Arhiva

Posts Tagged ‘demagogie’

MIHAI EMINESCU: DESPRE MERITE SI PRIVILEGII

ianuarie 3, 2015 Lasă un comentariu

eminescu (1)[…]. Nimeni nu-i contestă celui mai sărac şi mai neînsemnat cetăţean al statului nostru dreptul şi putinţa de-a ajunge prin muncă şi înţelegere oricât de sus va vrea pe scara socială şi e o curată invenţie de-a mai crede că există cineva în ţara aceasta care să susţie privilegii de clasă, onori şi prerogative deosebite pentru familiile cutare ori cutare. Aceste prerogative s-au îngropat şi au trebuit să se îngroape.

Un popor care a avut nefericirea de-a fi guvernat o sută douăzeci şi unu de ani de străini şi care, prin această împrejurare, a trebuit să-şi piarză simţul său istoric şi conştiinţa marilor datorii cătră stat, ce erau legate de vechea organizare socială, nu mai admite, nici poate admite o organizare pe clase, cari se distingeau nu prin mulţimea drepturilor, ci prin gradul datoriilor.

Care e dar sâmburul cestiunii de controversă?

Nici un altul decât de-a se asigura prin organizarea dinlăuntru ridicarea sigură a meritului şi a muncii la un nivel superior şi a răsplăti această muncă, dându-i o influenţă relativ mai mare în afacerile publice.

Cine însă distinge între merit şi demerit, între fondul serios al învăţăturii şi al curajului şi aparenţele lui împrumutate, între autorul original al bunei sale stări, al sorţii, al învăţăturii lui şi între plagiatorul aparenţelor?

,,Românul” răspunde: „poporul”, în care toate voturile sunt egale şi unul nu valorează mai mult decât altul.
Noi zicem asemenea ,,poporul”, dar aşa cum l-au creat Dumnezeu, nu cum şi-l închipuiesc demagogii c-ar fi făcut după un singur colegiu. Poporul, cu destingerile pe cari natura le-a pus în el când i-a dat unuia mai multă minte, altuia mai mult curaj, unui al treilea un mai vast spirit de întreprindere, armonia c-un cuvânt, nu unisonitatea monotonă. Poporul, da! […].

Nu exista în adevăr decât două forme ale tiraniei şi ale decadenţei unui stat omenesc: despotismul şi demagogia. Şi despotismul egalizează pe oameni, supuindu-i unuia singur, lăsând să degenereze cele mai nobile facultăţi ale lor, patimele bune şi inteligenţa; iar demagogia are acelaş fatal efect prin indiferentismul care-l inspiră naturilor deschise şi mari, văzând în faţă-le biruinţa constantă a mediocrităţii şi a şiretlicului.

Aşadar, încă o dată: nimeni nu gândeşte, nici poate gândi la restabilirea unor privilegii a căror esenţă medievală, datoriile către stat, au dispărut.

Un boier vechi sub domniile române era aproape sclavul statului. Lui i se tăia capul daca un punct al ţării era călcat de străini, el trebuia să servească fără plată în mai toate funcţiile publice, el trebuia să fie gata la orice chemare a Domnului şi răspunzător cu viaţa pentru dreptatea oricărui din actele sale.

Şi prerogativele? Vro bucată pustie de pământ spre şesul ce mărginea ţara către duşmani, pe cari le vindea… pe-un cal alb, precum dovedesc o sumă de documente, şi dreptul de-a coloniza acea pustietate, daca putea şi în condiţiile în care putea. Aceste condiţii au fost poate originea acelor privilegii.

Din momentul în care esenţa acestor prerogative, datoriile cătră stat, au încetat, din momentul ce prerogativele politice s-au prefăcut în drepturi private, ele au trebuit să cază şi au căzut.

Dar de facto mai există familii istorice în România? Cu atât mai bine pentru ele şi pentru ţară. Daca sunt în stare să-şi păstreze averile întregi şi numele vechi curat, e fără îndoială un folos. Dar de jure nu mai există; de aceea cel care nu e vrednic a-şi păstra numele sfinţit de istoria acestor ţări va cădea fără îndoială şi se va duce acolo de unde întoarcere nu mai este, în sânul nimicniciei şi al uitării.

Deci nu în ordinea de idei a privilegiilor de clase mai pot consista deosebirile de vederi între partizile din România, ci numai în organizarea luptei pentru existenţă a poporului românesc în contra piedicelor ce i le opune superioritatea străinilor, lipsa lui proprie de cultură şi de prevedere.

În decursul atâtor ani de luptă nu ne-am ţinut numai pe terenul negaţiunii şi al polemicei, ci am susţinut în mod consecuent şi am rezumat în programul nostru: că voim monarhia constituţională, alegerile pe colegii, pentru ca să nu se neutralizeze înrâurirea firească a învăţăturii şi a muncii; conservarea elementului naţional prin conservarea proprietăţii imobiliare în mânile Lui; conservarea şi dezvoltarea meseriilor ca corespunzătoare cu tot atâtea aptitudini naţionale; mijloace protectoare ca sprijin vremelnic al acestor aptitudini; simplificarea organizării prea costisitoare; crearea unui învăţământ real, paralel cu cel clasic; condiţii de admisibilitate pentru funcţionari administrativi; stabilitatea celor judecătoreşti. […].

Ceea ce putem susţine însă de bună credinţă este că două curenturi de idei există numai în ţară, unul conservator, pe care-l împărtăşeşte „Binele public” cu ” Timpul”, şi unul demagogic, care tinde la republici, la sufraj universal, la lipsa de orice garanţie de onestitate şi învăţătură pentru demnitarii publici, c-un cuvânt la domnia oarbei întâmplări şi a patimilor oarbe în locul stabilităţii şi a progresului prin merit şi prin muncă.

Repetăm o idee a lui Montesquieu, zicând: primejdiile unui stat liber sunt totdauna înlăuntru, nu în afară. A asigura uzul libertăţii şi a înconjura abuzurile, iată menirea unui partid conservator într-o ţară liberă. Nu Cartago a învins pe romani pe cât timp la ei domnea libertatea disciplinată, care i-a ridicat atât de sus; dar a dărâmat Roma şi a umilit-o demagogia în cele două forme ale ei, a maselor şi a despoţilor. […].

[TIMPUL, 14 ianuarie 1882]

via certitudinea.ro

TEORIA STATULUI ORGANIC (XVII). Opinia publică poate fi produsă în mod artificial

septembrie 26, 2012 Un comentariu

Pînă la epoca fanarioţilor ideea de stat a fost democratică şi ne este destul să cităm că tronul nu era de drept divin, adică nu era expresiunea unei idei absolute, ci se alegea de boieri şi fruntaşii ţării. Cu alte cuvinte, voinţa naţională ca factor principal în alcătuirea şi conducerea statului.

Sistemul electiv, care este o manifestare a ideei democratice, esista la noi chiar în timpul pe cînd aiurea domina ideea absolută şi pe cînd Ludovic al XIV[-lea] zicea: „L’état c’est moi!”. Sîmburele ideilor democratice ce a esistat la noi istoriceşte se poate proba […]. Dezvoltarea acestui sîmbure însă s-a făcut cu succes într-o epocă prielnică, ca cea de astăzi, universal liberală […].

Şi noi sîntem liberali în marginile pe cari ni le permite armonia intereselor naţionale şi existenţa statului român ca individualitate deosebită; şi noi sîntem democraţi întru cît ajung a se esprima şi a stăpîni interesele demosului român. Ceea ce nu admitem e ca, în socoteala fiinţei noastre naţionale şi a intereselor deosebitelor clase, libertatea să fie o libertate de esploatare şi democraţia să fie domnia unei populaţii flotante şi improductive, prin sufragiul stors de la aceste clase în contra a chiar intereselor lor bine înţelese. De-ie-ni-se voie a ilustra cu exemple teoria aceasta.

Citește mai mult…

INTERVIU CU MIHAI EMINESCU. „Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini”

iunie 28, 2012 2 comentarii

 

 

 

Eminescu nu a fost doar poet şi gânditor, ci şi un mare jurnalist român (cel mai mare) şi, în această calitate, primul analist economic şi politic din istoria României. “Diagnosticele”, avertismentele, analizele şi soluţiile sale, bazate pe o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, a istoriei şi a contextului european, sunt valabile şi astăzi. Citindu-i textele publicistice, ai senzaţia halucinantă că sunt scrise aici şi acum.
Pornind de la această realitate culturală care, deşi publică, este necunoscută publicului (căci Eminescu este mai mult citat decât citit), ne-am gândit să-l “confruntăm” cu situaţia din prezentul imediat, printr-un interviu virtual. De fapt, virtuală este proiecţia în prezent, pentru că răspunsurile “intervievatului” sunt, de fapt, extrase din textele sale apărute în publicaţiile Federaţiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1869-1877), Timpul (1877-1883), România Liberă (1889) – şi din manuscrisele publicate postum.

 

Domnule Eminescu, aţi putea descrie, în câteva cuvinte, cam cum arată România de astăzi, în perspectivă socială şi politică?
Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia platiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică.

 

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: TEORIA STATULUI ORGANIC (XV). Arta guvernării

 

Ceea ce dă guvernului roşu aproape caracterul unui guvern străin, tot atât de vitreg precum ar fi domnia muscalilor sau a turcilor, este atât lipsa de respect pentru tradiţie şi trecut, cât şi deplina necunoaştere a naturii statului şi a poporului românesc, pe cari le privesc, pe amândouă, ca pe nişte terene de experimentare.

John Stuart Mill observă deja în scrierea sa asupra guvernului reprezentativ că sunt spirite cari privesc arta guvernământului ca o chestie de afacere. O maşină de vapor sau una de treier, o moară, c-un cuvânt orice operă mecanică cu resorturi moarte a cărei activitate şi repaos se regulează după legile staticei şi ale dinamicei e pentru ei ceva asemănător cu statul; maniera lor de-a privi lumea, societatea, poporul, e o manieră mecanică. Formulele şi frazele cari umplu programele acestor oameni nu sunt adevăruri în sine, ci numai nişte expediente timporare, pe cari e sau nu oportun de-a le aplica.

Tradiţia? Nu-i nimic. Vechile datini de drept ori de cuviinţă ale poporului sunt nişte prejudiţii. Modul de a exista al statului, forma lui monarhică bunăoară, sunt lucruri despre cari e în sine indiferent de există sau nu; valoarea lor e numai relativă şi are numai atâta preţ pe cât contribuie la realizarea ambiţiei personale a unui om sau a unui grup de oameni, cari văd în stat un mijloc de-a face avere, de-a-şi câştiga nume, de-a ajunge la ranguri şi la demnităţi. Dar se ruinează poporul? Le e cu totul indiferent.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: TEORIA STATULUI ORGANIC (XIV). Pătura superpusă

« Românul » a contractat năravul de-a ne atribui articole pe cari nu noi le-am scris, ci le-am reprodus din alte ziare, şi de-a polemiza apoi cu « Timpul » combătând, ca ale noastre, idei pe cari le împărtăşim poate numai în parte sau cu oarecari rezerve. Astfel se’ntîmplă şi în numărul de sâmbătă, în care vedem că polemizează cu noi pe temeiul unui articol reprodus din « Poşta », privitor la antagonismul dintre moldoveni şi munteni. Nu doar că ne-ar părea rău de-a fi scris acel articol pe care l-am reprodus. Ceea ce însă nu e al nostru, nu e, şi e o apucătură de rea credinţă de-a ne atribui în total şi direct idei pe cari nu le împărtăşim decât în parte sau indirect şi cari au nevoie sau de-o rectificare, sau de tranzi ia printr-un nou punct de vedere.
Noi, de ex., avem în privinţa aşa numitului antagonism dintre moldoveni şi munteni o părere proprie, bazată pe observaţiuni etnologice, care modifică esenţial maniera de-a privi cestiunea.

Nu există, după a noastră părere, nici o deosibire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini. Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s-au ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid care ne-au furnizat generaţia actuală de guvernanţi. Acestea sunt rămăşiţele haimanalelor de sub steagurile lui Pasvanoglu şi Ypsilant şi resturile numeroase ale cavalerilor de industrie din Fanar. Din această seminţie nouă fac parte oameni ca Giani, Carada, C.A. Rosetti, Pherekydis, Serurie ş.al. Toată spuma asta de fanarioţi novisimi, cari s-au pripăşit în ţară de 50-60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluţiune, demagogia României.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: TEORIA STATULUI ORGANIC (XI). Despre oligarhie şi statul demagogic

mai 7, 2012 Un comentariu

 

Nu vom discuta cu ,,Românul” principii fundamentale de politică, de vreme ce deosebirea punctelor de vedere e foarte mare şi întreaga manieră de a privi stat şi societate ne sunt deosebite. „Românul” şi liberalii în genere îşi închipuiesc că statul e rezultatul unui contract sinalagmatic, al unei convenţiuni stabilite între cetăţenii lui. Noi credem, din contra, că el e un product al naturii, că, asemenea unui copac din pădure, [î ]şi are fazele sale de dezvoltare, asemenea oricărui organism, îşi are evoluţiunea sa. Făcând paralele între istoria deosebitelor state antice şi moderne ne-am convins că popoarele acelea au avut privilegiul de a imprima universului întreg caracterul lor, armele şi inteligenţa lor, signatura lor, cari s-au dezvoltat în mod firesc, ferite şi de demagogie, şi de despotism, şi că forma cea mai normală şi mai sănătoasă a dezvoltării unei societăţi omeneşti este oligarhia.

Mahiavelli însuşi, acest adânc cunoscător al naturii omeneşti în părţile ei rele ca şi în cele bune, dacă aprobă, in usum Delphini, sau mai bine în interesul unităţii Italiei, despotismul Casei de Borgia, pe de altă parte recunoaşte oligarhiei o putere de rezistenţă contra agenţilor discompunerii pe care n-o are nici o altă formă. Un monarh poate fi foarte puternic, dar, izbit cu toată puterea şi bătut într-un punct, împărăţia se clatină.

Statul demagogic e prea dominat de mici interese zilnice şi personale, el e condamnat de-a fi slab înlăuntru şi-n afară. Şi, dacă prin puterea inerţiei, a obiceiului contractat de sute de ani, el continuă a merge câtva timp oarecum de la sine, vine o zi în care el nu rezistă discompunerii. Mărimile lui improvizate şi fără tradiţii, meschine, interesate, ambiţioase n-au întru nimic a specula interesele publice, a trăda chiar patria lor în mâni străine. Între oligarhi se va găsi un trădător sau doi, dar ei vor fi totdeauna neutralizaţi şi zdrobiţi de clasa lor proprie, care nu va îngădui ca, prin ajutor străin, unul dintre ei să se ridice asupra tuturor.

Citește mai mult…