Dumnezeu văzut prin ochi de copil

Ceea ce nu trăieşti la timp, nu mai trăieşti niciodată. Nimic nu mai izbutim să facem pentru a ne reîntoarce în copilărie fizic, dar putem să devenim asemenea pruncilor duhovnicește.

Ziua de 1 iunie este un prilej binecuvântat să vorbim despre copilărie, neuitând cuvintele Mântuitorului: „Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Marcu, 10, 15).

Cum este văzut oare Dumnezeu prin ochii unui copil? Voi încerca un posibil răspuns.

Dar înainte de aceasta să rememorăm clipele învăluite în fumul dulcilor amintiri din anii copilăriei cu toate bucuriile şi căutările inerente, care închid în taina lor raze de lumină şi pete umbroase, fascinaţie şi nostalgie, dar mai ales leagănul aducerilor aminte. Vibraţiile lumii înconjurătoare, voalate în întâmplări petrecute la hotarul înţelegerii parcă ne adeversec spusele unui gânditor: copilăria este o lume de miracole şi de uimire, a creaţiei scăldate în lumină, ieşind din întuneric, nespus de nouă, proaspătă şi uluitoare. Cu adevărat, reacţiile afective ale unui vlăstar de om în faţa realităţilor vieţii sunt plăcute rememorări ce se pierd în noaptea timpului. Totul în copilărie era fascinant. Bunăoară primăvara, printre cireşi singuratici potopiţi de floare, totul era verde, inclusiv ecoul văilor. Vara mă aflam aievea într-o lume fabuloasă în care cerul umed şi albastru îl regăseam oglindit în privirile senine ale camarazilor de joacă, iar adierile moleșite de căldură tolăneau îndelung, uitând parcă să mai răcorească zăpușeala săgeților de foc trimise cu nemiluita de soarele incandescent. Toamna era o altă primăvară în care fiecere frunză părea o floare, iar bruma ce cădea în dimineţile reci şi aspre ale melancolicului anotimp o vedeam ca o spumă de argint ce acoperea grădinile. Vântul mi se părea o fantasmă care ofta şi se tânguia, iar furtuna, un balaur care rupea şi sfârteca nourii negri care se abăteau asupra satului nostru. Când ningea nu uitam spusele unei povești: îngerii își lasă din penele lor albe să acopere urâtul pe pământ.

Umblau pe atunci poveşti, istorii şi oameni care astăzi nu mai sunt. Bunicii mei au plecat la Domnul până să mijesc eu ochii, dar a avut grijă Părintele Ceresc să gust şi eu din vraja poveştilor spuse de bătrâni. Creangă, Sadoveanu, Petre Ispirescu şi alţi iscusiţi povestitori mi-au fost bunici. Ei mi-au făcut copilăria să fie acel paradis în care aş dori să mă întorc oricând.

Şi tot la vârsta cea nevinovată l-am cunoscut pe Dumnezeu. Îmi aduc bine-aminte! Era o imagine cu totul specială. Dumnezeu era aşa de aproape de mine! Îl simţeam cum îmi zămbeşte din icoană, Îl vedeam pe dumnezeiescul prunc Iisus aşa mic ca mine, şi mă simţeam tare bine în preajma Lui. Ce n-aş da să mai am aceleaşi curate simţăminte ca în vremea prunciei. Nici o barieră, nici un nor, nici un gând întunecat nu erau între mine şi Dumnezeu. În zilele cele de demult nu citisem încă dogme, nu aflasem despre credinţe deşarte, nici istoria Bisericii nu o cunoşteam, nici despre duşmanii ei nu aveam la ştiinţă, nici vieţile şi scrierile sfinţilor nu le remarcasem şi totuşi mă simţeam aşa de bine şi de aproape în tovărăşia lui Dumnezeu. Îmi devenise un Prieten. Mama şi bunica  m-au adus mai aproape de El, chiar în Casa lui, biserica din sat. Simţeam şi trăiam fără să-mi pun multe întrebări, fără să-mi pese de grijile cotidiene. Duminica era o adevărată sărbătoare nu doar pentru că părinţii mei  nu mai mergeau la muncă, ci pentru că mă întâlneam iar cu lumea ca de basm a celor sfinte. În biserică totul căpăta dimensiuni de poveste. Preotul, îmbrăcat în veşminte strălucitoare parcă aducea  înaintea ochilor mei taina şi frumuseţea de dincolo. Nimic material nu a rămas din acele imagini ca de legendă. Dangătul clopotului părea o misterioasă chemare şi parcă într-o nevinovată joacă îşi schimba glasul devenind când tânguitor, când vesel şi neastâmpărat, urcând până sub ştreaşina cerului. Fumul de tămâie din biserică se făcea ca nişte trepte ce mă ducea într-o lume neştiută. Lumânările scânteiau şi aruncau către mine dulci raze de lumină. Cu zvon de cântec, zurgălăii de la cădelniţă mă făceau atent să ridic capul ca să mă mângâie Dommnul pe frunte. Aşa îl vedeam eu pe Dumnezeu şi cele ale casei Lui în vremea copilăriei mele.

Gândindu-mă la acea lume de poveste în care Dumnezeu îmi era atât de aproape, înţeleg mai bine acum cuvintele Mântuitorului de ce trebuie să fim precum copii ca să putem avea părtăşie cu El. Îndoiala, păcatul, patima, falsitatea, orgoliul, minciuna, perfidia, toate te rup de curatul veşmânt al purităţii şi te aruncă în tenebroasele cărări ale depărtării şi însingurării de Dumnezeu. O cugetare latină spune: Singula de nobis anni praedantur euntes (Fiecare an ia în scurgerea sa ceva de la noi). Ce-i drept  ne şi aduce, dar expresia reţine mai ales că ne ia. De ce? Pentru că ceea ce nu trăieşti la timp, nu mai trăieşti niciodată. Nimic nu mai izbutim să facem pentru a ne  reîntoarce în copilărie fizic, dar putem să devenim asemenea pruncilor duhovnicește. Nu este imposibil. Hristos nu ne putea cere ceva utopic. Dacă a spus-o El, atunci cu siguranţă că se poate. Şi nu doar ne-a poruncit, ci ne-a arătat şi calea pe care sfinţii au urmat-o făcându-ni-se tuturor pildă. Am învăţat de la ei că prin iertare şi iubire, necurmate rugăciuni şi milostenie, post şi lacrimi de pocăinţă, spovedanie şi împărtăşanie cu dumnezeieştile taine putem să redobândim curăţenia veşmântului sufletesc, haina luminoasă primită la sfântul Botez  şi păstrată neprihănită în anii copilăriei.  Nu este o opţiune, ci o condiţie sine qua non care, împlinită ne va face locatari ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi totuşi, e greu să fii copil!

 

Arhimandritul Mihail Daniliuc

 

Doxologia.ro

Reclame

Donald Trump, discurs senzațional în Polonia: Popoarele Europei încă mai strigă: «Îl vrem pe Dumnezeu!»

Discursul rostit de Donald Trump la Varșovia, înainte de a merge la reuniunea G20 de la Hamburg, a fost primit de miile de polonezi prezenți în Piața Krasinski cu ropote de aplauze și ovații îndelungate. Președintele american a vorbit  despre Polonia, ca forță majoră și inimă geografică a Europei, dând peste nas birocraților de la Bruxelles care țin Varșovia sub amenințarea continuă a sancțiunilor, a evocat momente esențiale din istoria Poloniei, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar și din perioada comunistă.

 

Și, ca aproape în toate discursurile din ultimele luni, Trump, aflat într-o țară majoritar creștină, care l-a dat pe Papa Ioan Paul al-II-lea,  nu L-a uitat pe Dumnezeu. „În centrul vieții noastre punem credința și familia, nu guvernul și birocrația. Și dezbatem totul. Punem totul la încercare”, a spus președintele american, primind, la fiecare pasaj sensibil al discursului, ropote de aplauze.

 

Și, în timp ce liderii de la Bruxelles bagă între paranteze termeni ca libertatea personală și suveranitatea, Trump le-a reamintit polonezilor că nu trebuie să abdice de aceste valori.  Trebuie să lucrăm împreună pentru a face față forțelor – fie ele interne sau externe, de la sud sau de la est – care  care amenință să submineze cu timpul aceste valori și să șteargă legăturile culturale, de credință și tradiție care ne definesc, a avertizat președintele american.

Redăm mai jos transcrierea parțială a discursului de la Varșovia:

De-a lungul deceniilor de regim comunist, Polonia și alte națiuni captive ale Europei au suferit o campanie brutală de demolare a libertății, credinței, legilor, istoriei și identității voastre – a însăși esenței culturii și umanității voastre.  Cu toate acestea, nu v-ați pierdut nicio clipă acest spirit (Aplauze). Opresorii au încercat să vă înfrângă, dar Polonia nu a putut fi înfrântă (Aplauze).

Și, când a sosit ziua de 2 iunie 1979 și un milion de polonezi s-au adunat în Piața Victoriei la prima lor liturghie cu un papă care era polonez de-al lor, în acea zi toți comuniștii din Varșovia tebuie să fi știut că sistemul lor opresiv avea să se prăbușească în curând  (Aplauze).  Trebuie să-și fi dat seama exact în clipa în care, în timpul predicii Papei Ioan Paul al II-lea, un milion de polonezi și poloneze cu copiii lor și-au ridicat brusc vocea într-o rugăciune comună.  Erau acolo un milion de polonezi care nu cereau averi. Nu cereau privilegii. Un milion de polonezi cântau într-un singur glas, cu vorbe simple: „Îl vrem pe Dumnezeu”  (Aplauze).

Prin acele cuvinte, poporul polonez evoca promisiunea unui viitor mai bun.  Își regăseau curajul de a se confrunta cu opresorii și găseau cuvintele prin care să declare că Polonia va redeveni Polonia din nou.

În timp ce stau azi aici în fața acestei adunări incredibile, în fața acestei națiuni credincioase, încă se mai aude ecoul acelor glasuri prin istorie. Mesajul lor este azi la fel de adevărat ca întotdeauna. Poporul Poloniei, poporul Americii și popoarele Europei încă mai strigă: „Îl vrem pe Dumnezeu” (Aplauze).

Împreună, și cu ajutorul Papei Ioan Paul al II-lea, polonezii și-au reafirmat identitatea de națiune devotată lui Dumnezeu.  Și, prin această puternică declarație despre cine sunteți, ați ajuns să înțelegeți și ce să faceți și cum să trăiți. V-ați solidarizat împotriva opresiunii, împotriva poliției secrete care făcea legea, împotriva unui sistem crud și hain care vă sărăcea orașele și sufletele. Și ați biruit. Polonia a învins. Polonia va învinge mereu (Aplauze).

PUBLICUL:  Donald Trump!  Donald Trump!  Donald Trump!

(…)

În fine, pe ambele maluri ale Atlanticului, cetățenii noștri se confruntă și cu alt pericol – unul care este în puterea noastră să-l evităm. Este un pericol invizibil pentru unii, dar foarte bine cunoscut polonezilor:  infiltrarea constantă și insidioasă a birocrației guvernamentale, care risipește forța vitală și bogăția poporului.  Occidentul a devenit măreț nu prin documente justificative și regulamente, ci pentru că popoarelor li s-a permis să-și urmeze visele și să-și împlinească destinele.

Americanii, polonezii și națiunile europene prețuiesc libertatea personală și suveranitatea. Trebuie să lucrăm împreună pentru a face față forțelor – fie ele interne sau externe, de la sud sau de la est – care  care amenință să submineze cu timpul aceste valori și să șteargă legăturile culturale, de credință și tradiție care ne definesc (Aplauze). Necontrolate, aceste forțe ne vor submina curajul, ne vor secătui spiritul și ne vor slăbi voința de a ne apăra pe noi înșine și societățile noastre.

(…)

Compunem simfonii.  Inovăm.  Ne sărbătorim eroii de demult, ne îmbrățișăm tradițiile și obiceiurile imemoriale și vom căuta mereu să explorăm și să descoperim noi frontiere. Recompensăm geniul. Ne străduim pentru excelență și ne sunt dragi operele de artă care ne inspiră și îl cinstesc pe Dumnezeu. Prețuim mult domnia legii și protejăm dreptul la libera exprimare (Aplauze).

Ținem femeia la rang înalt, ca stâlp al societății și al propriului nostru succes. În centrul vieții noastre punem credința și familia, nu guvernul și birocrația. Și dezbatem totul. Punem totul la încercare. Căutăm să știm totul, pentru a ne putea cunoaște mai bine pe noi înșine (Aplauze).

Și, mai presus de toate, prețuim demnitatea fiecărei vieți umane, protejăm drepturile fiecărei persoane și împărtășim speranța fiecărui suflet de a trăi în libertate. Așa suntem. Acestea sunt legăturile neprețuite care ne țin laolaltă ca națiuni, ca aliați și ca o civilizație.

Lucrurile de care ne bucurăm azi, pe care le-am moștenit de la strămoși, sunt fără precedent în istorie – iar aceasta o știți mai bine decât oricine altcineva și se vede în incredibila adunare de aici. Iar dacă nu vom reuși să menținem această stare de lucruri, o astfel de șansă nu se va mai repeta. Așadar, nu putem eșua.

(…)

Întrebarea fundamentală a vremurilor noastre este dacă Occidentul are voința de a supraviețui. Mai avem suficientă încredere în valorile noastre încât să le apărăm cu orice preț? Mai avem suficient respect pentru cetățenii noștri ca să ne protejăm granițele? Mai avem dorința și curajul de a ne păstra civilizația de cei care vor să o submineze și să o distrugă? (Aplauze)

Putem avea cea mai performantă economie și cele mai mortale arme de pe Pământ, dar, dacă nu vom avea familii și valori puternice, vom fi slabi și nu vom supraviețui.

(…)

Așa cum Polonia nu a putut fi îngenuncheată, azi declar în fața întregii lumi că nici Occidentul nu va fi îngenuncheat vreodată. Valorile noastre vor birui. Poporul nostru va prospera. Iar civilizația noastră va triumfa  (Aplauze).

PUBLICUL:  Donald Trump!  Donald Trump!  Donald Trump!

PREȘEDINTELE TRUMP: Mulțumesc. Așadar, să luptăm împreună ca polonezii – pentru familie, pentru libertate, pentru țară și pentru Dumnezeu.

http://www.activenews.ro

Părintele IUSTIN PÂRVU DESPRE CREDINȚA ROMÂNILOR

„Credința a fost cea care i-a însuflețit pe români în orice moment istoric, orice bătălie a fost câștigată pentru că omul a mers cu gândul să se jertfească pentru două valori supreme: Dumnezeu și Patria. În Dumnezeu și în Patrie îi erau Familia, valoare instituită după reguli creștine profunde. De fapt, și Dumnezeu, și Patria putem spune că făceau parte din Familie, credința făcea un tot din aceste valori supreme.”

(Părintele IUSTIN PÂRVU, „DARURI DUHOVNICEȘTI”, pag. 22)

Părintele Dumitru Stăniloae: Neamul românesc a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu

„Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla şi acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat.”

(Părintele Dumitru Stăniloae)

„România nu mai există azi decât cu numele” – interviu cu Părintele Iustin Pârvu

 

 

Parinte, cu durere observam ca Romania nu mai are puterea si valoarea de altadata, pentru ca ea nu face decat sa execute ordinele marilor puteri ce conduc intreaga omenire, fara sa se mai opuna catusi de putin si se accepta niste masuri impotriva Romaniei, in defavoarea noastra, atat material cat si spiritual. Credeti ca mai exista o Romanie libera?

Romania, azi, nu mai exista decat cu numele, si nu numai Romania, de altfel. Realitatea popoarelor nu mai este controlata de ele insele, ci ele sunt conduse de centrul european. Nu se poate vorbi despre o Romanie libera pentru ca guvernul Romaniei este condus de marile puteri care stau ascunse in spatele Uniunii Europene sau al altor uniuni internationale. Democratia nu exista in realitate, ea este numai in aparenta si ne da noua impresia ca suntem liberi. A ramas doar o rezistenta formala a natiunilor, astfel incat sa le mai poti numi Romania, Bulgaria, Serbia. Realitatea este doar in mainile comitetului central care dirijeaza toata viata popoarelor. Este o evidenta inabusire a vointei popoarelor si o tendinta evidenta de amestecare a neamurilor, ca oamenii sa nu isi mai recunoasca mai intai identitatea ca neam, iar mai apoi identitatea ca om, creatie a lui Dumnezeu. Nu vedeti experimentele americanilor, ca iau un grup de copii dintr-o tara si ii pun sa invete in alta tara , ca sa amestece culturile si obiceiurile natale? Pe ei nu ii intereseaza pacea si bunastarea popoarelor, asta e numai o teorie goala pentru prostimea asta a lumii. Natiunile, la ora actuala, sunt descompuse.

Forţa vindecătoare a rugăciunii

Eficacitatea rugăciunii pentru bolnavi pare incontestabilă. În toate oraşele din Franţa se formează grupuri de rugăciune pentru vindecarea bolnavilor. Unele sînt structurate în jurul unui preot, altele, spontane, apărute dintr-o iniţiativă laică, se formează în urma unui caz dramatic. În ceea ce priveşte aceste grupuri, criteriile de vindecare nu sînt identice cu cele de la Lourdes. Este suficient ca bolnavul să arate că nu mai este bolnav, şi cei apropiaţi recunosc vindecarea.
La astfel de grupuri participă, uneori, şi medici, care constată o ameliorare sau o vindecare, fără să întocmească dosare medicale. Nu se face nici o discriminare în privinţa bolilor, astfel încît maladiile organice şi cele psihosomatice sînt luate, la fel, în considerare. Oamenii vin să caute vindecarea în aceste grupuri şi nimeni nu cere alte dovezi, decît ceea ce vede cu ochii lui. Maguy şi Daniel Lebrun au înfiinţat, la Grenoble, un grup de rugăciune şi de magnetism pentru vindecare. Au început în urmă cu 35 de ani, în subsolul casei lor. Grupul număra, atunci, 4-5 persoane, acum, însă, este format din 400 de oameni şi se adună, o dată pe lună, într-o sală de cinematograf. Maguy Lebrun a prezentat funcţionarea şi rezultatele acestui grup în cartea Médecins du Ciel, médecins de la terre (ed. Robert Laffont, 1987). Maguy Lebrun este, în mod incontestabil, o bună magnetizatoare, dar se pare că soţul ei, Daniel, este un medium care intră în contact cu „medicii de dincolo”. Etty, unul dintre spiritele dezîntrupate cu care intră în contact, le dă sfaturi pentru bolnavii care se adresează grupului de rugăciune. Desigur, se insistă pe necesitatea ca bolnavii să-şi continue tratamentul medical. Dacă s-ar substitui unui medic, grupul lor ar avea imediat necazuri!
În cursul investigaţiei mele, deşi m-am deplasat de cîteva ori la Grenoble, fiind bine primită de soţii Lebrun, nu am reuşit să consult nici un dosar medical, nici să-l văd pe Daniel „oficiind”. Am asistat doar la o şedinţă de rugăciune. Întrucît vindecările nu se produc pe loc, nu am aflat nici dacă vreun bolnav s-a vindecat. Pe lîngă cei 10 magnetizatori care acţionau în seara aceea, mai erau de faţă 6 medici: un osteopat, un dermatolog, un ginecolog, un psihiatru şi 2 generalişti. Toţi practicau magnetismul în compania altor magnetizatori (un instalator, o infirmieră, un horticultor etc.). Participanţii se rugau în tăcere – fără formule sau ritualuri -, pentru ca „undele” lor pozitive să-i ajute pe bolnavi. Iată ce mi-a spus Maguy Lebrun: „Magnetismul şi rugăciunea nu înlocuiesc medicamentul, ci îl completează, acţionînd la un alt nivel. Ele procură bolnavului forţe noi, pentru restabilirea unui bun echilibru vibrator”. Maguy Lebrun prezintă în cartea ei cazurile de vindecare considerate „inexplicabile”: „În grupul nostru, se afla o fetiţă născută cu o anomalie a ochilor. Doctorii le spuseseră părinţilor că va orbi. Era o anomalie care nu se putea trata prin magnetism. Ghidul nostru spiritual, Etty, a propus o operaţie spirituală. Am aşteptat momentul luni de zile. Mama a trebuit s-o ia pe copila goală la piept şi să se roage din tot sufletul, după care a simţit o mare oboseală. Cécile are, acum, 9 ani şi poartă ochelari fumurii. Deşi are cîteva probleme cu vederea, merge normal la şcoală”. Alte cazuri: Lucie, vindecată de un abces la rinichi, care ar fi trebuit să fie operat; Jacques, în vîrstă de 24 de ani, vindecat de cancer testicular. „Medicii îi spuseseră că 90% dintre cazurile de cancer la testicule sînt vindecabile. Aşa că Jacques, încrezător, şi-a închipuit că s-a vindecat. A făcut o radiografie, din 6 în 6 luni. După 2 ani, s-a considerat că este vindecat. Într-o zi, a simţit o durere sfredelitoare în umăr. În urma investigaţiilor, s-au descoperit metastaze la plămîni. Două pete mari, cît mandarinele. L-am primit în grupul nostru de rugăciune, cerîndu-i să-şi continue, în mod obligatoriu, tratamentul. Jacques a simţit forţa energetică a grupului. Ne-am rugat 18 luni. Şi-a recăpătat forţele şi şi-a reluat activitatea. Apoi, a făcut o nouă radiografie la plămîni: se vindecase total”. Grupul de rugăciune de la Grenoble a vindecat şi alţi bolnavi, sau le-a ameliorat foarte mult maladia. Există, însă, şi cazuri cînd vindecarea nu se poate face fizic, obţinîndu-se doar o vindecare „spirituală”: pacea sufletească, acceptarea suferinţei alături de întreg grupul. Şi în cazul grupurilor de reînnoire carismatică (în La Pričre de guérison, de Barbara Shlemon – Pneumathčque, 1987 -, este consemnată mărturia excelentă a unei infirmiere care primise darul de a vindeca) se poate vorbi de vindecări. Acţiunea lor nu urmăreşte, în mod special, vindecarea bolnavilor, însă, în timpul şedinţelor de rugăciune, există, întotdeauna, un moment de intervenţie pentru suferinzi. Fără a se dori exagerarea laturii spectaculoase a unor vindecări, mi-au fost prezentate cîteva exemple. Iată ce spune Simone S.: „Marie-Pierre, o prietenă a fiicei mele, l-a adus pe lume, în noiembrie 1985, pe Martin, al treilea băiat al ei. Numai că, la o lună după naştere, se plîngea, în continuare, de o mare oboseală. Examinarea medicală a scos la iveală un cancer generalizat. Atunci, mi-a scris că pentru ea asta însemna sfîrşitul şi că se pregătea de moarte. Am primit scrisoarea, într-o dimineaţă de marţi. În seara aceleiaşi zile, m-am dus la rugăciune. În momentul intervenţiei, am rostit numele ei. După slujbă, la rugăciunea comună, unul dintre noi a primit un «cuvînt de cunoaştere»: Există o femeie pe care Domnul o vindecă în acest moment, o femeie care suferă de o boală legată de formula sîngelui. Nu e de faţă, dar e cunoscută de o singură persoană prezentă în această seară. Am primit mesajul, ca şi cum ar fi fost vorba despre vindecarea bietei Marie-Pierre. Abia după 3 săptămîni, le-am telefonat părinţilor. Am fost nemaipomenit de bucuroasă cînd am auzit că fiica lor se simţea bine. Rezultatele primelor examene medicale fuseseră, în mod inexplicabil, excelente”. Un preot a format, în Drôme, un grup de rugăciune pentru vindecarea unei tinere femei, Nicole. Rugăciunea se adresa, îndeosebi, Marthei Robin (Mistica stigmatizată Marthe Robin a trăit pînă în 1981, în Drôme, la Châteauneuf-Galaure. Pentru ca procesul ei de beatificare să aibă o evoluţie favorabilă, era nevoie de cîteva miracole dovedite şi recunoscute de episcopul de Valence), punîndu-şi cu toţii speranţa într-o vindecare miraculoasă. În februarie 1986, Nicole, în vîrstă de 22 de ani, s-a îmbolnăvit grav. În urma analizei tomografice, s-a descoperit o tumoare cancerigenă la creier. Nicole, fiind însărcinată în cîteva luni, nu a vrut să avorteze, a renunţat la chimioterapie şi a refuzat operaţia, pentru ca bebeluşul ei să vină cît mai normal pe lume.
Nicole a adus pe lume, în iulie, o fetiţă, Marie, născută prematur, dar normală. După naştere, mama a fost operată, dar s-a făcut doar o ablaţiune parţială, deoarece tumoarea era prea mare. Nicole a stat în comă timp de 3 săptămîni, după care şi-a recăpătat treptat auzul, văzul, a început să vorbească, dar avea membrele complet paralizate. Memoria îi era confuză. Preotul parohiei şi cîţiva credincioşi au organizat, atunci, un „lanţ” de rugăciuni, au anunţat cîteva mînăstiri şi s-au rugat, ei înşişi, cu fervoare. Familia bolnavei s-a convertit. Chirurgii şi medicii le-au mărturisit părinţilor că situaţia era disperată, pentru că o parte importantă (două treimi din tumoare) nu fusese extirpată. Deoarece rana de la cap nu se cicatriza, s-a încercat o a doua intervenţie chirurgicală. Şi, spre stupefacţia tuturor, au descoperit că Nicole trăia cu un os complet putrezit în cap. Medicii nu-i dădeau mai mult de 3 luni. Totuşi, în februarie 1987, după a treia operaţie, bolnava a fost transportată într-un spital din localitatea ei. La rugămintea acesteia, preotul i-a administrat împărtăşania bolnavilor şi a organizat o veghe de rugăciune, la care au luat parte peste 120 de persoane (într-un sat unde nu locuiau mai mult de 200 de oameni). În jurul bolnavei se formase un adevărat fascicul de rugăciuni! După un timp, s-a constatat că se putea folosi, în parte, de piciorul drept, apoi a reuşit să păşească prin cameră şi să ia masa. Atunci, a cerut să fie dusă în camera Marthei Robin, unde s-a rugat timp de o oră. În urma examenelor medicale, rezultatul a fost cît se poate de clar: tumoarea se resorbise, în mod inexplicabil. Tînăra i-a scris Papei, iar acesta i-a răspuns: „Speră neclintit. Dumnezeu poate orice”. Ce este miracolul? După definiţia lui Olivier Leroy: „Un eveniment exterior extraordinar, ce nu poate fi explicat printr-o cauză naturală, cunoscută sau posibil de conceput, care sugerează prin antecedentele sale că există o cauză invizibilă, personală şi inteligentă”. (Olivier Leroy, Miracles – Ed. Desclée de Brouver – 1951). În cazul vindecărilor de la Lourdes, de exemplu, un adevărat miracol este nu numai dispariţia durerilor sau a deteriorării unui ţesut sau organ, ci şi faptul că are loc o adevărată refacere. Organul bolnav are o evoluţie previzibilă, fiind din ce în ce mai afectat (dacă nu este supus unui tratament). Dar vindecarea miraculoasă inversează acest proces evolutiv. Organul îşi recapătă complet integritatea, este „mai bun ca înainte”, iar funcţionarea lui, mai mult decît ameliorată, a devenit perfectă. Organismele vii sînt supuse unor legi, dar miracolul trece dincolo de aceste legi naturale. Trebuie să remarcăm, însă, un element permanent în toate vindecările inexplicabile: credinţa.
Poate fi vorba de credinţa în Dumnezeu, în vindecător şi în „fluidul” lui sau în entităţi dezîntrupate. La bază există o credinţă profundă. În cazul în care „credinţa salvează”, atunci trebuie să acceptăm faptul că o anumită dispoziţie psihică poate să ducă la vindecare. Dar sursa acestei vindecări miraculoase este în interiorul spiritului sau exterioară lui? Oare organismul şi misterele sale constituie sursa vindecării sau există o alta, invizibilă, care ar acţiona în mod personal şi inteligent asupra unui anumit individ? Bineînţeles, această întrebare nu poate avea alt răspuns decît credinţa.
HÉLČNE RENARD

România Mare

 

 

 

 

 

Valeriu Gafencu – Despre criză

– Valeriu, care este fondul crizei de azi?

– Ateismul.

– Ce vezi în lumea de azi?

– Văd un haos interior, o descompunere care merge spre nihilism, căci oamenii sunt obsedaţi de nimicul materiei, de ficţiunea formelor, de epuizarea senzuală, de istoricismul fără transcendenţă, de ceremonialitatea fără Dumnezeu, de consumatorismul fără spiritualitate, de falsitatea ce se ascunde sub autozeificarea omului. Dezastrul se desfăşoară pe toate liniile de forţă ale vieţii omeneşti. E necesară multă suferinţă pentru reorientarea spirituală a lumii şi pentru schimbarea modului ei de viaţă.(…)

– Care ar fi modalităţile de ieşire din criză?

– Întoarcerea la Hristos. Este necesară o elită creştină care să nu părăsească poporul, ci să lupte cu îndrăzneală contra tuturor formelor de împilare şi înrobire a lui. Poporul nu poate fi apărat numai prin rugăciuni şi pomeni, adică prin formalism sec, ci şi prin luptă, îndrăzneală şi putere. Lumea asta e în stăpânirea lui Hristos şi creştinii nu au voie să o părăsească. Nu există nici o acuzaţie mai gravă decât să se spună că Biserica a părăsit poporul, căci atunci L-a părăsit pe Hristos, oricâte dogme ar fi stabilit şi respectat ea.(…)

– Cum se poate ieşi din criza materialistă?

– Prin Hristos, numai că El nu e primit în lumea de azi; nimeni nu e dispus azi să-şi modifice viziunea şi modul de viaţă, cu toate că se merge spre dezastru. Evenimentele sunt în curs şi nu mai pot fi oprite nici de creştini. Totuşi avem datoria să strigăm oamenilor: “Opriţi-vă din dezmăţ, renunţaţi la tiranie, puneţi ordine în voi înşivă, puneţi limite nesaţiului vostru, întoarceţi-vă la natură, renunţaţi la orgolii, distrugeţi armele atomice; dacă sunteţi raţionali, renunţaţi la raţionalism, dacă sunteţi realişti, vedeţi realitatea spirituală; dacă aveţi cunoastere, ancoraţi-vă în transcendent! Daţi sufletului vostru sfinţenie de sus, căci numai aşa vă veţi mântui. Pocăiţi-vă! Chemaţi pe Dumnezeu să pună ordine în voi şi în lumea voastră, pe pământul vostru şi în cerul vostru!” Toate acestea să nu fie însă numai îndemnuri abstracte şi moralizatoare. Creştinii sunt chemaţi să fie treji. Lumea are nevoie de Hristos, de credinţă şi de autentic creştinism.

(Ioan Ianolide – Intoarcerea la Hristos)

Preluat la sugestia de pe Facebook a lui Ion Zestrea.