Arhiva

Posts Tagged ‘Duhul Sfânt’

Răzbunătorii nu au ce căuta în politică

noiembrie 2, 2018 Lasă un comentariu
Citesc că A. Năstase respinge îndemnul liberalilor de coalizare a forțelor democratice în vederea alegerilor din februarie 2019.
 
Mai rău: acesta se strofolește răzbunător asupra lui M. Ghimpu.
 
Din cauza dorinței de răzbunare pe care o văd acum la A. Năstase, va pierde în primul rând A. Năstase.
 
Știți de ce?
 
Pentru că dorința de răzbunare alungă Duhul Sfânt din viața noastră!
 
Îmi amintesc acum de un pustnic foarte sporit care trebuia să treacă printr-o cetate. S-a strâns lume multă, să le dea cuvânt de folos. El s-a întors cu faţa către ei şi le-a zis aşa:
 
„Cea mai fericită viaţă ortodoxă o au creştinii, dar un singur lucru îi strică pe ei: «Mi-a zis şi-am să-i zic!» [M-a ocărât şi-am să-l ocărăsc!]”. Prin răzbunare, aşa Se depărtează Duhul Sfânt de noi. Şi vom pierde. Dar dacă îi spui gândului: „Am să-l ocărăsc mâine”, vei scăpa; dar dacă îi zici azi… fără să vrei ai pierdut. Gata, ai picat; adică Duhul Sfânt ne lasă în părăsire”.
Răzbunătorii nu au ce căuta în politică!
 
Doamne ajută!

Nevoia de Rusalii

 

 

Suntem în plină epocă a negării Rusaliilor. La ce să ne mai trebuiască, nu-i aşa, Duhul Sfânt? Acum când ne umplem de energiile create ale unei lumi tehnologizate până-n cântărirea sufletului, când ne urâm prin lege şi ne umilim prin contract social, la ce să fie bun Duhul Sfânt, la ce anume mai vine şi Duhul Sfânt peste noi?

Poate pentru a înţelege ce se întâmplă prin lucrarea Acestuia în lume trebuie să ne trezim înainte de ştirile de groază ale dimineţii, să mergem spre ale noastre în tihna pasului odihnit de o noapte cuminte. Cum să mai ceri asta omului modern, cum anume să-i motivezi aşezarea în cuminţenia Bisericii?

Cum să o faci când lumea din jur continuă să facă din Biserică gaura neagră a frustrărilor cu o învârtoşare vrednică de misiuni mai înalte? Personal nu îmi pierd nădejdea. Ştiu că fiecăruia Dumnezeu i-a dăruit un chip şi că asemănarea cu El se face numai prin conlucrare cu Cel ce Este. Izolările noastre nătângi nu fac decât să-i sporească lui Dumnezeu răbdarea iar nerăbdărilor noastre inegale le trimite, tratament de vindecare, umbrirea Duhului Sfânt. Căci Rusaliile despre aceasta sunt.

În ce mod Duhul lui Dumnezeu pluteşte deasupra apelor învolburate ale fricii noastre de a fi oameni, oameni vii în Hristos, oameni căutători şi trăitori de Dumnezeu. Într-una din paginile vieţii Mitropolitului Antonie de Suroj se povesteşte că, pe când era foarte tânăr, a mers în vizită la un coleg care, pentru că-şi cunoştea bine mama, i-a oferit un buchet mare de flori. Andrei, cum se chema pe atunci vlădicul de mai târziu, a fost cuprins de furie aproape, spunând: Cum poţi irosi banii pe flori când nu există nimic de mâncare? Mama i-a răspuns cu multă blândeţe: Pot trăi fără mâncare, dar nu pot trăi fără flori. Vieţuirea creştină nu înseamnă o asceză neînduplecată, lipsită de iubire.

Rusaliile sunt darul prin care Dumnezeu reface lumea frumoasă, locuibilă, dând sens prezenţei Bisericii în lume, reactivând ortodoxia de început a creaţiei. Suntem la vremuri de sperjur ideologic şi cataclism moral.

Zile ca acestea, ale Rusaliilor şi pomenirii Sfintei Treimi, nu ne învaţă doar teologie ci ne arată de ce e nevoie de frumos ca să nu ne pierdem omenia. Un frumos ca o nostalgie de rai, ca un sens unic, nefracturat de orgoliile şi micimile noastre. Cei care nu iubiţi Biserica, acceptaţi darul ei de frumos. Cei care o iubiţi, trăiţi Evanghelia. Faceţi lumea mai frumoasă prin împlinirea Fericirilor.

Biserica este un Munte al Fericirilor mereu actualizat, ca sens, prin trăirea fiecăruia din noi. De aici nevoia de Rusalii. Fundamentală nevoii de Rai, de Împărăţie. Sibiului, mulţi ani! Ziua Rusaliile şi cea a Sfintei Treimi sunt zilele sale de Hram. Mulţi ani plini de Duh Sfânt, spre Slava Treimii celei de o fiinţă şi nedespărţită!

Semn că putem trăi fără multe, nu fără Dumnezeu.

 

Părintele Constantin Necula

 

Sursa: Tribuna

Moșii de vară și dorul de cei dragi


Se cunosc bine frumoasele tradiții ce însoțesc dumnezeieștile liturghii și dezlegările parastaselor la Moșii de vară, menite să ne ostoiască dorul de cei dragi plecați în veșnicie. Evlavioșii noștri strămoși au împământenit ca în această zi să se ofere de pomană bucate ori fructe de sezon așezate în străchini de lut, împodobite cu flori, mentă ori busuioc. Folosirea vaselor confecționate din argilă, se pare că are legătură cu vechea zicală a vârstnicilor care aveau conștiința că, după ce vor păși „dincolo”, trupurile lor se vor face „oale și ulcele”. Credeau, așadar, că moartea nu înseamnă o dispariție în van, nici o trecere în neființă, cum greșit se exprimă unii astăzi. Păstrau neclintita convingere că sufletul se întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat, iar trupul, în pământul din care a fost luat.

Dintotdeauna moartea a provocat mâhnire și multă durere. Oricât ne-am strădui s-o evităm, rămâne o realitate cu care ne întâlnim adesea, până când noi înşine ne vom afla în ghearele ei. Când cineva drag trece „dincolo”, conducându-l către locașul de vremelnică așteptare a Dreptului Judecător, adeseori ne întrebăm: de ce moarte? Cum ar fi arătat existența fără ea? Ce facem cu dorul de cei lăsaţi acolo, departe de casă? Cum să ne împăcăm cu acest simțământ, atât de greu de purtat în taina sufletului? De ce Dumnezeu, Iubirea Însăşi, ne împovărează cu o așa sarcină?

În dor, îndeosebi noi, românii, trăim sentimentul unei legături intense cu cei apropiați plecați departe de noi ori în lumea cealaltă. Din inimă nu reuşim să ni-i scoatem. Dorul, după cum afirma părintele Dumitru Stăniloae, reprezintă simțirea acută a absenței celor dragi din orizontul nostru, un gol pe care alţii nu vor izbuti să-l umple nicicând. Tot marele teolog spunea că dorul aduce și păstrează în cel stăpânit de el chipul celui dorit, dar și o durere, deoarece chipul nu ține cu adevărat locul celui absent. Dorul e „trimis” de acela. Prin dor vine ceva de la el sau se îndreaptă ceva din ființa celui ce dorește către cel dorit.

Am convingerea că ați trăit cu toții acest inefabil sentiment. Deși moartea ne-a despărțit de cei dragi, la soroacele rânduite de Biserică spre pomenirea de obște a celor adormiți simțim că ne aflăm în comuniune cu ei, că dorul se ostoiește, despărțirea devine suportabilă, durerea se alină, lacrimile capătă sens, tristețea se înăbușă de o dulce „revedere”.

Astfel de stări încercăm și în sâmbăta de dinaintea Rusaliilor, numită în popor Moșii de vară. Dar de ce tocmai acum popasul de rugăciune și aducere-aminte? Îi pomenim pe repausați cu nădejdea că Duhul Sfânt le va mângâia starea, așteptarea Dreptului Judecător, cu necurmata speranță că și ei se vor împărtăși de iubirea și lucrarea Duhului Sfânt, căci El strânge neamurile în unitatea credinței, adunând diversitatea la unitate, inaugurând veșnicia. Cincizecimea deschide vistieria vieţii noi, eterne, dovedind că Duhul Sfânt are rolul de a conferi darurile mântuirii şi de a ne ajuta la însuşirea lor în mod real şi activ. Prin Duhul Sfânt Hristos ne rămâne mereu alături. Aşadar, pomenindu-i, credem cu tărie că Domnul Se va afla și lângă dânşii până la sfârșitul veacului. În lipsa comuniunii cu ei, bucuria Rusaliilor nu ar fi deplină, căci Duhul Sfânt este Cel Care-L unește pe Hristos cu oamenii şi pe oameni cu Hristos. Tot Duhul Sfânt ne aduce negrăita bucurie a reîntâlnirii, pe calea rugăciunii, cu cei plecați în veșnicie.

Doar astfel înțelegem acribia străbunilor în a păstra nezdruncinată pomenirea răposaţilor, cu precădere la îndătinatele soroace statornicite de Biserică. Se cunosc bine frumoasele tradiții ce însoțesc dumnezeieștile liturghii și dezlegările parastaselor la Moșii de vară. Evlavioșii noștri strămoși au împământenit ca în această zi să se ofere de pomană bucate ori fructe de sezon aşezate în străchini de lut, împodobite cu flori, mentă ori busuioc.

Am gândit îndelung la emoționanta rânduială. Îmi amintesc, din copilărie, cum mama ori bunica umpleau ulcioare cu lapte ori castronele cu sarmale, apoi le împărțeau megieșilor, după întoarcerea de la biserică, unde, la sfârșitul dumnezeieștii liturghii, se ieșea în cimitir, pentru ca preotul să tămâieze și să stropească cu vin mormintele primenite, pline de flori. Bunica se dovedea mai tipicară. Nu gusta nici ea, dar nici nouă nu ne dădea, din bucatele pregătite, până ce nu împărțea de pomană. Bucuria noastră creştea când sfioasele bătrâne de prin jur veneau să ne aducă din ofrandele lor, puse în castroane din care aburii neastâmpărați ne pofteau la festinul mult așteptat. Lumânările arzând, alături de florile legate împrejurul vaselor cu mâncare, sporeau taina. Acum abia înțeleg că bucuria venea din împlinirea dorului celor ce ofereau darurile, căci rugăciunea săvârșită pentru cei adormiți reîmprospăta în suflete chipul prezenței persoanelor pomenite, arătând că iubirea adevărată n-o curmă nici moartea, că dragostea față de cei plecați nu se sfârșeşte vreodată. De aceea, după o ancestrală rânduială, se ataşa vaselor de lut câte un colăcel rotund, frumos rumenit de dogoarea cărămizilor încinse.

De ce oare înțelepții noștri bătrâni au ales să includă în ritualul Moșilor de vară străchinile confecționate din pământ? Nu cumva are legătură cu vechea zicală a vârstnicilor care aveau conștiința că, după ce vor păşi „dincolo”, se vor face „oale și ulcele”? Credeau, așadar, că moartea nu înseamnă o dispariție în van, nici o trecere în neființă, cum greșit se exprimă unii astăzi. Păstrau neclintita convingere că sufletul se întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat, iar trupul, în pământul din care a fost luat, după cum glăsuiesc rugăciunile din slujba pogribaniei. Ce profund adevăr!

Se observă lesne o similitudine între etapele vieții umane și cele ale plămădirii unui vas de către olar. Nașterea poate fi asociată cu pregătirea și dospirea argilei. Creșterea, educarea și pregătirea pentru viață a puiului de om corespund cu modelarea obiectelor din lut. Etapele uscării și arderii acestora se aseamănă cu educarea și maturizarea insului. Virtuțile, frumusețea și așezarea duhovnicească a fiinţei ne trimit cu gândul la procesul de ornare a vaselor trecute prin fierbințeala cuptoarelor. Sfârșitul, desigur, se petrece cam în acelaşi chip cu spargerea ori deteriorarea vasului.

Revenind la dorul de cei dragi plecați în veșnicie, ostoit prin rugăciunea de pomenire a lor, se pare că unii se mistuie cu acest sentiment. Am auzit o bătrână ce-şi pierduse fiul în război zicând: „Mă voi duce în mormânt cu dorul de el”. Emoționant! Din veșnicie va face parte și dorul!

 

Arhimandritul Mihail DANILIUC

 

Doxologia.ro

LUMINA FAPTELOR BUNE: Cum sunt creştinii fără roade ca pomii de Craciun!…pildă

decembrie 18, 2010 Un comentariu

,,Mulți creștini seamănă cu pomii de Crăciun, care nu au roade.
Sunt morți și au agățați pe ei numai podoabe.
Tot astfel și oamenii, în loc de roade, care sunt virtuțile, scot în evidență podoabe false ale unei evlavii prefăcute.
Însă Hristos nu vrea ca ucenicii Săi să fie niște pomi morți de Crăciun, ci pomi roditori. Roada duhului este dragostea, îndelunga-răbdare, credința, blândețea, înfrânarea.
Numai atunci când face cineva astfel de roade încetează să fie un pom mort de Crăciun, bun de aruncat, ci un pom înfrunzit plin de roade.
Roadele Duhului omul le dobândeste prin credință și prin lucrarea faptelor bune, aplecându-se asupra nevoilor aproapelui fără a aștepta ceva ca recompensă.
Bunătatea, blândețea, facerea de bine trebuie să fie sădite în firea noastră și de aceea ele trebuiesc înfăptuite nu pentru a primi ceva în schimb ci doar pentru că în felul acesta omul poate fi într-adevăr întreg și frumos și bine plăcut lui Dumnezeu.
Iată se apropie marea sărbătoare a nașterii Domnului Iisus și vedem cum toată lumea vorbește despre crăciun și mai puțin de evenimentul cel mai important al creștinismului.
Toată lumea se gândește la un moș gras și roșu în obraji, îmbrăcat în roșu și plin de cadouri și prea puțini mai iau aminte la adevărata sărbătoarea a creștinilor – Nașterea Scumpului nostru Mântuitor!
Publicat de Marius Ungurianu 

Sursa
cristianstavriu