Arhiva

Posts Tagged ‘CSI’

Despre umflatul unuia care ne este prezentat drept „fondator”, aproape erou, al Mișcării de Renaștere Națională de dincoace Prut

august 27, 2019 Lasă un comentariu
Mă uit cum unele televiziuni, inclusiv TVR Moldova, îl umflă pe unul pentru a ne fi prezentat drept „fondator”, aproape erou, al Mișcării de Renaștere Națională de dincoace Prut.
Asta mă face să-mi amintesc ce scria, la 4 martie 2013, cotidianul on-line „Basarabia literară” al Societății Scriitorilor Români din Basarabia despre „adevărata față a apostolului neamului, Anatol Șalaru”:
„Cei care au prins perioada de început a mişcării de renaştere naţională îşi amintesc, cu siguranţă, de Anatol Şalaru în calitatea sa de lider al Cenaclului cultural „Alexei Mateevici”. Vorba e că despre acest episod din viaţa sa Anatol Şalaru îşi aminteşte cu multă plăcere şi cu orice ocazie. Mai mult, are chiar tentaţia deloc modestă de a exagera meritele sale din acea perioadă, prezentându-se publicului drept „fondator al mişcării naţionale din Moldova”, în cadrul mai multor acţiuni publice. Aşa s-a întâmplat, bunăoară, la 28 august, la Cimişlia, în cadrul unei acţiuni de sărbătorire a Zilei Independenţei. Am fi trecut lesne peste acest episod curios, dacă numitul Anatol Şalaru nu ar fi declarat, la un moment dat, că în 1991 a refuzat să semneze, în calitatea sa de deputat în primul Parlament, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. Anatol Şalaru a prezentat şi un aşa-zis motiv pentru care a făcut acest lucru: deoarece, vezi Doamne, nu recunoaşte şi nu a recunoscut niciodată statul de mucava Republica Moldova, optând constant pentru reunificarea Basarabiei cu România. Măi să fie, ne-am gândit noi! Uite un veritabil şi emoţionant exerciţiu de demnitate, consecvenţă şi ataşament necondiţionat faţă de idealurile româneşti! Era să ne scape chiar şi o lacrimă discretă, dar ne-am amintit brusc câteva amănunte picante din biografia numitului Şalaru, care ne-au readus cu picioarele pe pământ.
 
Ne-am adus aminte că rolul de ayatollah al reînvierii lui Anatol Şalaru a luat sfârşit brusc în 1990, când acesta a devenit deputat. Din momentul în care a ajuns demnitar, toate sentimentele sale patriotice s-au pulverizat brusc. Din militant pentru repunerea în drepturi a limbii române şi pentru emanciparea românilor basarabeni, Anatol Şalaru se metamorfozează în prieten şi fin de cununie al lui Anatol Stati, viitorul patron al ASCOM GROUP, totodată, bun amic cu Petru Lucinschi, ex-preşedinte al Republicii Moldova şi confident al lui Valeriu Pasat, fost director al Serviciului de Informaţii şi Securitate. Ne-am reamintit, de asemenea, că în 1993, Anatol Şalaru şi Anatol Stati fondează Partidul Reformei, şi că în acea perioadă pretinsului fondator al mişcării de renaştere naţională îi repugna profund unionismul. Cităm un fragment dintr-o conferinţă de presă, organizată de Şalaru la 11 octombrie 1993. La întrebarea “Care este poziţia PR în problema-cheie a Basarabiei – reunirea cu România?”: “Scopul PR este consolidarea independenţei Republicii Moldova. Reunirea nu este problema-cheie a Basarabiei.” În cadrul aceluiaşi eveniment, Şalaru şi-a probat adeziunea faţă de înregimentarea Republicii Moldova în CSI. În discursul său înflăcărat de la Cimişlia, Anatol Şalaru a ţinut să tăinuiască isprăvile sale de acum 15 ani. Totodată, a căutat să tăinuiască opţiunea sa antiunionistă exprimată în 1993 şi adeziunea faţă de iniţiativa agrosocialiştilor de băgare cu forţa a Republicii Moldova în Comunitatea Statelor Independente, structura politică menită să ţină fostele republici sovietice în sfera de influenţă a Moscovei.
Şi din acest episod deloc măgulitor din biografia politică a lui Anatol Şalaru, înţelegem clar că refuzul său de a semna Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova nu are nici o legătură cu sentimentele sale de român verde şi nu reprezintă nicidecum un act principial şi curajos. Din contra, este un gest care demonstrează fie laşitatea acestui personaj, fie dependenţa flagrantă de anumite structuri care doreau să menţină Republica Moldova sub papucul rusesc. Adoptarea şi semnarea Declaraţiei de Independenţă reprezintă un moment solemn în istoria oricărui stat. Momentul semnării Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova a fost, implicit, un eveniment cu profunde conotaţii simbolice pentru neamul nostru. Acest act de o importanţă cardinală pentru românii basarabeni reprezintă, fără putinţă de tăgadă, expresia clară şi univocă a voinţei de nezdruncinat a moldovenilor de evadare din Închisoarea Popoarelor. Urmând exemplul altor foste republici sovietice şi semnând Declaraţia de Independenţă a Moldovei, deputaţii din primul Legislativ au dat dovadă de curaj şi responsabilitate, dorind să demonstreze întregii lumi că Moldova nu mai vrea să fie parte componentă a defunctei Uniuni Sovietice şi doreşte să intre în familia popoarelor libere şi democratice, în spaţiul devenirii sale istorice.
 
Nu au subscris acestui act simbolic doar ticăloşii şi fosilele staliniste, la care, iată, aflăm că s-a alăturat şi aşa-zisul apostol al neamului, Anatol Şalaru. Dânsul are, fireşte, libertatea deplină de a-şi alege postura din care a refuzat semnarea documentului care a încununat eforturile Mişcării de Eliberare Naţională, însă conotaţia penală a gestului lui Anatol Şalaru, va fi întotdeauna umbrită de o profundă culpă morală faţă de întreg neamul românesc. Un om care a refuzat să semneze Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova poate fi catalogat şi drept persoană care acceptă menţinerea acesteia sub ocupaţia rusească. Astăzi acest individ caută cu disperare explicaţii deşănţate pentru gestul său abominabil. Numai că eventualele sale explicaţii ar trebui să fie adresate, în primul rând, martirilor care au vărsat sânge pentru libertatea poporului nostru. Sutelor de mii de moldoveni deportaţi în Siberia, milioanelor de moldoveni care, în 1989 şi 1991, au readus acasă Limba Română, Alfabetul Latin şi Independenţa Republicii Moldova.”

Unul cu frica de pistol mai mare decât frica de Dumnezeu

octombrie 26, 2018 Lasă un comentariu

 

Bunul nostru frontist de la Ștefan Vodă, Alexandru Filimonov, mă întreabă, chiar azi, pe Fb, dacă mă mai văd cu Iu. Roșca și ce mai face el…

Nu, frate Alexandru, nu am mai vorbit cu această persoană de vreo 8-9 ani!

El a trădat organizația noastră.

El lucrează deschis pentru interesele Rusiei în acest teritoriu mult încercat.

Nu mai are rost să-i cerem vreo explicație!

Această secătură a fost și a rămas omul serviciilor rusești!

Tot timpul!

De la începuturile Mișcării noastre românești!

În fiecare clipă a perioadei zbuciumate prin care a trecut organizația noastră:
 atunci când ceream dreptul nostru la Limba Română, la Istoria Românilor, la Tricolor; 
 atunci când ne-am revendicat Independența de Moscova; 
 atunci când am protestat împotriva includerii noastre în CSI; 
 atunci când au provocat marșul spre sud pentru a determina și „justifica” crearea Găgăuziei pe pământul nostru românesc; 
 atunci când erau arestați frații noștri la Tiraspol; 
 atunci când KGB-ul împușca primul nostru polițist la Nistru; 
 atunci când KGB-ul îi ardea de vii pe luptătorii nostri la Nistru; 
 atunci când KGB-ul de la Chișinău și cel de la Moscova trăgeau, ciocnind pahare cu șampanie, harta „Transnistriei separatiste” pe mulți ani înainte astfel încât astăzi, după mai bine de un sfert  de veac, tot sub Moscova să fim; 
 atunci când colegul nostru de la Botanica, Valentin Ciobanu, era lovit mortal cu ranga-n cap; 
 atunci când colegii nostri de la Chișinău și din teritoriu erau molestați și aruncați pe marginea șoselelor; 
 atunci când primarii nostri erau aruncați în fântână; 
 atunci când tinerele noastre erau manipulate, ademenite, intimidate și chiar agresate dacă nu se lăsau supuse pentru a-i satisfice poftele donjuane;
 atunci când era adus Lucinschi, când erau aduși agrarienii, când era adus Voronin; 
 atunci când protestele noastre din 2002 și 2003 erau împânzite cu lumpeni de tot felul pentru a fi compromise; 
 atunci când colegii nostri erau răpiți sau se punea la cale asasinarea unora dintre noi; 
 atunci când am fost aduși în situația de a-l vota pe Voronin;
 atunci când sediul nostru central din str. Nicolae Iorga a fost invadat de elemente străine fiind transformat în centru de coordonare al FSB-ului rusesc; 
 atunci când insul în cauză era una din uneltele Rusiei în organizarea crimelor din 7 aprilie 2009 ca mai apoi, drept răsplată, să accepte, trădând organizația, calitatea de membru al guvernului comunist în frunte cu Greceanâi etc., etc.

Toate crimele împotriva organizației noastre și împotriva colegilor nostri au fost puse la cale de el.

Le-a comis cu premeditare.

Pistolul lui a fost ațintit asupra fiecăruia dintre noi.

Cu zi ce trece mă întăresc în această convingere.

Aparențele ne-au indus în eroare.

Am fost una din victimele acestor aparențe care m-au făcut să-l cred și să greșesc.

Îmi asum această greșeală!

Nu mi-am dat seama și nu am avut voința să acționez astfel încât să-mi anunț echipa că unui om care poartă zi și noapte pistolul cu el îi este mai mare frica de pistol decât frica de Dumnezeu.

Numai unul fără frică de Dumnezeu poate trăda o organizație patriotică exemplară.

Iar cauza principală a dezmățului politic de azi este lipsa acestei organizații patriotice exemplare.

Traian Băsescu și Pactul Ribbentrop-Molotov

februarie 5, 2018 Lasă un comentariu

Suntem în anul Centenarului. Eu, ca preşedinte, am denunţat Pactul Ribbentrop – Molotov, dar voi depune săptămâna viitoare, cu semnătura mea şi a celorlalţi parlamentari PMP, un proiect de declaraţie în care să denunţăm pactul Ribbentrop – Molotov şi efectele lui. Avem obligaţia să facem acest lucru. Uitaţi-vă că de pactul Ribbentrop – Molotov au fost afectate cele trei ţări baltice, Polonia şi România. Cele trei ţări baltice au ieşit de sub efectele pactului Ribbentrop – Molotov, fuseseră înglobate în Uniunea Sovietică, sunt independente şi membre şi UE şi NATO, Polonia este stat integru şi membru UE şi NATO, România a pierdut Basarabia şi noi stăm…”, a declarat Traian Băsescu, potrivit Agerpres.

Salutară această preocupare a fostului președinte român Traian Băsescu pentru soarta Basarabiei, chiar dacă pare a fi una inopinată și vădit ostentatorie.

Părerea mea este că nu ar fi trebuit ca Bucureștiul să aștepte anul Centenarului pentru a se apuca „serios” de problema Basarabiei.

Ar trebui denunțat întâi și-ntâi pactul Ribbentrop-Molotov din capetele factorilor de decizie de la București care, în anii 1990-91 au respins unirea (demersul venind de la Chișinău) preferând să încheie tratatul „de prietenie” cu URSS… Atunci poate nici Snegur nu ar fi mers la Alma-Ata să ne bage în CSI.

Ar trebui denunțat pactul Ribbentrop-Molotov din capetele celor care au ținut cu tot dinadinsul să semneze tratatul „de vecinătate” cu Ucraina în loc să afirme și să apere identitatea românească a teritoriilor furate prin odiosul pact!

Ar trebui denunțat pactul Ribbentrop-Molotov din capetele președinților României, inclusiv Băsescu, care-au prins, în mandatele lor, cele mai înalte decorații ale statului român pe pieptul lui Lucinschi, unul dintre exponenții cei mai concludenți ai regimului sovietic de ocupație, și pe piepturile umflate ale unui șir întreg de reprezentanți ai SISTEMULUI antiromânesc, de sorginte kaghebistă din stânga Prutului, consolidat de Lucinschi după „declararea independenței Republicii Moldova”.

Ar trebui denunțat pactul Ribbentrop-Molotov din capetele politice de la București care continuă să flirteze și astăzi cu acest SISTEM ANTIROMÂNESC de la Chișinău, reprezentat de o grupare banditească cu adânci rădăcini în mediul iterlop din Rusia, grupare care a jefuit sistemul bancar din Republica Moldova și a pus stăpânire prin metode tenebre pe cele mai profitabile afaceri aducând populația din acest teritoriu sub pragul sărăciei.

Ar trebui denunțat pactul Ribbentrop-Molotov din capetele celor care caută să obțină din problema Basarabiei capital politic în scopuri strict electorale și în defavoarea unei preocupări sincere și constante pentru afirmarea și cultivarea identității românești a teritoriilor înstrăinate în urma diabolicului pact dintre Hitler și Stalin.

Ar trebui, deci, ca înainte de a-ți afișa grija pentru Basarabia, să ai puterea de a recunoaște că acest teritoriu a fost pierdut și continuă a fi pierdut prin lașitate și trădare.

CSI-ul și gruparea banditească care guvernează Basarabia

decembrie 28, 2017 Lasă un comentariu

Un alt truc folosit de Plahotniuc pentru manipularea alegătorilor de dreapta în scopuri strict electorale: inițiativa „eroică” de „ieșire” din CSI și trâmbițarea acesteia prin cățeii de presă ai puterii banditești de la Chișinău (inclusiv Petrică Bogatu)…

Poți să țipi tu cât te țin gura și miliardele furate din buzunarele basarabenilor cu toate uneltele de presă pe care le ții sub stâpânire că omul sănătos la minte și integru nu te va crede nici în ruptul capului!

Cum să ieși din CSI când CSI-ul ești chiar tu, Plahotniuc, în carne și oase?!

Cu toată șleahta de bandiți solnțevskie (toți crescuți și concepuți în CSI) cu care ții în captivitate toată Basarabia!

CSI este prezent aici prin voi, prin KGB-ul vostru, prin umbrele și mentalitatea voastră de lumpen!

Adevărata ieșire a Basarabiei din CSI va fi atunci când vom scăpa din ghiarele voastre pline de sânge!

 

27 decembrie 2017

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , ,

PPCD – 22 DE ANI DE LUPTĂ ŞI AFIRMARE

iunie 4, 2010 Un comentariu

Perestroika lui Mihail Gorbaciov, acea perioadă de relaxare a dictaturii comuniste care s-a produs după 1985 în URSS, a readus în mediile intelectuale din imperiu suflul libertăţii. Glasnosti, cuvântul cel mai îndrăgit şi mai repetat la acea vreme, a intrat în toate limbile internaţionale şi a însemnat, de fapt, afirmarea pas cu pas a trei libertăţi fundamentale, pe care generaţia noastră încă nu ştia să le formuleze, dar a învăţat foarte repede să le afirme: libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor şi libertatea de asociere, încercarea doctrinarilor noii orientări a PCUS de a reînnoi ţara şi partidul, de a inventa comunismul „cu faţă umană”, de a-l condamna, după modelul lui Hruşciov, pe Stalin şi de a-l exalta prin contrast pe Lenin, s-a constituit într-o oportunitate pentru cei mai temerari. În viaţa publică au fost lansate concepte noi pe atunci despre aşa-numitele „pete albe în istorie”, despre mediul înconjurător, ecologia devenind, de pildă, o preocupare în vogă mai ales după tragedia de la Cernobâl.

Revenirea la rădăcini, raportarea la modelul occidental, criticarea exceselor birocraţiei şi a falsului în viaţa societăţii de atunci, a produs rapid o pleiadă de militanţi proveniţi în special din mediul de creaţie. Scriitorii, ziariştii, artiştii, în general, au exprimat setea de libertate şi au simţit nevoia afirmării demnităţii umane, stare de care au contaminat rapid şi masiv mulţimile. De la rostirea de cuvântări îndrăzneţe şi scrierea de articole de ziar mai curajoase, de la acordarea de interviuri la „Europa Liberă”, „BBC” şi „Vocea Americii” până la mitingurile la început mai restrânse, devenite foarte curând de masă şi căpătând forma instituţionalizată, inspirată din tradiţia istorică, de Mare Adunare Naţională, învăţam din mers să ne afirmăm vrerile şi demnitatea după o perioadă atât de lungă de teroare, umilinţă şi reducere la tăcere. Foile volante şi ediţiile Samizdat circulau din ce în ce mai mult şi trezeau lumea la viaţa publică. Pas cu pas am început să realizăm că pentru a înfrunta sistemul şi pentru a schimba radical lucrurile este nevoie să ne asociem în orga­nizaţii politice, numite la acea vreme organizaţii obşteşti sau „informale”, spre deosebire de formele de asociere impuse de regim ca PCUS, komsomol, sindicate etc.

Începusem să înţelegem că ceea ce facem noi de fapt este politică. Iar această ocupaţie necesită curaj, inteligenţă şi dedicaţie totală. Politica a fost luată de către noi ca o meserie, ca o datorie pe care trebuie să o îndeplinim fără a ne lăsa căi de retragere sau clipe de odihnă. Fiecare zi era trăită cu maximă intensitate, aşa de parcă putea fi ultima zi de viaţă sau cel puţin de aflare în libertate. Riscul ne-a plăcut atât de mult încât a devenit o stare dominantă de care nu am mai putut să ne despărţim. Consumam cu nesaţ cărţi de istorie şi literatură, interzise până atunci, învăţam să gândim politic de la înaintaşi şi de la occidentali. Totul avea farmecul noutăţii şi dădea sentimentul trăirii din plin pentru idealuri înălţătoare.

Am început să învăţăm a formula documente politice, gen de scriere absolut necunoscut până atunci. Cum să redai ororile suferite sub ocupaţie şi setea de a fi liberi altfel decât plângând sau literaturizând? Cum să dai expresie coerentă gândului atunci când limba încă era constrânsă de tiparele limbii naţiunii dominante, elasticitatea şi fluenţa intelectuală fiind direct legate de nivelul de cunoaştere a limbii materne? Cum să formulezi un program politic atunci când ţi se interzicea să creezi partide şi erai obligat să urmezi „linia”, fie ea şi „nouă”, a partidului-stat?

Lupta pentru revenirea la alfabetul latin, pentru oficializarea limbii de stat, pentru Tricolor, pentru dreptul de a ne cunoaşte trecutul, cu tot ce a însemnat Pactul Ribbentrop-Molotov, ocupaţia din 1940 şi 1944, foametea din 1946-47, colectivizarea din 1949, GULAG-ul şi „spălarea de creieri”, renunţarea la limitele impuse de linia oficială, în cele din urmă, sfidarea regimului şi adoptarea programului de obţinere a Independenţei şi de afirmare a noului stat ca subiect al dreptului internaţional au determinat apariţia Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării la 3 iunie 1988, apoi a Frontului Popular din Moldova, devenit, la 15-16 februarie 1992, Frontul Popular Creştin Democrat, iar la 11 decembrie 1999 – Partidul Popular Creştin Democrat. Afirmarea identităţii noastre româneşti şi a valorilor democratice, a pluripartitismului şi a celorlalte drepturi fundamentale ale omului, îmbrăţişarea doctrinei democrat-creştine şi iniţierea orientării prooccidentale a ţării în detrimentul liniei păguboase a puterii în favoarea acceptării statutului de ţară-satelit a Rusiei în formula neoimperială de CSI, combaterea separatismului ca expresie a imperialismului rus, apărarea independenţei şi a unităţii teritoriale a ţării, protestul împotriva prezenţei militare ruse şi lansarea strategiei de integrare în UE şi NATO, toate aceste poziţii fundamentale pentru devenirea Republicii Moldova, alături de atâtea altele, au fost formulate timp de două decenii în documentele programatice ale PPCD.

Am fost întotdeauna şi am rămas o mişcare politică novatoare, care a mers cu câţiva paşi înaintea tuturora. Principiile şi valorile pentru care am militat au părut mereu şocante şi irealizabile la început, ca mai apoi să fie acceptate încetul cu încetul de societate, deseori chiar de clasa guvernantă, care, fiind dominată de fosta nomenclatură sovietică, nu avea nici capacitatea intelectuală, nici voinţa de a înţelege şi a produce schimbări rapide, profunde şi ireversibile. Atunci când pledam, de pildă, pentru alfabet, pentru Tricolor, pentru denumirea desovietizată a ţării, pentru Mitropolia Basarabiei sau pentru aderarea la Uniunea Europeană eram priviţi iniţial cu ostilitate de către unii şi cu ironie de către alţii. Însă timpul ne-a dat întotdeauna dreptate. La 30 iunie-1 iulie 1990, Congresul al II-lea al FPM adopta o rezoluţie privind schimbarea denumirii Palatului „Octombrie” în Palat Naţional, o altă rezoluţie privind schimbarea denumirii Pieţei Victoriei în Piaţă a Marii Adunări Naţionale. La 16 decembrie 1990, la cea de-a doua Mare Adunare Naţională, eveniment istoric uitat pe nedrept, adoptam, de pildă, acolo, în Piaţă, unde era o mulţime deloc mai puţin numeroasă decât la 27 august 1989, într-un ger cumplit, cu zăpadă şi gheaţă, numele nou al ţării noastre – Republica Moldova. Întâmplarea avea loc atunci când încă URSS era în picioare, iar republica se mai numea RSSM. Evenimentul, ca şi propunerea, au fost ignorate de Parlamentul de atunci, din frică, din ignoranţă sau din simplă invidie, astăzi nu mai contează. Astăzi, ca şi atunci, unii dintre cei care au fost împotriva formării şi afirmării ţării noastre ca stat independent ne învaţă cum să ne-o iubim şi cine suntem. Astăzi, când am lansat un nou concept asupra identităţii Republicii Moldova, suntem înţeleşi încă de prea puţini. Dar vom vedea cu toţii că anume abordarea propusă de PPCD va fi cea care va avea câştig de cauză. Disocierea politonimului de etnonim devine un comandament care trebuie privit cu toată responsabilitatea. Da, toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt moldoveni: românii, ucrainenii, ruşii, găgăuzii, bulgarii, evreii, romii etc. Dar fiecare cetăţean îşi asumă propriul profil identitar, în funcţie de limba şi cultura căreia îi aparţine. Este adevărat că teroarea istorică a produs distorsiuni în conştiinţa naţională a majorităţii populaţiei, unii ştiind că sunt români, alţii crezându-se etnici moldoveni. În acest caz orice constrângeri, s-a văzut, sunt păguboase. „Moldo­venismul” ca ideologie de stat nu poate fi acceptat într-o societate democratică de azi. Problemele de mentalitate, de psihologie socială, de autoidentificare trebuie abordate cu tact şi răspundere politică, cu toleranţă şi respect pentru personalitatea fiecărui cetăţean. Anume aşa vom ajunge să punem capăt războiului identitar, să dăm mai multă stabilitate politică ţării şi să determinăm până la urmă guvernările să renunţe la imixtiuni în domeniul ştiinţei, culturii şi învăţământului. Iată nişte idei care încă sunt tratate cu neîncredere şi chiar cu ostilitate opacă. Dar afirmarea lor consecventă, vom vedea curând, ne va aduce câştig de cauză.

În cele două decenii de luptă politică PPCD a învăţat să exprime clar, coerent şi consecvent interesele naţionale ale Republicii Moldova. Agenda PPCD este aceeaşi cu agenda politică a ţării. PPCD este cea mai veche şi mai durabilă instituţie democratică din ţara noastră. Vigurozitatea familiei noastre politice, vitalitatea noastră, unitatea internă are ca motor şi liant angajamentul profund moral, asumat de bună voie şi până la capăt de a servi onest şi cu onoare cauza naţională.

Am fost loviţi cu cruzime şi perfidie fără oprire. Nu am cunoscut linişte şi perioade de confort ori relaxare timp de peste douăzeci de ani. Unii dintre noi au fost asasinaţi mişeleşte, alţii au fost răpuşi în Războiul de Independenţă. Însă nu am fost reduşi la tăcere şi nici înfricoşaţi. Suntem loviţi în obraz cu metodă, dezinformarea şi manipularea opiniei publice, încercările continui de asasinare morală a exponenţilor mişcării noastre se ţin lanţ în fiecare zi. Însă preocuparea obsesivă de a ne desfiinţa suferă eşec după eşec. Noi continuăm să ne menţinem verticalitatea, să arătăm o putere sufletească, o capacitate cu totul unică de regenerare şi dăinuire în timp. Izvorul puterii noastre este raportarea la modelele superioare de până la noi. Obligaţia morală faţă de înaintaşi, ca şi faţă de urmaşi, trăirea profundă a sentimentului datoriei şi asumarea destinelor colectivităţii au devenit elemente definitorii fundamentale pentru noi. Noi ne afirmăm nu datorită unor circumstanţe favorabile, ci în pofida unor circumstanţe nefavorabile. Ştim că pentru a învinge avem nevoie de caractere. Iar caracterele se formează prin muncă şi asumarea limitărilor, a suferinţei, a riscurilor.

Noi am adus în mediul politic din ţară gândirea creştină. Doctrina democrat-creştină este singura dintre doctrinele moderne care împărtăşeşte viziunea creaţionistă asupra lumii şi a omului şi respinge concepţia opacă a evoluţioniştilor. Antropocentrismul ateu, care a adus atâta nenorocire prin cele două curente totalitare ale secolului XX, comunismul şi fascismul, cu derivatele acestora ale stângii atee de azi, ne sunt străine. Am învăţat din cărţi şi din viaţă ce este hristocentrismul nu doar ca viziune asupra vieţii şi a lumii, ci şi ca trăire profundă de creştini. Mărturisirea lui Hristos, conştiinţa de creaturi responsabile în faţa Creatorului ne impune ţinuta morală şi ne alimentează forţa de a continua lupta pentru adevăr şi dreptate.

PPCD este partidul care a ştiut să formuleze priorităţile societăţii şi să aibă o viziune strategică. Astăzi suntem angajaţi profund în procesul de consolidare a institu­ţiilor democratice, a statului de drept şi a economiei funcţionale de piaţă. Familia politică din care facem parte, reunită în cadrul Internaţionalei Democrat-Creştine şi a Partidului Popular European, fortifică poziţia PPCD pe plan intern, dar şi la nivel internaţional. Sarcina istorică majoră pe care trebuie să o onoreze PPCD cu sprijinul societăţii şi al partenerilor externi este integrarea Republicii Moldova în Alianţa Nord-Atlantică şi în Uniunea Europeană. NATO şi UE, ca instituţii internaţionale complementare, vor asigura independenţa, unitatea teritorială, securitatea naţională, dezvoltarea durabilă, prosperitatea economică, funcţionarea instituţiilor democratice şi depăşirea statutului de popor captiv prin afirmarea libertăţii naţionale şi individuale. Funcţia civilizatoare a modelului occidental îşi va exercita în continuare influenţa benefică asupra ţării şi prin contribuţia PPCD. Depăşirea sindromului de victimă a istoriei şi asumarea calităţii de creatori de istorie şi de subiecţi responsabili şi liberi în cadrul competiţiilor geopolitice din lume, prin solidarizarea cu naţiunile democratice, reprezintă una din mizele majore ale PPCD.

[…]Lupta noastră continuă. Ea se va încununa de succes pentru că PPCD exprimă fidel şi organic interesele poporului nostru. Dumnezeu întotdeauna răsplăteşte sacrificiul şi dăruirea de sine pentru aproapele. Cine are ochi să vadă va vedea.

Iurie ROŞCA, preşedinte PPCD
(Din volumul I al culegerii „Partidul Popular Creştin Democrat. DOCUMENTE şi MATERIALE”)

FLUX, 4 iunie 2010