Arhiva

Posts Tagged ‘Curierul de Iaşi’

MIHAI EMINESCU: Unde sunt la noi clasele pozitive?

februarie 1, 2013 Lasă un comentariu

 

 

Eminescu1-198x300Fiecare constituţie, ca lege fundamentală a unui stat, are drept corelat o clasă mai cu samă pe care se’ntemeiază. Corelatul constituţiilor statelor apusene este o clasă de mijloc, bogată, cultă, o clasă de patriciani, de fabricanţi, industriaşi care văd în constituţie mijlocul de a-şi reprezenta interesele în mod adeguat cu însemnătatea lor; la noi legea fundamentală nu-nsemnează decât egalitatea pentru toţi scribii de a ajunge la funcţiile cele mai nalte ale statului.

De aceea partidele noastre nu le numesc conservative sau liberale, ci: oameni cu slujbă – guvernamentali; oameni fără slujbă – opoziţie. De acolo vecinica plângere că partidele la noi nu sunt partide de principie, ci de interese personale. Şi principiile sunt interese, dar interesele unei clase pozitive, clasa pozitivă a proprietăţii teritoriale tory conservativ, clasa negustorilor ş-a industrialilor wygs, clasa lucrătorilor – socialiştii. Unde sunt la noi aceste clase pozitive? Aristocraţia istorică – şi ea trebuie să fie totdeauna istorică pentru a fi importantă – au dispărut aproape, clasă de mijloc pozitivă nu există, golurile ei sunt împlinitc de străini, clasa ţăranilor e prea necultă şi, deşi singura clasă pozitivă, nimeni n-o pricepe, nimeni n-o reprezentează, nimănui nu-i pasă de ea.

Ne mai rămâne o singură clasă pozitivă, pe a cărei spate trăim cu toţii – ţăranul român. Să vedem acuma cum ne silim din răsputeri de a o nimici şi pe aceasta cum am nimicit pe celelalte şi ‘mpreună cu ea statul şi naţiunea.

Să nu uităm un lucru: toată activitatea unei soţietăţi omeneşti o mai mult ori mai puţin o activitate de lux – numai una nu: producerea brută, care reprezentează trebuinţele fundamentale ale omului. Omul în stare[a], sa firească are trebuinţă de puţine lucruri: mâncarea, locuinţa, îmbrăcămintea. Aceste pentru existenţa personală.

De aceea o naţie trebuie să’ngrijească de clasele cari produc obiectele ce corespund acestor trebuinţe. Românul care mânca limbi de privighetoare se putea hrăni şi cu pâne, dar fără aceasta nu putea; el purta purpură, dar îi trebuia postav, locuia în palat dar îi trebuia casă. Oricât de modificate prin lux ar fi aceste trebuinţe, ele sunt în fond aceleaşi.

Producătorul materiei brute pentru aceste trebuinţe este ţăranul. De acolo proverbul francez „Pauvre paysan – pauvre pays; pauvre pays – pauvre roy”. Aceasta este într-o ţară clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservativă în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor, naţia în înţelesul cel mai adevărat al cuvântului.

 

1876, Curierul de Iaşi (fragment din articolul “Influenţa austriacă a supra românilor din Principate”)

Via http://www.certitudinea.ro

MIHAI EMINESCU: SITUAŢIA AGRICULTUREI, A INDUSTRIILOR ŞI A DRUMURILOR DE FIER

decembrie 3, 2012 Lasă un comentariu

Eminescu Gunoaiele societatiiDe la împroprietărirea ţăranilor (1864) […] se naşte […] un pericol deosebit pentru ţara nostră; anume ţăranii au un petec de pământ (4 fălci) pe care sunt nevoiţi să-l cultive în fiecare an tot pe acela, plantându-l tot cu popuşoi. Ei nu pot schimba cultura de pe un pământ pe altul lăsând pe celălalt să se odihnească, cum fac proprietarii mari.

Prin urmare, pământul ţăranilor este destinat numaidecât să sece după câţiva ani şi să nu mai producă nimica, dacă va fi cultivat tot ca acuma. Dar la noi în ţară nu se ocupa nimeni, nici guvern, nici particulari, de progresele agriculturei. Veniturile moşiilor, în loc de a se întrebuinţa în parte la îmbunătăţirea agriculturei, se cheltuiesc toate în oraşe sau în străinătate.

În Prusia sunt peste 150 şcoli de agricultură şi pomicultură; la noi, într-o ţară exclusiv agricolă, sunt numai cât 2; în Belgia sunt alte aşezăminte care favorează agricultura, precum comisiile provinciale; la noi în ţară – nimic. Exista un minister al lucrărilor publice şi al agriculturei în ţara noastră, dar în realitate este numai cât cu numele.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Cauzele crizei financiare în România: gramatica şi geografia

februarie 13, 2012 Lasă un comentariu

Domnul Alexandru I. Vlădescu, doctor în medicină, doctor în drept, a publicat mai zilele trecute o cărţulie intitulată ,,Cauzele crizei financiare în România”, în care dezvoltă o nemaipomenită bogăţie de planuri teoretice şi istorii pe apă, care vor face plăcere tuturor comis-voiajorilor însărcinaţi cu vînzare de indigo, fie’n Spania, fie la poluri. O probă din această preţioasă operă nu strică:

„România ocupă pe continent o poziţiune strategică naturală. Ea este protegiată în lungul ei pe de o parte de seria munţilor carpaţii, santinela fidelă, de veacuri, a poporului român, pe de alta de râul dunărea, bariera nestrămutată a naţionalităţei noastre. Acest şir de munţi şi această albie a dunări fac din statul român o fortereţă naturală, contra căria s-au sfărâmat în trecut, deseori, armatele inimicilor noştri.
Ca situaţie geografică, România se învecineşte: la nord şi la vest cu Austro-Ungaria, la vest cu Rusia şi cu Turcia şi la sud cu Turcia.

O Vest al României, regiune infernală,
În care ruşi şi unguri cu turci amestecaţi
Pândesc să treacă Prutul, în oarde adunaţi,
De doctorul Vlădescu de n-ar avea sfială”.

Săracul Ştefan Vodă! La răsărit avea tatari, la miazănoapte ţara leşască, la apus Ardealul, la miazăzi Ungro-Vlahia. Acuma ce ar face când ar vedea la apus turci, ruşi şi unguri uniţi, râvnind toţi buluc asupra lui? Ce ar face? Ia, ar face, c-ar avea pe doftorul nostru, care ştie să mute mările şi ţările de la apus la răsărit. Deodată te-ai pomeni numai cu Dunărea’n vârful munţilor şi cu pădurile de brad în albia Dunărei. Şi iacă aşa ar scrie Nistor Urechi: „La satul Stuhăria-lupului, ţinutul Nicăiri, unde-i biserica într-un vârf de plop şi Dunărea curge la deal, întâlnitu-s-au oştirea moldovinească cu urdii turceşti, moschiceşti şi ungureşti şi, dând război bărbăteşte de ambe părţile, mare mult s-au oştit până au biruit oastea moldovinească, iar limbele străine s-au ascuns toate într-o căpăţină de sîrb, pe care pan Vlădescul, biv-vel vraci Sadagorski o adusese din ţara franţozească. Şi astfel am biruit noi limbele străine cu mila Domnului, cu vitejia Vlădescului şi cu norocul lui Ştefan Voevoda”.
Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Nemulţumirea D-lui Goldner şi Tipografia Naţională

ianuarie 9, 2012 Lasă un comentariu

În nr. 39 al „Apărătorului Legei” un ,,contribuabil comunal”, voind a da o idee cum s-au risipit şi se risipesc banii contribuabililor, spune că fostul primar d. Gane, patronând Tipografia Naţională, la care este asociat, i-a dat toate imprimatele câte emanau de la autoritate fără formă legală de licitaţiune şi cu preţuri binecuvântate de D-zeu, şi că un tipograf evreu, d. Goldner – revoltat desigur de această precedare a primăriei – şi-au permis a o ruga ca să nu mai patroneze esclusiv Tipografia Naţională.

Inesactităţile de detaliu ale ,,contribuabilului” le vom reflecta una câte una, dar mai întâi premitem oarecari date istorice, spre a caracteriza interesul ce poate să-l aibă numitul tipograf pentru averea publică.

D-l Goldner este acela care, pe calea protegiuirei personale şi fără licitaţie, a răpit, pe la anul 1862, publicitatea oficială din mână bătrînului Gheorghi Asachi, o publicicitate care a fost creaţia acestui om venerabil. Sub teascurile tipografiei sale au trecut cărţile scolastice şi literatura aproape întreagă a unei însemnate epoce de dezvoltare naţională. De-atunci şi până astăzi stă închis institutul tipo-litografic în care a apărut cea dentâi foaie românească; încât cu drept cuvânt esclamă biograful: „Sic annorum labor quinquaginta remuneratur”.

Citește mai mult…

Mihai EMINESCU: FRIEDERICH DIEZ, un german pentru latinitatea limbei române

ianuarie 3, 2012 Lasă un comentariu

Deşi cam târziu, totuşi ne îndeplinim datoria de a înştiinţa pe cetitorii noştri despre moartea renumitului filolog al limbilor romanice, Friedrich Christian Diez. Născut la Giessen la 15 mart 1794, şi-au făcut studiile sale de literatură clasică în oraşul său natal. La 1813 a luat parte ca voluntariu în războiul împrotiva francezilor, iar la 1816 îl vedem studiând în Göttingen limbele moderne. În urma îndemnărilor lui Gothe să fi studiat limba provensală. La 1830 deveni profesor la Bonn, la care catedră rămasă până la moartea sa, întâmplată la 29 mai 1876.
El a scris în limba germană. Opere mai însemnate are: „Romanţe spaniole” (Berlin, 1821); „Studii contribuind la cunoaşterea poeziei romanice” (Berlin, 1825) şi „Poezia trubadurilor” (Zwieckau, 1826), pe cari d. Roisin le-a tradus şi publicat în franţuzeşte; apoi „Viaţa şi influenţa trubadurilor”, „Monumente vechi de limbă romanică” şi altele, în fine „Dicţionariul etimologic al limbelor romanice” (Bonn, 1862) şi „Gramatica limbelor romanice” (edit. III, 1872). Francezii şi englezii au tradus această carte. În privirea limbei româneşti pare să se fi servit de Dicţionarul de Buda.
În privinţa limbei româneşti Diez are meritul de a fi nimicit pe cale ştiinţifică toate basmele despre originea slavă a limbei româneşti, precum acele erau susţinute cu patimă de filologi de şcoală veche, slavoni, şi combătute în acelaş mod nedibaci de şcoala veche a filologiei româneşti.

[CURIERUL DE IAŞI, 20 iunie 1876]

Sursa: publicaţia online CERTITUDINEA

MIHAI EMINESCU: Evreii şi Legea Avocaţilor

decembrie 7, 2011 Lasă un comentariu

„Curierul intereselor generale”, în unul din numerele sale, insinuă foii noastre voinţa de a apăra pe evrei. Abstrăgând cu totul de la confuzia de idei şi de la reua credinţă, dezvoltate în notiţa respectivă, declarăm că nici apărăm, nici am apărat vreodată direct sau indirect pe evrei, ţinta noastră este de a spune adevărul, pe care iată-l.

La întrebarea dacă evreii pot pleda sau nu înaintea judecătorilor de pace, criteriul discuţiunei nu e nici legea advocaţilor, nici art. 7 din constituţie, ci art. 18 din pr. civilă.

Legea avocaţilor e promulgată la 64, procedura la 75. Dacă autorul procedurei ar fi voit ca şi înaintea judecătorilor de pace să pledeze numai avocaţi, ar fi zis: „Părţile se vor înfăţoşa în persoană sau prin avocat”. Însă în realitate zice: ,,Părţile se vor înfăţoşa în persoana sau prin vechil”. El evitează terminul de avocat, pe care-l cunoaşte şi pe care-l înscrie mai jos la art. 94, unde cere ca înaintea tribunalelor părţile să se înfăţoşeze sau înşile sau prin avocaţi.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Emil Max, doctor în medicină şi în hirurgie, profesor artei moşitului

noiembrie 28, 2011 Lasă un comentariu

O diagnoză superficială

Se zice că, sunt acum două săptămâni, o domnişoară din hotelul Rusia, simţindu-se în stare anormală, a chemat şi consultat pe d. dr. Otremba, care a constatat o graviditate cam de trei luni; în urmă, consultând pe d. dr. Max, acesta, fără a ţine samă de împrejurări, au întrebuinţat un instrument metalic care a provocat avortare. Fătul, productul concepţiunei, se păstrează şi astăzi la d. dr. Ratcu, unde se poate vede.

Dacă aceasta este adevărat, parchetul ar trebui să nu stea inactiv, căci faptul constituie un delict pedepsit de lege. În caz contrar să se constate că d-rul nu este culpabil şi că este o acuzaţiune nefundată ce i să aduce, ce[e]a ce nu trebuie să esiste.
[CURIERUL DE IAŞI, 8 septembrie 1876]

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: ONOARE EVREIASCĂ

noiembrie 21, 2011 Lasă un comentariu


Evreul Otto Max, unul dintre antreprenorii grădinei „Chateaux aux fleurs” este de-o impertinenţă rară. Deşi un public foarte numeros vizitează acea grădină, fiindcă e în mijlocul oraşului, acest tânăr se poartă într-un mod foarte necuviincios şi a dat până acuma loc la mai multe conflicte, din cari în genere a ieşit pălmuit. Un caz s-a mai întâmplat acum câteva luni, când a aruncat o garafă în capul unui consumator, delict pentru care a fost pedepsit cu 600 de franci amendă. Mai zilele trecute impertinenţa acestui tânăr evreu i-a atras câteva palme de la un căpitan. În fine, duminică sara a provocat din nou un conflict, căci a avut obrăznicia de-a pălmui, ce-i drept numai pe-un coreligionar al său, pe d-nu Moritz Brander, pentru că acesta se esprimase că jocul actorilor merită fluierat. Astăzi aflăm însă un ciudat detaliu asupra onorii evreieşti. Moritz Brander, agent al societăţii Dacia, s-a împăcat cu Otto Max, pentru 200 de franci, pe care cel dentâi i-a pus în buzunar, renunţând de-a face acţiune corecţională. Nouă ni se pare însă că lucrul nu se poate sfârşi astfel. Acest delict s-a întâmplat în public, care era să-l trateze pe Otto Max într-un mod foarte patriarcal, dacă nu credea că justiţia îşi va face datoria. De aceea atragem atenţia organelor poliţieneşti şi judecătoreşti asupra acestui caz şi cerem pedepsirea lui. Altfel lumea care vizitează grădina ar putea fi expusă din nou la insultele acestui obraznic.

[CURIERUL DE IAŞI, 8 septembrie 1876]

Preluat din publicaţia online CERTITUDINEA

 

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , , ,

MIHAI EMINESCU: VISUL MILENAR AL RUSIEI (II)

noiembrie 14, 2011 Lasă un comentariu

Alături cu dezvoltarea faptelor în afară, nu va fi de prisos de-a urmări teoriile pe care autori ruşi însemnaţi le fac asupra Cestiunii Orientului.

În opul său ,,Rusia şi Europa”, apărut în Petersburg la 1871, d-nul N. I. Danilevski spune următoarele:
Germanii sunt moştenitorii Romei, slavii ai Bizanţului şi între ei există o luptă de sute de ani. Carol cel Mare, care 300 de ani după căderea Romei formează noul imperiu romano-germanic, creând temelia noului princip de stat european, au fost în mod foarte caracteristic cea întâi cauză pentru despărţirea Răsăritului de la unitatea ecumenică şi de la unitatea credinţei.

Contimporan lui Carol cel Mare a fost Rurik, întemeietorul de state, împrejurul creaţiei căruia s-au grupat slavismul ameninţat în neatârnarea sa dinspre apus. Creştinismul nu-l primiră slavii de la Roma, ci de la rivalul Bizanţ, şi cei doi apostoli slavi Metodiu şi Ciril au avut să lupte tocită viaţa lor cu dorinţa de predominare şi intoleranţa germanilor.

Socotind preponderanţa culturei şi civilizaţiei germanice, desigur slavismul şi biserica grecească n-ar fi putut să reziste agresorilor lor, dacă providenţa însăşi n-ar fi pus o stavilă puternică şi neînlăturabilă agresiunei germanismului spre Orient. Islamul (a cărui chemare istorică filozofii şi istoricii europeni o caută ‘n zădar), Islamul a fost chemat să puie un veto curentului germanic spre Răsărit, spre a scăpa pe celelalte rase slavice de soarta Poloniei catolizate şi atrase în sistemul Europei apusene cu pierderea puterei dinlăuntru a vieţei sale. Până şi patriarhul Anthimie au recunoscut acest adevăr, când (în vremea celei dentâi răscoale greceşti) au spus: pronia a trimis domnia osmanilor ca zid de apărare împotriva eresurilor Apusului şi în locul imperiului bizantin, slăbit în credinţă.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: VISUL MILENAR AL RUSIEI (I)

noiembrie 9, 2011 Lasă un comentariu

 

NETĂGĂDUIT că istoria Rusiei, studiată în legătura ei de cauze şi efecte, ni va arăta un fel de unitate de dezvoltare precum n-o întâlnim la un alt popor.

La popoarele mari ale Europei observăm mai cu samă un fel de slăbitoare lupte interne; oricât de însemnate ar fi succesele lor în afară, înlăuntru reapare după încheierea oricărei păci sămânţa vecinic vie a dezbinării; afară de-aceea statele europene, de câte ori sunt bătute, îşi mută oarecum curentul lor istoric, văd lucrurile cu alţi ochi decum le văzuse mai înainte. N-are cineva decât să privească la Francia de astăzi pentru a constata că ea, în politica ei în afară, nu mai este Francia lui Napoleon al III-lea. Tot astfel, prin războiul de la 1866, painjinişul istoric de planuri al Casei de Austria au suferit o ruptură atât de mare încât nici nu mai samănă cu dispoziţia de mai înainte a firelor diplomatice şi războinice.

C-un cuvânt, statele Europei lucrează în mod cazuistic, se schimbă în afară cu orice schimbare dinlăuntru, nu au acea fixitate energică pe care-o manifestează Rusia. Această din urmă putere este poate unica care, bătând, s-au lăţit, bătută, n-au pierdut nimic, sau aproape nimic, căci înlăuntrul ei toate s-au făcut pe încetul, fără nici un fel de săritură; nici o bătălie pierdută n-a făcut-o să piardă ţinta fixată înainte de-o mie de ani încă, ea nu vede cu alţi ochi decât cu aceiaşi pe care-i avea la întemeiarea uriaşei sale puteri.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Ni pare rău de puţinii evrei cari s-au identificat cu această ţară

noiembrie 1, 2011 Lasă un comentariu

 

Sub titlul „închipuitele persecuţiuni în contra evreilor” ,,Românul” publică două adrese, una a delegaţilor societăţii ,,Românizarea”, alta semnată de vro 20 de persoane, prin cari se desmint ştirile aduse de ziarele străine.

Pentru noi cea dentâi e mai importantă, căci ni arată singura cale pe care evreii vor putea s-ajungă la egalitate cu cetăţenii statului român. Numai vorbind în familie limba românească, numai încrucişându-se prin căsătorii interconfesionale cu românii vor putea deveni cu vremea ajutători întru purtarea sarcinei de cultură a ţării româneşti, numai atunci vor intra în conmembraţiunea socială a românilor şi se vor preface în trup din trupul nostru. Până atunci însă naţia îi va simţi ca pe ceva străin în corpul ei, ca pe un parazit care usucă măduva străvechiului stejar.

Adăogim din nou că ni pare rău de acei relativ puţini, chiar dacă s-ar compune din 2-3.000, cari s-au identificat cu această ţară, şi totuşi trebuie să se vadă în aceleaşi condiţii de drept public cu imigranţii mai proaspeţi; ne pare rău de „evreii spanioli”, cari n-au nimic comun cu cei poloni, dar fiecare poate pricepe că, într-o armie străină care se apropie de noi, nimeni nu va căuta să deosebească pe puţinii amici, ce i-ar putea avea în acea armie. Şi evreii sunt o armie economică, o rasă de asociaţi naturali contra a tot ce nu e evreu.

A doua adresă spune adevărul, că evreii trăiesc în România fără a li se cauza nici cel mai mic rău, căci nu pot fi numite rele decât cele pozitive, iar nicidecum restricţiuni despre cari fiecine ştie că constituiesc singurul ,,modus vivendi” ce-l putem avea deocamdată cu seminţia evreiască. Dar această adresă – o ştim bine – nu va căpăta niciodată iscăliturile mai tuturor coreligionarilor din România. Aceasta e o frază ca multe altele din ziarele noastre, cari şi ele vorbesc întruna de naţie, de voinţa naţională, pe când fiecine ştie în fundul sufletului său că naţia românescă, cumu-i ea, nici n-au ajuns să-şi deschidă fiinţa sa la soare ci, esploatată de oameni şi de împrejurări, susţine cu sudoarea-i tot aparatul netrebnic al formelor străine de cultură introduse prin numeroasa clasă de proletari ai condeiului. Cari, îmbrăcându-se în ele fără să le ştie înţelesul, îşi găseşte pânea de toate zilele pe care n-ar putea-o găsi prin muncă, căci nu vrea să muncească.

[CURIERUL DE IAŞI, 9 ianuarie 1877]

Preluat din publicaţia online CERTITUDINEA

 

MIHAI EMINESCU: Cât de oprimaţi sunt evreii în România

octombrie 24, 2011 Un comentariu

 

Cine ştie cât de departe suntem de-a urî pe evrei – şi aceasta o poate pricepe orice om cu privirea clară – acela va vedea că în toate măsurile noastre restrictive numai dreapta judecată şi instinctul de conservare au jucat singure rolul principal.

Domnia fanarioţilor au putrezit clasele noastre sociale; aristocraţia noastră, din războinică şi mândră ce era, a fost devenit în cea mai mare parte servilă , încrucişându-se cu stârpitura grecului modern, care e tot atât de şiret, dar mai corupt decât evreul de rând.

Prin urmare clasa înaltă a societăţii noastre, care luase de la grecul constantinopolitan toată lenea, tot bizantinismul, se lasă uşor înăduşită de ciocoimea ei, de foastele ei slugi, cari, fără nici o muncă meritoasă pentru societate, se urcă repede în locul vechei aristocraţii, ce dedese aşa de tare îndărăt. Se va găsi că lenea este caracteristică românului ,,ridicat”, pentru că s-au şi ridicat din clase leneşe, din privilegiaţi mici. Rămânea deci o singură clasă muncitoare, din a cării esploatare trebuia să trăiască toată societatea română – ţăranul. Dar chiar esploatarea directă era o muncă prea grea pentru aristocraţia foştilor cafegii şi ciubuccii, de aceea şi-au introdus pretutindenea câte un asociat activ chezaro-crăiesc – câte un evreu. Acelaş proces se repetează însă. Precum ciocoimea au alungat pe boierii vechi din locul lor, tot astfel evreii, având numai dreptul de a cumpăra bunuri imobile la ţară, ar lua în mâni proprietatea de mijloc, ai cărei arendaşi sunt deja astăzi, iar neamul românesc ar ajunge cu desăvârşire proletar.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Ilegitimitatea istorică a pretenţiilor evreieşti

octombrie 16, 2011 2 comentarii


O seminţie care câştigă toate drepturile fără sacrifici[i] şi muncă e cea evreiască. La orice popor drepturile publice şi private au fost rezultatul unei munci seculare şi a unor sacrificii însemnate. Dacă exista aristocraţia, cu prerogative deosebite, acestea erau compenzaţia muncii războinice; dacă ţăranii, cari pretutindenea au fost aserviţi, au izbutit în urmă a se vedea stăpâni pe bucăţile lor de pământ, aceasta a fost oare – cum răsplata pentru că în vremi trecute ei singuri au purtat greutatea instituţiilor: dacă partea clerică s-a bucurat de prerogative, ea a şi împlinit o sarcină de cultură, pe care, în împrejurările date ale evului mediu, nu le putea îndeplini o clasă de raţionalişti .

Clerul au dezbătut popoarele nouă ale Europei din mrejile unor credinţe şi obiceiuri în cari puterea fizică jucă cel Întâi rol, căci dovedit este că atât zeul suprem al germanilor, ca şi cel al celţilor şi al slavilor, au fost un D-zeu al războiului, al sângiurilor, un D-zeu al puterei brute. Îmblânzirea treptată a lumei nouă este un netăgăduit merit al religiei creştine; afară de aceea ea a mai fost şi păstr [ător]ul culturei antice.

Ce servicii au adus omenirii îndărătnicul şi egoistul neam evreiesc? Ocupându-se pretutindenea numai cu traficarea muncii străine, alegându-şi de patrie numai ţările acele unde prin deosebite împrejurări s-a încuibat corupţie, ei urmează în emigraţia lor pe pământ tocmai calea opusă omenirei întregi. Căci neamurile reîntineresc dinspre răsărit la apus. Evreii merg dinspre apus spre răsărit. Pe când ţările romanice reînvigoresc prin migrarea popoarelor germane ce curseră din răsărit, Germania însăşi ajunge la mărirea de astăzi prin energia unei rase slave germanizate, America înfloreşte prin colonii europene cari toate urmează marea cale a soarelui, evreul trece din Germania în Polonia, din Polonia în Rusia, din Austria în România şi Turcia, fiind pretutindenea semnul sigur, simptomul unei boale sociale, a unei crize în viaţa poporului, care, ca la Polonia, se sfârşeşte câteodată cu moartea naţionalităţii.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Despre Alianţa Universală a Izraeliţilor şi drepturile evreilor din România

octombrie 9, 2011 Lasă un comentariu

 

„Timpul” reproduce, după „Indepéndance belge”, următoarele: Alianţa Universală a Izraeliţilor s-a unit de curând cu ideea unei conferinţe de izraeliţi a căria iniţiativă o luase nu de mult Anglo-Jewish Association. Această conferinţă, la care trebuie să ia parte delegaţii tuturor asociaţiunilor izraelite din Europa, are de scop de a asigura ovreilor din Turcia drepturile ce se propune a se acorda populaţiunilor creştine. Ea va avea loc la Paris, la 11 decemvrie (1876 n.C.), sub preşedinţa d-lui Crémieux, membru al Senatului şi preşedinte al Alianţei Universale.

După „Jewish Chronicle”, conferinţa ar fi adoptat deja un program elaborat de comitetul esecutiv al Anglo-Jewish Association şi asupra termenilor căruia delegaţii trebuie să se înţeleagă pentru a reclama în favoarea evreilor stabiliţi în provinciile Turcice toate drepturile civile, politice sau religioase ce se cer pentru supuşii creştini ai Porţii. Această cerere va fi prezentată sub forma unei note care va purta subsemnătura tuturor societăţilor evreieşti din Europa. Evreii din România trebuie să aibă partea lor din aceste beneficii, întocmai ca şi cei din Sârbia. România mai ales va da loc la o discuţiune cu totul specială în sânul conferinţei.

Se pare că evreii din România sunt privaţi de drepturile civile şi politice, cu toate că termenii constituţiunii nu prescriu nimic de felul acesta în privinţa lor, conferinţa îşi propune dar de a face astfel încât să nu se introducă în constituţiune clauze care ar putea să legalizeze situaţiunea actuală a evreilor din România. „Jewish Chronicle” propune ca primele şedinţe ale acestui congres să se ţie cu uşile închise.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: DESPRE ROBIA MODERNĂ

septembrie 24, 2011 2 comentarii

 

Când laşi toate celea în sama libertăţii şi, prin urmare, a egoismului omenesc, nu va fi bine. De multe ori, în Anglia s-a dizbătut întrebarea dacă n-ar fi bine să se lucreze duminicele, şi se găsise economişti care să calculeze ce pierderi însemnate are industrialul englez prin ţinerea sărbătorilor. O fericire că biserica e acolo îndestul de puternică pentru a rezista unor asemenea tentative împotriva săracului, asigurându-i şi acestuia partea sa de odihnă şi bucurie, într-o lume pe care scriptura o numeşte cu drept cuvânt ,,Valea plângerilor”.

La noi, în ţara absolutei libertăţi, este însă cu putinţă ca lucrătoriul să nu se bucure nici de duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul pe care scriptura îl asigură până şi animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă maşină, ca unealtă pentru producere, este întâi tot ce poate fi mai neomenos; al doilea, dezastruoasă prin urmările ei. Căci vita de muncă se cruţă la boală, i se măsură puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea unei alteia, încât interesul bine înţeles al proprietarului este cruţarea.

La om, lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bună voie…, se va găsi totdeauna altul la loc, căci nevoia e o dăscăliţă amară, care primeşte orice condiţii. În alte ţări sunt societăţi pentru apărarea animalelor, de sine înţelegându-se că religia şi organizarea socială îi asigurează omului zilele sale de odihnă, la noi însă nu va fi minune dacă vom vedea tratându-se organismul cel mai nobil de pe pământ cu o lipsă de cruţare de care sunt ferite şi organismele cele inferioare.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Dr. Jung despre începuturile românilor şi teoria lui Rösler

septembrie 12, 2011 Lasă un comentariu

D. dr. Iulius Jung, docent privat la universitatea Innsbruck, a publicat în ediţie separată opul său, „DIE ANFÄNGE DER ROMÄNEN, KRITISCH-ETNOGRAPHISCHE STUDIE” („Asupra începuturilor românilor, studiu critic – etnografic”), Viena 1876. În antiteză cu cunoscutul Rösler care, luându-se după două şiruri din Flavius Vopiscus, susţinea că toţi colonii romani trecuseră Dunărea în Moesia şi că Dacia Traiană a fost reocupată de români abia în secolul al 12-lea, d-nu[l] Jung raţionează, după analogia mutării altor popoare, şi susţine continuitatea şi stăruirea românilor pe pământul Daciei Traiane.

Fiindcă adevărul e unul, ca şi linia dreaptă între două puncte, pe când părerile neadevărate, ca şi liniile strîmbe, sunt nesfârşit de multe, de aceea găsim cu multă satisfacere că monografia d-lui Jung dezvoltă un şir de idei aproape identic cu scrierea d-lui Xenopol asupra teoriei lui Rösler.

Stăruit-au românii în aşezările lor din Dacia Traiană sau au trecut Dunărea în vremea lu [i] Aurelian şi au reocupat Dacia în sec. al 12-le? Se ştie că amândouă părţile acestei întrebări au avut apărătorii lor. Thunmann, cel întâi care s-a ocupat în mod ştiinţific cu popoarele Europei răsăritene, susţine că românii sunt copiii romanizării Daciei, F. I. Sulzer respinge continuitatea poporului român în aşezările de astăzi, iar I. Chr. Engel e tatăl cunoscutei teorii a lui Rösler, că Dacia, în vremea lui Aurelian, a fost cu totul deşertată de populaţie romană şi reocupată de ea sub regele bulgar Krumus. Teoria lui Şafarik, că resturile romane rămase în Dacia s-a retras la munte, de unde apoi s-a coborât spre a umple şesurile ţărilor, ca cea mai apropiată adevărului, a fost împărtăşită de slaviştii mai noi precum Kopitar, Miklosich şi de învăţaţii germani Hoff, Wietersheim şi Th . Mommsen.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: DIPLOMAŢIE ENGLEZEASCĂ LA 1876 ŞI PORTRETUL NOULUI SULTAN

august 29, 2011 Lasă un comentariu

 

Diplomaţia cu mersul de culbec şi cu estrema fineţă a mijlocirilor ei urmează a coase la actele ei note şi instrucţiuni scrise pe hârtie velină, povestea cântecului: ,,pe de laturi cu bănaturi, la mijloc pară de foc”. Dar în faţa tuturor acestor propuneri şi parapropuneri, redactate desigur într-un inreproşabil stil franţuzesc, Poarta opune acea stoică tăcere a dervişilor de la Mecca, iar Abdul-Kerim răspunde cu buzele tunurilor şi cu arderea satelor din Serbia.

În fine, fiindcă ţinuta Angliei ni se pare cea mai hotărâtoare în aceste împrejurări, vom spune că John Bull s-a lansat deja la meetinguri de inimă albastră, în care până şi Gladstone şi Bright, şefii partidului liberal, vor încerca să verse lacrimi platonice asupra cruzimelor comise în Bulgaria. Toţi promit cu religiozitate publicului că vor face impresia nemuritoriului Sir John, admirabilul Sir John Falstaff, cum îl descrise Shak[e]speare divinul, Sir John care, de o mulţime de ani, nu şi-a mai văzut genunchii de gros şi gras ce este şi care-a câştigat aceste invidiabile dimensiuni numai din cauza… sentimentalităţii sale. „Ah! Enrichet dragă – strigă Sir John – când eram tânăr eram atât de subţirel că m-ai fi putut trece prin inelul unui membru de la primărie – dar ce să li faci grijilor şi necazurilor, ardă-le focul, ele îl îmflă pe om”… Aceste griji şi necazuri, al căror interpret în Constantinopole este Sir Henry Elliot, se traduc în binevoitoare consilii de-a înceta cu bătăliile, atât împrotiva Montenegrului şi Serbiei, cât şi împrotiva insurgenţilor. În acelaş sens vorbesc reprezentanţii celor trei împărăţii de la miazănoapte şi ambasadorii Italiei şi Franţei. Dar ce să-i faci, dacă Turcul nu vrea să înţeleagă.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: TRAGEDIA UNEI SINUCIDERI ŞI COMEDIA UNOR DENUMIRI

 

OTRĂVIRE

Un spiţer din Iaşi, după ce se despărţise de nevasta sa întâia, intrase în relaţii cu o fată de origine – cum se zice – polonă cu care a trăit mai multă vreme. Spiţerul, voind să se însoare din nou, a plecat în Rusia pentru a-şi căuta mireasă. La întoarcerea sa în ţară au declarat amorezei sale că a hotărît a se însura din nou, hotărâre cu care ea se vede că s-au arătat mulţămită. Alaltăieri, miercuri, spiţerul a petrecut sara împreună cu fata despre care e vorba, cu care ocazie se vede că îşi vor fi luat adio şi au băut împreună vin. După ce băuseră, fata-i spuse că de acum înainte tot ea are să fie nevasta lui, că tot cu dânsa se va cununa pentru totdeauna. Întrebată fiind ce voieşte să zică cu aceste cuvinte, ea-i declară cumcă i-a dat vin otrăvit şi că ea singură a băut asemenea din acel vin. Spiţerul alergă repede acasă, dar căzu înaintea porţii şi strigând după ajutor, fu pus de către calfele sale în pat, care-i şi deteră un antidot, încât până acuma încă trăieşte. Fata însă a murit chiar în acea sară de efectele otrăvii. Ea zace întinsă în bolta mortuară a spitalului Sf. Spiridon unde, după cât auzim, astăzi se va face autopsie.

(CURIERUL DE IAŞI, 4 iunie 1876)


Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: TRATAMENTUL ROMÂNILOR DIN AUSTRO-UNGARIA (VI). Să mai vorbim de toleranţa socială a maghiarilor faţă de români?

Iată, aşadar, ce este legea acea vestită de naţionalităţi pentru care toleranţa maghiarilor în ochii Europei nepreocupate este cel mai frumos fenomen a secolului. Este o lege făcută cu rezerva mentală de a nu o respecta, este sorgintea persecuţiunei naţionalităţilor şi, nu ne sfiim a zice, este sorgintea ruinărei patriei, pentru că printr-însa se dezrădăcinează, din inimele cetăţenilor statului, respectul cătră sfinţenia legilor, ce negreşit trebuie să conducă la demoralizarea generală.

Este într-adevăr un lucru curios, într-un stat liber şi civilizat, a esprima prin lege cum că: ,,naţionalitatea cuiva nu se poate considera de piedecă la nici o dregătorie sau demnitate din ţară” (vezi § 27). Şi astfel de articole nu mai vezi prin legile altor ţări, pentru că sunt superflue. Aici însă, în astă lege, tot ce este scris pentru aceea s-a scris, ca în faptă să se urmeze contrariul. Pentru că în faptă astăzi, naţionalitatea română este piedică la orice oficiu sau demnitate în ţara noastră!

Întreaga Transilvanie a fost rău împărţită în trecut, pentru că era fătul celor 3 naţiuni şi 4 religiuni privilegiate de nainte de 1848 şi era şi teritorialmente împărţită Transilvania conform interesului naţional al maghiarilor, saşilor şi secuilor; dar totuşi rămăsese ici, colea, câte un petec care încă pe atunci era grăniceresc şi, după desfiinţarea graniţei, devenise aceea ce era: românesc.

Însă acuma, după noua arondare, românii aşa sunt imbucătăţiţi printre elementele neromâne încât, cu ajutorul şi a legei municipale, nicăieri nu pot deveni hotărâtori în trebile municipale, decât numai în Făgăraş, unde însă prefectului îi este permis a călca legea, precum s-a dovedit, şi prin asta a paraliza majoritatea română.

Să mai vorbim şi de toleranţa socială a maghiarilor, mai cu sama transilvăneni, faţă cu românii? Nu o să facem aceasta, căci ne temem că ne-am pierde pacienţa de a o trata şi acea cestiune cu sânge rece.

,,Telegraful român” face deci întrebarea: cari sunt bazele pe cari un popor conştiu de demnitatea sa ar putea încheia o sinceră alianţă cu poporul maghiar, aşa precum ni se prezintă el astăzi? Să binevoiască a ni dovedi cu fapte, dar nu cu fraze, nici cu legi scrise cumcă: celea enumerate de noi nu sunt adevărate, căci noi zău nu aflăm nici o bază pe care s-ar putea realiza o adevărată şi sinceră frăţie intre noi şi ei, nu vedem egalitate numai în darea de bani şi de sânge şi afară de acestea pe toate terenele numai umiliri, de considerări şi persecuţiuni nedemne de fraţi.


CURIERUL DE IAŞI, noiembrie 1876

Preluat din publicaţia online CERTITUDINEA

MIHAI EMINESCU: TRATAMENTUL ROMÂNILOR DIN AUSTRO-UNGARIA (V)

Astăzi, Ungaria, care după legile esistente constă şi din Transilvania, este reprezentată pe două baze, una mai liberală pentru Ungaria proprie şi alta reacţionară – fătul lui Kemény Gábor, inimicului espres al românilor – pentru Transilvania.
Prin legea municipală s-a introdus sistemul viriliştilor.

Aristocraţia de bani concurge în două moduri la reprezentanţa municipală. Ea dă jumătate din reprezentanţii municipiului fără alegere, şi cu votul concurge şi la alegerea celeilalte jumătăţi. Lucru firesc că viriliştii – adecă cei mai avuţi – nu pot fi din şirul foştilor eloţi, pentru că aceia n-au trăit în condiţiuni de a-şi putea câştiga averi şi, cu neînsemnate escepţiuni, toţi sunt din foştii stăpâni, care sunt maghiari, şi din succesorii lor în proprietăţi, cari sunt jidani.

Iar acei aleşi, fiindcă la formarea cercurilor electorali nu se consideră numărul locuitorilor, ci numărul alegătorilor de deputat dietal, şi numai aceştia au drept de alegere şi pentru municipii, – apoi cu censul cel mare poporul român dă un contingent foarte neînsemnat de alegători, iară nobilii maghiari, fie ei cât de calici, tot sunt alegători. Iarăşi lucru firesc: cei aleşi în partea lor precumpănitoare sunt din şirul celor scoşi prin jidani dintre virilişti. Şi aşa: fie românii în municipiu, în majoritate cât de precumpănitoare în reprezentanţa lui, după lege, ei rămân într-o minoritate ce dispare.

Citește mai mult…