UN GÂND PENTRU INVALIDAȚI

Justiția din Republica Moldova, care a dovedit o dată în plus în această seară că este lașă și controlată sută la sută de grupările criminale de la putere, le-a oferit, totuși, celor care consideră că reprezintă opoziția politică pe malurile Bâcului o mare șansă – șansa de a demonstra cu fermitate, din această zi, că reprezintă și constituie reperul moral al unei OPOZIȚII ADEVĂRATE pe care basarabenii s-o urmeze cu toată încrederea!

 

Iar o OPOZIȚIE ADEVĂRATĂ are în fața ei o cauză supremă: DUMNEZEU ȘI NEAMUL!

 

Din păcate, cauza supremă a celor care consideră că reprezintă opoziția în Republica Moldova și care au pierdut azi bătălia cu puterea a fost și este alta: debarcarea și pedepsirea lui Plahotniuc!

 

Aceștia încă nu sunt în stare să realizeze un lucru:

 

Atunci când lupți din străfundul inimii tale pentru DUMNEZEU și NEAM, pier din calea ta toți plahotniucii, dodonii, șorii, platonii, filații, țopii și alți jefuitori ai Basarabiei!

Dumnezeu văzut prin ochi de copil

Ceea ce nu trăieşti la timp, nu mai trăieşti niciodată. Nimic nu mai izbutim să facem pentru a ne reîntoarce în copilărie fizic, dar putem să devenim asemenea pruncilor duhovnicește.

Ziua de 1 iunie este un prilej binecuvântat să vorbim despre copilărie, neuitând cuvintele Mântuitorului: „Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Marcu, 10, 15).

Cum este văzut oare Dumnezeu prin ochii unui copil? Voi încerca un posibil răspuns.

Dar înainte de aceasta să rememorăm clipele învăluite în fumul dulcilor amintiri din anii copilăriei cu toate bucuriile şi căutările inerente, care închid în taina lor raze de lumină şi pete umbroase, fascinaţie şi nostalgie, dar mai ales leagănul aducerilor aminte. Vibraţiile lumii înconjurătoare, voalate în întâmplări petrecute la hotarul înţelegerii parcă ne adeversec spusele unui gânditor: copilăria este o lume de miracole şi de uimire, a creaţiei scăldate în lumină, ieşind din întuneric, nespus de nouă, proaspătă şi uluitoare. Cu adevărat, reacţiile afective ale unui vlăstar de om în faţa realităţilor vieţii sunt plăcute rememorări ce se pierd în noaptea timpului. Totul în copilărie era fascinant. Bunăoară primăvara, printre cireşi singuratici potopiţi de floare, totul era verde, inclusiv ecoul văilor. Vara mă aflam aievea într-o lume fabuloasă în care cerul umed şi albastru îl regăseam oglindit în privirile senine ale camarazilor de joacă, iar adierile moleșite de căldură tolăneau îndelung, uitând parcă să mai răcorească zăpușeala săgeților de foc trimise cu nemiluita de soarele incandescent. Toamna era o altă primăvară în care fiecere frunză părea o floare, iar bruma ce cădea în dimineţile reci şi aspre ale melancolicului anotimp o vedeam ca o spumă de argint ce acoperea grădinile. Vântul mi se părea o fantasmă care ofta şi se tânguia, iar furtuna, un balaur care rupea şi sfârteca nourii negri care se abăteau asupra satului nostru. Când ningea nu uitam spusele unei povești: îngerii își lasă din penele lor albe să acopere urâtul pe pământ.

Umblau pe atunci poveşti, istorii şi oameni care astăzi nu mai sunt. Bunicii mei au plecat la Domnul până să mijesc eu ochii, dar a avut grijă Părintele Ceresc să gust şi eu din vraja poveştilor spuse de bătrâni. Creangă, Sadoveanu, Petre Ispirescu şi alţi iscusiţi povestitori mi-au fost bunici. Ei mi-au făcut copilăria să fie acel paradis în care aş dori să mă întorc oricând.

Şi tot la vârsta cea nevinovată l-am cunoscut pe Dumnezeu. Îmi aduc bine-aminte! Era o imagine cu totul specială. Dumnezeu era aşa de aproape de mine! Îl simţeam cum îmi zămbeşte din icoană, Îl vedeam pe dumnezeiescul prunc Iisus aşa mic ca mine, şi mă simţeam tare bine în preajma Lui. Ce n-aş da să mai am aceleaşi curate simţăminte ca în vremea prunciei. Nici o barieră, nici un nor, nici un gând întunecat nu erau între mine şi Dumnezeu. În zilele cele de demult nu citisem încă dogme, nu aflasem despre credinţe deşarte, nici istoria Bisericii nu o cunoşteam, nici despre duşmanii ei nu aveam la ştiinţă, nici vieţile şi scrierile sfinţilor nu le remarcasem şi totuşi mă simţeam aşa de bine şi de aproape în tovărăşia lui Dumnezeu. Îmi devenise un Prieten. Mama şi bunica  m-au adus mai aproape de El, chiar în Casa lui, biserica din sat. Simţeam şi trăiam fără să-mi pun multe întrebări, fără să-mi pese de grijile cotidiene. Duminica era o adevărată sărbătoare nu doar pentru că părinţii mei  nu mai mergeau la muncă, ci pentru că mă întâlneam iar cu lumea ca de basm a celor sfinte. În biserică totul căpăta dimensiuni de poveste. Preotul, îmbrăcat în veşminte strălucitoare parcă aducea  înaintea ochilor mei taina şi frumuseţea de dincolo. Nimic material nu a rămas din acele imagini ca de legendă. Dangătul clopotului părea o misterioasă chemare şi parcă într-o nevinovată joacă îşi schimba glasul devenind când tânguitor, când vesel şi neastâmpărat, urcând până sub ştreaşina cerului. Fumul de tămâie din biserică se făcea ca nişte trepte ce mă ducea într-o lume neştiută. Lumânările scânteiau şi aruncau către mine dulci raze de lumină. Cu zvon de cântec, zurgălăii de la cădelniţă mă făceau atent să ridic capul ca să mă mângâie Dommnul pe frunte. Aşa îl vedeam eu pe Dumnezeu şi cele ale casei Lui în vremea copilăriei mele.

Gândindu-mă la acea lume de poveste în care Dumnezeu îmi era atât de aproape, înţeleg mai bine acum cuvintele Mântuitorului de ce trebuie să fim precum copii ca să putem avea părtăşie cu El. Îndoiala, păcatul, patima, falsitatea, orgoliul, minciuna, perfidia, toate te rup de curatul veşmânt al purităţii şi te aruncă în tenebroasele cărări ale depărtării şi însingurării de Dumnezeu. O cugetare latină spune: Singula de nobis anni praedantur euntes (Fiecare an ia în scurgerea sa ceva de la noi). Ce-i drept  ne şi aduce, dar expresia reţine mai ales că ne ia. De ce? Pentru că ceea ce nu trăieşti la timp, nu mai trăieşti niciodată. Nimic nu mai izbutim să facem pentru a ne  reîntoarce în copilărie fizic, dar putem să devenim asemenea pruncilor duhovnicește. Nu este imposibil. Hristos nu ne putea cere ceva utopic. Dacă a spus-o El, atunci cu siguranţă că se poate. Şi nu doar ne-a poruncit, ci ne-a arătat şi calea pe care sfinţii au urmat-o făcându-ni-se tuturor pildă. Am învăţat de la ei că prin iertare şi iubire, necurmate rugăciuni şi milostenie, post şi lacrimi de pocăinţă, spovedanie şi împărtăşanie cu dumnezeieştile taine putem să redobândim curăţenia veşmântului sufletesc, haina luminoasă primită la sfântul Botez  şi păstrată neprihănită în anii copilăriei.  Nu este o opţiune, ci o condiţie sine qua non care, împlinită ne va face locatari ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi totuşi, e greu să fii copil!

 

Arhimandritul Mihail Daniliuc

 

Doxologia.ro

Donald Trump, discurs senzațional în Polonia: Popoarele Europei încă mai strigă: «Îl vrem pe Dumnezeu!»

Discursul rostit de Donald Trump la Varșovia, înainte de a merge la reuniunea G20 de la Hamburg, a fost primit de miile de polonezi prezenți în Piața Krasinski cu ropote de aplauze și ovații îndelungate. Președintele american a vorbit  despre Polonia, ca forță majoră și inimă geografică a Europei, dând peste nas birocraților de la Bruxelles care țin Varșovia sub amenințarea continuă a sancțiunilor, a evocat momente esențiale din istoria Poloniei, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar și din perioada comunistă.

 

Și, ca aproape în toate discursurile din ultimele luni, Trump, aflat într-o țară majoritar creștină, care l-a dat pe Papa Ioan Paul al-II-lea,  nu L-a uitat pe Dumnezeu. „În centrul vieții noastre punem credința și familia, nu guvernul și birocrația. Și dezbatem totul. Punem totul la încercare”, a spus președintele american, primind, la fiecare pasaj sensibil al discursului, ropote de aplauze.

 

Și, în timp ce liderii de la Bruxelles bagă între paranteze termeni ca libertatea personală și suveranitatea, Trump le-a reamintit polonezilor că nu trebuie să abdice de aceste valori.  Trebuie să lucrăm împreună pentru a face față forțelor – fie ele interne sau externe, de la sud sau de la est – care  care amenință să submineze cu timpul aceste valori și să șteargă legăturile culturale, de credință și tradiție care ne definesc, a avertizat președintele american.

Redăm mai jos transcrierea parțială a discursului de la Varșovia:

De-a lungul deceniilor de regim comunist, Polonia și alte națiuni captive ale Europei au suferit o campanie brutală de demolare a libertății, credinței, legilor, istoriei și identității voastre – a însăși esenței culturii și umanității voastre.  Cu toate acestea, nu v-ați pierdut nicio clipă acest spirit (Aplauze). Opresorii au încercat să vă înfrângă, dar Polonia nu a putut fi înfrântă (Aplauze).

Și, când a sosit ziua de 2 iunie 1979 și un milion de polonezi s-au adunat în Piața Victoriei la prima lor liturghie cu un papă care era polonez de-al lor, în acea zi toți comuniștii din Varșovia tebuie să fi știut că sistemul lor opresiv avea să se prăbușească în curând  (Aplauze).  Trebuie să-și fi dat seama exact în clipa în care, în timpul predicii Papei Ioan Paul al II-lea, un milion de polonezi și poloneze cu copiii lor și-au ridicat brusc vocea într-o rugăciune comună.  Erau acolo un milion de polonezi care nu cereau averi. Nu cereau privilegii. Un milion de polonezi cântau într-un singur glas, cu vorbe simple: „Îl vrem pe Dumnezeu”  (Aplauze).

Prin acele cuvinte, poporul polonez evoca promisiunea unui viitor mai bun.  Își regăseau curajul de a se confrunta cu opresorii și găseau cuvintele prin care să declare că Polonia va redeveni Polonia din nou.

În timp ce stau azi aici în fața acestei adunări incredibile, în fața acestei națiuni credincioase, încă se mai aude ecoul acelor glasuri prin istorie. Mesajul lor este azi la fel de adevărat ca întotdeauna. Poporul Poloniei, poporul Americii și popoarele Europei încă mai strigă: „Îl vrem pe Dumnezeu” (Aplauze).

Împreună, și cu ajutorul Papei Ioan Paul al II-lea, polonezii și-au reafirmat identitatea de națiune devotată lui Dumnezeu.  Și, prin această puternică declarație despre cine sunteți, ați ajuns să înțelegeți și ce să faceți și cum să trăiți. V-ați solidarizat împotriva opresiunii, împotriva poliției secrete care făcea legea, împotriva unui sistem crud și hain care vă sărăcea orașele și sufletele. Și ați biruit. Polonia a învins. Polonia va învinge mereu (Aplauze).

PUBLICUL:  Donald Trump!  Donald Trump!  Donald Trump!

(…)

În fine, pe ambele maluri ale Atlanticului, cetățenii noștri se confruntă și cu alt pericol – unul care este în puterea noastră să-l evităm. Este un pericol invizibil pentru unii, dar foarte bine cunoscut polonezilor:  infiltrarea constantă și insidioasă a birocrației guvernamentale, care risipește forța vitală și bogăția poporului.  Occidentul a devenit măreț nu prin documente justificative și regulamente, ci pentru că popoarelor li s-a permis să-și urmeze visele și să-și împlinească destinele.

Americanii, polonezii și națiunile europene prețuiesc libertatea personală și suveranitatea. Trebuie să lucrăm împreună pentru a face față forțelor – fie ele interne sau externe, de la sud sau de la est – care  care amenință să submineze cu timpul aceste valori și să șteargă legăturile culturale, de credință și tradiție care ne definesc (Aplauze). Necontrolate, aceste forțe ne vor submina curajul, ne vor secătui spiritul și ne vor slăbi voința de a ne apăra pe noi înșine și societățile noastre.

(…)

Compunem simfonii.  Inovăm.  Ne sărbătorim eroii de demult, ne îmbrățișăm tradițiile și obiceiurile imemoriale și vom căuta mereu să explorăm și să descoperim noi frontiere. Recompensăm geniul. Ne străduim pentru excelență și ne sunt dragi operele de artă care ne inspiră și îl cinstesc pe Dumnezeu. Prețuim mult domnia legii și protejăm dreptul la libera exprimare (Aplauze).

Ținem femeia la rang înalt, ca stâlp al societății și al propriului nostru succes. În centrul vieții noastre punem credința și familia, nu guvernul și birocrația. Și dezbatem totul. Punem totul la încercare. Căutăm să știm totul, pentru a ne putea cunoaște mai bine pe noi înșine (Aplauze).

Și, mai presus de toate, prețuim demnitatea fiecărei vieți umane, protejăm drepturile fiecărei persoane și împărtășim speranța fiecărui suflet de a trăi în libertate. Așa suntem. Acestea sunt legăturile neprețuite care ne țin laolaltă ca națiuni, ca aliați și ca o civilizație.

Lucrurile de care ne bucurăm azi, pe care le-am moștenit de la strămoși, sunt fără precedent în istorie – iar aceasta o știți mai bine decât oricine altcineva și se vede în incredibila adunare de aici. Iar dacă nu vom reuși să menținem această stare de lucruri, o astfel de șansă nu se va mai repeta. Așadar, nu putem eșua.

(…)

Întrebarea fundamentală a vremurilor noastre este dacă Occidentul are voința de a supraviețui. Mai avem suficientă încredere în valorile noastre încât să le apărăm cu orice preț? Mai avem suficient respect pentru cetățenii noștri ca să ne protejăm granițele? Mai avem dorința și curajul de a ne păstra civilizația de cei care vor să o submineze și să o distrugă? (Aplauze)

Putem avea cea mai performantă economie și cele mai mortale arme de pe Pământ, dar, dacă nu vom avea familii și valori puternice, vom fi slabi și nu vom supraviețui.

(…)

Așa cum Polonia nu a putut fi îngenuncheată, azi declar în fața întregii lumi că nici Occidentul nu va fi îngenuncheat vreodată. Valorile noastre vor birui. Poporul nostru va prospera. Iar civilizația noastră va triumfa  (Aplauze).

PUBLICUL:  Donald Trump!  Donald Trump!  Donald Trump!

PREȘEDINTELE TRUMP: Mulțumesc. Așadar, să luptăm împreună ca polonezii – pentru familie, pentru libertate, pentru țară și pentru Dumnezeu.

http://www.activenews.ro

Părintele IUSTIN PÂRVU DESPRE CREDINȚA ROMÂNILOR

„Credința a fost cea care i-a însuflețit pe români în orice moment istoric, orice bătălie a fost câștigată pentru că omul a mers cu gândul să se jertfească pentru două valori supreme: Dumnezeu și Patria. În Dumnezeu și în Patrie îi erau Familia, valoare instituită după reguli creștine profunde. De fapt, și Dumnezeu, și Patria putem spune că făceau parte din Familie, credința făcea un tot din aceste valori supreme.”

(Părintele IUSTIN PÂRVU, „DARURI DUHOVNICEȘTI”, pag. 22)

Părintele Dumitru Stăniloae: Neamul românesc a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu

„Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla şi acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat.”

(Părintele Dumitru Stăniloae)

„România nu mai există azi decât cu numele” – interviu cu Părintele Iustin Pârvu

 

 

Parinte, cu durere observam ca Romania nu mai are puterea si valoarea de altadata, pentru ca ea nu face decat sa execute ordinele marilor puteri ce conduc intreaga omenire, fara sa se mai opuna catusi de putin si se accepta niste masuri impotriva Romaniei, in defavoarea noastra, atat material cat si spiritual. Credeti ca mai exista o Romanie libera?

Romania, azi, nu mai exista decat cu numele, si nu numai Romania, de altfel. Realitatea popoarelor nu mai este controlata de ele insele, ci ele sunt conduse de centrul european. Nu se poate vorbi despre o Romanie libera pentru ca guvernul Romaniei este condus de marile puteri care stau ascunse in spatele Uniunii Europene sau al altor uniuni internationale. Democratia nu exista in realitate, ea este numai in aparenta si ne da noua impresia ca suntem liberi. A ramas doar o rezistenta formala a natiunilor, astfel incat sa le mai poti numi Romania, Bulgaria, Serbia. Realitatea este doar in mainile comitetului central care dirijeaza toata viata popoarelor. Este o evidenta inabusire a vointei popoarelor si o tendinta evidenta de amestecare a neamurilor, ca oamenii sa nu isi mai recunoasca mai intai identitatea ca neam, iar mai apoi identitatea ca om, creatie a lui Dumnezeu. Nu vedeti experimentele americanilor, ca iau un grup de copii dintr-o tara si ii pun sa invete in alta tara , ca sa amestece culturile si obiceiurile natale? Pe ei nu ii intereseaza pacea si bunastarea popoarelor, asta e numai o teorie goala pentru prostimea asta a lumii. Natiunile, la ora actuala, sunt descompuse.

Forţa vindecătoare a rugăciunii

Eficacitatea rugăciunii pentru bolnavi pare incontestabilă. În toate oraşele din Franţa se formează grupuri de rugăciune pentru vindecarea bolnavilor. Unele sînt structurate în jurul unui preot, altele, spontane, apărute dintr-o iniţiativă laică, se formează în urma unui caz dramatic. În ceea ce priveşte aceste grupuri, criteriile de vindecare nu sînt identice cu cele de la Lourdes. Este suficient ca bolnavul să arate că nu mai este bolnav, şi cei apropiaţi recunosc vindecarea.
La astfel de grupuri participă, uneori, şi medici, care constată o ameliorare sau o vindecare, fără să întocmească dosare medicale. Nu se face nici o discriminare în privinţa bolilor, astfel încît maladiile organice şi cele psihosomatice sînt luate, la fel, în considerare. Oamenii vin să caute vindecarea în aceste grupuri şi nimeni nu cere alte dovezi, decît ceea ce vede cu ochii lui. Maguy şi Daniel Lebrun au înfiinţat, la Grenoble, un grup de rugăciune şi de magnetism pentru vindecare. Au început în urmă cu 35 de ani, în subsolul casei lor. Grupul număra, atunci, 4-5 persoane, acum, însă, este format din 400 de oameni şi se adună, o dată pe lună, într-o sală de cinematograf. Maguy Lebrun a prezentat funcţionarea şi rezultatele acestui grup în cartea Médecins du Ciel, médecins de la terre (ed. Robert Laffont, 1987). Maguy Lebrun este, în mod incontestabil, o bună magnetizatoare, dar se pare că soţul ei, Daniel, este un medium care intră în contact cu „medicii de dincolo”. Etty, unul dintre spiritele dezîntrupate cu care intră în contact, le dă sfaturi pentru bolnavii care se adresează grupului de rugăciune. Desigur, se insistă pe necesitatea ca bolnavii să-şi continue tratamentul medical. Dacă s-ar substitui unui medic, grupul lor ar avea imediat necazuri!
În cursul investigaţiei mele, deşi m-am deplasat de cîteva ori la Grenoble, fiind bine primită de soţii Lebrun, nu am reuşit să consult nici un dosar medical, nici să-l văd pe Daniel „oficiind”. Am asistat doar la o şedinţă de rugăciune. Întrucît vindecările nu se produc pe loc, nu am aflat nici dacă vreun bolnav s-a vindecat. Pe lîngă cei 10 magnetizatori care acţionau în seara aceea, mai erau de faţă 6 medici: un osteopat, un dermatolog, un ginecolog, un psihiatru şi 2 generalişti. Toţi practicau magnetismul în compania altor magnetizatori (un instalator, o infirmieră, un horticultor etc.). Participanţii se rugau în tăcere – fără formule sau ritualuri -, pentru ca „undele” lor pozitive să-i ajute pe bolnavi. Iată ce mi-a spus Maguy Lebrun: „Magnetismul şi rugăciunea nu înlocuiesc medicamentul, ci îl completează, acţionînd la un alt nivel. Ele procură bolnavului forţe noi, pentru restabilirea unui bun echilibru vibrator”. Maguy Lebrun prezintă în cartea ei cazurile de vindecare considerate „inexplicabile”: „În grupul nostru, se afla o fetiţă născută cu o anomalie a ochilor. Doctorii le spuseseră părinţilor că va orbi. Era o anomalie care nu se putea trata prin magnetism. Ghidul nostru spiritual, Etty, a propus o operaţie spirituală. Am aşteptat momentul luni de zile. Mama a trebuit s-o ia pe copila goală la piept şi să se roage din tot sufletul, după care a simţit o mare oboseală. Cécile are, acum, 9 ani şi poartă ochelari fumurii. Deşi are cîteva probleme cu vederea, merge normal la şcoală”. Alte cazuri: Lucie, vindecată de un abces la rinichi, care ar fi trebuit să fie operat; Jacques, în vîrstă de 24 de ani, vindecat de cancer testicular. „Medicii îi spuseseră că 90% dintre cazurile de cancer la testicule sînt vindecabile. Aşa că Jacques, încrezător, şi-a închipuit că s-a vindecat. A făcut o radiografie, din 6 în 6 luni. După 2 ani, s-a considerat că este vindecat. Într-o zi, a simţit o durere sfredelitoare în umăr. În urma investigaţiilor, s-au descoperit metastaze la plămîni. Două pete mari, cît mandarinele. L-am primit în grupul nostru de rugăciune, cerîndu-i să-şi continue, în mod obligatoriu, tratamentul. Jacques a simţit forţa energetică a grupului. Ne-am rugat 18 luni. Şi-a recăpătat forţele şi şi-a reluat activitatea. Apoi, a făcut o nouă radiografie la plămîni: se vindecase total”. Grupul de rugăciune de la Grenoble a vindecat şi alţi bolnavi, sau le-a ameliorat foarte mult maladia. Există, însă, şi cazuri cînd vindecarea nu se poate face fizic, obţinîndu-se doar o vindecare „spirituală”: pacea sufletească, acceptarea suferinţei alături de întreg grupul. Şi în cazul grupurilor de reînnoire carismatică (în La Pričre de guérison, de Barbara Shlemon – Pneumathčque, 1987 -, este consemnată mărturia excelentă a unei infirmiere care primise darul de a vindeca) se poate vorbi de vindecări. Acţiunea lor nu urmăreşte, în mod special, vindecarea bolnavilor, însă, în timpul şedinţelor de rugăciune, există, întotdeauna, un moment de intervenţie pentru suferinzi. Fără a se dori exagerarea laturii spectaculoase a unor vindecări, mi-au fost prezentate cîteva exemple. Iată ce spune Simone S.: „Marie-Pierre, o prietenă a fiicei mele, l-a adus pe lume, în noiembrie 1985, pe Martin, al treilea băiat al ei. Numai că, la o lună după naştere, se plîngea, în continuare, de o mare oboseală. Examinarea medicală a scos la iveală un cancer generalizat. Atunci, mi-a scris că pentru ea asta însemna sfîrşitul şi că se pregătea de moarte. Am primit scrisoarea, într-o dimineaţă de marţi. În seara aceleiaşi zile, m-am dus la rugăciune. În momentul intervenţiei, am rostit numele ei. După slujbă, la rugăciunea comună, unul dintre noi a primit un «cuvînt de cunoaştere»: Există o femeie pe care Domnul o vindecă în acest moment, o femeie care suferă de o boală legată de formula sîngelui. Nu e de faţă, dar e cunoscută de o singură persoană prezentă în această seară. Am primit mesajul, ca şi cum ar fi fost vorba despre vindecarea bietei Marie-Pierre. Abia după 3 săptămîni, le-am telefonat părinţilor. Am fost nemaipomenit de bucuroasă cînd am auzit că fiica lor se simţea bine. Rezultatele primelor examene medicale fuseseră, în mod inexplicabil, excelente”. Un preot a format, în Drôme, un grup de rugăciune pentru vindecarea unei tinere femei, Nicole. Rugăciunea se adresa, îndeosebi, Marthei Robin (Mistica stigmatizată Marthe Robin a trăit pînă în 1981, în Drôme, la Châteauneuf-Galaure. Pentru ca procesul ei de beatificare să aibă o evoluţie favorabilă, era nevoie de cîteva miracole dovedite şi recunoscute de episcopul de Valence), punîndu-şi cu toţii speranţa într-o vindecare miraculoasă. În februarie 1986, Nicole, în vîrstă de 22 de ani, s-a îmbolnăvit grav. În urma analizei tomografice, s-a descoperit o tumoare cancerigenă la creier. Nicole, fiind însărcinată în cîteva luni, nu a vrut să avorteze, a renunţat la chimioterapie şi a refuzat operaţia, pentru ca bebeluşul ei să vină cît mai normal pe lume.
Nicole a adus pe lume, în iulie, o fetiţă, Marie, născută prematur, dar normală. După naştere, mama a fost operată, dar s-a făcut doar o ablaţiune parţială, deoarece tumoarea era prea mare. Nicole a stat în comă timp de 3 săptămîni, după care şi-a recăpătat treptat auzul, văzul, a început să vorbească, dar avea membrele complet paralizate. Memoria îi era confuză. Preotul parohiei şi cîţiva credincioşi au organizat, atunci, un „lanţ” de rugăciuni, au anunţat cîteva mînăstiri şi s-au rugat, ei înşişi, cu fervoare. Familia bolnavei s-a convertit. Chirurgii şi medicii le-au mărturisit părinţilor că situaţia era disperată, pentru că o parte importantă (două treimi din tumoare) nu fusese extirpată. Deoarece rana de la cap nu se cicatriza, s-a încercat o a doua intervenţie chirurgicală. Şi, spre stupefacţia tuturor, au descoperit că Nicole trăia cu un os complet putrezit în cap. Medicii nu-i dădeau mai mult de 3 luni. Totuşi, în februarie 1987, după a treia operaţie, bolnava a fost transportată într-un spital din localitatea ei. La rugămintea acesteia, preotul i-a administrat împărtăşania bolnavilor şi a organizat o veghe de rugăciune, la care au luat parte peste 120 de persoane (într-un sat unde nu locuiau mai mult de 200 de oameni). În jurul bolnavei se formase un adevărat fascicul de rugăciuni! După un timp, s-a constatat că se putea folosi, în parte, de piciorul drept, apoi a reuşit să păşească prin cameră şi să ia masa. Atunci, a cerut să fie dusă în camera Marthei Robin, unde s-a rugat timp de o oră. În urma examenelor medicale, rezultatul a fost cît se poate de clar: tumoarea se resorbise, în mod inexplicabil. Tînăra i-a scris Papei, iar acesta i-a răspuns: „Speră neclintit. Dumnezeu poate orice”. Ce este miracolul? După definiţia lui Olivier Leroy: „Un eveniment exterior extraordinar, ce nu poate fi explicat printr-o cauză naturală, cunoscută sau posibil de conceput, care sugerează prin antecedentele sale că există o cauză invizibilă, personală şi inteligentă”. (Olivier Leroy, Miracles – Ed. Desclée de Brouver – 1951). În cazul vindecărilor de la Lourdes, de exemplu, un adevărat miracol este nu numai dispariţia durerilor sau a deteriorării unui ţesut sau organ, ci şi faptul că are loc o adevărată refacere. Organul bolnav are o evoluţie previzibilă, fiind din ce în ce mai afectat (dacă nu este supus unui tratament). Dar vindecarea miraculoasă inversează acest proces evolutiv. Organul îşi recapătă complet integritatea, este „mai bun ca înainte”, iar funcţionarea lui, mai mult decît ameliorată, a devenit perfectă. Organismele vii sînt supuse unor legi, dar miracolul trece dincolo de aceste legi naturale. Trebuie să remarcăm, însă, un element permanent în toate vindecările inexplicabile: credinţa.
Poate fi vorba de credinţa în Dumnezeu, în vindecător şi în „fluidul” lui sau în entităţi dezîntrupate. La bază există o credinţă profundă. În cazul în care „credinţa salvează”, atunci trebuie să acceptăm faptul că o anumită dispoziţie psihică poate să ducă la vindecare. Dar sursa acestei vindecări miraculoase este în interiorul spiritului sau exterioară lui? Oare organismul şi misterele sale constituie sursa vindecării sau există o alta, invizibilă, care ar acţiona în mod personal şi inteligent asupra unui anumit individ? Bineînţeles, această întrebare nu poate avea alt răspuns decît credinţa.
HÉLČNE RENARD

România Mare

 

 

 

 

 

Valeriu Gafencu – Despre criză

– Valeriu, care este fondul crizei de azi?

– Ateismul.

– Ce vezi în lumea de azi?

– Văd un haos interior, o descompunere care merge spre nihilism, căci oamenii sunt obsedaţi de nimicul materiei, de ficţiunea formelor, de epuizarea senzuală, de istoricismul fără transcendenţă, de ceremonialitatea fără Dumnezeu, de consumatorismul fără spiritualitate, de falsitatea ce se ascunde sub autozeificarea omului. Dezastrul se desfăşoară pe toate liniile de forţă ale vieţii omeneşti. E necesară multă suferinţă pentru reorientarea spirituală a lumii şi pentru schimbarea modului ei de viaţă.(…)

– Care ar fi modalităţile de ieşire din criză?

– Întoarcerea la Hristos. Este necesară o elită creştină care să nu părăsească poporul, ci să lupte cu îndrăzneală contra tuturor formelor de împilare şi înrobire a lui. Poporul nu poate fi apărat numai prin rugăciuni şi pomeni, adică prin formalism sec, ci şi prin luptă, îndrăzneală şi putere. Lumea asta e în stăpânirea lui Hristos şi creştinii nu au voie să o părăsească. Nu există nici o acuzaţie mai gravă decât să se spună că Biserica a părăsit poporul, căci atunci L-a părăsit pe Hristos, oricâte dogme ar fi stabilit şi respectat ea.(…)

– Cum se poate ieşi din criza materialistă?

– Prin Hristos, numai că El nu e primit în lumea de azi; nimeni nu e dispus azi să-şi modifice viziunea şi modul de viaţă, cu toate că se merge spre dezastru. Evenimentele sunt în curs şi nu mai pot fi oprite nici de creştini. Totuşi avem datoria să strigăm oamenilor: “Opriţi-vă din dezmăţ, renunţaţi la tiranie, puneţi ordine în voi înşivă, puneţi limite nesaţiului vostru, întoarceţi-vă la natură, renunţaţi la orgolii, distrugeţi armele atomice; dacă sunteţi raţionali, renunţaţi la raţionalism, dacă sunteţi realişti, vedeţi realitatea spirituală; dacă aveţi cunoastere, ancoraţi-vă în transcendent! Daţi sufletului vostru sfinţenie de sus, căci numai aşa vă veţi mântui. Pocăiţi-vă! Chemaţi pe Dumnezeu să pună ordine în voi şi în lumea voastră, pe pământul vostru şi în cerul vostru!” Toate acestea să nu fie însă numai îndemnuri abstracte şi moralizatoare. Creştinii sunt chemaţi să fie treji. Lumea are nevoie de Hristos, de credinţă şi de autentic creştinism.

(Ioan Ianolide – Intoarcerea la Hristos)

Preluat la sugestia de pe Facebook a lui Ion Zestrea.

PPCD – 22 DE ANI DE LUPTĂ ŞI AFIRMARE

Perestroika lui Mihail Gorbaciov, acea perioadă de relaxare a dictaturii comuniste care s-a produs după 1985 în URSS, a readus în mediile intelectuale din imperiu suflul libertăţii. Glasnosti, cuvântul cel mai îndrăgit şi mai repetat la acea vreme, a intrat în toate limbile internaţionale şi a însemnat, de fapt, afirmarea pas cu pas a trei libertăţi fundamentale, pe care generaţia noastră încă nu ştia să le formuleze, dar a învăţat foarte repede să le afirme: libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor şi libertatea de asociere, încercarea doctrinarilor noii orientări a PCUS de a reînnoi ţara şi partidul, de a inventa comunismul „cu faţă umană”, de a-l condamna, după modelul lui Hruşciov, pe Stalin şi de a-l exalta prin contrast pe Lenin, s-a constituit într-o oportunitate pentru cei mai temerari. În viaţa publică au fost lansate concepte noi pe atunci despre aşa-numitele „pete albe în istorie”, despre mediul înconjurător, ecologia devenind, de pildă, o preocupare în vogă mai ales după tragedia de la Cernobâl.

Revenirea la rădăcini, raportarea la modelul occidental, criticarea exceselor birocraţiei şi a falsului în viaţa societăţii de atunci, a produs rapid o pleiadă de militanţi proveniţi în special din mediul de creaţie. Scriitorii, ziariştii, artiştii, în general, au exprimat setea de libertate şi au simţit nevoia afirmării demnităţii umane, stare de care au contaminat rapid şi masiv mulţimile. De la rostirea de cuvântări îndrăzneţe şi scrierea de articole de ziar mai curajoase, de la acordarea de interviuri la „Europa Liberă”, „BBC” şi „Vocea Americii” până la mitingurile la început mai restrânse, devenite foarte curând de masă şi căpătând forma instituţionalizată, inspirată din tradiţia istorică, de Mare Adunare Naţională, învăţam din mers să ne afirmăm vrerile şi demnitatea după o perioadă atât de lungă de teroare, umilinţă şi reducere la tăcere. Foile volante şi ediţiile Samizdat circulau din ce în ce mai mult şi trezeau lumea la viaţa publică. Pas cu pas am început să realizăm că pentru a înfrunta sistemul şi pentru a schimba radical lucrurile este nevoie să ne asociem în orga­nizaţii politice, numite la acea vreme organizaţii obşteşti sau „informale”, spre deosebire de formele de asociere impuse de regim ca PCUS, komsomol, sindicate etc.

Începusem să înţelegem că ceea ce facem noi de fapt este politică. Iar această ocupaţie necesită curaj, inteligenţă şi dedicaţie totală. Politica a fost luată de către noi ca o meserie, ca o datorie pe care trebuie să o îndeplinim fără a ne lăsa căi de retragere sau clipe de odihnă. Fiecare zi era trăită cu maximă intensitate, aşa de parcă putea fi ultima zi de viaţă sau cel puţin de aflare în libertate. Riscul ne-a plăcut atât de mult încât a devenit o stare dominantă de care nu am mai putut să ne despărţim. Consumam cu nesaţ cărţi de istorie şi literatură, interzise până atunci, învăţam să gândim politic de la înaintaşi şi de la occidentali. Totul avea farmecul noutăţii şi dădea sentimentul trăirii din plin pentru idealuri înălţătoare.

Am început să învăţăm a formula documente politice, gen de scriere absolut necunoscut până atunci. Cum să redai ororile suferite sub ocupaţie şi setea de a fi liberi altfel decât plângând sau literaturizând? Cum să dai expresie coerentă gândului atunci când limba încă era constrânsă de tiparele limbii naţiunii dominante, elasticitatea şi fluenţa intelectuală fiind direct legate de nivelul de cunoaştere a limbii materne? Cum să formulezi un program politic atunci când ţi se interzicea să creezi partide şi erai obligat să urmezi „linia”, fie ea şi „nouă”, a partidului-stat?

Lupta pentru revenirea la alfabetul latin, pentru oficializarea limbii de stat, pentru Tricolor, pentru dreptul de a ne cunoaşte trecutul, cu tot ce a însemnat Pactul Ribbentrop-Molotov, ocupaţia din 1940 şi 1944, foametea din 1946-47, colectivizarea din 1949, GULAG-ul şi „spălarea de creieri”, renunţarea la limitele impuse de linia oficială, în cele din urmă, sfidarea regimului şi adoptarea programului de obţinere a Independenţei şi de afirmare a noului stat ca subiect al dreptului internaţional au determinat apariţia Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării la 3 iunie 1988, apoi a Frontului Popular din Moldova, devenit, la 15-16 februarie 1992, Frontul Popular Creştin Democrat, iar la 11 decembrie 1999 – Partidul Popular Creştin Democrat. Afirmarea identităţii noastre româneşti şi a valorilor democratice, a pluripartitismului şi a celorlalte drepturi fundamentale ale omului, îmbrăţişarea doctrinei democrat-creştine şi iniţierea orientării prooccidentale a ţării în detrimentul liniei păguboase a puterii în favoarea acceptării statutului de ţară-satelit a Rusiei în formula neoimperială de CSI, combaterea separatismului ca expresie a imperialismului rus, apărarea independenţei şi a unităţii teritoriale a ţării, protestul împotriva prezenţei militare ruse şi lansarea strategiei de integrare în UE şi NATO, toate aceste poziţii fundamentale pentru devenirea Republicii Moldova, alături de atâtea altele, au fost formulate timp de două decenii în documentele programatice ale PPCD.

Am fost întotdeauna şi am rămas o mişcare politică novatoare, care a mers cu câţiva paşi înaintea tuturora. Principiile şi valorile pentru care am militat au părut mereu şocante şi irealizabile la început, ca mai apoi să fie acceptate încetul cu încetul de societate, deseori chiar de clasa guvernantă, care, fiind dominată de fosta nomenclatură sovietică, nu avea nici capacitatea intelectuală, nici voinţa de a înţelege şi a produce schimbări rapide, profunde şi ireversibile. Atunci când pledam, de pildă, pentru alfabet, pentru Tricolor, pentru denumirea desovietizată a ţării, pentru Mitropolia Basarabiei sau pentru aderarea la Uniunea Europeană eram priviţi iniţial cu ostilitate de către unii şi cu ironie de către alţii. Însă timpul ne-a dat întotdeauna dreptate. La 30 iunie-1 iulie 1990, Congresul al II-lea al FPM adopta o rezoluţie privind schimbarea denumirii Palatului „Octombrie” în Palat Naţional, o altă rezoluţie privind schimbarea denumirii Pieţei Victoriei în Piaţă a Marii Adunări Naţionale. La 16 decembrie 1990, la cea de-a doua Mare Adunare Naţională, eveniment istoric uitat pe nedrept, adoptam, de pildă, acolo, în Piaţă, unde era o mulţime deloc mai puţin numeroasă decât la 27 august 1989, într-un ger cumplit, cu zăpadă şi gheaţă, numele nou al ţării noastre – Republica Moldova. Întâmplarea avea loc atunci când încă URSS era în picioare, iar republica se mai numea RSSM. Evenimentul, ca şi propunerea, au fost ignorate de Parlamentul de atunci, din frică, din ignoranţă sau din simplă invidie, astăzi nu mai contează. Astăzi, ca şi atunci, unii dintre cei care au fost împotriva formării şi afirmării ţării noastre ca stat independent ne învaţă cum să ne-o iubim şi cine suntem. Astăzi, când am lansat un nou concept asupra identităţii Republicii Moldova, suntem înţeleşi încă de prea puţini. Dar vom vedea cu toţii că anume abordarea propusă de PPCD va fi cea care va avea câştig de cauză. Disocierea politonimului de etnonim devine un comandament care trebuie privit cu toată responsabilitatea. Da, toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt moldoveni: românii, ucrainenii, ruşii, găgăuzii, bulgarii, evreii, romii etc. Dar fiecare cetăţean îşi asumă propriul profil identitar, în funcţie de limba şi cultura căreia îi aparţine. Este adevărat că teroarea istorică a produs distorsiuni în conştiinţa naţională a majorităţii populaţiei, unii ştiind că sunt români, alţii crezându-se etnici moldoveni. În acest caz orice constrângeri, s-a văzut, sunt păguboase. „Moldo­venismul” ca ideologie de stat nu poate fi acceptat într-o societate democratică de azi. Problemele de mentalitate, de psihologie socială, de autoidentificare trebuie abordate cu tact şi răspundere politică, cu toleranţă şi respect pentru personalitatea fiecărui cetăţean. Anume aşa vom ajunge să punem capăt războiului identitar, să dăm mai multă stabilitate politică ţării şi să determinăm până la urmă guvernările să renunţe la imixtiuni în domeniul ştiinţei, culturii şi învăţământului. Iată nişte idei care încă sunt tratate cu neîncredere şi chiar cu ostilitate opacă. Dar afirmarea lor consecventă, vom vedea curând, ne va aduce câştig de cauză.

În cele două decenii de luptă politică PPCD a învăţat să exprime clar, coerent şi consecvent interesele naţionale ale Republicii Moldova. Agenda PPCD este aceeaşi cu agenda politică a ţării. PPCD este cea mai veche şi mai durabilă instituţie democratică din ţara noastră. Vigurozitatea familiei noastre politice, vitalitatea noastră, unitatea internă are ca motor şi liant angajamentul profund moral, asumat de bună voie şi până la capăt de a servi onest şi cu onoare cauza naţională.

Am fost loviţi cu cruzime şi perfidie fără oprire. Nu am cunoscut linişte şi perioade de confort ori relaxare timp de peste douăzeci de ani. Unii dintre noi au fost asasinaţi mişeleşte, alţii au fost răpuşi în Războiul de Independenţă. Însă nu am fost reduşi la tăcere şi nici înfricoşaţi. Suntem loviţi în obraz cu metodă, dezinformarea şi manipularea opiniei publice, încercările continui de asasinare morală a exponenţilor mişcării noastre se ţin lanţ în fiecare zi. Însă preocuparea obsesivă de a ne desfiinţa suferă eşec după eşec. Noi continuăm să ne menţinem verticalitatea, să arătăm o putere sufletească, o capacitate cu totul unică de regenerare şi dăinuire în timp. Izvorul puterii noastre este raportarea la modelele superioare de până la noi. Obligaţia morală faţă de înaintaşi, ca şi faţă de urmaşi, trăirea profundă a sentimentului datoriei şi asumarea destinelor colectivităţii au devenit elemente definitorii fundamentale pentru noi. Noi ne afirmăm nu datorită unor circumstanţe favorabile, ci în pofida unor circumstanţe nefavorabile. Ştim că pentru a învinge avem nevoie de caractere. Iar caracterele se formează prin muncă şi asumarea limitărilor, a suferinţei, a riscurilor.

Noi am adus în mediul politic din ţară gândirea creştină. Doctrina democrat-creştină este singura dintre doctrinele moderne care împărtăşeşte viziunea creaţionistă asupra lumii şi a omului şi respinge concepţia opacă a evoluţioniştilor. Antropocentrismul ateu, care a adus atâta nenorocire prin cele două curente totalitare ale secolului XX, comunismul şi fascismul, cu derivatele acestora ale stângii atee de azi, ne sunt străine. Am învăţat din cărţi şi din viaţă ce este hristocentrismul nu doar ca viziune asupra vieţii şi a lumii, ci şi ca trăire profundă de creştini. Mărturisirea lui Hristos, conştiinţa de creaturi responsabile în faţa Creatorului ne impune ţinuta morală şi ne alimentează forţa de a continua lupta pentru adevăr şi dreptate.

PPCD este partidul care a ştiut să formuleze priorităţile societăţii şi să aibă o viziune strategică. Astăzi suntem angajaţi profund în procesul de consolidare a institu­ţiilor democratice, a statului de drept şi a economiei funcţionale de piaţă. Familia politică din care facem parte, reunită în cadrul Internaţionalei Democrat-Creştine şi a Partidului Popular European, fortifică poziţia PPCD pe plan intern, dar şi la nivel internaţional. Sarcina istorică majoră pe care trebuie să o onoreze PPCD cu sprijinul societăţii şi al partenerilor externi este integrarea Republicii Moldova în Alianţa Nord-Atlantică şi în Uniunea Europeană. NATO şi UE, ca instituţii internaţionale complementare, vor asigura independenţa, unitatea teritorială, securitatea naţională, dezvoltarea durabilă, prosperitatea economică, funcţionarea instituţiilor democratice şi depăşirea statutului de popor captiv prin afirmarea libertăţii naţionale şi individuale. Funcţia civilizatoare a modelului occidental îşi va exercita în continuare influenţa benefică asupra ţării şi prin contribuţia PPCD. Depăşirea sindromului de victimă a istoriei şi asumarea calităţii de creatori de istorie şi de subiecţi responsabili şi liberi în cadrul competiţiilor geopolitice din lume, prin solidarizarea cu naţiunile democratice, reprezintă una din mizele majore ale PPCD.

[…]Lupta noastră continuă. Ea se va încununa de succes pentru că PPCD exprimă fidel şi organic interesele poporului nostru. Dumnezeu întotdeauna răsplăteşte sacrificiul şi dăruirea de sine pentru aproapele. Cine are ochi să vadă va vedea.

Iurie ROŞCA, preşedinte PPCD
(Din volumul I al culegerii „Partidul Popular Creştin Democrat. DOCUMENTE şi MATERIALE”)

FLUX, 4 iunie 2010

Prof. Ilie Bădescu: Desţărarea

Când cineva pleacă într-o călătorie îşi împachetează mai întâi lucrurile pentru plecare. El poate să arunce în fugă, printre alte lucruri, şi o fotografie, eventual o carte etc. Cel ce pleacă definitiv, însă, nu împachetează lucruri, căci e greu să ia cu el trei lucruri foarte speciale: locul, casa şi neamul. Pe acestea, cel plecat le împachetase, chiar fără să ştie, în sufletul său şi, după ce va fi ajuns la destinaţie, el va despacheta mereu şi mereu lucrurile acestea, pe care, treptat, treptat nu mai are pe unde să le aşeze. Cine are nevoie de ele în lumea cea nouă în care a intrat!? Acesta este migrantul. Teoria migraţiei este o teorie indiferentă la fenomenul numit „ţară”. Mai toate teoriile migraţiei au drept unitate de analiză migrantul însuşi şi aria sa de mişcare, numită zonă de migraţiune sau de circulaţie migratorie. În această prezentare, ţările apar sub denumirea de zone de origine (plecare) şi zone de destinaţie. Pentru sociologul sensibil la cele două capete ale migraţiei numite ţări, adică la ţara de origine şi ţara de destinaţie, fenomenul migraţiei are un alt înţeles. Ţara de origine sau de plecare a migrantului este deopotrivă o ţară de suferinţe, de eşecuri repetate, de frustrări, de iubiri neîmpărtăşite, de nostalgii în cele de pe urmă. Raportul dintre cel ce pleacă şi ţara lui se numeşte, în acest caz, des-ţărare, adică despărţire de ţară cu ţară cu tot, plecare în lume cu ţara în suflet. Plecarea aceasta implică împachetarea şi despachetarea unor stări sufleteşti de o mare profunzime şi bogăţie. Aceasta este o faţă a dramei desţăratului. Pentru ţara de origine, desţăratul nu este doar o inestimabilă pierdere demografică, socială şi economică, ci, mai presus de toate acestea, este un gol metafizic. Ţara a pierdut pe cineva, un dar de care nu s-a putut îngriji, pe care nu l-a putut valorifica. Ţara este faţă de desţărat aidoma celui ce-a primit talantul şi n-a reuşit să-l înmulţească, n-a dobândit nimic cu talantul acela şi, nu numai că nu l-a înmulţit, dar nici măcar nu l-a îngropat ca să-l înapoieze stăpânului la întoarcere, adică la judecata obştească. Desţărarea este un păcat de moarte pentru cei ce guvernează ţara de 20 de ani. Ei vor trebui să dea socoteală în faţa stăpânului pentru tot talantul risipit, care nu e de la ei, pe care l-au primit ca să-l înmulţească, dar nu s-au dovedit vrednici şi, mai mult, au risipit ce nu-i al lor. Ei sunt furi de suflete, ei au cheltuit suflete de la Dumnezeu cu o nevrednicie pentru care vor da socoteală. Ei n-au pierdut un fiu, căci părinţi n-au fost niciodată, ei au pierdut un talant pe care l-au primit spre înmulţire, adică spre gestiune, cum ar spune interpretul de azi, economistul.

România postdecembristă a risipit nu doar o avere economică, ci a mutilat un corp demografic şi a risipit o ţară, chiar şi numai la măsura acestui fenomen al desţărării. Proporţia desţărării a atins în România dimensiuni înspăimântătoare.

Cercetările efectuate de Institutul de Sociologie în colaborare cu Centrul de Sociologie Urbană, la solicitarea Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, în vederea unor programe culturale pentru migranţii români din Spania şi Italia, ne-au îngăduit să estimăm proporţia demografică a fenomenului şi dimensiunile lui economice, sociale şi spirituale. Într-un studiu al Băncii Mondiale (Ali Mansoor, Bryce Quillin), ni se prezintă o ierarhie a ţărilor primitoare de imigranţi, Statele Unite aflându-se pe prima poziţie, Franţa pe poziţia a cincea (între ţările vest-europene doar Franţa şi Germania se află în acest top, pe ultimele patru locuri pe scara ţărilor primitoare se află Arabia Saudită, Australia, Kazahstan şi Polonia) (ibidem). „Numărul oamenilor care trăiesc în afara graniţelor a crescut de la 120 milioane în 1990 la 160 milioane în 2002. Population Resource Bureau precizează că migranţii reprezintă circa 2,5 % din populaţia lumii” (Migration and Globalization, p. 2, http://www.globalization101.org/uploads/File/Migration/migrall.pdf). Per ansamblu, situaţia nu indică neapărat ponderi alarmante. Pentru anumite zone, însă, situaţia este alarmantă. Pentru România, emigrarea sau migraţia pentru muncă, cum a fost definită, oarecum incomplet, a antrenat un dezechilibru al pieţei forţei de muncă şi al comunităţii de reproducere demografică extrem de grav. Potrivit unui studiu (Declinul demografic şi viitorul populației României. O perspectivă din anul 2007 asupra populației României în secolul 21, elaborat de Vasile Gheţău, Editura Alpha MDN, 2007.), „anul 2006 a fost al 17-lea an de scădere a numărului populației României prin componenta naturală şi prin migrație. Pentru întreaga perioadă 1990-2006, pierderea estimată se apropie de 1,5 milioane de locuitori”. În cazul României, aşadar, situaţia este cu totul agravată, căci, aici, pierderea de populaţie datorată emigrării atinge un prag extrem de ridicat, imensa majoritate fiind tineri şi acoperind ocupaţii vitale pentru echilibrul spaţiului colectiv de viaţă al întregii ţări. Conectările migraţionale dintre economiile rurale şi pieţele internaţional-urbane ale forţei de muncă arată o faţetă neaşteptată a lucrurilor. Teoriile globalizării pun accentul pe valoarea remitanţelor (sumele de bani trimişi spre ţările de origine de către migranţii pentru muncă) şi pe impulsul spre dezvoltare al acestora în ţările de origine. Pe de altă parte, un atare fenomen acţionează ca un mecanism de conservare a decalajelor, de osificare a acestora, căci migraţia acţionează ca o supapă a presiunii exercitate de subdezvoltare, astfel că efectele decalajelor nu conduc la mobilizări locale pentru politici de dezvoltare, căci presiunea indusă de aceste decalaje se descarcă în fluxurile migratorii, astfel că cei buni şi energici pleacă, iar acasă rămân cei slabi, bătrâni, copii, femei, populaţie dezavantajată etc. Guvernele din lumile a doua şi a treia agreează alternativa migraţionistă, căci aceasta rezolvă problemele fără de implicarea guvernanţilor, nici chiar în adoptarea unor reglementări reclamate de un atare fenomen (acorduri bilaterale, legi speciale, bilaterale, facultative etc.).

Harta principalelor curente de migraţie la scară mondială ne arată că toată planeta este cuprinsă de aceste curente populaţionale care fac din spaţiul demografic planetar unul extrem de fluid, instabil, neaşezat: toate spaţiile, toate ariile civilizaţionale sunt cuprinse de marea migraţie. O imensă maree de populaţii îneacă vechea geografie preschimbând planeta într-un lac demografic uriaş, unde nu se mai văd prea bine vechile repere. Casa, locul de muncă, traiul aşezat etc. nu mai sunt factori de stabilitate, ci de căutare şi enormă nemulţumire. Populaţii uriaşe caută casă, loc de muncă, climat sigur, trai decent, climat moral şi politic asigurator, pe care nu le mai găsesc „acasă” fiind nevoite să le caute aiurea. Bulgaria, Letonia, Lituania, Moldova, Polonia, România, şi Ucraina sunt ţările în care populaţia înregistrează un dublu declin: cei ce pleacă sunt mai mulţi decât cei care vin şi numărul celor care mor este mai mare decât al celor care se nasc.

Pentru dimensiunile social-economice se vor pronunţa economiştii, pentru cele sociale s-au pronunţat sociologii, pentru cele spirituale ar trebui să se pronunţe noologia, ştiinţa ordinii spirituale a lumii. O ţară este parte a unei ordini spirituale pe care Dumnezeu a creat-o din clipa în care a rânduit viaţa după neamuri şi nu într-o Babilonie, un amestec, o promiscuitate de neamuri şi de limbi. De la această promiscuitate Dumnezeu i-a salvat pe cei ce voiseră să ridice Turnul trufiei, care s-au rostogolit în terifiantul fenomen al promiscuităţii lingvistice, al amestecului limbilor. Îi denumim pe aceştia babelieni, de la numele turnului pe care voiseră să-l înalţe până la cer, nu sub cer, ci până la cer, adică până la tronul lui Dumnezeu. Din această promiscuitate, Dumnezeu le-a dăruit salvare prin reîntărirea lor pe neamuri, adică pe trunchiuri de sentimente, de sensuri şi de acţiuni comune, pe care le numim popoare. Acestora, Dumnezeu le-a dăruit mântuirea neamurilor, mântuire prin darul de neam, rânduindu-le să trăiască nu amestecat, ci pe neamuri, în popoare, împreună cu cei de acelaşi neam. Popoarele sunt creaţia lui Dumnezeu. Pe cale de consecinţă, Dumnezeu le-a dăruit să stăpânească fiecare o parte de pământ, eliberându-i astfel şi de promiscuitatea geografică, spre care aspiră noii babelieni de astăzi sub termenul înşelător şi amăgitor de globalizare. Teoria raportării la spaţiu ne ajută să examinăm un tip special de fenomen antrenat de migraţie şi anume acela al deformărilor spaţiilor mentale. Am numit acest fenomen efect Ulysse. Pe latură strict cantitativă, evaluarea „deformărilor” ne permite să determinăm ponderea şi durata dezechilibrelor pe care emigrarea le provoacă pieţei locale (naţionale) a forţei de muncă. Prin extensie, putem socoti că, atunci când emigrarea depăşeşte un anume prag, ea antrenează „deformări” la scară etno-demografică (dezechilibre pe clase de vârste, pe gen sau sex, în raport cu proporţia fertilităţii etc). Deformările însă pot atinge şi harta etno-spirituală: gradul de asumare a hărţii cognitive sau emice de către tineri, gradul de afectare a echilibrului familial (soţii/soţiile rămase acasă, copiii etc). Am numit aceste deformări „efect Ulysse” (sau odiseic), căci marchează grav echilibrul etno-psihologic al copiilor şi al soţiilor – mame sau al soţilor – taţi.

Efectul Ulysse ne arată că un popor afectat de o migraţiune masivă se află într-o situaţie critică în ceea ce priveşte raportul dintre cei plecaţi şi cei rămaşi acasă. Cu aceasta, atingem chestiunea remigraţiei, adică a proceselor reparatorii sau restaurative. Acest efect ne permite să determinăm sentimentul spaţiului la cei rămaşi şi la cei plecaţi, angoasele sau spaimele celor plecaţi şi ale celor rămaşi. Este, altfel spus, o sondare a adâncimilor sufleteşti ale fenomenului migrator.

Pentru a cerceta fenomenul acesta am elaborat scala efectului Ulysse, prin care se pot cerceta şi măsura: temerile legate de migraţie (la cei plecaţi şi la cei rămaşi), angoasele pe tipuri: angoasa în faţa bătrâneţii, angoasa în faţa străinătăţii, angoasa destrămării sau a înstrăinării, angoasele de nostalgie sau nostalgice (proiectarea în ţara de emigrare a imaginii „pământului făgăduit” ori în ţara părăsită a unei „grădini edenice”, a unui spaţiu pierdut). Cu această scală facem, iată, trecerea spre noologia emigrării. Aceasta ne va îngădui să redesenăm harta ţării şi a Europei (ca spaţiu al migraţiei) sub forma unei hărţi învestite cu angoase şi speranţe, ca pe o hartă emică ori prietenoasă sau ca pe o hartă anxioasă sau inamicală. Tot la fel în privinţa hărţii patriei părăsite, care se va redesena ca o hartă nostalgică sau, din contră, ca o hartă anxios-depresivă ori poate ca o hartă ciclotimică. Această metodă ne va îngădui să evaluăm şi viitorul etno-politic şi etno-spiritual al unei naţiuni şi al unui stat, constituindu-se, iată, în hartă sau instrument al „profeţiei etno-sociologice”. Harta migraţiei românilor ne avertizează că România se confruntă cu un fenomen de desţărare, nu de simplă migraţiune, ci de masivă desţărare a categoriilor cele mai active ale poporului român. Dacă guvernanţii ştiu ori nu ştiu lucrul acesta este o chestiune pe care n-o putem cântări, dar faptul că reacţia guvernanţilor lipseşte ne îndrumă să credem că aceştia nu au sensibilitatea ţării. Să nu se vadă desţărarea din locul numit Parlamentul României? Sau din locul numit Guvernul României? Sau din locul numit preşedinţia României? Să credem că din locurile acelea se vede numai până la kilometrul 30 al Bucureştiului? Şi dacă ar fi aşa, oare n-ar trebui să fie vaier mare acolo de unde ţara nu se mai vede? Iată întrebarea. Cine ştie răspunsul?

CLIPA

www.roncea.ro

70 de ani de la asasinarea lui Nae Ionescu. Isabela Vasiliu-Scraba: DE UNDE VINE FARMECUL ACESTUI GÂNDITOR? (Nae Ionescu şi Mircea Vulcãnescu)

 Astazi, la Biserica Sapientei, a avut loc slujba de pomenire pentru Nae Ionescu († 1940) la 70 de ani de la asasinarea sa, pentru Virgil Maxim († 1997) si martirii inca necanonizati ai neamului romanesc, luptatori intru adevar si credinta.

Nae Ionescu

Când acum sase luni Nae Ionescu începea cãlãtoria sa din urmã am simtit cã pleacã dintre noi logos-ul. El ne dãduse întotdeauna cuvântul care desleagã. Pleca, odatã cu el, cheia lucrurilor în mijlocul cãrora trãiam. Aveam sã ne mai simtim vreodatã liberi, asa înglodati în nedeslusit, cum rãmâneam farã el?
Nimeni n’a mijlocit mai bine între noi, cei tineri, si învãtãturã, între noi si sensul românesc; între noi si noi însine. Inteligenta sa nu era orgoliu: era treaptã. Inteligenta care ar fi îndreptãtit cel mai absurd narcisism, -era numai supunere. Slujea.
Te intrebai întotdeauna ce slujeste? Cãci slujea mai mult decât adevãrul. Zeita aceea fadã a inteligentei burgheze. Iar acum, când cercul existentei sale s’a închis, existent a aceea care vroia parcã sã experimenteze totul: întelepciunea, dragostea, pãcatul si sfintenia – aventura ei extraordinarã îti spune limpede ce vroia sã slujeascã: era Viata.
De aceea mijlocea între noi si noi însine, de aceea ne tãlmãcea Sensul românesc, de aceea ne învãta. Dincolo de Viatã. totul îi va fi pãrut pãcat. Chiar atunci când era virtute.
Unul din gândurile cele mai revelatoare despre sine era interpretarea pe care o dãdea crestinismului. “Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”. Si Nae Ionescu adãuga: “numai ca pe tine însuti”. Pe Dumnezeu îl iubesti “din toatã inima ta”. Pe celãlãlt îl iubesti numai ca pe tine.
Când se iubea pe sine, Nae Ionescu era printre oameni, în mijlocul luxului si tuturor inconformismelor. Când iubea pe Dumnezeu era singur. Era singur, cu Dumnezeu si Viata.
Asa va fi stat singur, în temnitã. Iar – om liber cum era – nimic, nici mãcar întelegerea lui fãrã seamãn fatã de fenomenul românesc, nu l-ar fi restituit pe deplin comunitãtii noastre, dacã n’ar fi venit temnita. Dumnezeu e al tuturor popoarelor si Viata e a tuturor oamenilor vii.
Dar a venit temnita. Sfârsitul vietii sale i-a adus temnita. Dumnezeu si Viata sunt pentru neamul nostru. Nae Ionescu a plãtit, pentru ca Durnnezeu si Viata sã coboare peste neamul nostru.

Constantin NOICA

Buna Vestire, An IV, Seria II, Nr. 12, 21 Sept. 1940

DE UNDE VINE FARMECUL ACESTUI GÂNDITOR? (Nae Ionescu şi Mircea Vulcãnescu)

Ştim cã prin moartea martirilor Ţara câştigã o transcendenţã, o verticalã, o demnitate şi o aureolã mântuitoare la Judecata mare a istoriei, dar orizontala ei, orizontala noastrã cea de toate zilele rãmâne pustiitã, viaţa celor rãmaşi, în veci sãrãcitã. Ştefan Fay

Mircea Vulcãnescu este unicul discipol al lui Nae Ionescu pentru care admiraţia faţã de el s-a concretizat în scrierea, dupã moartea fostului sãu profesor, a unui întreg volum de amintiri. Dar încã din luna decembrie a anului 1926, dupã terminarea la Bucureşti a studiilor sale universitare, dateazã nişte însemnãri ale lui Mircea Vulcãnescu intitulate “Gândirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu -note pentru un comentar“, pãstrate în arhiva familiei.

Gândirea filosoficã a lui Nae Ionescu îi pãrea cu atât mai incitantã proaspãtului licenţiat în filosofie cu cât el remarcase deja existenţa unui “lung şir de reacţiuni şi influenţe asupra mai multor generaţii de studenţi”. Materialul bibliografic la care se gândise atunci era alcãtuit din articolele pe teme filosofice publicate de Profesor prin reviste, din cursul de istoria logicei ţinut în 1924-1925, precum şi din cursul de filosofie a religiei (1924-1925), la care se mai adãugau însemnãri de la alte cursuri şi de la seminarii, deoarece abia din anul universitar 1924-1925 începuse stenografierea cursurilor ţinute de Nae Ionescu.

În marginea cursului de Teoria cunoştinţei din 1925-1926-, tânãrul Vulcãnescu mai creionase în grabã un plan al unei lucrãri asupra “existenţei”. Dupã rezumarea celor citite din cursul lui Nae Ionescu, respectiv dupã trecerea în revistã a distincţiei dintre real şi existent, a distincţiei dintre “a fi” şi “a fi cunoscut”, a distincţiei dintre “ceea ce poate fi cunoscut” şi “ceea ce este cunoscut”, etc., el încercase sã îmbine diferitele concepţii asupra existenţei.

Era, ca sã spunem aşa, o tentativã de globalizare prin gãsirea unor repere comune pentru trei discipline (logica, estetica şi etica), având în comun ca obiect de studiu “existenţa”. În acest scop el subsumase logica, estetica şi etica urmãtoarelor repere, dupã care fiecare disciplinã se putea concretiza în modul ei specific: mijlocul lor de abordare a existenţei, dupã perspectiva de abordare, dupã principiul aflat la baza fiecãreia dintre cele trei discipline, dupã metodã, scop, normã, temã.

Tentativa aceasta destul de modestã de “sintetizare a concepţiilor omeneşti asupra existenţei” (1) va fi abandonatã, ca infructuoasã, devenind însã un bun cîştigat.

Dupã mai bine de un deceniu, în urmãtoarea cercetare pe care o va întreprinde asupra “existenţei”, Mircea Vulcãnescu va şti sã se fereascã de ispita reducţiei, a sintezei diferitelor discipline ca efort de filosofare. Rezultatul, de-a dreptul spectaculos, a fost Dimensiunea româneascã a existenţei, dedicatã lui Emil Cioran (2). La reuşita acestei lucrãri a contribuit, şi nu într-o micã mãsurã, experienţa cumulatã în verile în care, prin satele româneşti, el devenise “filosoful” rãtãcit în echipele de sociologi interesaţi de viaţa şi de spiritualitatea ţãranului român.

Desigur, şi atunci cînd – în marginea cursului despre Teoria cunoştinţei (1924-1926) – Mircea Vulcãnescu scria despre existenţa privitã din plan logic, estetic şi etic, şi atunci cînd îşi scria însemnãrile despre “Gîndirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu“, şi cînd va scrie monografia sa despre Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu va fi conştient cã rãsfrîngerea gîndirii profesorului în tot ce-ar scrie un discipol, va fi o rãsfrîngere “printr-o prismã cu rezonanţe proprii” ale discipolului.

Constantin Floru, dupã ce citise manuscrisul volumului despre Nae Ionescu, i-a transmis lui Mircea Vulcãnescu – într-o scrisoare -, cîteva impresii de lecturã. Floru remarcase treptata interiorizare a perspectivei de la un capitol la altul dar şi acea “prismã cu rezonanţe proprii”, semnalatã încã din 1926 de Mircea Vulcãnescu în fişele sale pentru un comentariu al gândirii lui Nae Ionescu. “Vorbeşti de Nae privind mai mult în tine”, îi scria Constantin Floru. “Îţi cercetezi trecutul şi îţi meditezi temele vieţii. Povestea face loc interpretãrii unei lumi care ne cuprinde în definitiv pe toţi” (3).

În decembrie 1926, pentru a aborda “gîndirea” lui Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu era deja perfect conştient de dificultãţile unei asemenea tentative. Şi nu numai pentru cã Profesorul era în viaţã, iar fizionomia sa de gînditor aflat la 36 de ani nu putea fi statornicitã atîta vreme cît ea cãpãta noi şi noi forme, rod al unei mereu reînoite meditaţii.

La Nae Ionescu stabil rãmînea doar un lucru. Şi Vulcãnescu nu putea sã nu-l remarce. Fiindcã prea stãtea în caracterul filosofului sã ia “pieptiş” poziţie în cele mai multe probleme. Prin aceastã trãsãturã definitorie modului sãu

Fapta cu măsură / Good Measure

Un frate a mers la muntele Feremului, la un oarecare Bătrân mare cu viaţa şi foarte iscusit în faptele bune. Închinându-se după obicei, l-a întrebat:
– Ce voi face, Părinte, că îmi piere sufletul?
Bătrânul a zis:
– Pentru ce îţi piere sufletul?
Fratele i-a răspuns:
– Când eram în lume, în viaţa mirenească, foarte mult posteam, rugăciuni şi privegheri făceam şi multă râvnă sufletească, umilinţă şi lacrimi aveam, iar dacă m-am lepădat de lume şi m-am făcut călugăr, nici una din acele bunătăţi nu văd în mine.
Bătrânul i-a zis:
– Să mă crezi, fiule, că acele bunătăţi care zici că le făceai când erai mirean, toate pentru mândria şi lauda oamenilor le

Blândul Părinte Galeriu: CHIPUL MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS ÎN GÂNDIREA LUI MIHAI EMINESCU

 

Fiecare personalitate îşi poartă şi revelează, deopotrivă, unicitatea în dialogul cu timpul său şi fundamental, în comunicarea, într-un mod propriu, cu ”Absolutul”, cu Dumnezeu, cu valorile şi temele supreme ale existenţei, care dau conştiinţei noastre umane şi vieţii un sens. Mihai Eminescu a aparţinut şi el vremii în care s-a născut, format şi afirmat ca geniu al spiritualităţii neamului, şi a fost totodată un fiu al sfârşitului de veac XIX. Ca geniu deosebit de sensibil şi receptiv la prodigioasa emisie de idei din vremea sa – filosofice, artistice, ştiinţifice – a receptat neîndoielnic o anume influenţă a lor, dar nu s-a lăsat, şi nici nu o putea face, impregnat de acestea în profunzimea lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Receptivitatea sa care ne trimite cu gândul la enciclopedismul Renaşterii şi perioadelor ce i-au urmat, nu s-a finalizat nici pe departe, într-un fel de eclectism sau sincretism. Cu puterea geniului său a asimilat ideile şi valorile epocii, ca şi cele ale trecutului, a surprins esenţa, partea de adevăr din fiecare şi le-a tezaurizat în

PARINTELE GALERIU: „Biografia Fiului lui Dumnezeu“, în conştiinţa lui Eminescu

Atâta foc, atâta aur
Şi-atâtea lucruri sfinte
Peste întunericul vieţii
Ai revărsat, Părinte!

Aceste numiri sacre: „Biografia Fiului lui Dumnezeu“, „Blândul Nazarinean răstignit“ îi aparţin poetului. Odată cu frumuseţea expresiei, ele sunt mărturii de fond cuprinse în articolul „Şi iarăşi bat la poartă“, publicat în ziarul „Timpul“ din 12 aprilie 1881, în ajunul Sfintelor Paşti.
În eseul nostru dorim să punem în lumină mai ales ideile esenţiale din acest articol pascal, care dezvăluie, pe de o parte, adânca înţelegere a Evangheliei la care a ajuns poetul nostru naţional la vârsta maturităţii lui creatoare şi, pe de altă parte, originalitatea lui genială, afirmată de această dată din unghiul spiritualităţii creştin-ortodoxe.
Mesajul cardinal pe care Eminescu ni-l adresează aici e cuprins în această vizionară formulă: „Iată, 2000 de ani, aproape, de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea“. Şi precizează: „Ea a ridicat popoare din întuneric…, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui“. Într-o Europă care de la Renaştere se îndepărtase de actul central al istoriei – Întruparea Fiului lui Dumnezeu – şi orientase conştiinţele către modele din antichitate, Eminescu restaurează sensul istoriei, autentic şi profund, în Evanghelie, în Hristos. El observă adânc: „Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile Stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-O-Tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a Blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi

Biserica de la Buicanii Vechi a renăscut prin iubire şi sacrificiu

 

Scurte reflecţii pe marginea unei zbuciumate istorii mărturisite de părintele protoiereu Valeriu Matciac, paroh al Bisericii “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil şi Sfântul Mucenic Valerie”

Am în faţă o carte neobişnuită şi scumpă inimii mele. Ea se numeşte „Biserica parohială „Sfinţii Apostoli Mihail şi Gavriil şi Sfântul Mucenic Valerie”. A apărut la sfârşitil anului 2009 la editura „Cu drag”. Zic neobişnuită pentru că autorul ei nu este nici scriitor, nici om de ştiinţă, nici altcineva cu pretenţia de „a şti să scrie”. Autorul acestei cărţi este un preot, un slujitor vrednic al Bisericii, care a fost în stare, într-un timp deloc uşor pentru Basarabia, „când nedreptatea şi neadevărul au devenit lucruri strigătoare la cer”, să înfrunte cu demnitate un munte de „ură şi invidie a vrăjmaşilor şi nepritenilor” şi să reconstruiască „din temelie”, împreună cu mai mulţi oameni de bună credinţă, o biserică a Mitropoliei Basarabiei. El se numeşte Valeriu Matciac, pe care îl cunosc de peste douăzeci de ani, de atunci de când mergeam împreună la acţiunile de renaştere naţională şi când toată Basarabia începuse a se dezmorţi după anii grei ai ocupaţiei şi ai regimului crunt şi ateu. Iar biserica pe care a înălţat-o se află în cartierul Buicanii Vechi al Chişinăului, acolo unde „din vechime îşi răspândea lumina candela credinţei noastre strămoşeşti, a credinţei noastre creştin-ortodoxe”.

Volumul, apărut la lumină în dricul acestei ierni, este captivant prin simpleţea expunerii şi sinceritatea în mărturisirea celor întâmplate. „Vă voi vorbi, – spune autorul în „Cuvântul înainte” al lucrării, – cu ajutorul unor cuvinte simple, modest aşternute rând pe rând, redând o mărturisire sinceră, pe care doresc s-o dărui din tot sufletul, din toată inima, cu toată dragostea şi cu toată consideraţia acelui cititor care tratează realitatea cu obiectivitate”.

Din tot cuprinsul acestor mărturisiri ţâşneşte ca apa curată şi limpede din adâncul izvorului dragostea neţărmurită a autorului pentru „poporanii” care s-au jertfit împreună cu el pentru reactivarea parohiei de la Buicanii Vechi şi renaşterea locaşului sfânt, ridicat de localnici în perioada anilor 1818–1825, dar închis şi distrus în chip bestial de regimul sovietic şi comunist începând cu anul 1958. Citind cu răsuflarea întretăiată mărturisirile părintelui protoiereu Valeriu Matciac despre cum a reuşit, odată cu reconstrucţia locaşului, să refacă spiritual şi moral o comunitate întreagă de oameni cu toate nevoile şi păcatele lor, te convingi o dată în plus de faptul că Biserica înseamnă întâi şi întâi oamenii, comunitatea adunată în jurul ei care o poartă în inima lor. „Sfânta Biserică, – spune părintele Valeriu Matciac – şi-a câştigat susţinătorii prin tot binele ce l-a făcut pentru credincioşii săi şi în numele credincioşilor”. Tocmai în acest context revii la cuvintele lui Mihai Eminescu, care exprimă, cu o forţă uimitoare, adevăratul sens al Jertfei de pe Cruce: „Astfel, a Se sacrifica pe Sine pentru semenii Săi nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane”.

Destăinui acest ataşament pentru părintele Valeriu Matciac şi faptele sale şi din convingerea că Biserica noastră naţională, Mitropolia Basarabiei, a reuşit să reziste în faţa prigonirii şi prigonitorilor săi prin vrednicia şi devotamentul pe care le-au dovedit atât credincioşii, cât şi slujitorii săi în frunte cu Înaltpreasfinţia Sa Petru Păduraru, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor. „Astfel, – mărturiseşte Parintele Valeriu Matciac, – se promova şi românismul şi se înrădăcina Ortodoxia Românească: mai mult pe spinarea şi pe umerii slujitorului sfinţit. Dar Bunul Dumnezeu are nevoie de noi toţi împreună, de întreaga Lui creaţie, pentru a-Şi realiza Actul său de Dragoste nemărginită, Sfântă şi Curată. Pentru a-Şi manifesta toată Iubirea Sa de Ziditor, dar mai ales de Dumnezeu şi Tată, care este Iubire (I Ioan 8,16;) şi nu cade niciodată”.

Respectul şi preţuirea pentru autorul lucrării despre Biserica parohială „Sfinţii Apostoli Mihail şi Gavriil şi Sfântul Mucenic Valerie” de la Buicanii Vechi vin nu doar pentru faptul că el a ştiut să înfrunte cu demnitate şi stoicism condiţiile vitrege ale regimului sovietic de ocupaţie, aşa cum au făcut-o milioane de români, nici pentru curajul pe care l-a demonstrat în tinereţe, atunci când a reuşit să fie admis la o şcoală militară superioară de comandanţi şi aviatori ingineri din fostul imperiu, nici pentru voinţa manifestată mai târziu când, abandonând milităria şi mai trecând încă prin două facultăţi de drept, a reuşit, în 1992, după destrămarea imperiului sovietic, să fie înscris la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1999, devenind licenţiat în teologie. Părintele Valeriu Matciac nu-mi este scump doar pentru faptul că este un bun român şi patriot care s-a implicat dezinteresat încă din 1988 în acţiunile istorice pentru cucerirea drepturilor şi libertăţilor noastre naţionale. Nici pentru faptul că este tată a patru copii şi este preot paroh al unei biserici distrusă până în temelii de regimul totalitar ateist pe care a reconstruit-o, nici pentru faptul că este consilier administrativ bisericesc al Mitropoliei Basarabiei. Respect şi preţuiesc acest om, pentru că, timp de 18 ani de când a fost reactivată Mitropolia Basarabiei, a fost şi este unul dintre stâlpii de nădejde şi apărător înflăcărat al acesteia şi al mitropolitului nostru. El, ca şi alţi zeci de clerici credincioşi ai Bisericii noastre strămoşeşti, a fost alături toţi aceşti ani de ÎPS Petru Păduraru în grelele încercări prin care a trecut Biserica noastră de la reactivare până în prezent.

Remarcăm cu acest prilej că părintele Valeriu Matciac este, deocamdată, singurul dintre slujitorii Mitropoliei Basarabiei de după reactivarea ei care demonstrează multă tenacitate şi dăruire de sine pentru conceperea, scrierea şi tipărirea unei lucrări ample şi detaliate despre istoria şi activitatea unei parohii a Mitropoliei Basarabiei. Nutrim speranţa că această faptă plăcută lui Dumnezeu va servi un bun exemplu pentru alţi clerici ai Mitropoliei Basarabiei. Numai aşa, după cum ne încredinţează acelaşi Mihai Eminescu, „Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie a petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni„.

Ştefan SECĂREANU

13 martie 2010

Sergiu CUCUIETU: Alte ceruri

 Dintre toate vietăţile, numai omul poate admira cerul. Imensitatea lui însă, înspăimântă, cerul rămânând pentru noi absolut neînţeles, după cum tot neînţelese până la capăt vor rămâne pentru noi conceptul de veşnicie sau cel de divinitate. Poate de aceea omul caută ceva mai pe înţeles pentru a-şi găsi liniştea şi împăcarea. Ochiul şi mintea sa nu se pot odihni pe lucruri necuprinse, stări şi fenomene neinteligibile, de aceea Dumnezeu a făurit pentru om o mulţime de jucării şi tinichele, zornăitoare şi strălucitoare, şi omul se ia cu ele într-atât, încât uită că deasupra sa e cerul. Cerul pe care-l admiră, îl ignoră sau chiar e obsedat de el, dar de care până la urmă totuna se teme.

    Pentru că, oricât înaintăm în albăstrimea lui, el devine din ce în ce mai nepătruns, mai tainic, mai rece şi mai ameninţător. Şi nu poţi să cucereşti ceea ce nu înţelegi. Iar noi de mult ne-am obişnuit să fim stăpânii naturii. Însă faptul că am zăgăzuit un râu, am traversat un ocean sau cineva dintre noi s-a urcat pe Everest încă nu înseamnă nimic, căci totuna lucrarea cea dumnezeiască – care este şi Pământul, şi cerul, şi Carpaţii, şi apele – ne rămâne străină şi neînţeleasă.

    De acestea şi de întreaga iconimie divină ne putem apropia numai prin dragoste. E unica soluţie de a ne împăca cu necuprinsul fără a pierde demnitatea. Nu ochiul sfredelitor, nu mâna rapace şi nici unealta adusă la perfecţiune ne vor ajuta să pătrundem tainele lumii, ci inima. Căci şi Dumnezeu l-a zidit pe om din dragoste. De aceea, doar iubirea ne va ajuta să-l înţelegem pe cel de alături, dar şi să pătrundem cele văzute şi nevăzute, situate la depărtări neînchipuit de mari, despre care s-ar putea spune că sunt alte ceruri, în care am fost şi noi odată, dar de unde am fost izgoniţi, fiindcă nu le-am înţeles şi, în consecinţă, nu le-am meritat.

„Ţara”, 4 mai 1999”

Ion Moraru, fost deţinut politic: Sunt creştin şi nu pot adera la o altă formaţiune politică

Onorată asistenţă, sunt nespus de bucuros să mă aflu în faţa domniilor voastre şi bucuria asta nu este un lucru întâmplător. Eu sunt creştin şi la o altă formaţiune politică din Republica Moldova nu pot adera. Dacă mâine Partidul Popular Creştin Democrat îşi va schimba doctrina în alta, nu creştină, eu, întrucât am lăsat în urma mea o cale destul de lungă, aş prefera să mă duc în ultimul drum.

Cu trei zile în urmă, am fost invitat să particip, săptămâna care vine, la o întrunire a Partidului Liberal Democrat. Chipurile, vezi Doamne, „tu ai merita să fii deputat”. Când? Am în spate 81 de ani. Când să mai fiu deputat?

Cică, ei sunt gata să facă o prezentare a cărţii pe care am scris-o. Măi băieţi, cartea a fost prezentată în sala „Brâncuşi” cu câţiva ani în urmă şi nu mai există nici o necesitate.

Stau şi mă gândesc, oameni buni, cum pe această formaţiune a împins-o păcatul, la 18 decembrie, anul trecut, să ridice mâna împotriva lui Dumnezeu la Organizaţia Naţiunilor Unite? Au votat pentru susţinerea homosexualilor. Uitaţi-vă ce spune Dumnezeu prin gura apostolului, epistola apostolului Pavel către romani, capitolul 1:26, 27, (le ştiu pe de rost, dar ca să nu scap sau să adaug vreun cuvânt de la mine, le dau citire din Sfânta Scriptură): „Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”.

Oameni buni, am crezut că mâna care s-a ridicat întru susţinerea acestor păcate şi fărădelegi a fost o eroare, întrucât cel care a votat a mâncat uleiul din candelă. Uleiul din candelă este ofranda adusă Tatălui Ceresc, pe care în 1947 activiştii au mâncat-o pentru că era secetă, era foamete, dar azi ei sunt sătui, sunt ghiftuiţi, de ce să o mănânce? Credeam că e o glumă.

Alaltăieri, la postul de radio „Moldova” o doamnă, pretins habilitat, învăţa tineretul cum să se protejeze împotriva sarcinii. Deci, aceste lucruri nu sunt întâmplătoare. De ce sunt revoltat împotriva lor? Pentru că ceea ce ne-a ţinut în viaţă până astăzi, ca neam, ca entitate, a fost credinţa creştină ortodoxă. Şi nu pot să nu îi condamn cu vehemenţă de la această tribună pe cei care atentează la valorile creştine, în speranţa că, poate, va ajunge la urechile lor.

Mă doare încă o problemă: pământul ţării mele, apărat cu atâta trudă de înaintaşii noştri, este astăzi vândut cu hrinca. Ba 18 hectare la Novodnestrovsk, ba 18 hectare la Palanca. Ba aflu că „la subsol” se pregăteşte o lege de vânzare-cumpărare a pământului, că, cică, vezi Doamne, vrem să intrăm în Uniunea Europeană.

Unde ajungem? Am simţit că scheletele oştenilor cu lăncile în mână, care au apărat acest pământ, se mişcă sub picioarele noastre.

Nu-mi place deloc că preşedinţii a două ţări, inclusiv al ţării căreia îi spunem „mamă”, umblă cu torbele de decoraţii scumpe, supreme şi le împart fără milă cui năpădesc. A aruncat o pietricică în clădirea Parlamentului – o decoraţie. Oameni buni, unde am ajuns? Chiar dacă aţi vrut să răsturnaţi guvernul, răsturnaţi guvernul, dar ce aveţi cu clădirea? Oare nu ne-ar trebui ea nouă azi? De ce să cheltuim iar vreo 500 de milioane pentru a o repara?

Zic eu de decoraţii nu întâmplător. Generaţia mea a avut şase formaţiuni: trei formaţiuni politice şi trei partide politice care s-au ridicat, cu puşcuţe copilăreşti de soc, împotriva tancurilor unui monstru, şi nici unul din ei, măcar post-mortem – auzi, domnule Băsescu, auzi, domnule Ghimpu? –, nu s-a învrednicit măcar de titlu de cetăţean de onoare al ţării româneşti. E dureros.

Ultima mea dorinţă este ca la congresul de astăzi să fie promovaţi cât mai mulţi tineri în organele de conducere a Partidului Popular Creştin Democrat. Să ştiţi că vă aşteaptă nu un uluc la care să vă îmbulziţi, vă aşteaptă viaţa de martir. De când s-a născut creştinismul pe pământ şi până astăzi, a fost propovăduit numai de martiri.

În acelaşi timp, aş dori ca să fie păstrată la conducerea partidului o mică rămăşiţă din generaţia mai bătrână, dar mai tânără decât mine. Şi după cum acea generaţie a ascultat de poveţele noastre, aşa măriile voastre să ascultaţi de poveţele lor.

De ce am zis lucrul acesta? Eu nu ştiu dacă la viitorul congres Dumnezeu mă va învrednici să vin, pentru că sunt dator să mă duc şi eu pe drumul cel lung. Şi nu mă tem, lasă să vină.

Mulţumesc Bunului Dumnezeu că mă poartă pe picioare şi mă lasă în facultăţile mintale.