai ales pe cine reprezinta el – putin i’ar pãsa atunci de orice revolutie, de orice razboi, de orice criza politica. Mare sau mica, biruita sau victorioasa, o natiune nu înfrunta eternitatea nici prin politicienii ei, nici prin armata ei, nici prin tãranii sau proletarii ei – ci numai prin ce se gândeste, se descopera si se creeaza între hotarele ei. Ceasul de azi sau de mâine poate fi stãpânit de oricine, fara ca o natiune sa piara. Fortele care musca din eternitate, fortele care sustin istoria unei tari si-i alimenteaza misiunea ei – n’au nimic cu politicul, nici cu economicul, nici cu socialul. Ele sunt purtate si exaltate numai de catre „intelectualii” unei tari, de avantgarda care singura, pe frontierele timpului, lupta contra neantului. Atâtea provincii romane, admirabil civilizate, au pierit pentru totdeauna pentru cã nu au existat acolo creiere care sa domine masa amorfa si efemeridele istoriei, sa creeze valori sufletesti, sa nutreasca o cultura.   Aproape toate republicile sud-americane trãiesc aceiasi experientã perifericã, semi-istoricã, asteptând ca timpul sã le înghita actuala lor viata „politica”. Deci, asta reprezinta „intelectualii”: lupta contra neantului, a mortii; permanenta afirmare a geniului, virilitãtii, puterii de creatie a unei natiuni. Si ca atare n’au de ce sã se teama, sã intre în panicã si sã se umileascã în fata unei miscãri politice cu sanse de succes. Mai întâi pentru cã orice miscare politica îsi are radacinile in ideile unui intelectual sau a unui grup de intelectuali. (Nu vorbesc, fireste, nici de guverne, nici de legislatii abstracte; ci de revolutii, reforme si reactiuni concrete, istorice).
Si in al doilea rând, pentru cã nici o revolutie si nici un act politic nu priveste direct pe intelectual. (Poate privi, în orice caz, numai interesele lui de breaslã, confortul lui, familia lui). In ceasul în care ceva se întâmplã politic, deci se consumã – intelectualul se aflã cu mult înainte, ocupat sã creeze ceva care sa muste din eternitate, sau sa faca ceva care numai dupa multi ani va fi precipitat în stradã, va cãpãta valoare politica. In ceasul unei revolutii sau a unei crize, intelectualul adevarat se aflã prea departe ca sa se mai poata întoarce inapoi; el a trecut demult pe acolo. Ceeace pare nou, pentru mase, este de mult trãit, asimilat, consumat pentru el.
Indiferenta fata de politica, de prezentul politic? Nicidecum. Ci numai toleranta si întelegere. Dai o mânã de ajutor si treci mai departe. Dar în nici un caz nu merita sã-ti pierzi cumpãtul, sã-ti iesi din fire si sã pactizezi cu oricine – uitând cã nimeni nu poate avea dreptul de a pactiza cu tine. Iti pierzi libertatea? Asta nu ti-o poate lua nimeni. Iti primejduiesti situatia materiala? Asta priveste familia ta, nu pe tine. Iti risti viata? Ei si? Acel pe care îl reprezinti, nu moare niciodatã. Dacã crezi altfel, renuntã la „intelectualitate” si fã-te om politic.

Mircea Eliade

„Criterion”, Nr. 2, Bucuresti, 1934

Minciunile democrației și limbajul lor perfid

februarie 6, 2013 Lasă un comentariu

minciuni-ale-democratieiÎntr-o epocă controlată tot mai mult de mass-media, este esențial modul cum este mânuit limbajul, folosit adesea de autorități pentru a denatura grav sensurile. Răspunzătoare pentru moartea a milioane de oameni începând din 1945, SUA au devenit statul terorii numărul unu din lume. În anii 1980, fostul angajat CIA, John Stockwell, a estimat numărul morților la șase milioane. Conform unui articol recent, de la bombardamentele în masă din Asia de Sud-Est până la trimiterea de „escadroane ale morții” în America de Sud, armata SUA și CIA au fost răspunzătoare, direct și indirect, pentru un număr reestimat la 10 milioane de morți [1]. În zilele noastre, aceasta nu se numește crimă în masă. În mod ironic, SUA a deturnat sensul cuvântului „teroare” pentru a-și justifica tirania prin așa-numitul „război împotriva terorii”.

La acestea zece milioane puteți adăuga nenumărate alte vieți care au fost sacrificate pe altarul profitului urmărit cu orice preț de corporații, care nu se folosesc de armată pentru a bombarda popoarele și țările subjugate lor, ci de anumite politici. Dar aceasta nu este teroare. Este „ajustare structurală”.

Citește mai mult…

Valeriu Gafencu – Despre criză

– Valeriu, care este fondul crizei de azi?

– Ateismul.

– Ce vezi în lumea de azi?

– Văd un haos interior, o descompunere care merge spre nihilism, căci oamenii sunt obsedaţi de nimicul materiei, de ficţiunea formelor, de epuizarea senzuală, de istoricismul fără transcendenţă, de ceremonialitatea fără Dumnezeu, de consumatorismul fără spiritualitate, de falsitatea ce se ascunde sub autozeificarea omului. Dezastrul se desfăşoară pe toate liniile de forţă ale vieţii omeneşti. E necesară multă suferinţă pentru reorientarea spirituală a lumii şi pentru schimbarea modului ei de viaţă.(…)

– Care ar fi modalităţile de ieşire din criză?

– Întoarcerea la Hristos. Este necesară o elită creştină care să nu părăsească poporul, ci să lupte cu îndrăzneală contra tuturor formelor de împilare şi înrobire a lui. Poporul nu poate fi apărat numai prin rugăciuni şi pomeni, adică prin formalism sec, ci şi prin luptă, îndrăzneală şi putere. Lumea asta e în stăpânirea lui Hristos şi creştinii nu au voie să o părăsească. Nu există nici o acuzaţie mai gravă decât să se spună că Biserica a părăsit poporul, căci atunci L-a părăsit pe Hristos, oricâte dogme ar fi stabilit şi respectat ea.(…)

– Cum se poate ieşi din criza materialistă?

– Prin Hristos, numai că El nu e primit în lumea de azi; nimeni nu e dispus azi să-şi modifice viziunea şi modul de viaţă, cu toate că se merge spre dezastru. Evenimentele sunt în curs şi nu mai pot fi oprite nici de creştini. Totuşi avem datoria să strigăm oamenilor: “Opriţi-vă din dezmăţ, renunţaţi la tiranie, puneţi ordine în voi înşivă, puneţi limite nesaţiului vostru, întoarceţi-vă la natură, renunţaţi la orgolii, distrugeţi armele atomice; dacă sunteţi raţionali, renunţaţi la raţionalism, dacă sunteţi realişti, vedeţi realitatea spirituală; dacă aveţi cunoastere, ancoraţi-vă în transcendent! Daţi sufletului vostru sfinţenie de sus, căci numai aşa vă veţi mântui. Pocăiţi-vă! Chemaţi pe Dumnezeu să pună ordine în voi şi în lumea voastră, pe pământul vostru şi în cerul vostru!” Toate acestea să nu fie însă numai îndemnuri abstracte şi moralizatoare. Creştinii sunt chemaţi să fie treji. Lumea are nevoie de Hristos, de credinţă şi de autentic creştinism.

(Ioan Ianolide – Intoarcerea la Hristos)

Preluat la sugestia de pe Facebook a lui Ion Zestrea.

Ilie Badescu: Criza lumii şi neputinţa elitelor. Forma “perplexităţii instituţionale”

martie 12, 2010 Lasă un comentariu

Teoria succesiunilor coexistente atrage atenţia asupra celei mai însemnate forme de proprietate, proprietatea identitară. Aceasta conferă unei societăţi accesul la o cvasirentă identitară, pe care o poate valorifica atestând un tip special de competenţă şi de capacitate, aceea de folosire a unora dintre cele mai importante active intangibile ale dezvoltării şi ale avantajului competitiv. Exemplul analizat de Acad. Postolache este cel luxemburghez care a înregistrat o teribilă expansiune graţie capacităţii elitelor ţării de a valorifica renta identitară.

Criza sistemică este, în viziunea teoriei succesiunii coexistente (a abordării cronospaţiale), o criză civilizaţională nu numai pentru că este criza civilizaţiei dominante, ci şi pentru că se propagă în toate civilizaţiile coexistente într-un orizont cronospaţial dat. În mod paradoxal, forţele care acţionează în direcţia universalizării sistemului sunt cele pe care se susţin şi procesele crizelor sistemice în tendinţa lor spre generalizare. Dacă admitem că lumea actuală sau lumea noastră este caracterizată de o relaţie de coexistenţă a 5-7 civilizaţii, trebuie să căutăm locul lor comun sau, cu termenul teoriei coexistenţei, termenul mediu, mediatorul sistemic.

În epoca civilizaţională a istoriei omenirii, acest mediator este şcoala. De vreme ce lumea actuală este una de coexistenţă a mai multor civilizaţii, înseamnă că singurul loc în care aceste civilizaţii se pot întâlni fără a se anula una pe alta este tocmai acel tip de şcoală a cărei cuprindere este una universală. Epoca noastră, aşadar, este una de tranziţie spre Şcoala universală, drept cel mai important mediator al sistemului şi cel mai sigur mecanism al vehiculării legii succesiunii coexistente.

Criza civilizaţională propriu zisă intră în faza ei maximă când atinge mediatorul sistemului, care în lumina teoriei cronospaţiale este tot una cu Şcoala, tocmai fiindcă, la nivelul acesteia, generaţiile se suprapun şi compun mecanismul supra-coordonator care mijloceşte totul. Teoria termenului mediu este esenţială. Spre deosebire de teoriile clasice ale civilizaţiilor, care îl plasau în seria de momente temporale, ce se derulează după modelul succesiunilor simple, în lumina teoriei succesiunilor coexistente, termenul mediu nu este un moment pur temporal, ci unul cronospaţial, adică este de-o vârstă cu termenii mediaţi, simultan cu ei.

Să reţinem, aşadar, că în viziunea teoriei succesiunilor coexistente, criza sistemică este de esenţa a ceea ce putem numi o criză civilizaţională, adică una care se propagă în toate articulaţiile sistemului, o criză multinivelară şi multidimensională având puterea de a atrage în mediul ei toate civilizaţiile coexistente. Crizele sunt, în acest caz, ale sistemului, căci, dacă un element este afectat, starea lui se transmite instantaneu asupra elementelor coexistente, fără de vreun decalaj în timp, ceea ce conferă crizelor forma unor anomalii.

La un prim nivel, de sus în jos, identificăm criza energetismului elitelor. Iată definirea Acad. Postolache: „O entitate de tip vechi se poate adapta la un mediu nou, chiar radical schimbat, dar nu mai are energia internă necesară pentru a se readapta la o a doua schimbare succesivă” (Postolache, 58). Acad. Postolache evocă ilustrări din teoria lui Toynbee pentru acest gen de criză. Dispariţia unor specii se explică astfel. O dată cu schimbarea condiţiilor climatice, „speciile şi-au folosit toate resursele de energie vitală pentru se adapta la schimbări” şi astfel nu şi-au mai putut păstra destulă energie pentru a se adapta altor circumstanţe. „Angajate în direcţie unică, nu şi-au mai putut modifica direcţia şi astfel s-au condamnat la dispariţie” (Ibidem, 59). Or ceea ce se întâmplă astăzi este ceva similar. Sistemul dominant imprimă întregii lumi o direcţie unică, astfel că sunt ratate avantajele sinergiei civilizaţiilor.

Criza se propagă mult mai rapid atunci când succesiunile sunt coexistente. La un alt nivel, criza îmbracă forma perplexităţii instituţionale. „Un factor important, primordial, un criteriu permiţând să distingem începutul declinului unei civilizaţii sau al unei entităţi sociale este minoritatea creatoare în sine, o condiţie indispensabilă a progresului; această minoritate începe a degenera într-o minoritate dominantă care, la limită, devine minoritate dictatorială oricare ar fi formele instituţionale.

Toate civilizaţiile care au dispărut au avut această cauză în genele lor (la incapacitatea lor de a opera armonizarea cadrului instituţional cu noile forme materiale şi spirituale se adaugă incapacitatea lor de a lărgi şi a-şi universaliza propriul lor tip de civilizaţie)” (Postolache, 62).

Criza la acest al doilea nivel (al instituţiilor), aşadar, se referă la cele două aspecte simultane: incapacitatea civilizaţiilor de a armoniza cadrul lor instituţional cu emergenţa unor forme materiale şi spirituale noi, la care se adaugă incapacitatea aceloraşi civilizaţii de a-şi universaliza propriul lor tipar (de civilizaţie).

Pentru primul tip de incapacitate, Acad Postolache utilizează termenul introdus de Pierre Werner, „perplexitate instituţională”, folosit pentru „a defini situaţia de criză în care un cadru instituţional vechi nu mai are aceeaşi putere de a permite rezolvarea problemelor de tip nou”. Mai exact: atâta vreme cât soluţiile la problemele de tip nou „rămân parţiale sau mulate pe vechiul cadru instituţional”, capacitatea lor rezolutivă este scăzută spre zero. Atâta vreme cât „li se aplică perfecţionări parţiale, cadrele instituţionale rămân perplexe nu numai în faţa problemelor noi, ci chiar în faţa problemelor vechi, ba, în timp, chiar asistăm la o sporire a perplexităţii lor” (ibidem, 64).

Perplexitatea instituţională are o triplă faţetă, se propagă triadic: „a) se generalizează; b) în acelaşi timp, ea devine cronică şi c) cunoaşte pusee ascuţite” (ibidem). „Procesele la capătul cărora perplexitatea devine generalizată, cronică şi ascuţită pot atinge în combinarea lor un punct critic, care anunţă izbucnirea unei veritabile crize civilizaţionale” (ibidem).

Prin urmare, o criză civilizaţională este semnalată de o perplexitate instituţională generalizată, cronică şi ascuţită. Aşa arată ea la suprafaţă. În adâncul ei, criza civilizaţională este expresia unui fenomen degenerativ, consecinţa durabilă, devastatoare, a degenerării unei minorităţi creatoare într-o minoritate dominantă, chiar dictatorială, ceea ce atestă un energetism la rândul său degenerat indus de epuizarea energiei de tip α, adică a energiei transformatoare, pe fondul generalizării energiei de tip α, o energie a stării de somnolenţă, reverie şi abandon.

La nivelul elitelor, se acumulează concupiscenţa, luxul, lăcomia, consumerismul, degradarea moravurilor, senzualism desfrânat, abandonul popoarelor peste care superfetează, înlocuirea direcţiei spirituale cu arbitrariul voluntarist şi cu marile orgolii, cu instalarea egolatriilor etc. Aceasta este partea de la suprafaţă a stării energetice α, o energie care permite adaptarea rapidă a grupărilor sociale la orice mediu, dar nu oferă suport energetic pentru niciun fel de manifestare transformatoare, creatoare. Intervenţiile sunt parţiale, mulate pe vechile cadre instituţionale. Criza elitelor se transmite într-o criză instituţională generalizată şi mai departe într-un blocaj al civilizaţiei, o incapacitate cronică de universalizare a propriului tipar.

La această stare critică, răspunsurile civilizaţiei occidentale au fost globalizarea şi instituţiile globale. În fapt, însă, instituţiile globale, FMI şi BM, nu sunt altceva decât expresia generalizării perplexităţii instituţionale, adică un cadru de acumulare a proceselor crizei civilizaţionale şi, pe cale de consecinţă, instituţionalizarea răspunsurilor inadecvate.

Ilie Badescu

www.roncea.ro