Părintele IUSTIN PÂRVU DESPRE CREDINȚA ROMÂNILOR

„Credința a fost cea care i-a însuflețit pe români în orice moment istoric, orice bătălie a fost câștigată pentru că omul a mers cu gândul să se jertfească pentru două valori supreme: Dumnezeu și Patria. În Dumnezeu și în Patrie îi erau Familia, valoare instituită după reguli creștine profunde. De fapt, și Dumnezeu, și Patria putem spune că făceau parte din Familie, credința făcea un tot din aceste valori supreme.”

(Părintele IUSTIN PÂRVU, „DARURI DUHOVNICEȘTI”, pag. 22)

Părintele Dumitru Stăniloae: Neamul românesc a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu

„Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla şi acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat.”

(Părintele Dumitru Stăniloae)

„România nu mai există azi decât cu numele” – interviu cu Părintele Iustin Pârvu

 

 

Parinte, cu durere observam ca Romania nu mai are puterea si valoarea de altadata, pentru ca ea nu face decat sa execute ordinele marilor puteri ce conduc intreaga omenire, fara sa se mai opuna catusi de putin si se accepta niste masuri impotriva Romaniei, in defavoarea noastra, atat material cat si spiritual. Credeti ca mai exista o Romanie libera?

Romania, azi, nu mai exista decat cu numele, si nu numai Romania, de altfel. Realitatea popoarelor nu mai este controlata de ele insele, ci ele sunt conduse de centrul european. Nu se poate vorbi despre o Romanie libera pentru ca guvernul Romaniei este condus de marile puteri care stau ascunse in spatele Uniunii Europene sau al altor uniuni internationale. Democratia nu exista in realitate, ea este numai in aparenta si ne da noua impresia ca suntem liberi. A ramas doar o rezistenta formala a natiunilor, astfel incat sa le mai poti numi Romania, Bulgaria, Serbia. Realitatea este doar in mainile comitetului central care dirijeaza toata viata popoarelor. Este o evidenta inabusire a vointei popoarelor si o tendinta evidenta de amestecare a neamurilor, ca oamenii sa nu isi mai recunoasca mai intai identitatea ca neam, iar mai apoi identitatea ca om, creatie a lui Dumnezeu. Nu vedeti experimentele americanilor, ca iau un grup de copii dintr-o tara si ii pun sa invete in alta tara , ca sa amestece culturile si obiceiurile natale? Pe ei nu ii intereseaza pacea si bunastarea popoarelor, asta e numai o teorie goala pentru prostimea asta a lumii. Natiunile, la ora actuala, sunt descompuse.

Forţa vindecătoare a rugăciunii

Eficacitatea rugăciunii pentru bolnavi pare incontestabilă. În toate oraşele din Franţa se formează grupuri de rugăciune pentru vindecarea bolnavilor. Unele sînt structurate în jurul unui preot, altele, spontane, apărute dintr-o iniţiativă laică, se formează în urma unui caz dramatic. În ceea ce priveşte aceste grupuri, criteriile de vindecare nu sînt identice cu cele de la Lourdes. Este suficient ca bolnavul să arate că nu mai este bolnav, şi cei apropiaţi recunosc vindecarea.
La astfel de grupuri participă, uneori, şi medici, care constată o ameliorare sau o vindecare, fără să întocmească dosare medicale. Nu se face nici o discriminare în privinţa bolilor, astfel încît maladiile organice şi cele psihosomatice sînt luate, la fel, în considerare. Oamenii vin să caute vindecarea în aceste grupuri şi nimeni nu cere alte dovezi, decît ceea ce vede cu ochii lui. Maguy şi Daniel Lebrun au înfiinţat, la Grenoble, un grup de rugăciune şi de magnetism pentru vindecare. Au început în urmă cu 35 de ani, în subsolul casei lor. Grupul număra, atunci, 4-5 persoane, acum, însă, este format din 400 de oameni şi se adună, o dată pe lună, într-o sală de cinematograf. Maguy Lebrun a prezentat funcţionarea şi rezultatele acestui grup în cartea Médecins du Ciel, médecins de la terre (ed. Robert Laffont, 1987). Maguy Lebrun este, în mod incontestabil, o bună magnetizatoare, dar se pare că soţul ei, Daniel, este un medium care intră în contact cu „medicii de dincolo”. Etty, unul dintre spiritele dezîntrupate cu care intră în contact, le dă sfaturi pentru bolnavii care se adresează grupului de rugăciune. Desigur, se insistă pe necesitatea ca bolnavii să-şi continue tratamentul medical. Dacă s-ar substitui unui medic, grupul lor ar avea imediat necazuri!
În cursul investigaţiei mele, deşi m-am deplasat de cîteva ori la Grenoble, fiind bine primită de soţii Lebrun, nu am reuşit să consult nici un dosar medical, nici să-l văd pe Daniel „oficiind”. Am asistat doar la o şedinţă de rugăciune. Întrucît vindecările nu se produc pe loc, nu am aflat nici dacă vreun bolnav s-a vindecat. Pe lîngă cei 10 magnetizatori care acţionau în seara aceea, mai erau de faţă 6 medici: un osteopat, un dermatolog, un ginecolog, un psihiatru şi 2 generalişti. Toţi practicau magnetismul în compania altor magnetizatori (un instalator, o infirmieră, un horticultor etc.). Participanţii se rugau în tăcere – fără formule sau ritualuri -, pentru ca „undele” lor pozitive să-i ajute pe bolnavi. Iată ce mi-a spus Maguy Lebrun: „Magnetismul şi rugăciunea nu înlocuiesc medicamentul, ci îl completează, acţionînd la un alt nivel. Ele procură bolnavului forţe noi, pentru restabilirea unui bun echilibru vibrator”. Maguy Lebrun prezintă în cartea ei cazurile de vindecare considerate „inexplicabile”: „În grupul nostru, se afla o fetiţă născută cu o anomalie a ochilor. Doctorii le spuseseră părinţilor că va orbi. Era o anomalie care nu se putea trata prin magnetism. Ghidul nostru spiritual, Etty, a propus o operaţie spirituală. Am aşteptat momentul luni de zile. Mama a trebuit s-o ia pe copila goală la piept şi să se roage din tot sufletul, după care a simţit o mare oboseală. Cécile are, acum, 9 ani şi poartă ochelari fumurii. Deşi are cîteva probleme cu vederea, merge normal la şcoală”. Alte cazuri: Lucie, vindecată de un abces la rinichi, care ar fi trebuit să fie operat; Jacques, în vîrstă de 24 de ani, vindecat de cancer testicular. „Medicii îi spuseseră că 90% dintre cazurile de cancer la testicule sînt vindecabile. Aşa că Jacques, încrezător, şi-a închipuit că s-a vindecat. A făcut o radiografie, din 6 în 6 luni. După 2 ani, s-a considerat că este vindecat. Într-o zi, a simţit o durere sfredelitoare în umăr. În urma investigaţiilor, s-au descoperit metastaze la plămîni. Două pete mari, cît mandarinele. L-am primit în grupul nostru de rugăciune, cerîndu-i să-şi continue, în mod obligatoriu, tratamentul. Jacques a simţit forţa energetică a grupului. Ne-am rugat 18 luni. Şi-a recăpătat forţele şi şi-a reluat activitatea. Apoi, a făcut o nouă radiografie la plămîni: se vindecase total”. Grupul de rugăciune de la Grenoble a vindecat şi alţi bolnavi, sau le-a ameliorat foarte mult maladia. Există, însă, şi cazuri cînd vindecarea nu se poate face fizic, obţinîndu-se doar o vindecare „spirituală”: pacea sufletească, acceptarea suferinţei alături de întreg grupul. Şi în cazul grupurilor de reînnoire carismatică (în La Pričre de guérison, de Barbara Shlemon – Pneumathčque, 1987 -, este consemnată mărturia excelentă a unei infirmiere care primise darul de a vindeca) se poate vorbi de vindecări. Acţiunea lor nu urmăreşte, în mod special, vindecarea bolnavilor, însă, în timpul şedinţelor de rugăciune, există, întotdeauna, un moment de intervenţie pentru suferinzi. Fără a se dori exagerarea laturii spectaculoase a unor vindecări, mi-au fost prezentate cîteva exemple. Iată ce spune Simone S.: „Marie-Pierre, o prietenă a fiicei mele, l-a adus pe lume, în noiembrie 1985, pe Martin, al treilea băiat al ei. Numai că, la o lună după naştere, se plîngea, în continuare, de o mare oboseală. Examinarea medicală a scos la iveală un cancer generalizat. Atunci, mi-a scris că pentru ea asta însemna sfîrşitul şi că se pregătea de moarte. Am primit scrisoarea, într-o dimineaţă de marţi. În seara aceleiaşi zile, m-am dus la rugăciune. În momentul intervenţiei, am rostit numele ei. După slujbă, la rugăciunea comună, unul dintre noi a primit un «cuvînt de cunoaştere»: Există o femeie pe care Domnul o vindecă în acest moment, o femeie care suferă de o boală legată de formula sîngelui. Nu e de faţă, dar e cunoscută de o singură persoană prezentă în această seară. Am primit mesajul, ca şi cum ar fi fost vorba despre vindecarea bietei Marie-Pierre. Abia după 3 săptămîni, le-am telefonat părinţilor. Am fost nemaipomenit de bucuroasă cînd am auzit că fiica lor se simţea bine. Rezultatele primelor examene medicale fuseseră, în mod inexplicabil, excelente”. Un preot a format, în Drôme, un grup de rugăciune pentru vindecarea unei tinere femei, Nicole. Rugăciunea se adresa, îndeosebi, Marthei Robin (Mistica stigmatizată Marthe Robin a trăit pînă în 1981, în Drôme, la Châteauneuf-Galaure. Pentru ca procesul ei de beatificare să aibă o evoluţie favorabilă, era nevoie de cîteva miracole dovedite şi recunoscute de episcopul de Valence), punîndu-şi cu toţii speranţa într-o vindecare miraculoasă. În februarie 1986, Nicole, în vîrstă de 22 de ani, s-a îmbolnăvit grav. În urma analizei tomografice, s-a descoperit o tumoare cancerigenă la creier. Nicole, fiind însărcinată în cîteva luni, nu a vrut să avorteze, a renunţat la chimioterapie şi a refuzat operaţia, pentru ca bebeluşul ei să vină cît mai normal pe lume.
Nicole a adus pe lume, în iulie, o fetiţă, Marie, născută prematur, dar normală. După naştere, mama a fost operată, dar s-a făcut doar o ablaţiune parţială, deoarece tumoarea era prea mare. Nicole a stat în comă timp de 3 săptămîni, după care şi-a recăpătat treptat auzul, văzul, a început să vorbească, dar avea membrele complet paralizate. Memoria îi era confuză. Preotul parohiei şi cîţiva credincioşi au organizat, atunci, un „lanţ” de rugăciuni, au anunţat cîteva mînăstiri şi s-au rugat, ei înşişi, cu fervoare. Familia bolnavei s-a convertit. Chirurgii şi medicii le-au mărturisit părinţilor că situaţia era disperată, pentru că o parte importantă (două treimi din tumoare) nu fusese extirpată. Deoarece rana de la cap nu se cicatriza, s-a încercat o a doua intervenţie chirurgicală. Şi, spre stupefacţia tuturor, au descoperit că Nicole trăia cu un os complet putrezit în cap. Medicii nu-i dădeau mai mult de 3 luni. Totuşi, în februarie 1987, după a treia operaţie, bolnava a fost transportată într-un spital din localitatea ei. La rugămintea acesteia, preotul i-a administrat împărtăşania bolnavilor şi a organizat o veghe de rugăciune, la care au luat parte peste 120 de persoane (într-un sat unde nu locuiau mai mult de 200 de oameni). În jurul bolnavei se formase un adevărat fascicul de rugăciuni! După un timp, s-a constatat că se putea folosi, în parte, de piciorul drept, apoi a reuşit să păşească prin cameră şi să ia masa. Atunci, a cerut să fie dusă în camera Marthei Robin, unde s-a rugat timp de o oră. În urma examenelor medicale, rezultatul a fost cît se poate de clar: tumoarea se resorbise, în mod inexplicabil. Tînăra i-a scris Papei, iar acesta i-a răspuns: „Speră neclintit. Dumnezeu poate orice”. Ce este miracolul? După definiţia lui Olivier Leroy: „Un eveniment exterior extraordinar, ce nu poate fi explicat printr-o cauză naturală, cunoscută sau posibil de conceput, care sugerează prin antecedentele sale că există o cauză invizibilă, personală şi inteligentă”. (Olivier Leroy, Miracles – Ed. Desclée de Brouver – 1951). În cazul vindecărilor de la Lourdes, de exemplu, un adevărat miracol este nu numai dispariţia durerilor sau a deteriorării unui ţesut sau organ, ci şi faptul că are loc o adevărată refacere. Organul bolnav are o evoluţie previzibilă, fiind din ce în ce mai afectat (dacă nu este supus unui tratament). Dar vindecarea miraculoasă inversează acest proces evolutiv. Organul îşi recapătă complet integritatea, este „mai bun ca înainte”, iar funcţionarea lui, mai mult decît ameliorată, a devenit perfectă. Organismele vii sînt supuse unor legi, dar miracolul trece dincolo de aceste legi naturale. Trebuie să remarcăm, însă, un element permanent în toate vindecările inexplicabile: credinţa.
Poate fi vorba de credinţa în Dumnezeu, în vindecător şi în „fluidul” lui sau în entităţi dezîntrupate. La bază există o credinţă profundă. În cazul în care „credinţa salvează”, atunci trebuie să acceptăm faptul că o anumită dispoziţie psihică poate să ducă la vindecare. Dar sursa acestei vindecări miraculoase este în interiorul spiritului sau exterioară lui? Oare organismul şi misterele sale constituie sursa vindecării sau există o alta, invizibilă, care ar acţiona în mod personal şi inteligent asupra unui anumit individ? Bineînţeles, această întrebare nu poate avea alt răspuns decît credinţa.
HÉLČNE RENARD

România Mare

 

 

 

 

 

Valeriu Gafencu – Despre criză

– Valeriu, care este fondul crizei de azi?

– Ateismul.

– Ce vezi în lumea de azi?

– Văd un haos interior, o descompunere care merge spre nihilism, căci oamenii sunt obsedaţi de nimicul materiei, de ficţiunea formelor, de epuizarea senzuală, de istoricismul fără transcendenţă, de ceremonialitatea fără Dumnezeu, de consumatorismul fără spiritualitate, de falsitatea ce se ascunde sub autozeificarea omului. Dezastrul se desfăşoară pe toate liniile de forţă ale vieţii omeneşti. E necesară multă suferinţă pentru reorientarea spirituală a lumii şi pentru schimbarea modului ei de viaţă.(…)

– Care ar fi modalităţile de ieşire din criză?

– Întoarcerea la Hristos. Este necesară o elită creştină care să nu părăsească poporul, ci să lupte cu îndrăzneală contra tuturor formelor de împilare şi înrobire a lui. Poporul nu poate fi apărat numai prin rugăciuni şi pomeni, adică prin formalism sec, ci şi prin luptă, îndrăzneală şi putere. Lumea asta e în stăpânirea lui Hristos şi creştinii nu au voie să o părăsească. Nu există nici o acuzaţie mai gravă decât să se spună că Biserica a părăsit poporul, căci atunci L-a părăsit pe Hristos, oricâte dogme ar fi stabilit şi respectat ea.(…)

– Cum se poate ieşi din criza materialistă?

– Prin Hristos, numai că El nu e primit în lumea de azi; nimeni nu e dispus azi să-şi modifice viziunea şi modul de viaţă, cu toate că se merge spre dezastru. Evenimentele sunt în curs şi nu mai pot fi oprite nici de creştini. Totuşi avem datoria să strigăm oamenilor: “Opriţi-vă din dezmăţ, renunţaţi la tiranie, puneţi ordine în voi înşivă, puneţi limite nesaţiului vostru, întoarceţi-vă la natură, renunţaţi la orgolii, distrugeţi armele atomice; dacă sunteţi raţionali, renunţaţi la raţionalism, dacă sunteţi realişti, vedeţi realitatea spirituală; dacă aveţi cunoastere, ancoraţi-vă în transcendent! Daţi sufletului vostru sfinţenie de sus, căci numai aşa vă veţi mântui. Pocăiţi-vă! Chemaţi pe Dumnezeu să pună ordine în voi şi în lumea voastră, pe pământul vostru şi în cerul vostru!” Toate acestea să nu fie însă numai îndemnuri abstracte şi moralizatoare. Creştinii sunt chemaţi să fie treji. Lumea are nevoie de Hristos, de credinţă şi de autentic creştinism.

(Ioan Ianolide – Intoarcerea la Hristos)

Preluat la sugestia de pe Facebook a lui Ion Zestrea.

PPCD – 22 DE ANI DE LUPTĂ ŞI AFIRMARE

Perestroika lui Mihail Gorbaciov, acea perioadă de relaxare a dictaturii comuniste care s-a produs după 1985 în URSS, a readus în mediile intelectuale din imperiu suflul libertăţii. Glasnosti, cuvântul cel mai îndrăgit şi mai repetat la acea vreme, a intrat în toate limbile internaţionale şi a însemnat, de fapt, afirmarea pas cu pas a trei libertăţi fundamentale, pe care generaţia noastră încă nu ştia să le formuleze, dar a învăţat foarte repede să le afirme: libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor şi libertatea de asociere, încercarea doctrinarilor noii orientări a PCUS de a reînnoi ţara şi partidul, de a inventa comunismul „cu faţă umană”, de a-l condamna, după modelul lui Hruşciov, pe Stalin şi de a-l exalta prin contrast pe Lenin, s-a constituit într-o oportunitate pentru cei mai temerari. În viaţa publică au fost lansate concepte noi pe atunci despre aşa-numitele „pete albe în istorie”, despre mediul înconjurător, ecologia devenind, de pildă, o preocupare în vogă mai ales după tragedia de la Cernobâl.

Revenirea la rădăcini, raportarea la modelul occidental, criticarea exceselor birocraţiei şi a falsului în viaţa societăţii de atunci, a produs rapid o pleiadă de militanţi proveniţi în special din mediul de creaţie. Scriitorii, ziariştii, artiştii, în general, au exprimat setea de libertate şi au simţit nevoia afirmării demnităţii umane, stare de care au contaminat rapid şi masiv mulţimile. De la rostirea de cuvântări îndrăzneţe şi scrierea de articole de ziar mai curajoase, de la acordarea de interviuri la „Europa Liberă”, „BBC” şi „Vocea Americii” până la mitingurile la început mai restrânse, devenite foarte curând de masă şi căpătând forma instituţionalizată, inspirată din tradiţia istorică, de Mare Adunare Naţională, învăţam din mers să ne afirmăm vrerile şi demnitatea după o perioadă atât de lungă de teroare, umilinţă şi reducere la tăcere. Foile volante şi ediţiile Samizdat circulau din ce în ce mai mult şi trezeau lumea la viaţa publică. Pas cu pas am început să realizăm că pentru a înfrunta sistemul şi pentru a schimba radical lucrurile este nevoie să ne asociem în orga­nizaţii politice, numite la acea vreme organizaţii obşteşti sau „informale”, spre deosebire de formele de asociere impuse de regim ca PCUS, komsomol, sindicate etc.

Începusem să înţelegem că ceea ce facem noi de fapt este politică. Iar această ocupaţie necesită curaj, inteligenţă şi dedicaţie totală. Politica a fost luată de către noi ca o meserie, ca o datorie pe care trebuie să o îndeplinim fără a ne lăsa căi de retragere sau clipe de odihnă. Fiecare zi era trăită cu maximă intensitate, aşa de parcă putea fi ultima zi de viaţă sau cel puţin de aflare în libertate. Riscul ne-a plăcut atât de mult încât a devenit o stare dominantă de care nu am mai putut să ne despărţim. Consumam cu nesaţ cărţi de istorie şi literatură, interzise până atunci, învăţam să gândim politic de la înaintaşi şi de la occidentali. Totul avea farmecul noutăţii şi dădea sentimentul trăirii din plin pentru idealuri înălţătoare.

Am început să învăţăm a formula documente politice, gen de scriere absolut necunoscut până atunci. Cum să redai ororile suferite sub ocupaţie şi setea de a fi liberi altfel decât plângând sau literaturizând? Cum să dai expresie coerentă gândului atunci când limba încă era constrânsă de tiparele limbii naţiunii dominante, elasticitatea şi fluenţa intelectuală fiind direct legate de nivelul de cunoaştere a limbii materne? Cum să formulezi un program politic atunci când ţi se interzicea să creezi partide şi erai obligat să urmezi „linia”, fie ea şi „nouă”, a partidului-stat?

Lupta pentru revenirea la alfabetul latin, pentru oficializarea limbii de stat, pentru Tricolor, pentru dreptul de a ne cunoaşte trecutul, cu tot ce a însemnat Pactul Ribbentrop-Molotov, ocupaţia din 1940 şi 1944, foametea din 1946-47, colectivizarea din 1949, GULAG-ul şi „spălarea de creieri”, renunţarea la limitele impuse de linia oficială, în cele din urmă, sfidarea regimului şi adoptarea programului de obţinere a Independenţei şi de afirmare a noului stat ca subiect al dreptului internaţional au determinat apariţia Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării la 3 iunie 1988, apoi a Frontului Popular din Moldova, devenit, la 15-16 februarie 1992, Frontul Popular Creştin Democrat, iar la 11 decembrie 1999 – Partidul Popular Creştin Democrat. Afirmarea identităţii noastre româneşti şi a valorilor democratice, a pluripartitismului şi a celorlalte drepturi fundamentale ale omului, îmbrăţişarea doctrinei democrat-creştine şi iniţierea orientării prooccidentale a ţării în detrimentul liniei păguboase a puterii în favoarea acceptării statutului de ţară-satelit a Rusiei în formula neoimperială de CSI, combaterea separatismului ca expresie a imperialismului rus, apărarea independenţei şi a unităţii teritoriale a ţării, protestul împotriva prezenţei militare ruse şi lansarea strategiei de integrare în UE şi NATO, toate aceste poziţii fundamentale pentru devenirea Republicii Moldova, alături de atâtea altele, au fost formulate timp de două decenii în documentele programatice ale PPCD.

Am fost întotdeauna şi am rămas o mişcare politică novatoare, care a mers cu câţiva paşi înaintea tuturora. Principiile şi valorile pentru care am militat au părut mereu şocante şi irealizabile la început, ca mai apoi să fie acceptate încetul cu încetul de societate, deseori chiar de clasa guvernantă, care, fiind dominată de fosta nomenclatură sovietică, nu avea nici capacitatea intelectuală, nici voinţa de a înţelege şi a produce schimbări rapide, profunde şi ireversibile. Atunci când pledam, de pildă, pentru alfabet, pentru Tricolor, pentru denumirea desovietizată a ţării, pentru Mitropolia Basarabiei sau pentru aderarea la Uniunea Europeană eram priviţi iniţial cu ostilitate de către unii şi cu ironie de către alţii. Însă timpul ne-a dat întotdeauna dreptate. La 30 iunie-1 iulie 1990, Congresul al II-lea al FPM adopta o rezoluţie privind schimbarea denumirii Palatului „Octombrie” în Palat Naţional, o altă rezoluţie privind schimbarea denumirii Pieţei Victoriei în Piaţă a Marii Adunări Naţionale. La 16 decembrie 1990, la cea de-a doua Mare Adunare Naţională, eveniment istoric uitat pe nedrept, adoptam, de pildă, acolo, în Piaţă, unde era o mulţime deloc mai puţin numeroasă decât la 27 august 1989, într-un ger cumplit, cu zăpadă şi gheaţă, numele nou al ţării noastre – Republica Moldova. Întâmplarea avea loc atunci când încă URSS era în picioare, iar republica se mai numea RSSM. Evenimentul, ca şi propunerea, au fost ignorate de Parlamentul de atunci, din frică, din ignoranţă sau din simplă invidie, astăzi nu mai contează. Astăzi, ca şi atunci, unii dintre cei care au fost împotriva formării şi afirmării ţării noastre ca stat independent ne învaţă cum să ne-o iubim şi cine suntem. Astăzi, când am lansat un nou concept asupra identităţii Republicii Moldova, suntem înţeleşi încă de prea puţini. Dar vom vedea cu toţii că anume abordarea propusă de PPCD va fi cea care va avea câştig de cauză. Disocierea politonimului de etnonim devine un comandament care trebuie privit cu toată responsabilitatea. Da, toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt moldoveni: românii, ucrainenii, ruşii, găgăuzii, bulgarii, evreii, romii etc. Dar fiecare cetăţean îşi asumă propriul profil identitar, în funcţie de limba şi cultura căreia îi aparţine. Este adevărat că teroarea istorică a produs distorsiuni în conştiinţa naţională a majorităţii populaţiei, unii ştiind că sunt români, alţii crezându-se etnici moldoveni. În acest caz orice constrângeri, s-a văzut, sunt păguboase. „Moldo­venismul” ca ideologie de stat nu poate fi acceptat într-o societate democratică de azi. Problemele de mentalitate, de psihologie socială, de autoidentificare trebuie abordate cu tact şi răspundere politică, cu toleranţă şi respect pentru personalitatea fiecărui cetăţean. Anume aşa vom ajunge să punem capăt războiului identitar, să dăm mai multă stabilitate politică ţării şi să determinăm până la urmă guvernările să renunţe la imixtiuni în domeniul ştiinţei, culturii şi învăţământului. Iată nişte idei care încă sunt tratate cu neîncredere şi chiar cu ostilitate opacă. Dar afirmarea lor consecventă, vom vedea curând, ne va aduce câştig de cauză.

În cele două decenii de luptă politică PPCD a învăţat să exprime clar, coerent şi consecvent interesele naţionale ale Republicii Moldova. Agenda PPCD este aceeaşi cu agenda politică a ţării. PPCD este cea mai veche şi mai durabilă instituţie democratică din ţara noastră. Vigurozitatea familiei noastre politice, vitalitatea noastră, unitatea internă are ca motor şi liant angajamentul profund moral, asumat de bună voie şi până la capăt de a servi onest şi cu onoare cauza naţională.

Am fost loviţi cu cruzime şi perfidie fără oprire. Nu am cunoscut linişte şi perioade de confort ori relaxare timp de peste douăzeci de ani. Unii dintre noi au fost asasinaţi mişeleşte, alţii au fost răpuşi în Războiul de Independenţă. Însă nu am fost reduşi la tăcere şi nici înfricoşaţi. Suntem loviţi în obraz cu metodă, dezinformarea şi manipularea opiniei publice, încercările continui de asasinare morală a exponenţilor mişcării noastre se ţin lanţ în fiecare zi. Însă preocuparea obsesivă de a ne desfiinţa suferă eşec după eşec. Noi continuăm să ne menţinem verticalitatea, să arătăm o putere sufletească, o capacitate cu totul unică de regenerare şi dăinuire în timp. Izvorul puterii noastre este raportarea la modelele superioare de până la noi. Obligaţia morală faţă de înaintaşi, ca şi faţă de urmaşi, trăirea profundă a sentimentului datoriei şi asumarea destinelor colectivităţii au devenit elemente definitorii fundamentale pentru noi. Noi ne afirmăm nu datorită unor circumstanţe favorabile, ci în pofida unor circumstanţe nefavorabile. Ştim că pentru a învinge avem nevoie de caractere. Iar caracterele se formează prin muncă şi asumarea limitărilor, a suferinţei, a riscurilor.

Noi am adus în mediul politic din ţară gândirea creştină. Doctrina democrat-creştină este singura dintre doctrinele moderne care împărtăşeşte viziunea creaţionistă asupra lumii şi a omului şi respinge concepţia opacă a evoluţioniştilor. Antropocentrismul ateu, care a adus atâta nenorocire prin cele două curente totalitare ale secolului XX, comunismul şi fascismul, cu derivatele acestora ale stângii atee de azi, ne sunt străine. Am învăţat din cărţi şi din viaţă ce este hristocentrismul nu doar ca viziune asupra vieţii şi a lumii, ci şi ca trăire profundă de creştini. Mărturisirea lui Hristos, conştiinţa de creaturi responsabile în faţa Creatorului ne impune ţinuta morală şi ne alimentează forţa de a continua lupta pentru adevăr şi dreptate.

PPCD este partidul care a ştiut să formuleze priorităţile societăţii şi să aibă o viziune strategică. Astăzi suntem angajaţi profund în procesul de consolidare a institu­ţiilor democratice, a statului de drept şi a economiei funcţionale de piaţă. Familia politică din care facem parte, reunită în cadrul Internaţionalei Democrat-Creştine şi a Partidului Popular European, fortifică poziţia PPCD pe plan intern, dar şi la nivel internaţional. Sarcina istorică majoră pe care trebuie să o onoreze PPCD cu sprijinul societăţii şi al partenerilor externi este integrarea Republicii Moldova în Alianţa Nord-Atlantică şi în Uniunea Europeană. NATO şi UE, ca instituţii internaţionale complementare, vor asigura independenţa, unitatea teritorială, securitatea naţională, dezvoltarea durabilă, prosperitatea economică, funcţionarea instituţiilor democratice şi depăşirea statutului de popor captiv prin afirmarea libertăţii naţionale şi individuale. Funcţia civilizatoare a modelului occidental îşi va exercita în continuare influenţa benefică asupra ţării şi prin contribuţia PPCD. Depăşirea sindromului de victimă a istoriei şi asumarea calităţii de creatori de istorie şi de subiecţi responsabili şi liberi în cadrul competiţiilor geopolitice din lume, prin solidarizarea cu naţiunile democratice, reprezintă una din mizele majore ale PPCD.

[…]Lupta noastră continuă. Ea se va încununa de succes pentru că PPCD exprimă fidel şi organic interesele poporului nostru. Dumnezeu întotdeauna răsplăteşte sacrificiul şi dăruirea de sine pentru aproapele. Cine are ochi să vadă va vedea.

Iurie ROŞCA, preşedinte PPCD
(Din volumul I al culegerii „Partidul Popular Creştin Democrat. DOCUMENTE şi MATERIALE”)

FLUX, 4 iunie 2010

Prof. Ilie Bădescu: Desţărarea

Când cineva pleacă într-o călătorie îşi împachetează mai întâi lucrurile pentru plecare. El poate să arunce în fugă, printre alte lucruri, şi o fotografie, eventual o carte etc. Cel ce pleacă definitiv, însă, nu împachetează lucruri, căci e greu să ia cu el trei lucruri foarte speciale: locul, casa şi neamul. Pe acestea, cel plecat le împachetase, chiar fără să ştie, în sufletul său şi, după ce va fi ajuns la destinaţie, el va despacheta mereu şi mereu lucrurile acestea, pe care, treptat, treptat nu mai are pe unde să le aşeze. Cine are nevoie de ele în lumea cea nouă în care a intrat!? Acesta este migrantul. Teoria migraţiei este o teorie indiferentă la fenomenul numit „ţară”. Mai toate teoriile migraţiei au drept unitate de analiză migrantul însuşi şi aria sa de mişcare, numită zonă de migraţiune sau de circulaţie migratorie. În această prezentare, ţările apar sub denumirea de zone de origine (plecare) şi zone de destinaţie. Pentru sociologul sensibil la cele două capete ale migraţiei numite ţări, adică la ţara de origine şi ţara de destinaţie, fenomenul migraţiei are un alt înţeles. Ţara de origine sau de plecare a migrantului este deopotrivă o ţară de suferinţe, de eşecuri repetate, de frustrări, de iubiri neîmpărtăşite, de nostalgii în cele de pe urmă. Raportul dintre cel ce pleacă şi ţara lui se numeşte, în acest caz, des-ţărare, adică despărţire de ţară cu ţară cu tot, plecare în lume cu ţara în suflet. Plecarea aceasta implică împachetarea şi despachetarea unor stări sufleteşti de o mare profunzime şi bogăţie. Aceasta este o faţă a dramei desţăratului. Pentru ţara de origine, desţăratul nu este doar o inestimabilă pierdere demografică, socială şi economică, ci, mai presus de toate acestea, este un gol metafizic. Ţara a pierdut pe cineva, un dar de care nu s-a putut îngriji, pe care nu l-a putut valorifica. Ţara este faţă de desţărat aidoma celui ce-a primit talantul şi n-a reuşit să-l înmulţească, n-a dobândit nimic cu talantul acela şi, nu numai că nu l-a înmulţit, dar nici măcar nu l-a îngropat ca să-l înapoieze stăpânului la întoarcere, adică la judecata obştească. Desţărarea este un păcat de moarte pentru cei ce guvernează ţara de 20 de ani. Ei vor trebui să dea socoteală în faţa stăpânului pentru tot talantul risipit, care nu e de la ei, pe care l-au primit ca să-l înmulţească, dar nu s-au dovedit vrednici şi, mai mult, au risipit ce nu-i al lor. Ei sunt furi de suflete, ei au cheltuit suflete de la Dumnezeu cu o nevrednicie pentru care vor da socoteală. Ei n-au pierdut un fiu, căci părinţi n-au fost niciodată, ei au pierdut un talant pe care l-au primit spre înmulţire, adică spre gestiune, cum ar spune interpretul de azi, economistul.

România postdecembristă a risipit nu doar o avere economică, ci a mutilat un corp demografic şi a risipit o ţară, chiar şi numai la măsura acestui fenomen al desţărării. Proporţia desţărării a atins în România dimensiuni înspăimântătoare.

Cercetările efectuate de Institutul de Sociologie în colaborare cu Centrul de Sociologie Urbană, la solicitarea Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, în vederea unor programe culturale pentru migranţii români din Spania şi Italia, ne-au îngăduit să estimăm proporţia demografică a fenomenului şi dimensiunile lui economice, sociale şi spirituale. Într-un studiu al Băncii Mondiale (Ali Mansoor, Bryce Quillin), ni se prezintă o ierarhie a ţărilor primitoare de imigranţi, Statele Unite aflându-se pe prima poziţie, Franţa pe poziţia a cincea (între ţările vest-europene doar Franţa şi Germania se află în acest top, pe ultimele patru locuri pe scara ţărilor primitoare se află Arabia Saudită, Australia, Kazahstan şi Polonia) (ibidem). „Numărul oamenilor care trăiesc în afara graniţelor a crescut de la 120 milioane în 1990 la 160 milioane în 2002. Population Resource Bureau precizează că migranţii reprezintă circa 2,5 % din populaţia lumii” (Migration and Globalization, p. 2, http://www.globalization101.org/uploads/File/Migration/migrall.pdf). Per ansamblu, situaţia nu indică neapărat ponderi alarmante. Pentru anumite zone, însă, situaţia este alarmantă. Pentru România, emigrarea sau migraţia pentru muncă, cum a fost definită, oarecum incomplet, a antrenat un dezechilibru al pieţei forţei de muncă şi al comunităţii de reproducere demografică extrem de grav. Potrivit unui studiu (Declinul demografic şi viitorul populației României. O perspectivă din anul 2007 asupra populației României în secolul 21, elaborat de Vasile Gheţău, Editura Alpha MDN, 2007.), „anul 2006 a fost al 17-lea an de scădere a numărului populației României prin componenta naturală şi prin migrație. Pentru întreaga perioadă 1990-2006, pierderea estimată se apropie de 1,5 milioane de locuitori”. În cazul României, aşadar, situaţia este cu totul agravată, căci, aici, pierderea de populaţie datorată emigrării atinge un prag extrem de ridicat, imensa majoritate fiind tineri şi acoperind ocupaţii vitale pentru echilibrul spaţiului colectiv de viaţă al întregii ţări. Conectările migraţionale dintre economiile rurale şi pieţele internaţional-urbane ale forţei de muncă arată o faţetă neaşteptată a lucrurilor. Teoriile globalizării pun accentul pe valoarea remitanţelor (sumele de bani trimişi spre ţările de origine de către migranţii pentru muncă) şi pe impulsul spre dezvoltare al acestora în ţările de origine. Pe de altă parte, un atare fenomen acţionează ca un mecanism de conservare a decalajelor, de osificare a acestora, căci migraţia acţionează ca o supapă a presiunii exercitate de subdezvoltare, astfel că efectele decalajelor nu conduc la mobilizări locale pentru politici de dezvoltare, căci presiunea indusă de aceste decalaje se descarcă în fluxurile migratorii, astfel că cei buni şi energici pleacă, iar acasă rămân cei slabi, bătrâni, copii, femei, populaţie dezavantajată etc. Guvernele din lumile a doua şi a treia agreează alternativa migraţionistă, căci aceasta rezolvă problemele fără de implicarea guvernanţilor, nici chiar în adoptarea unor reglementări reclamate de un atare fenomen (acorduri bilaterale, legi speciale, bilaterale, facultative etc.).

Harta principalelor curente de migraţie la scară mondială ne arată că toată planeta este cuprinsă de aceste curente populaţionale care fac din spaţiul demografic planetar unul extrem de fluid, instabil, neaşezat: toate spaţiile, toate ariile civilizaţionale sunt cuprinse de marea migraţie. O imensă maree de populaţii îneacă vechea geografie preschimbând planeta într-un lac demografic uriaş, unde nu se mai văd prea bine vechile repere. Casa, locul de muncă, traiul aşezat etc. nu mai sunt factori de stabilitate, ci de căutare şi enormă nemulţumire. Populaţii uriaşe caută casă, loc de muncă, climat sigur, trai decent, climat moral şi politic asigurator, pe care nu le mai găsesc „acasă” fiind nevoite să le caute aiurea. Bulgaria, Letonia, Lituania, Moldova, Polonia, România, şi Ucraina sunt ţările în care populaţia înregistrează un dublu declin: cei ce pleacă sunt mai mulţi decât cei care vin şi numărul celor care mor este mai mare decât al celor care se nasc.

Pentru dimensiunile social-economice se vor pronunţa economiştii, pentru cele sociale s-au pronunţat sociologii, pentru cele spirituale ar trebui să se pronunţe noologia, ştiinţa ordinii spirituale a lumii. O ţară este parte a unei ordini spirituale pe care Dumnezeu a creat-o din clipa în care a rânduit viaţa după neamuri şi nu într-o Babilonie, un amestec, o promiscuitate de neamuri şi de limbi. De la această promiscuitate Dumnezeu i-a salvat pe cei ce voiseră să ridice Turnul trufiei, care s-au rostogolit în terifiantul fenomen al promiscuităţii lingvistice, al amestecului limbilor. Îi denumim pe aceştia babelieni, de la numele turnului pe care voiseră să-l înalţe până la cer, nu sub cer, ci până la cer, adică până la tronul lui Dumnezeu. Din această promiscuitate, Dumnezeu le-a dăruit salvare prin reîntărirea lor pe neamuri, adică pe trunchiuri de sentimente, de sensuri şi de acţiuni comune, pe care le numim popoare. Acestora, Dumnezeu le-a dăruit mântuirea neamurilor, mântuire prin darul de neam, rânduindu-le să trăiască nu amestecat, ci pe neamuri, în popoare, împreună cu cei de acelaşi neam. Popoarele sunt creaţia lui Dumnezeu. Pe cale de consecinţă, Dumnezeu le-a dăruit să stăpânească fiecare o parte de pământ, eliberându-i astfel şi de promiscuitatea geografică, spre care aspiră noii babelieni de astăzi sub termenul înşelător şi amăgitor de globalizare. Teoria raportării la spaţiu ne ajută să examinăm un tip special de fenomen antrenat de migraţie şi anume acela al deformărilor spaţiilor mentale. Am numit acest fenomen efect Ulysse. Pe latură strict cantitativă, evaluarea „deformărilor” ne permite să determinăm ponderea şi durata dezechilibrelor pe care emigrarea le provoacă pieţei locale (naţionale) a forţei de muncă. Prin extensie, putem socoti că, atunci când emigrarea depăşeşte un anume prag, ea antrenează „deformări” la scară etno-demografică (dezechilibre pe clase de vârste, pe gen sau sex, în raport cu proporţia fertilităţii etc). Deformările însă pot atinge şi harta etno-spirituală: gradul de asumare a hărţii cognitive sau emice de către tineri, gradul de afectare a echilibrului familial (soţii/soţiile rămase acasă, copiii etc). Am numit aceste deformări „efect Ulysse” (sau odiseic), căci marchează grav echilibrul etno-psihologic al copiilor şi al soţiilor – mame sau al soţilor – taţi.

Efectul Ulysse ne arată că un popor afectat de o migraţiune masivă se află într-o situaţie critică în ceea ce priveşte raportul dintre cei plecaţi şi cei rămaşi acasă. Cu aceasta, atingem chestiunea remigraţiei, adică a proceselor reparatorii sau restaurative. Acest efect ne permite să determinăm sentimentul spaţiului la cei rămaşi şi la cei plecaţi, angoasele sau spaimele celor plecaţi şi ale celor rămaşi. Este, altfel spus, o sondare a adâncimilor sufleteşti ale fenomenului migrator.

Pentru a cerceta fenomenul acesta am elaborat scala efectului Ulysse, prin care se pot cerceta şi măsura: temerile legate de migraţie (la cei plecaţi şi la cei rămaşi), angoasele pe tipuri: angoasa în faţa bătrâneţii, angoasa în faţa străinătăţii, angoasa destrămării sau a înstrăinării, angoasele de nostalgie sau nostalgice (proiectarea în ţara de emigrare a imaginii „pământului făgăduit” ori în ţara părăsită a unei „grădini edenice”, a unui spaţiu pierdut). Cu această scală facem, iată, trecerea spre noologia emigrării. Aceasta ne va îngădui să redesenăm harta ţării şi a Europei (ca spaţiu al migraţiei) sub forma unei hărţi învestite cu angoase şi speranţe, ca pe o hartă emică ori prietenoasă sau ca pe o hartă anxioasă sau inamicală. Tot la fel în privinţa hărţii patriei părăsite, care se va redesena ca o hartă nostalgică sau, din contră, ca o hartă anxios-depresivă ori poate ca o hartă ciclotimică. Această metodă ne va îngădui să evaluăm şi viitorul etno-politic şi etno-spiritual al unei naţiuni şi al unui stat, constituindu-se, iată, în hartă sau instrument al „profeţiei etno-sociologice”. Harta migraţiei românilor ne avertizează că România se confruntă cu un fenomen de desţărare, nu de simplă migraţiune, ci de masivă desţărare a categoriilor cele mai active ale poporului român. Dacă guvernanţii ştiu ori nu ştiu lucrul acesta este o chestiune pe care n-o putem cântări, dar faptul că reacţia guvernanţilor lipseşte ne îndrumă să credem că aceştia nu au sensibilitatea ţării. Să nu se vadă desţărarea din locul numit Parlamentul României? Sau din locul numit Guvernul României? Sau din locul numit preşedinţia României? Să credem că din locurile acelea se vede numai până la kilometrul 30 al Bucureştiului? Şi dacă ar fi aşa, oare n-ar trebui să fie vaier mare acolo de unde ţara nu se mai vede? Iată întrebarea. Cine ştie răspunsul?

CLIPA

www.roncea.ro